INTRODUCERE

Apiterapia este arta şi ştiinţa prevenirii şi tratamentului bolilor, vindecării

holistice şi recuperării din diferite stări de boală a fiinţelor vii (oameni, animale sau
chiar plante) folosind produsele albinelor (mierea şi derivatele acesteia, veninul,
apilarnilul etc.).
Apiterapia este deja o ştiinţă; ea are deja baze ştiinţifice puternice, în practică
trebuind să cunoşti cu exactitate ce se întâmplă când tratezi un pacient; este nevoie de
un diagnostic perfect, trebuie să cunoşti exact care sunt cele mai bune metode pentru
administrarea medicamentelor şi de asemenea trebuie să cunoşti foarte bine dozarea
acestora.
În sprijinul considerării apiterapiei ca ştiinţă vine şi faptul că rezultatele obţinute
prin aplicarea tratamentelor apiterapeutice sunt reproductibile (spre exemplu, propolisul
întotdeauna va distruge Helicobacter pylori dacă este administrat în cantitatea potrivită,
iar veninul de albine va creşte secreţia de cortizol după o înţepătură de albină).
Apiterapia este în acelaşi timp o artă deoarece pentru a o folosi corect, trebuie să
fii un adevărat artist: trebuie să ai întotdeauna în fiinţa ta frumuseţile Naturii şi să
împărtăşeşti cu semenii tăi aceste adevărate comori, trebuie de asemenea să foloseşti cu
măestria unui artist produsele miraculoase ale stupului.
Produsele stupului au o serie de proprietăţi farmacologice şi exercită asupra
organismelor vii o serie de efecte şi acţiuni la nivelul funcţiilor diferitelor organe şi
aparate. În paginile următoare ale lucrării voi detalia, pentru fiecare produs în parte,
toate aceste proprietăţi, efecte şi acţiuni

Fig.1: Fagure

1
 CAPITOLUL I
APARATUL RESPIRATOR

I.1. Generalităţi

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigură

mecanismul respiraţiei: al ventilaţiei pulmonare, ca şi al schimburilor de gaze de la
nivelul alveolelor pulmonare - hematoză. Acestea sunt: căile respiratorii superioare
(cavitatile nazale şi faringele), cele inferioare (laringele, trahee şi bronhii) şi plămânii,
ca organe principale ale actului respirator.
Aparatul respirator asigură procesul de transformare a sângelui din vene,
încărcat cu dioxid de carbon, în sânge arterial purtător de oxigen. Prin suprafaţă mare de
contact cu mediul în care trăieşte fiecare individ, aparatul respirator este expus bolilor
infecţioase, imunopatologice ori tumorale.
Poate dintre toate sistemele de construcţie şi funcţionalitate ale organismului
uman, aparatul respirator beneficiază cel mai mult de pe urmă tratamentelor cu produse
apicole. În afecţiunile respective, mierea, polenul, păstură, propolisul, ceară, veninul de
albine, fiecare dintre acestea sau împreună au efecte imediate şi eficiente. Nu numai
atât: produsele apicole pe lângă capacitatea de vindecare prezintă reale valenţe în
întărirea sistemului imunitar şi protejarea cailor respiratorii pe timp îndelungat de la
administrare.

Fig.I.1.Aparatul respirator

2
I.2. Componentele sistemului respirator

Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia) şi

plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătură între mediul extern şi cavitatea nazală
(mediul intern).Interiorul cavităţii nazale este căptuşit cu o mucoasa ale cărei secreţii
menţin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul
inspirat. Mucusul, cât şi firele de par din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a
altor impurităţi care se pot află în aerul inspirat.

Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea

digestivă.Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior
prezintă o proeminentă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un
căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă.
Laringele este şi organul vorbirii, deoarece în interiorul sau se află două perechi de
pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.

Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menţinut deschis datorită inelelor
cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu
ţesut moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este
căptuşit cu o mucoasa umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus,
antrenând astfel impurităţile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii
ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar
mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii
secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.

Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în cutia
toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul
stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde
câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite
bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase.
Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiţi din mici umflături cu
pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.

Alveolă pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului. Între

sacii pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor

3
este acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de
peretele intern al cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se
găseşte o pelicula de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele
pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi
însoţesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă
cu capilare.Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele,
bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân
tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un
mare număr de saci pulmonari. Suprafaţă acestora este foarte mare datorită alveolelor, a
căror suprafaţă totală atinge 200 m pătraţi. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact
pe o mare suprafaţă. Ele sunt separate doar de pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai
capilarelor.

Fig.I.2.Componentele aparatului respirator

I.3. Respiraţia pulmonară

Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni

(inspiraţia); eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai mult decât
inspiraţia.Un om adult aflat în repaus execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul
respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte în timpul activităţii musculare,
al exerciţiilor fizice etc.Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare.

Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul

inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori:
diafragmă se contracta şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică.
Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul

4
expiratiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o dată cu cel al
cutiei toracice, eliminând aerul.

Inspiraţia este, deci, faza activă a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă.
Intrările şi ieşirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care
depinde de frecvenţa şi profunzimea mişcărilor respiratorii. Acestea pot creşte prin
antrenament, gimnastică etc.

5
 CAPITOLUL II
AFECȚIUNILE SISTEMULUI RESPIRATOR

II.1. Astmul bronşic

Astmul este o boală inflamatorie a căilor respiratorii, care provoacă crize

repetate de respiraţie şuierătoare, dispnee (dificultăţi de respiraţie), senzaţia de apăsare
în piept şi tuse.
Când se produce o criză de astm, bronhiile se îngustează şi nu mai permit
trecerea cu uşurinţă a aerului. Unii pacienţi au episoade prelungite în care se confruntă
cu dificultatea respiraţiei.
Se manifestă prin crize de respiraţie, cu impresia de asfixiere. În termeni
medicali această dificultate exgerată din partea persoanei afectate de a expira se
numeşte dispnee paroxistică expiratorie. Aceasta are la bază o activitate crescută a
bronhiilor din cauza unor factori precum cei alergici sau infecţioşi. Pe lânga astmul
alergic care se manifestă doar în anumite perioade ale anului, mai există şi alte forme de
astm bronsic. Amintim, în această categorie, astmul care se declanseaza la persoanele cu
tulburari neuro-psihice.

