 Nancy, o japoneză de origine americană, era o studentă la o prestigioasă universitate

privată de pe Coasta de Est. După ce a studiat intens japoneza în ultimii 2 ani, ea a aplicat şi a
fost aleasă, fiind printre puţinii selectaţi pentru un program de schimb cu o Universitate din
Japonia. Nancy a fost extrem de încântată de ideea de a-şi descoperi rădăcinile şi a fost
încrezătoare că se va descurca bine în Japonia. După câteva săptămâni la Universitatea din
Japonia, se simţea extrem de descurajată. Încrederea în abilităţile sale de a vorbi limba
japoneză s-a diminuat imediat ce a ajuns la aeroport şi a realizat că nu înţelege pe nimeni şi
nimeni nu o înţelege. Acest lucru a venit ca un şoc extrem pentru ea din moment ce a excelat
întotdeauna la orele de japoneză (infirmarea expectanţelor). Fiind situaţia de aşa natură,
Nancy se simţea extrem de neajutorată, trebuind constant să depindă de altcineva pentru
necesităţile de bază cum ar fi cumpărăturile. A surprins de asemenea oamenii care uitau
insistent la ea, care râdeau când făceau lucruri ce ar fi fost considerate normale în America
(anxietate).
Treptat grija ei de a interacţiona a crescut din moment ce nu ştia dacă face lucrurile
bine sau nu (ambiguitate). Identitatea sa era o altă problemă pentru ea. Fiind una dintre
puţinele persoane japoneze din oraşul său din SUA, Nancy a crezut că prin această călătorie în
Japonia este o şansă de a fi cu „poporul său”. Mai mult decât o surpriză, ea a primit un
tratament de outsider din partea japonezilor din moment ce competenţele ei lingvistice şi
gesturile o defineau în mod evident ca o străină (apartenenţa). Trecând timpul, Nancy a decis
că-i displace totul în Japonia (prejudecata) şi şi-a petrecut majoritatea timpului cu colegii
americani pe care i-a întâlnit la universitate.

 Chemat la o întâlnire a conducerii de către şeful său, Stan din Noua Zeelandă reciteşte
materialele pentru proiectul de dezvoltarea a curriculumului pe matematică pe care a dorit să-l
vadă încorporat în liceul în care a predat. Stan predă în Filipine de 2 ani şi se bucură de
şederea sa la o şcoală internaţională în Manila care a atras nu numai studenţi filipinezi, dar şi
studenţi din mai multe ţări ai căror părinţi lucrau în Filipine.
Jose, care a dezvoltat o relaţie apropiată cu Stan, a fost chemat, de asemenea, la
întâlnire. Şeful l-a rugat pe Stan să revadă propunerea lui, material deja ştiut de către ceilalţi
participanţi la întâlnire. Propunerea a mers mai departe fără prea multe modificări, cei
prezenţi hotărând să facă următorul pas, eventual, implementarea acesteia. Pentru că acest
lucru a luat mai puţin timp decât s-au aşteptat, şeful l-a rugat pe Jose să spună câteva cuvinte
despre un alt proiect de dezvoltare a curriculumului la care acesta lucra. Din nou, majoritatea
celor prezenţi ştiau de acest proiect. Jose a oferit o schiţă a ideilor sale, apoi Stan i-a adresat

1
câteva întrebări dificile care l-au forţat pe Jose să gândească rapid, să răspundă şi să-şi apere o
parte din afirmaţiile făcute. Directorul a încheiat întâlnirea, după care Jose i-a spus lui Stan că
nu se mai pot întâlni la cină aşa cum au stabilit mai devreme. Stan a fost încurcat de anularea
lui Jose întrucât acesta părea supărat când l-a informat de dorinţa lui.
Dintre aceste patru alternative, care conduc la un insight pentru motivele lui Jose de a
anula programarea cinei:
1. Jose a vrut să meargă la bibliotecă pentru a afla mai multe informaţii, pentru a-şi apăra
mai bine propunerile în viitor.
2. Jose era gelos că planul lui Stan a trecut la următorul nivel spre implementare fără
prea multe modificări.
3. Jose a simţit că Stan a distrus prietenia lor la întâlnire.
4. Directorul l-a rugat pe Jose să-şi creioneze ideile despre proiectul său.
Majoritate grupurilor de educaţi au fost capabili să identifice a 3 a alternativă ca fiind cea mai
utilă în analizarea motivelor pentru dificultăţile prezentate în acest incident. Mai mult chiar,
exerciţiul deschide calea unor noi teme de discuţie şi lectură despre determinismul cultural
asupra comportamentului şi atitudinilor, şi diferenţele culturale pe dimensiunea individualism
– colectivism.

