design, unde un astfel de fenomen nu este de dorit pentru că aspectul ei trebuie să fie clar

construit și modelat în trăsături generale, în ansamblu.

Construirea artistică se află în concordanță cu valorația artistică (din fr.
”valorisation”), cu redarea pe un plan (bidimensional) a celor trei dimensiuni ale formelor
compoziționale în spațiu. Valorația e un mijloc artistic prin intermediul căruia se creează iluzia
volumului în spațiu. Prin aplicarea acestui mijloc autorul reușește să coreleze dimensiunele
formelor, identitățile, deosebirile și amplasarea lor pe suprăfață. Prin valorație continuă
perfecționarea construirii artistice a compoziției care se referă nu numai la atributele ei, ci și la
intervale, spațiu, perspectivă etc. Astfel, valorația contribuie la stabilirea generală a structurii
compoziționale. Folosindu-se de acest mijloc, autorul tinde să obțină o diversitate majoră a
formelor atît pe orizontală și verticală, cît și în adîncime.
În timpul utilizării valorației și modelării formei, vorbind despre închis și deschis, rece
și cald, lumină și umbră, noi vorbim despre mijloc artistic – contrastarea. Contrastarea se
bazează pe legile confruntărilor. ”Contraste”, din franceză, înseamnă o deosebire bruscă dintre
două valori. Contrastarea artistică se aplică la amplificarea perceperii vizuale, la evidențierea
esenței lucrării, la accentuarea sau sublinierea unor amănunte sau părți și a unor însușiri ale
formelor compoziționale. Și în sfîrșit, cu ajutorul contrastării se înfăptuiește o stare mai încordată
a elementelor compoziționale dar și mai convingătoare. Contrastul se dobîndește prin
confruntarea părților.
De fapt confruntările sînt des întîlnite în fenomenele naturii, devenind legitățile firești
ale mediului. Aproape tot ce ne înconjoară poartă pecetea unei confruntări, unor coliziuni. Chiar
și corpul omului este constituit din contraste: materia obișnuită și gîndirea, celulele vii și moarte.
Însăși evoluția și dialectica materiei este rezultatul direct al interacțiunii contrariilor. Fără ele n-
ar fi posibilă nici dezvoltarea naturii din jurul nostru, nici apariția omului, nici materia cosmică,
nici sistemul solar în care conviețuiește Pămîntul. Încă Anaximandru (sec, IV î.e.n.) lansase
presupunerea că pînă la apariția sistemului solar contemporan ar fi existat un fel de masă
cosmică, ”appeiron”, din care s-a pornit dezvoltarea unor materii moi și tari, dense și rare, reci și
fierbinți etc. Un astfel de fenomen putea demara doar în baza puterii Absolute, care din neant a
zămîslit materia existentă.
În zilele noastre legitatea contrastelor este atît de evidentă, încît urmările ei pot fi
observate în toate fenomenele naturale și sociale, spirituale și materiale. A nu înțelege contrastul
este pur și simplu imposibil. Munții și șesurile, lumina și întunericul, greul și ușorul, verticalul și
orizontalul – în toate aceste și în alte noțiuni, bîntuie semnificația contrastului.
 La rîndul lor, și elementele plastice, ca atribute ale compoziției, pot fi analizate și
interpretate sub aspectul evidențierii contrastului. Spre exemplu, linia și punctul, pata și forma,
culorile aprinse și cumorile stinse, tonurile deschise și

pagina 52