Tratamente:
 administrare de lăptişor de matcă (procurat din magazine naturiste), câte 1
linguriţă pe zi, dimineaţa şi după amiaza, pe stomacul gol - mare atenţie la
persoanele ce prezintă antecendente alergice la acest produs!
 inhalaţii de 2 ori pe zi, timp de 20-30 de zile cu soluţie apoasă de miere 50%. În
paralel cu inhalaţiile se aplică şi electroforeză cu miere;
 10 zile inhalaţii de 2 ori pe zi cu soluţie apoasă de miere în amestec cu lăptişor de
matcă, alternativ cu inhalaţii de soluţie apoasă de miere cu propolis (o zi cu
lăptişor, o zi cu propolis). Se face o pauză de 10-15 zile, după care se reia ciclul
de 10-12 şedinţe de inhalaţii numai cu amestecul de miere şi propolis;
 1 inhalaţie pe zi de soluţie hidroalcoolică de propolis 5% sub formă de aerosoli,
timp de 5 zile;

6
  aerosoli şi electroaerosoli cu soluţie hidroalcoolică de propolis 5% în emulsie cu
ulei de trandafir (în proporţie de 1:1) timp de 1-5 minute; dacă este necesar,
tratamentul se repetă la interval de 1 - 3 luni;
 se va administra soluţie alcoolică de propolis 20%, câte 5-7 picături de 3 ori pe
zi;
 tinctură de propolis 8%, 30 de picături de 3 ori pe zi. În plus, pe cale orală se
administrează polen şi miere;
 extract de propolis, 2 mg/kg corp repartizat în 2 aplicaţii zilnice;
Din tratamentele enumerate mai sus se va aplica numai unul singur. Dacă se
dovedeşte ineficienţa tratamentului ales, se poate aplica alt tratament după o pauză de 2-
3 zile. Nu se aplică mai multe tratamente în acelaşi timp.

Fig.II.1- Astm bronsic

II.2. Bronhoadenită

Inflamaţie a ganglionilor limfatici bronhiali, para traheali, mediastinali, de obicei

de origine tuberculoasă, cu creşterea lor în volum şi formarea unor conglomerate care
produc compresiuni ale peretelui bronşic. În cazul acesta se vorbeşte despre bronho
adenita pseudo tumorală. Se poate complica cu obstrucţii bronşice, atelectazie,
pneumonie, fistule ganglio-bronşice, etc.
Tratament: se administrează o soluţie apoasă de propolis 10%, în inhalaţii de
câte 2-6 ml pe şedinţă. Asociat, se poate administra o soluţie alcoolică de propolis 30%,
în cantitate de 15 până la 35 de picături, de 3 ori pe zi, înainte de masă. Tratamentul
durează 10-16 zile. Se repetă la recomandarea medicului.

7
II.3. Bronşită cronică

Este o afecţiune caracterizat prin tuse şi însoţită de creşterea secreţiilor bronşice,

permanentă sau intermitentă (se manifestă cel puţin 3 luni pe an pe o perioadă de minim
2 ani de la apariţie).
Această afecţiune nu este cauzată de vreo boală sau leziune bronhopulmonara
specifică. Afectează bronhiile mici, unde leziunile inflamatorii şi secreţiile produc
stenoză, spasm, colaps expirator şi disfuncţie ventilatorie obstructiva.
Principalele cauze care determină apariţia acestei afecţiuni sunt: factorii iritanţi,
infecţia şi alergia, droguri. Principalii factorii iritanţi (în ordinea cauzalităţii): fumatul şi
alcoolul, vaporii iritanţi din industria chimică (dioxidul de sulf, dioxidul de azot) sau de
la locul de muncă (gaze toxice), suspensii (industria bumbacului), poluanţii aerieni,
condiţiile atmosferice nefavorabile (frig, umezeala, curenţi de aer). Infecţie cu
rinovirusuri şi pneumonia virală severă.
Tratament: se consumă de patru ori pe zi câte o lingură de miere propolizată, pe
o perioadă de 3 săptămâni. Mierea propolizată acţionează ca un antibiotic, inhibând
dezvoltarea coloniilor microbiene, refăcând ţesuturile afectate de către acestea.
Favorizează eliminarea secreţiilor în exces de pe căile respiratorii. Se preferă o miere de
tei sau eucalipt. În funcţie de rezultate se va relua tratamentul după o pauză de 1
săptămână.

Fig.II.2-Bronșita

8
 II.4. Bronşită asmatiformă

Se manifestă prin bronşită cronică şi obstrucţie, asociată cu dispnee intensă şi

"wheezing" aparentă, la inhalarea unor agenţi iritanţi sau în timpul infecţiilor respiratorii
acute.
Simptome: tuse şi dispneee la efort fizic, spută mucoasă şi vâscoasă. aceste
simptome apar iniţial numai în anotimpul rece, ulterior apar în tot cuprinsul zilei cu
creşterea cantităţii de spută.
Periodic apare wheezing. Weezing-ul este şuieratura respiratorie acută,
întotdeauna pe aceeaşi tonalitate, perceptibilă la inspiraţie şi la expiraţie sau doar la
inspiraţie. Wheezing-ul este cauzat de o îngustare sau de o obstruare parţială şi
localizată a căilor respiratorii (laringe, trahee, bronhii) de către o tumoră, un corp străin,
o inflamaţie etc.

Tratament:
 aerosoli cu miere de salcâm şi ser fiziologic în raport 1:1 la o presiune de 1,5
atm. Se fac şedinţe de 15-20 minute, pe o perioadă de 15-20 de zile;
 aerosoli cu soluţie apoasă 50% de miere de albine, de 2 ori pe zi, timp de 20-30
de zile;
 inhalaţii de miere cu lăptişor de matcă timp de 10-15 zile, de 2 ori pe zi;
 inhalaţii de miere cu propolis timp de 10-15 zile, de 2 ori pe zi. Se repetă după o
pauză de 12 zile;
 aerosoli cu soluţie hidroalcoolică 5% de propolis, câte una pe zi timp de 5 zile.

