Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SOCIOLOGIA FAMILIEI
Ediţia a II-a
CORINA BISTRICEANU
SOCIOLOGIA FAMILIEI
Ediţia a II-a
_______________
6
Andrée Michel, „Familie, industrializare, locuinţă”, în Sociologia
franceză contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 642.
10
_______________
13
În Statele Unite se manifestă o adevărată isterie a nediscriminării
sexuale: încă din manulalele pentru şcolari se elimină sintagme precum „om
de zăpada” (snowman) pentru a nu favoriza genul masculin, fiind preferat
neutrul „persoană de zăpadă” (snowperson), iar desenele care înfăţişează
femei şi bărbaţi au grija de a desena siluete de înălţimi egale, pentru a nu
sugera vreo posibilă slăbiciune fizică sau de statut a populaţiei feminine.
28
Descendenţa
40
a) Rudenia naturală
Rudenia naturală include, conform demersului teoretic inaugurat
de Lewis H. Morgan (1871), consanguinitatea (existenţa unor grupuri
de rude alcătuite din totalitatea persoanelor ce au cel puţin un strămoş
comun) şi afinitatea (grupuri sau categorii de rude reunite în urma
căsătoriei membrilor lor). Deşi ambele sunt subsumate unor compor-
tamente naturale (de reproducere, în speţă), există deosebiri între cele
două categorii, chiar dacă ar fi să ne referim numai la faptul că unele
pot fi reduse la legătura biologică, corporală, iar altele nu. Distincţia
clară între cele două tipuri de înrudire care, deşi ambele subsumate
rudeniei naturale, sunt reglementate separat şi au evoluţii diferite,
trebuie aşadar, menţinută. Îndeobşte, clasificările cunoscute identifică,
în scopul organizării cunoaşterii ştiinţifice în acest domeniu, afinitatea
şi filiaţia. Pe de altă parte, există societăţi care nu recunosc unul sau
nici unul din cele două modele de înrudire naturală.
Consanguinitatea se circumscrie domeniului clasic al relaţiilor
parentale, având o relaţie directă cu reproducerea biologică. Ea a fost
studiată în cadrul teoriilor numite „ale filiaţiei” (reprezentate de
studiile unor autori precum Alfred R. Radcliffe-Brown, Meyer Fortes).
Apartenenţa la o anumită colectivitate consanguină se exprimă în
maniera cea mai evidentă acolo unde filiaţia sau descendenţa defineşte
42
b) Rudenia socială
Rudenia socială denumeşte un tip special de relaţii de tip familial,
care nu se întemeiază pe legături de sânge sau de afinitate, dar al căror
rost poate fi, în mai mare măsură chiar decât în cazul rudeniei
biologice sau naturale, solidarizarea unei comunităţi. Menirea sa
principală este de a integra social, prin subordonarea la un set social
de prescripţii, membrii pe care îi include. Această integrare poate
implica, dar poate face şi abstracţie de înrudirea naturală a celor puşi
în relaţie.