Incident critic numit „Biroul aglomerat”

 O tânără din Hawai a fost diagnosticată cu leucemie. Părinţii au fost de acord cu
orice decizie luată de medic. La un moment dat, medicul a considerat că este timpul să roage
familia să vină la o altă consultaţie. Când au venit, aceştia au adus familia extinsă cu tot cu
prietenii apropiaţi. Terapeutul a găsit 34 de oameni aşteptând la biroul său.
Biroul său era mic şi nu putea să-i includă pe toţi, iar medicul le-a spus părinţilor că
doar membrii importanţi ai familiei pot rămâne. Părinţii, dar mai ales bunicii au devenit
insistenţi în a fi prezentă toata familia; cel puţin verii, mătuşile şi unchii ar trebui să vorbească
cu doctorul. Terapeutul încearcă totuşi să-i convingă că doar câţiva membri au voie şi sunt
necesari în birou. Bunicii deveniseră nervoşi pentru că nu înţelegeau motivele medicului de a
nu-i primi pe toţi. Terapeutul a transmis grupului că va vorbi doar cu părinţii, însă părinţii în
schimb, au plecat, iar mai târziu au schimbat medicul fiicei lor.
Cum explicaţi comportamentul familiei?
1. Oamenii din Hawai purtau amprenta culturii lor, putând fi consideraţi curioşi şi chiar
indiscreţi. Familia extinsă şi prietenii vroiau să ştie ce avea să spună terapeutul.

2
 2. Familia nu avea încredere în medic. Nu a vindecat fata (încă) şi nu a petrecut destul
timp cu ea.
3. Cultura din Hawai este o cultură de tip colectivist închisă. Grupul este responsabil de
soarta fetei, prin urmare au venit cu toţii la biroul medicului.
4. Nu a fost vreun motiv semnificativ pentru care familia extinsă şi prietenii au venit la
programare.

 Karen este soţia preşedintelui unei corporaţii multinaţionale în Mexic.

Karen împreună cu soţul ei, Jerry, şi cei doi copii ai lor s-au mutat în Mexic din Colorado
acum 4 luni. Pentru ea, primele săptămâni în Mexic erau pline de emoţii şi stimulare. Mai
târziu, însă, s-a trezit în plină depresie, iar gândurile de suicid nu-i dădeau pace. După ce a
vorbit cu prietenii din California, Karen s-a hotărât să caute ajutor profesionist:
C (consilier): Karen, ai vrea să-mi spui puţin mai multe despre ceea ce te deranjează?
K (Karen): Ei bine…nimic cu adevărat… de fapt…totul. Mă simt obosită şi stresată tot timpul
chiar dacă nu fac prea multe. Nu lucrez, am menajere care gătesc şi fac menajul,
şoferul duce copii la şcoală , deci nu sunt motive ca eu să fiu nefericită. Dar
sunt…Mă simt ca şi cum îmi irosesc viaţa…
C: Am înţeles că aţi avut o slujbă drăguţă şi provocatoare în California…
K: Da, am avut…nu erau numai distracţii şi jocuri, ştiţi…dar în sfârşit am simţit că fac ceva
cu viaţa mea. Acum simt ca şi cum las viaţa să treacă pe lângă mine şi nu pot face nimic în
legătură cu asta.
C: Vă simţiţi oarecum prinsă…
K: Da, cu copii aici şi cu totul nu pot pur şi simplu să plec acasă ştiţi…. Şi sunt atât de departe
de prietenii mei şi de familie. Am întâlnit oameni drăguţi aici, dar nu e acelaşi lucru.
C: Distanţa…vă face să vă simţiţi foarte izolată…
K: Categoric…şi neajutorată, de asemenea. Nu pot nici măcar să întreb vreo direcţie fără ca
unul dintre copii să-mi traducă! Este atât de frustrant pentru că mă simt atât de dependentă
de ei. Simt că am pierdut autoritatea asupra lor. Nici măcar nu pot să-i ajut la teme dacă
sunt în spaniolă.
C: Atunci categoric acest lucru se adaugă sentimentului dumneavoastră de neajutorare…nu
numai că sunteţi fără cariera dumneavoastră, dar simţiţi că aţi eşuat şi în funcţia de mamă
la fel de bine.
K: Mă simt atât de inutilă…