II.5 Congestie bronşică

Congestia bronşică este rezultatul inflamaţiei cailor respiratorii şi traheei.

Inflamaţia poate fi cauzată de o infecţie bacteriană sau virală, sau din cauza inhalării în
mod constant a unor substanţe iritante, cum ar fi praf, fum sau alţi poluanţi. Congestia
mucoasei bronhice se agravează la pacienţii care fumează, suferă de astm sau sunt
subnutriţi.
Tratament:Se prepară (numai în farmacii) un sirop expectorant din miere de tei
la care se adaugă: benzoat de sodiu, tinctură aconiti (Aconitum napellus), tinctură de
belladonă (Atropa belladona) şi infuzie de tei (Tilia europeae).

9
 II.6 Tuberculoză pulmonară

Tuberculoza este o infecţie cronică, recurenta, care afectează mai frecvent

plămânul. Stadiile evolutive sunt: infecţie primară, infecţie latentă, infecţie
recrudescenta.
După infecţia primară, la vârful plămânului rămân cicatrici nodulare sau
calcificări şi/sau adenopatie hilară reziduală calcificata. Din aceste sedii TBC se poate
activa la orice vârstă producând localizări pulmonare sau în alte organe (rinichi,
ganglioni limfatici, oase lungi, vertebre). Frecvent activarea survine la 1-2 ani de la
infecţia iniţială sau este favorizată de boli şi tratamente imunodepresoare, silicoza,
etilism, stress.
Complementar terapiei convenţionale, propolisul favorizează resorbţia focarelor
de infecţie şi susţine lupta organismului împotriva agentuluiresponsabil,bacilulKoch.
Tratament. Se administrează aerosoli cu soluţie de propolis 10% sub formă de
inhalaţii, cu câte 2-6 ml pe şedinţă. Concomitent se administrează oral tinctură de
propolis 30%, câte 15-35 picături de 3 ori pe zi înainte de masă. Tratamentul durează
10-16 zile. Se poate repeta numai cu avizul medicului.

Fig.II.3-Tuberculoza

10
II.7. Tuse rebelă
1. Tratament:
 se prepară următorul amestec: miere, 1 linguriţă, seminţe de anason, 2 linguri, sare
gemă, un vârf de linguriţă şi 250ml apă. Amestecul se dă în clocot şi apoi se
răceşte. Se administrează câte 2 linguri la fiecare 2 ore.
 se fierbe o lămâie întreagă într-o cantitate de apă cât să o cuprindă, la foc lent, nu
mai mult de 10 minute; se taie în jumătate şi se stoarce sucul într-un pahar, peste
care se adaugă 2 linguri de glicerina,la care se adaugă 3 linguri cu miere, după care
se omogenizează. Se administrează la fiecare masă: 1 linguriţă înainte şi 1 după
masă şi 1 linguriţă înainte de culcare.
 se spală bine o ridiche neagră, se face o scobitură la partea superioară cât să
cuprindă 2 linguri de miere. Se acoperă şi se lasă în repaus, timp de 3-4 ore. Se
administrează câte 1 linguriţă înainte de masă şi 1 linguriţă înainte de culcare.

II.8. Traheite şi traheobronşite

Tratament:
 se fac inhalaţii cu următoarele soluţii: miere 50% (soluţie apoasă), de 2 ori pe zi,
timp de 20-30 de zile; miere cu lăptişor de matcă, de 2 ori pe zi timp de 10-15 zile
în alternanţă cu miere cu propolis (o zi cu lăptişor, o zi cu propolis). Se face o
pauză de 12 zile, după care se pote relua tratamentul numai cu amestecul de miere
şi propolis;
 aerosoli cu soluţie hidroalcoolică de propolis 5%, 1 inhalaţie pe zi timp de 5 zile;
 aerosoli şi electroaerosoli timp de 1-5 minute pe zi pe o perioadă de 10 zile. Se
administrează soluţie alcoolică de propolis 5% în emulsie cu ulei de trandafir (în
proporţie de 1:1);
 administrare de soluţie alcoolică de propolis 20%, câte 5-7 picături de 3 ori pe zi;
 tinctură de propolis 10%, câte 10 de picături de 4 ori pe zi;
 administrare de propolis 2mg/kg corp, de 2 ori pe zi.

11
 CAPITOLUL III
APITERAPIA ȘI PRODUSELE APICOLE

III.1. Avantaje
Apiterapia reprezintă tratarea celor mai diverse afecţiuni cu produse apicole
naturale, fără nicio prelucrare, sau cu extracte, combinaţii ale acestora ori cu
medicamente apiterapice standard. Apiterapia este o metodă naturală de tratament,
fundamentată ştiinţific prin studii şi experimente clinice. Produsele apicole au o mare
paletă de proprietăţi biologice şi acţiuni farmacologice benefice în menţinerea sănătăţii
corpului omenesc.
Un medicament de sinteză cuprinde doar unul dintre principalele active ale
unui produs natural, substanţă care de cele mai multe ori nu e naturală, ci sintetizată în
laborator, deci lipsită de principiul vital.
Aceste medicamente de sinteză nu pot avea un efect comparabil cu cel al
produselor apicole, ele nu pot fi decât incomplete şi, prin urmare, insuficiente.
Medicamentului îi va lipsi întotdeauna sprijinul substanţelor sinergice
indispensabile acţiunii lui.
Nici cel mai complet medicament şi nici cea mai completă asociere de
medicamente nu pot include în sine toate principiile active benefice existente într-o
combinaţie completă de produse apicole, dozate într-un mod competent, aceste principii
fiind chiar mai numeroase decât totalitatea celor aflate în medicamentele de sinteză.
În produsele apicole există toate vitaminele, mineralele, hormonii şi substanţele
cu rol de prehormoni sau proprehormoni, enzime, glucide simple direct asimilabilem,
proteine, aminoacizi esenţiali şi neesenţiali, lipide că biomolecule, deci bioactive fără
nicio altă metabolizare, bioflavonoizi de o diversitate imposibil de obţinut prin sinteză
etc.
Produsele apicole conţin toate substanţele care intră în componentă celulei
umane şi a matricei extracelulare şi/sau precursori ai acestora, precum şi un spectru larg
de substanţe cu rol de protecţie la nivel celular: antivirale, antitumorale, tonifiante,
factori de creştere. Produsele apicole sunt medicamente veritabile.