Deşi se poate crede că, pentru reglementarea formelor rudeniei
sociale a fost nevoie de o evoluţie mai îndelungată a socialului,
lucrurile nu stau neapărat astfel. Societăţile în care rudenia spirituală
funcţionează sunt cele tradiţionale, care păstrează cadre străvechi de
definire a solidarităţii şi socialităţii. În anumite cazuri, rudenia socială
este reglementată legal cu mare rigoare, putând fi definită drept
rudenie legală. Cea mai bine cunoscută formă de rudenie socială şi
legală totodată este adopţia, consacrată şi reglementată juridic încă din
antichitate. Adopţia înseamnă integrarea în grupul de filiaţie a unui
membru care nu face parte din grupul de rudenie biologică (de
consanguinitate). De regulă, se practică în cazul părinţilor lipsiţi de
moştenitori, dar şi în situaţia în care moştenitorii naturali se dovedesc
nepotriviţi cu sarcina preluării patrimoniului şi sunt, din acest motiv,
repudiaţi sau dezmoşteniţi. Adopţia este unul din resorturile principale
de funcţionare şi reglare a descendenţei. Importanţa ei creşte odată cu
semnificaţia socială acordată familiei şi grupului de filiaţie care
instanţe identitare primare. Dimpotrivă, importanţa adopţiei scade o
dată cu atenţia pe care societatea o acordă descendenţei. În reglementarea
44
c) Rudenia mitică
Anterior faţă de formele ritualizate sau legale ale rudeniei
sociale şi înaintea atestării ştiinţifice a criteriilor rudeniei biologice a
existat şi s-a manifestat ca mod de structurare a societăţii umane un alt
tip de înrudire, rudenia mitică. Rudenia mitică este prima percepţie a
identităţii substanţiale în cadrul grupurilor umane şi totodată cea care
atestă cea mai nobilă formă de consubstanţialitate: înrudirea avea la
bază legătura între oameni dar şi dintre aceştia şi zei, prin împăr-
tăşirea substanţei divine. Această consacrare a omului – sacralitate a
fiinţei umane – este cea care stă la originea sentimentului primar al
solidarităţii organice23.
Solidaritatea primitivă îşi avea temeiul în asemănarea fizică a
indivizilor. Conform acestei percepţii imediate, cel dintâi criteriu de
structurare a grupurilor sociale pare a fi fost cel sexual. În virtutea
asemănărilor anatomice, femeile constituiau un grup distinct de acela
al bărbaţilor. Această identitate anatomică era înţeleasă ca descendenţă
_______________
23
Dăm aici acestei expresii un sens cu totul opus celui pe care i-l
atribuie Émile Durkheim. În sistemul durkheimian, solidaritatea organică era
cea care se realiza pe măsură ce indivizii se diferenţiau şi apăreau premisele
colaborării între specializări diferite; solidaritatea definită prin asemănarea
indivizilor, cum este cea la care ne referim în discuţia de faţă, era numită de
Durkheim mecanică. Îndrăznim să răsturnăm termenii clasici, dat fiind că ne
referim la rudenie şi la solidaritatea întemeiată pe descendenţa comună, chiar
dacă este mitică.
48
53
Cele trei vârste ale epocii preistorice sunt cele în care se aşează
bazele mitice ale organizărilor familiale. Acum se nasc marile sisteme
de reprezentări sociale şi se precizează rolurile sexuale.
_______________
32
Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
55
_______________
37
Pentru mai multe referinţe, vezi Émile Benveniste, op. cit., Cartea a II-a.
60
Patria potestas
O particularitate cu totul deosebită a legii romane era aceea care
supunea fii, puberi sau căsătoriţi, autorităţii tatălui, până în momentul
decesului acestuia. Pater familias până la moarte, tatăl era judecătorul
natural al fiilor şi fiicelor sale, având dreptul de a-i condamna la
moarte printr-o sentinţă particulară41. Fiii nu deveneau conducători de
familie, nu puteau semna contracte, nu puteau elibera sclavi atâta timp
când tatăl era în viaţă. De asemenea, tot ceea ce câştigau sau moşteneau,
revenea acestuia. În schimb, putea primi, prin bunăvoinţa patriarhului,
o alocaţie de care dispuneau liberi (peculiu). Această dependenţă
economică totală de conducătorul familiei îi apropia pe fiii legitimi de
condiţia sclavilor. Din pricina acestei servituţi, nici nu puteau face
carieră publică fără autorizaţia părintelui, căci chiar dacă în virtutea
nobilei lor stirpe erau aleşi senatori, cheltuielile presupuse de exerci-
tarea acestei funcţii trebuiau neapărat susţinute din averea familială.
69
80
_______________
64
La fel ca în societăţile europene feudale, una din cele mai puternice
poziţii în plan social şi familial era ocupat de văduvele moştenitoare. În
istoriile neamurilor chineze, ele sunt figuri marcante, mame-regine, cărora
nici o putere din interiorul propriei familii nu li se poate opune.