3
 Fakir este un student absolvent în India şi s-a înscris la una din cele mai mari
universităţi din SUA. El a ajuns la facultatea din America la începutul lui august al ultimului
an de studii şi a verificat la biroul de studii internaţionale dacă viza sa de student este în
regulă. Acolo a fost informat că între 5 şi 12 august va fi un program de orientare pentru
studenţii internaţionali în timpul căruia participanţii vor învăţa şi vor obţine o experienţă
directă care-i vor ajuta să se adapteze condiţiilor de viaţă şi mediului universitar din USA.
Fakir a renunţat la oportunitatea de a participa, spunându-şi că este adult şi că a muncit din
greu pentru prima diplomă în India. Ce probleme majore ar putea exista în studiul pentru
obţinerea unui nou titlu academic? El a dorit, de asemenea, să-şi vizite rudele la o şcoală într-
un Stat vecin în defavoarea începerii orelor la universitate pe 15 august.
De-a lungul cursurilor primului an, Fakir a fost unul din cei mai buni studenţi în
termenii realizării sarcinilor şi a calificativelor obţinute. Profesorii chiar l-au subliniat ca fiind
unul din cei mai exacţi studenţi din departament. Cu toate acestea, a existat un aspect al
studiilor sale care i-a cauzat probleme. Nu a părut în stare să-şi stabilească un profesor
coordonator al lucrării sale de absolvire. Alţi studenţi, majoritatea americani, şi-au fixat
profesorii coordonatori, aspect care-l deranja pe Fakir întrucât el ştia că a primit calificative
mai bune decât unii dintre ei. S-a întâmpla ca Fakir să viziteze biroul studenţilor
internaţionali pentru a se interesa de viza de studii şi să întâlnească un consilier, o doamnă, pe
nume Shirley, căreia să-i descrie problema sa de la facultate. Shirley i-a replicat că „este o
situaţie pe care o aude destul de des. Şi că unii oameni o explică în acest fel. Mulţi studenţi
din Asia de Sud se aşteaptă ca profesorii să-i cheme şi să le spună ce temă consideră ei că ar
trebui să aibă lucrarea de absolvire. Acest studenţi vin din culturi în care studenţii se aşteaptă
să fie puternic diferenţiaţi de dorinţele profesorilor. Profesorii americani, pe de altă parte,
aşteaptă absolvenţii să vină la ei cu propuneri de idei care ar putea fi investigate. Profesorii
americani vin dintr-o cultură în care iniţiativa individuală de la un student absolvent este
apreciată. Studentul internaţional aşteaptă ca profesorul să-l cheme în biroul său, în timp ce
profesorul american aşteaptă ca studentul să fixeze o întâlnire şi să propună idei de studiu.
Recomandarea mea este să scrii pe o hârtie ideile pe care doreşti să le investighezi şi ulterior
să fixezi o întâlnire cu un profesor interesat de aceste idei.”
Fakir a răspuns emoţionat că acum a înţeles şi că totul are sens.

Exerciţiul se numeşte „Lucrul cu imigranţii”

4
Mark şi Susan au fost membrii dedicaţi ai aceleiaşi biserici pentru mulţi ani. În plus faţă de
frecventarea serviciilor religioase, ei au fost implicaţi activ în ajutarea imigranţilor stabiliţi în
comunitate. Generozitatea şi entuziasmul lor au fost foarte mult apreciate de John,
organizatorul programului pentru imigranţi la biserica lor. Cu toate aceste, în comunitatea
imigranţilor a apărut o grijă cu privire la voluntari precum Mark şi Susan. Reprezentantul
comunităţii imigranţilor a venit să-l vadă pe John săptămâna trecută.
„Ştiţi cât de mult apreciem cu adevărat tot ce aţi făcut pentru noi, nu-i aşa? Bine,
acesta a fost unul din motivele pentru care nu am spus nimic până acum, dar s-a ajuns la un
punct în care membrii comunităţii noastre au început să nu mai aibă încredere în membrii
bisericii dumneavoastră. De exemplu, mulţi din dintre voluntarii bisericii par să considere că a
nu fi capabil să vorbeşti engleza, înseamnă să dispui de o inteligenţă copilărească. Când una
dintre familii a întrebat de ce mobila este atât de scumpă în această ţară, Mark a început să
explice că acest lucru se datorează faptului că lemnul trebuie tăiat din copaci şi apoi procesat
etc. Mobila la noi în ţară trece prin aceleaşi procese, ştiţi? Câteva familii s-au plâns de
asemenea, că mulţi dintre voluntari sunt foarte insistenţi pentru a face lucrurile după modelul
american. Când una dintre prietenele mele îşi spăla hainele la mână, Susan i-a luat hainele şi
le-a pus în maşina de spălat! Hainele sunt foarte preţioase pentru noi şi nouă ne place să avem
mare grijă de ele. Ceea ce pare a crea o mare confuzie în majoritatea familiilor este de ce
voluntarii voştri par atât de prietenoşi şi săritori la început, apoi se opresc brusc după 6 luni şi
încep să ajute altă familie. Este prietenia atât de instabilă în America?”