Avantajele pe care le au produsele apicole:

 sunt produse naturale 100%

12
  au efecte nutritive excelente
 au efecte sigure curative şi profilactice
 produsele apicole au o capacitate rară de a realiza sinergia de prezenţa şi de
acţiune a tuturor substanţelor şi a principiilor active necesare scopului terapeutic
urmărit
 produsele apicole au o sfera largă de indicaţii, recomandări şi aplicaţii
 se administrează şi se aplică uşor
 nu au efecte secundare, contraindicaţii sau incompatibilităţi majore
 costul de aplicare ste redus comparativ cu alte metode de tratament.

Fig.III.1- Mierea de albine

III.2. Generalități
Folosite încă din cele mai vechi timpuri și apreciate în întreaga lume pentru
gustul lor deosebit, produsele apicole au totodată calități terapeutice observate încă de
acum mii de ani. Mierea reprezintă produsul de baza al stupului, însă, în afară de
aceasta, calități excepționale dețin și polenul, propolisul, păstura,ceara,laptișorul de
matcă și veninul de albină .

III.3. Mierea de albine

Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă „albină”) este un produs
apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului de către albine și depozitat în
celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii este

13
scopul principal al apiculturii din prezent și din trecut. Conform statisticilor, producția
anuală mondială de miere în 2005 a fost de 1,4 milioane de tone.
Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în
special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în
civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice
la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la
miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.
De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii.
Babilonienii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca
medicament cât și la ritualuri și ceremonii.
În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a
scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea
unor afecțiuni (gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor.
Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia edica”, trata plăgile
fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură
de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru
orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină,
în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din
trestie și sfeclă.
În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbește conversia
zahărului în glucoză și fructoză).

III.3.1. Clasificare mierii de albine

După proveniență:
 miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului cules de
albine din florile plantelor melifere,

Fig.III.2- Polenul din flori

14
 miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în afară de
flori; poate fi de origine animală sauvegetală.

Fig.III.3- Mierea de mană

După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:

 miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor
unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
 miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile
mai multor specii de plante.

După modul de obținere:

 în faguri (se livrează în faguri),

 scursă liber din faguri ,
 extrasă cu ajutorul centrifugii ,
 obținută prin presarea fagurilor ,
 topită (fagurii sunt încălziți).

După consistență:

 lichidă (fluidă),
 cristalizată (zaharisită).

15
După culoare:

 incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.

După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare,

indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.

III.3.2. Proprietățile fizice

Mierea este un aliment cu gust dulce și parfumat, cu aspect semifluid, vâscos

sau cristalizat și culoare specifică, având un conținut mare de zaharuri și
substanțe minerale,vitamine, enzime, acizi organici.

Culoarea. În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și care sunt

pigmenți vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă- culoarea mierii diferă de la incolor până
la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul
primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea își
pierde culoarea inițială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se
deschide.

Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a

materiei prime în miere, începând cu recoltarea și terminându-se cu căpăcirea celulelor
din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal
(trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la
sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare,
până se obține produsul finit.

III.3.3. Compoziție chimică

Există numeroși factori care influențează compoziția chimică a mierii: calitatea

și compoziția materiei prime (nectar sau mană), abundența acesteia, factorii climatici,
modul de exploatare a albinelor, modul de recoltare, condiționare și conservare. Mierea
obținută va avea caractere specifice condițiilor în care s-a produs.

Elementele care intră în compoziția mierii pot fi împărțite în trei

grupe: apă, substanțe zaharoase, substanțe nezaharoase.

Constituenții majori ai mierii sunt apa și substanțele zaharoase, care reprezintă

99% din miere.

16
 În mod normal, mierea recoltată, prelucrată și conservată în condiții bune are
umiditatea între 17-18%. Nectarul adus în stup are un conținut mare de apă (peste 50%),
dar căpăcirea se face numai după ce umiditatea este de maxim 20%, procentul de apă
din miere fiind invers proporțional cu gradul de umplere al fagurilor.
Umiditatea atmosferică ridicată determină creșterea umidității din stup, cât și o
umiditate ridicată a mierii, datorită proprietăților higroscopice ale acesteia.

În încăperile de depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depășească 60%.

Mierea cu un conținut ridicat de glucoză, (cum este cea de rapiță), va fi mai
higroscopică și va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în
vase etanșe și depozitată în încăperi uscate. Mierea cu un raport glucoză / fructoză
subunitar, (cum este cea de salcâm sau trifoi), poate fi destinată unei consumări mai
îndelungate. Mierea cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau
lichidă. Creșterea umidității mierii peste 20% duce la scăderea calității acesteia și
favorizează dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.

Mierea poate fi considerată o soluție concentrată de zaharuri, datorită faptului

că principalii componenți ai mierii sunt substanțele zaharoase:
Glucidele sunt aldehide sau cetone ale unor alcooli polivalenți și în funcție de
posibilitatea lor de a se hidroliza se împart în:
 glucide nehidrolizabile, numite oze, monoze, sau monozaharide, (zaharuri
simple). Ozele sunt oxialdehide sau oxicetone provenite din oxidarea unor
polialcooli și sunt denumite după numărul atomilor de carbon, cele mai
răspândite fiind:pentoza,hexoza,glucoza.
 glucide hidrolizabile, (capabile de a fi descompuse sub influența acizilor sau
enzimelor în zaharuri mai simple), numite ozide, care se împart în:
 holozide, (în alcătuirea cărora intră în exclusivitate monozaharidele), fiind cele
mai importante pentru studiul mierii, iar dintre acestea:

o zaharoză
o maltoză
o trahaloză
o melecitoză
o pentozani
o fructozani

17
  heterozide (în alcătuirea cărora intră o componentă glucidică și una neglucidică
(sau aglicon).