86
Familie şi feudalitate
_______________
72
În mitologia populară românească, acest mit supravieţuieşte în
obiceiul tinerilor colindători care, la hotarul dintre timpul vechi, degradat, şi
cel nou, colindă spaţiul social pentru a-l păzi de influenţele malefice şi pentru
a vesti victoria binelui.
101
Căsătoria
Locuinţa
Familia islamică
109
115
Atomul familial
129
Locuirea raţionalizată
_______________
95
Andrée Michel, „Familie, industrializare, locuinţă”, în Sociologia
franceză contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
140
144
146
b) Căsătoria ca sacrament
Căsătoria creştină dublează caracterul casnic, exclusiv familial
al acestei ceremonii printr-un ritual celebrat în spaţiul public, al
bisericii de parohie. În secolul al XI-lea, atunci când în Europa (Franţa
de nord) au loc primele căsătorii liturgice, unirea mirilor se făcea în
doi timpi, logodna şi căsătoria propriu-zisă, separate de un interval de
timp a cărui mărime depindea de vârsta logodnicilor sau de distanţa
geografică ce separa cele două rezidenţe:
Primul moment era acela al logodnei (desposatio). Prin acest
prim ceremonial cu caracter privat era încheiat contractul marital între
tatăl fetei şi soţ, prin care, în schimbul unei zestre pe care mirele se
obliga să o constituie, autoritatea asupra tinerei femei trecea de la
şeful familiei de provenienţă la cel cu care se însoţea.
Căsătoria reprezenta repetarea publică, în prezenţa unui preot (a
cărei binecuvântare o substituie pe cea a tatălui), a unei ceremonii
identice, în linii mari, celei desfăşurate în spaţiul familial. Până în
149
Primele forme ale dragostei erau cele care veneau din identitatea
şi nu din diferenţierea sexuală. În virtutea asemănării lor anatomice,
femeile constituiau un grup deosebit de al bărbaţilor. Această identitate
era înţeleasă ca descendenţă comună dintr-un prototip originar. Astfel,
toate femeile societăţilor primitive descindeau din aceeaşi strămoaşă
mitică, iar bărbaţii erau toţi reproducerile aceluiaşi strămoş. Între cele
două tabere, relaţiile erau conjuncturale, mai mult sau mai puţin
întâmplătoare şi vizau strict continuitatea familiilor. Voinţa şi emoţio-
nalitatea individului viza nu relaţiile cu partenerul conjugal, ci cu
propriul grup de apartenenţă, în interiorul cărui solidaritatea era
puternică şi totală. Fraternitatea mitică a fost prima formă de dragoste,
care se stabilea între cei de acelaşi sex.
Ea se va perpetua, apoi, în formele religioase ale iubirii fraterne.
Creştinismul atinge culmea intensităţii acestui sentiment. Numai că
frăţia creştină depăşeşte pragul identităţii sexuale: ea nu va lega numai
bărbaţii între ei sau femeile între ele, ci şi bărbatul de femeie. Prin
consacrarea relaţiei dintre frate şi soră se aruncă prima punte între
sexe. Odată cu ea apare însă şi confuzia în ceea ce priveşte legătura
conjugală, care se cere explicată prin dogma iubirii fraterne între
femeie şi bărbat. Pentru prima dată în istoria familiei, Biserica
153
154
Natura feminină
Iubirea şi frumuseţea
Există o diferenţă netă între dragoste şi sexualitate. Dorinţa şi
iubirea sunt antinomice: „atracţia sexuală se intensifică odată cu
apropierea trupească, dragostea se manifestă cel mai puternic în
_______________
102
Idem, p. 343.
164
Maternitate şi prostituţie
_______________
105
Justiţia, categoriile de lege, ordine, regulă, ţin de categoria masculi-
nului, în vreme ce moravurile ţin de cea a femininului.