Dextrinele: în miere se mai găsesc în cantități mari și alte holozide complexe sau
heterozide ca mucegaiuri, gume, etc, denumite impropriu dextrine. În mierea de mană
dextrinele pot depăși 5%. Prezența dextrinelor mărește vâscozitatea mierii și îi dă un
aspect cleios, neplăcut.

III.3.4.Constituenți minori

Substanțele nezaharoase se găsesc în cantități mici în mierea de albine,

aproximativ 1% din miere, și nu sunt lipsite de importanță, contribuind la specificitatea
acestui apreciat produs.

Fermenții (enzimele sau diastazele), sunt catalizatori biologici cu originea în

celula vie. Din punct de vedere structural sunt compuși organici cu caracter proteic,
având o componentă proteică, apoenzimă, (care îi conferă specificitatea de substrat) și o
grupare chimică, coenzimă, (care determină activitatea catalitică a enzimei). Acțiunea
enzimelor este reversibilă, iar această proprietate se exercită atât asupra reacțiilor de
descompunere, cât și asupra celor de sinteză.

Activitatea enzimelor este influențată de mai mulți factori:

 temperatura optimă de activitate, (enzimele sunt total distruse la 80 °C,

iar la temperatură scăzută se conservă);
 reacția mediului, (enzimele din miere au pH între 4-7, pH-ul mic
favorizând activitatea invertazei, iar pH-ul mare, pe cea a amilazei);)
 prezența electroliților poate stimula sau inhiba activitatea enzimelor;
 influența razelor ultraviolete are, de asemenea, efect asupra activității
enzimatice.

Principalii fermenți din mierea de albine sunt carbohidrazele, iar dintre acestea:

 invertaza și zaharaza (sucraza), acționează asupra zaharozei, scindând-o

în glucoză și fructoză;
 alfa amilaza (amilaza dextrinogenă), acționează asupra amidonului pe
care îi transformă inițial în dextrine, iar în final în maltoză;

18
  beta amilaza (amilaza zaharogenă), acționează asupra amidonului pe care
îi transformă direct în maltoză;

Sărurile minerale:

Substanțele minerale totale din mierea de albine variază în limite foarte largi
datorită multor factori, (natura materiei prime și gradul de impurificare al acesteia,
condițiile climatice, modul de extracție, prelucrare și conservare, etc).

Principalele elemente minerale din miere sunt :

 sodiu, potasiu, fosfor, magneziu, cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu,

 unele microelemente: beriliu, galiu, vanadiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint,
zirconiu.

Vitaminele:

Mierea de albine este valoroasă și prin conținutul său în vitamine, care provin în
exclusivitate din polenul și nectarul plantelor. Principalele vitamine din miere aparțin
celor două grupe:

 hidrosolubile:

Vitamina B1 (tiamină), VitaminaB2 (riboflavină), VitaminaB6 (piridoxină), Vitamina

PP (niacină), Vitamina H (biotină), Vitamina B12 (cianocobalamină), Vitamina C (acid
ascorbic), acid pantotenic, acid folic, rutină;

 liposolubile:

Provitaminele A, Vitamina K

III.3.5. Utilizări:

Prin calitățile sale nutritive este considerată un aliment de mare valoare în hrana
oamenilor de toate vârstele, având utilizări largi în dietetică și terapeutică.

Mierea este foarte des folosită în alimentație, în bucătărie sau ca medicament,

fiind foarte apreciată de medicina populară. De asemenea are importante aplicații în
alimentația artificială, în alimentația pre- și postoperatorie, în pediatrie și ginecologie.

19
 III.3.6. Valoarea alimentară și dietetică.

Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăția ei în zaharuri (70-

80%), din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelență. Majoritatea
zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză și fructoză), care nu mai necesită o
prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate și arse complet, până la stadiul de
bioxid de carbon și apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care
trec.

Un gram de zaharuri din miere eliberează ca și zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar
(spre deosebire de zahăr), această energie este pusă în totalitate la dispoziția
organismului, astfel că mierea este un aliment ușor asimilat și digerabil. Deosebirea
esențială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conținutul său ridicat în unele
substanțe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici și vitamine), care își
exercită efectul pozitiv atât prin acțiunea de reglare a unor funcții importante ale
organismului, dar și contribuind la conferirea calităților gustative specifice ("gust de
miere").

Atât aspectul, culoarea, consistența și gustul fac din miere un aliment mult
apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conținutului în uleiuri eterice
(volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine..

Valoarea terapeutică a mierii.

Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a
demonstrat că are și o acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra
afecțiunilor digestive, cât și în afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare, respiratorii,
afecțiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriție și cele
infecțioase, în afecțiunile sanguine și în cele cutanate. Cu toate calitățile sale prețioase,
mierea are și contraindicații pentru pacienții care suferă de obezitate, diabet zaharat,
tulburări glicoregulatorii,insuficiență pancreatică exocrină și pentru pacienții
gastrectomizați cât și în anumite tulburări alergice.

Indicațiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice

medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în
vedere acțiunile farmaco-fiziologice generale și specifice ale produsului apiterapic,
starea pacientului și evoluția bolii.

20
III.4. Polenul

Polenul (din latină pollen) este o pulbere de obicei galbenă, constituită din
grăuncioare microscopice, ce provin din anterele staminelor. Polenul mai este definit și
ca o pulbere galbenă produsă de staminele fanerogamelor, celulele reproducătoare
mascule. Polenul și mierea sunt singurele resurse alimentare care s-au descoperit că
conțin 22 de nutrienți. Din această cauză polenul este considerat ca „aliment complet”.

Fig.III.4.-Polenul

Polenul conține substanțe indispensabile vieții ca:

 Aminoacizi (metionina. Valina, jizina, cistina, glutamina. etc.) care accelerează

funcționarea ficatului și implicit dezintoxicarea organismului;
 Grăsimi și mai ales acizi nesaturați - linol, acid linolic, acid arahidonic. - care
joacă un rol important în prevenirea arterosclerozei fermenti, hormoni,
vitamine, flavonoizi. necesari organismului, pentru mărirea puterii de rezistență.

Polenul conține de 20 de ori mai multa vitamina A decât morcovul, și tot

asemenea provitamina A. Un gram de polen conține suficientă rutină pentru a asigura
prevenirea hemoragiilor la nivelul crierului, inimii sau retinei.

Vitamina E reduce parțial afecțiunile provocate de bioxidul de carbon și de

bioxidul de sulf, gaze atât de periculoase pentru orăseanul zilelor noastre.
Suplimentarea cu polen a regimului alimentar adaugă organismului substanțe de bază
ale acizilor nucleici, realizându-se astfel o modernă terapie celulară necostisitoare.

Polenul mai conține:

 minerale importante, ca fierul și magneziul

21
  numeroase microelemente
 multă lecitină și în special acizi nucleici.
Polenul are ca sursa potentiala peste o mie de flori diferite, asadar, compozitia si
proprietatile sale sunt foarte variate.
Polenul are o influență benefică asupra funcțiilor digestive și intestinale, redă
pofta de mâncare, combate stările de slăbiciune, poate contribui la combaterea
nevrozelor și a depresiei psihice, neurasteniei, afecțiunilor prostatei și diabetului.
Polenul este și un excelent afrodisiac, îmbunătățeste capacitatea sexuală și facilitează
nașterea.
Consumul de polen scade nivelul colesterolului, reglează greutatea corporala,
întărește inima și sistemul imunitar.
Păstrat la congelator, polenul crud ține perioade îndelungate (luni, ani), iar
decongelat nu-și pierde din proprietăți. Datorită conținutului scăzut de apă, la
decongelare nu își deteriorează principiile active.
Scos de la congelator, se poate păstra fără a fi închis ermetic, până la 7-10 zile,
în cămară sau în frigider.
Pentru un regim obișnuit de viata, dozele de polen sunt următoarele:
 de 2-5 g/zi la copii sub un an
 5-10 g/zi la copii de 1-10 ani
 10-30 g/zi peste varsta de 10 ani
Pentru un regim de suprasolicitare fizica sau intelectuală, cât și în cure de încăr-
care nutritivă, cantitățile pot crește până la 50-100 g/zi. Același lucru și în curele de
slăbire. Atunci polenul poate înlocui una-doua mese ale zilei.
Spre a se absorbi complet din tubul digestiv, e bine ca polenul sa fie predizolvat
în apă cu suc de lămâie proaspăt, într-un suc fresh, borș sau kefir. Volumul orientativ de
polen plus lichid este de 150 ml pentru 30 g polen. Trebuie sa stea la dizolvat minimum
20 de minute. Când este în doză unică, ideal se administrează dimineața.
Cei care iau prima dată e bine sa crească progresiv dozele și să înceapă
administrarea dupa ce au mâncat. Mai tarziu, se poate trece la administrarea pe
stomacul gol.

22
III.5. Propolis

Cuvântul propolis vine din limba greacă și înseamnă „partea dinaintea cetății”.
Învățații greci l-au denumit așa observând cum își construiesc albinele stupul și
ajungând la concluzia că această substanță joacă rolul de pavăză împotriva agresorilor
externi, propolisul făcând din stup o adevărată cetate.

Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva microbilor, a

mucegaiurilor, pentru mumificarea într-un înveliș a intrușilor stupului, care sunt omorâți
de albine (cum ar fi alte insecte sau șoareci), proces ce nu permite putrezirea lor.

Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptușirea pereților stupului
cu un strat lucios, etanș, care nu permite formarea curenților de aer. Acțiunea sa este
antimicotică, bactericidă și bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.

Producerea propolisului

Albinele colectează o substanță aromată cu aspect de rășină de pe cel puțin 20

de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop și de arin, de pe frunzele, mugurii și
scoarța coniferelor și a plopilor, a salicaceelor (sălcii) și a prunilor. Materiile rășinoase
astfel culese sunt prelucrate de albine specializate prin amestec cu secreții salivare și
ceară.

Producerea propolisului se face în același timp cu cea a mierii și se realizează de

către albinele specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de
20 °C, moment în care acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta o cantitate de
100 - 400 g de propolis, în funcție de regiune.

III.5.1 Proprietățile fizice

Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro

și negru, având miros aromat de rășini și balsamuri. Este solubil în alcool și eter și greu
solubil în apă. Greutatea specifică este de 1,112 -1,136 g/cm³. Punctul de topire este
situat între 70 - 120 °C. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scăzute
este casant.

23
 Fig.III.5-Propolisul

Propolisul este compus din rășini vegetale, balsam de diferite compoziții, ceară,
uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt-, la care se adaugă
polen, flavonoide, secreții ale glandelor salivare ale albinelor.

Compoziția chimică reprezintă un amestec de substanțe, în special: derivații

flavonici, acidul ferulic (activ contra germenilor Gram pozitiv și Gram negativ), ceruri,
aminoacizi, balsamuri, fermenți, microelemente (siliciu, magneziu, cupru, molibden,
arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt,
stronțiu), substanțe antibiotice, rășini, acizi aromatici, acizi. Compoziția propolisului
variază în funcție de specia vegetală de pe care s-a cules, dar, în medie, acesta conține
55% rășini și balsamuri, 30% ceruri și 10% uleiuri eterice, proporții care sunt
asemănătoare pentru orice fel de propolis.

Utilizări în medicina umană

Având în vedere veniturile enorme generate de tratamente tradiționale ca și

propolisul, dar și a medicamentelor farmaceutice moderne precum acyclovir, nu este
deloc surprinzător că utilizarea medicală a propolisului are susținători dar și oponenți.
Susținătorii propolisului susțin că acesta este folosit de mii de ani și este puțin probabil
să-și fi păstrat popularitatea ca și medicament tradițional dacă era ineficient sau asociat
cu efecte adverse frecvente sau severe.
Oponenții susțin că această compoziție a propolisului variază în funcție de
zonele geografice,sezoane și specii de albine,și că este iresponsabil să promovezi
utilizarea acestuia fără studii in vitro,in vivo sau triale clinice care să stabilească
farmacovigilența și eficacitatea acestuia.

24
 III.6.Laptișor de matcă

Lăptișorul de matcă este o secreție produsă de albine care este utilizată pentru a
hrăni reginele, atât adulte cât și în stadiul de larvă.