106
Arthur Schopenhauer, „Despre moarte şi indestructibilitatea esenţei
noastre”, în Lumea ca voinţă şi reprezentare, Editura Moldova, Iaşi, 1995.
166
_______________
107
Otto Weiniger, op. cit., p. 444.
167
Sterilitatea şi fertilitatea
Sterilitatea sau imposibilitatea procreării constituie, pentru medici
şi biologi, o prioritate profesională şi o provocare. Bioetica îşi are, la
rândul ei, aportul de reflexie, de vreme ce ultimele evoluţii ale
medicinei şi tehnicilor biologice propun astăzi moduri parafamiliale,
ba chiar paraumane de reproducere. Concepţia în afara corpului uman
sau clonarea stârnesc controverse etice, în cadrul cărora cea mai
constantă atitudine de condamnare o are Biserica. În condiţiile în care
fecunditatea este ţinută astăzi sub control de generalizarea metodelor
168
Contracepţia şi avortul
Contracepţia este, ca practică, de aceeaşi vechime cu rasa
umană. Ca normă socială, însă, ea a cunoscut perioade în care a fost
valorizată ca mod de selecţie şi de înnobilare a descendenţei, ca
metodă de reglare a resurselor familiale sau ca metodă de planificare a
traseului vieţii individuale. La Sfinţii Părinţi, contracepţia este un
aspect tratat implicit, atunci când există referiri la rostul căsătoriei.
Părinţii răsăriteni, precum Clement Alexandrinul, Sf. Iustin Martirul,
Sf. Maxim Mărturisitorul, ca şi cei latini (Lactanţiu, Sf. Ieronim, Sf.
Augustin) arată că unicul scop al relaţiilor sexuale este procrearea.
Cultivarea plăcerii care însoţeşte aceste relaţii duce la apariţia
poftelor, şi la socotirea semenului (femeii) ca un instrument al acestei
plăceri, deci ca un obiect. „Cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în
judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar, unul ca acesta
face rea întrebuinţare de femeie împreunându-se cu ea.” Chiar şi în
cadrul căsătoriei, soţii nu trebuie să se apropie decât la timpul şi în
modul cuvenit pentru a zămisli. Sexualitatea, în cadrul cuplului, este
„o realitate survenită ulterior, nu înnăscută, ci adăugată, neţinând de
natura esenţială a omului, ci de natura sa secundă, căzută”110, spune
Larchet. Ea nu a fost dată în mod originar omului paradisiac, şi nu îl
va însoţi în veacul fericit ce va să vie. Este o situaţie intermediară, o
soluţie găsită la problema decăderii din starea desăvârşirii iniţiale.
_______________
109
Acelaşi era şi principiul prostituţiei sacre practicată în templele
păgâne ale Antichităţii. Castitatea preoteselor era condiţia nuntirii lor cu zeul
adorat, substituit de anumite personaje cu rol sacerdotal. Copiii născuţi erau
ai zeului.
110
Jean-Claude Larchet, op. cit, p. 61.
170
_______________
120
Jean Claude Larchet, op. cit., p. 253.
176
Proprietatea familială
Succesiunea
188
_______________
134
Idem.
190
Educatori şi părinţi
198
Violenţa familială
208
După cum fiecare gentes îşi avea zeii, cultul şi sărbătorile sale
proprii, îşi avea şi mormântul său. Fiecare gintă îşi îngroapă morţii în
locul său sacru; orice intruziune a unui străin ar pângări memoria
strămoşilor, ar fi o impietate. Membrii unui asemenea grup erau, aşadar,
legaţi între ei ca nimeni alţii. Ei se ajută reciproc şi, chiar dacă între ei
pot apărea conflicte, în faţa instanţelor exterioare se susţin necondiţionat.
Dacă un membru al ginţii este acuzat într-o instanţă publică, toţi
ceilalţi membri se prezintă pentru a-l sprijini. Fustel de Coulanges
_______________
142
Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, Bucureşti,
1984, p. 147-149.
211
216
218
219