Este secretat în glandele albinelor lucrătoare, și folosit pentru a hrăni toate

larvele din colonie.

Lăptișorul de matcă reprezintă un produs apicol de excepție, care are cel mai
mare conținut de vitamine raportat la unitatea de volum. Are proprietăți
imunostimulatoare și vindecătoare excepționale, iar efectele sale asupra corpului uman
sunt mai mult decât benefice.

Lăptisorul de matcă reprezintă hrana reginei stupului. Tot cu lăptișor de matcă

sunt hrănite și larvele, însă numai în primele trei zile de viață, ulterior hrănindu-se cu
miere și polen. Lăptișorul de matcă este o substanță secretată de glandele hipofaringiene
ale celor mai tinere albine, în zilele a șasea și a patrusprezecea de viață, substanță cu
care va fi hrănită matca și puietul în primele trei stadii de dezvoltare larvară.

Dacă am analiza cât trăieste o matca în comparație cu o albină lucrătoare, am

constata că există o diferență de până la zece ori. Concret o matcă poate trăi între 4 și 6
ani, iar o albină trăieste în medie circa 40 de zile. Matca nu se naște matcă, ci este și ea
o albină ca oricare alta. Însă, în funcție de evoluția ei în acele prime trei zile de stadiu de
larvă, când este hranită cu laptișor de matcă, o albină va fi aleasă să fie regina stupului,
iar albinele doici (cele care secretă lăptișorul de matcă) o vor hrăni din acel moment
exclusiv cu acest elixir apicol. Așadar efectele lăptișorului de matcă vorbesc de la sine
în acest exemplu.

Fig.III.6-Lăptișor de matca

25
III.7. Veninul de albină

Veninul de albină sau apitoxina este veninul secretat de lucrătoarele mai multor
specii de albine. Apitoxina este substanța care rămâne după ce partea volatilă a
veninului de albine dispare în contact cu aerul. Apitoxina este folosită ca mijloc de
apărare împotriva prădătorilor și în luptele interne din roi.

Veninul de albină este o substanță complexă. Elementul cel mai activ este o
substanță alcalină formată dintr-un amestec de proteine: polipeptid citotoxic melitina
(formula chimică:C131H229N39O31)

Tratamentul prin înțepături de albină, sau infiltrații cu apitoxină, cum le spun

specialiștii din zilele noaste, sunt cunoscute încă din Antichitate pentru virtuțile lor
terapeutice.

Veninul de albină se folosește în medicină (apiterapie sau apitoxoterapie) ca

tratament complementar sau alternativ în durerile reumatice sau altor afecțiuni articulare
datorită efectului antiinfecțios al peptinei 401 ce intră în compoziția sa și al melitinei
care acționează asupra sistemului imunitar corectând atacuri ale anticorpilor asupra
articulației și mielinei.

După ce ajunge în organism, veninul de albine stimulează hipofiza să secrete

ACTH, care la rândul lui stimulează cortexul glandelor suprarenale să secrete cortizol.
Prin urmare, veninul de albine stimulează secreția internă de cortizol. De asemenea,
veninul este și un important imunostimulant pentru organismul uman .

Veninul de albină mai tratează și afecțiunile coloanei vertebrale (spondiloze,

discopatii, sindromul spastis paravertebral, dorsalgii, lombalgii, sindromul isciaticus).
Este foarte eficient și în afecțiunile sistemului nervos (depresii, insomnii, cefalee și
nevroze), în sindromul psihosomatic (bronsită, colecist, colite, hepatite) sau în
sindromul hipertensiv.

Fig.III.7-Veninul de albina

26
III.8. Păstura

Păstura, numită și pâinea albinei, este un produs apicol derivat din polen ce
constituie una din rezervele de hrană ale albinelor.

Polenul este colectat de albinele lucrătoare de pe plante și depozitat în celulele

fagurelui. Ulterior este presat și îmbogățit cu enzime și acoperit cu un strat subțire
de miere. În decurs de trei luni au loc numerose transformări biochimice prin fermentare
care asigură conservarea și mai buna digestibilitate a pasturii.

Păstura are culoare cafenie închisă cu gust dulce-amar-acrișor datorită

procesului de fermentare. Păstura este un aliment bogat în carbohidrați, proteine,
vitamine, aminoacizi și acid lactic pentru hrana albinei.

Păstura în fagure – în forma ei natural, constă din bugăți de fagure ale căror
celule sunt umplute la 1/3 sau 1/2 din volumul lor. Se păstrează la loc uscat și răcoros,
putând fi ușor atacată de viermele de păstură.

Pastura de păstură - păstură amestecată cu ceară, de obicei se dă prin mașina de

tocat și se amestecată cu miere. Se pastreaza bine datorită mierii.

Păstura granulată - granule de pastură în forma de hexagon alungit, curățite de

ceară și boștină. Se păstrează în congelator, ferite de lumină, în vase închise ermetic.
Datorită faptului că anterior a fost curățită se consumă cu placere.

Fig.III.8-Păstura

27
III.9.Ceara

În stadiul incipient, ceara este un lichid incolor produs de glandele aflate în

abdomenul albinelor. După ce această este mestecată şi procesată, albinele o ataşează de
pereţii fagurelui. Când este consumată sub forma ei simplă, ceara nu aduce beneficii
notabile; totuşi, graţie conţinutului ei mare de nutrienţi, poate fi utilă la îmbunătăţirea
aspectului pielii atunci când este aplicată local.

Principalele ingrediente ale acestui produs sunt acizii graşi şi alcoolul cu catenă
lungă, ceara de albine fiind complet netoxică. În stup, ea este modelată în celule
hexagonale, în care albinele îşi depozitează mierea şi ouăle, hrănind şi crescând acolo
următoarea generaţie de insecte.

Fig.III.9-Ceara

Beneficii pentru sănătate:

Încă din timpuri antice, practicienii în domeniul plantelor foloseau ceară de

albine în diverse preparate medicale. Astăzi, ea este întrebuinţată în special în industria
cosmetică, în unguente şi creme cu aplicare topicala şi în produse comerciale, cum sunt
lumânările. Unele persoane consumă ceară că atare, întrucât e foarte potrivită că hrană
indigestă (care stimulează mişcarea intestinelor). Iată care sunt cele mai importante
utilizări ale cerii de albine pentru sănătate:

III.9.1. Alergii

Tratarea rinitei alergice („febra fanului“) cu ceară de albine este o practică

statornicită, graţie proprietăţilor antialergice ale cerii, care protejează pielea de alergenii
din aer. Şi lumânările din ceară de albine pot calmă simptomele de alergie. Celor
chinuiţi vară de vară de această boală, li se recomandă să mănânce zilnic 1-2 linguriţe
de miere. Este bine ca "tratamentul" să înceapă cu 6-8 săptămâni înaintea instalării

28
rinitei. Dacă această cură se face vreme de 1-2 ani, organismul devine imun la polen —
încet, dar sigur.

Iar in cazul astmului bronșic pentru restabilirea funcției respiratorii normale, se

pot inspira vaporii eliberați dintr-o cană cu miere ținută in apropierea nasului.

III.9.2.Măști
Mierea este un excelent balsam natural pentru păr. Pune o linguriță de miere in
șamponul pe care il folosești sau combină miere cu ulei de măsline si aplică combinația
ca orice mască pentru par. Las-o sa acționeze pentru 20 de minute apoi clătește-te.
Mierea este un excelent leac pentru tenul acneic, mai ales in situațiile care par fară leac.
Intinde miere pe față si stai așa 30 de minute, apoi clatește-te cu apă caldă. Repeta
tratamentul in fiecare zi, iar rezultatele nu vor intarzia sa apară.

III.9.3. Alimentație

Mierea de albine este o alternativă naturală si delicioasă pentru zaharul

alb.Mierea este disponibilă pe tot parcursul anului, dar are proprietăți excepționale in
special vara și toamna când tocmai a fost recoltată și este foarte proaspătă.
În plus față de reputația sa de indulcitor natural și nutritiv, mierea de albine are
o compoziție unică ce acționează ca un agent antimicrobian si antioxidant. Exista mai
mult de 400 de tipuri de miere dar cele mai cunoscute la noi în țară sunt:

 mierea de salcâm
 mierea polifloră
 mierea de rapiță
 mierea de tei
 mierea de floarea soarelui
 mierea de trifoi.

III.9.4. Vindecarea ranilor

Mierea a fost folosită de secole ca un agent terapeutic antiseptic pentru tratarea

ulcerelor arsurilor și ranilor.Un studiu din India a comparat efectul de vindecare al
mierii cu un tratament convențional (argint sulfadiazen) la 104 pacienți cu arsuri de

29
gradul I.După o săptămână de tratament 91% dintre arsurile tratate cu miere nu mai
erau deloc infectate,comparativ cu doar 7% care au primit tratament convențional.
Pacienții tratați cu miere s-au vindecat cel mai repede.
Mierea ameliorează ulcerele gastrice
Mierea grăbește procesul de vindecare a ulcerului gastric. Mierea determină
reducerea inflamației, stimulează fluxul sanguin și grăbește creșterea celulelor
epiteliale care căptușesc pereții stomacului și intestinelor.Există studii care
demontrează că mierea distruge H. Pylori bacteria responsabilă de apariția celor mai
multe ulcere.

30
 CONCLUZII

Produsele apicole au proprietăţi antibacteriene şi antiinflamatoare dovedite

ştiinţific. De aceea sunt indicate atât pentru prevenirea, cât şi tratarea afecţiunilor
specifice sezonului rece:
 din sfera aparatului respirator (răceli, stări gripale, otite, faringite, laringite,
bronşite), dar şi a sistemului osteoarticular (reumatism, artroză).
Încă din cele mai vechi timpuri, mierea de albine era recomandată atât celor
sănătoşi, cât şi celor bolnavi. Acest minunat produs apicol şi-a dovedit eficienţa în
rezolvarea a numeroase probleme de sănătate, cât şi în sfera frumuseţii (ideală pentru
îngrijirea pielii şi părului).
Păstura de albine se distinge prin conţinutul bogat de substanţe active dintre care
trebuie enumerate în primul rând hormonii naturali, enzimele, aminoacizii, elementele
de creştere şi cele antibiotice, vitamine, minerale şi oligoelemente. Astfel, valoarea
nutritivă şi potenţialul antibiotic al păsturii de albine sunt de 3 ori mai mari decât cele
ale polenului, păstura putându-se lăuda cu o compoziţie mult mai complexă decât
polenul. Conţinutul bogat în pigmenţi vegetali şi în vitamine fac ca atât polenul, cât şi
păstura să fie de un real ajutor în bolile respiratorii alergice, precum şi în epidemiile de
gripă şi infecţiile virale din timpul sezonului rece.
În scop preventiv, lăptişorul de matcă este eficient în epidemiile de gripă şi
infecţiile virale acute. Diminuează transpiraţia, tusea, crizele de astm bronşic etc. Ceara
de albine este un produs natural, cu proprietăţi antiinfecţioase, antiinflamatorii,
antiseptice etc.
Efectele benefice sunt extrem de variate. Poate trata amigdalita, poate fi folosită
ca expectorant, poate fi un remediu în cazul tusei şi a inflamaţiilor mucoasei nazale şi
chiar şi a astmului bronşic. Cât despre veninul de albine, aplicat prin microînţepături,
acesta ameliorează crizele de astm bronşic.

31
 BIBLIOGRAFIE

1.Albinele-Stupina de lângă casă. Editura: Alex Alex

2.Apiterapia pentru toţi. Editura: Aldo Press. Autor: C.Antonov
3.Produsele apicole. Editura: Apimondia. Autor: D.C.Jarvis
4.Afecţiunile aparatului respirator. Editura: Fiat Lux.
Autor: Dr.Farm.Ovidiu Bojor
5.Apiterapia sau cum să folosim produsele stupului pentru sănătate.
Editura: Fiat Lux. Autor: Cristina Mateescu
6.Totul despre Apiterapie. Editura: All. Autor: Rawhi M.A. Abdalla

32