Economie generală

CURS

CONF. ING. DR. EC. DROB CATALIN

 Forme de organizare şi funcţionare a
economiei sociale

Economia poate fi definită ca fiind ştiinţa care

studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre
obiectivele propuse şi resursele disponibile.
Sistemul economic reprezintă un complex de
structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice care
are ca obiectiv corelarea nivelului nevoilor (nelimitate) cu
volumul resurselor (limitate).
O problema importantă a activităţii economice a fost şi
este găsirea celor mai bune soluţii la întrebările:
 Ce şi cât să se producă?
 Cum să se producă, prin ce metode de combinare a
factorilor de producţie şi cu ce tehnologii?
 Pentru cine să se producă?
 Forme de organizare şi funcţionare a
economiei sociale

Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul

timpului, pe două căi distincte:
 fie din producţia proprie prin autoconsum;
 fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile
proprii în favoarea altor bunuri obţinute de alţi
producători.
Autoconsumul reprezintă utilizarea rezultatelor
propriei activităţi pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei
activităţi, primind în compensaţie alte bunuri necesare,
inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le
corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare
a activităţii economice: economia naturală şi economia de
schimb.
 Economia naturală

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute
din rezultatele propriei activităţi.
Trăsături specifice:
 diversificarea activităţii economice (fiecare producea o
gamă largă de bunuri pentru autoconsum);
 importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul
factor de producţie;
 izolarea producătorului din punct de vedere economic (de
ceilalţi) ;
 economie descentralizată (fiecare comunitate producea cele
necesare traiului de zi cu zi);
 diviziunea simplă a muncii etc.
 Economia de schimb

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă

de organizare a activităţii economice, care se întemeiază pe
mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care
agenţii economici produc bunuri destinate vânzării (pieţei).
Trăsături (caracteristici) specifice:
 specializarea agenţilor economici în producerea unor
bunuri diferenţiate (economia de schimb are la baza
diviziunea sociala a muncii care generează agenţi economici
specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi)
şi teritorial.);
 autonomia şi independenţa economică a agenţilor
economici (agenţii economici îşi pot exercita liber dreptul
de decizie, iar schimbul sau vânzarea bunurilor are la bază
criterii economice; cea mai larga autonomie se realizează în
condiţiile proprietăţii private);
 Economia de schimb

 concentrarea activităţii economice în jurul pieţei

(piaţa – locul unde se întâlnesc cererea şi oferta – este locul
în jurul căruia se desfăşoară întreaga viaţă economică).
 existenţa monedei: banii reprezintă, alături de capital şi
specializare, cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Tranzacţiile economice, funcţionarea
economiei sunt influenţate/mijlocite de către bani;
 desfăşurarea schimburilor economice sub forma
unor tranzacţii de piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi
bani între participanţii la schimburile economice);
 bunurile economice îmbracă forma de marfă: marfa
este un bun economic care serveşte producţiei sau
satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor etc.
 Sisteme economice

Pornind de la modul concret în care sunt

fundamentate şi adoptate deciziile în economia
contemporană, întâlnim două sisteme economice sau
modele de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
 sistemul economiei de comandă (centralizate);
 sistemul economiei de piaţă.
În economia centralizată (de comandă) alocarea
şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse
şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate,
impuse agenţilor economici de către aparatul de stat.
Principalele decizii economice sunt concentrate la
nivel central. Sinteza deciziilor economice o reprezintă
planul unic, centralizat. Prevederile acestuia devin norme
obligatorii pentru agenţii economici.
 Economia centralizată (de comandă)

Trăsături (caracteristici) specifice:

 orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod
centralizat şi obligatoriu;
 proprietatea publică generalizată;
 principiul primordialităţii intereselor generale şi colective,
de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor
individuale.
Acest sistem de economie s-a dovedit a fi total
ineficient întrucât bunurile nu sunt produse în raport cu
cererea de pe piaţă ci în funcţie de planul de producţie unic
stabilit la nivel central.
 Economia de piaţă

Economia de piaţă se bazează pe proprietatea

privată. În cadrul acestei economii, rolul hotărâtor în
fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici
individuali.
Adam Smith a fundamentat un model teoretic al
economiei de piaţă, cunoscut sub numele de sistem
economic liberal sau de piaţă, în cadrul căruia forţele
naturale ale pieţei (“mâna invizibilă”) sunt cele care
stabilesc modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii la
problemele economice, fără nici un fel de intervenţie din
partea statului.
În cadrul acestui tip de organizare a economiei,
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de
prioritate în producerea bunurilor şi metodele de
organizare şi de combinare a factorilor de producţie.
 Sistemul ideal al economiei de piaţă

Caracteristici:
 agenţii economici independenţi îşi exercită liber dreptul de
proprietate asupra bunurilor economice de care dispun;
 agenţii economici au libertatea de a desfăşura activităţi
economice pe care le consideră oportune în conformitate cu
interesul propriu, asumându-şi integral avantajele şi
riscurile propriilor decizii;
 relaţiile economice dintre agenţii economici îmbracă forma
tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care
fiecare, în funcţie de propriul interes îşi alege în mod liber
partenerii de tranzacţii economice, pe criterii de
raţionalitate economică;
 Sistemul ideal al economiei de piaţă

 toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în

raporturi de concurenţă loială (liberă);
 formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate
categoriile de bunuri economice;
 existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat şi modern;
 sunt excluse intervenţiile administrative ale statului în
activitatea şi funcţionarea economiei;
 statul este prezent în activitatea economică în măsura în
care este un agent economic ca oricare altul şi în condiţiile
în care respectă regulile de funcţionare a sistemului cu
piaţă concurenţială. El asigură doar cadrul legal al
funcţionării economiei, infrastructura economică a
societăţii şi pune la dispoziţia populaţiei şi a altor agenţi
economici servicii care să le ofere securitate socială.
 Sistemul real al economiei de piaţă

În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de

organizare a economiei de schimb nu funcţionează în formă
pură. Toate economiile contemporane sunt economii mixte
conţinând, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi
mecanisme ale sistemului de piaţă liberă dar şi ale
sistemului economiei de comandă.
Economia mixtă defineşte sistemul economic bazat
pe două principii fundamentale:
 piaţa are un rol de reglare în alocarea resurselor şi în
asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea
diferitelor categorii de interese, în condiţii de eficienţă;
 intervenţia statului în economie pentru compensarea,
completarea, contracararea şi corectarea unor excese ale
funcţionării pieţei.
 Sistemul real al economiei de piaţă

Caracteristici:
 pluralismul formelor de proprietate în cadrul cărora
ponderea principală o deţine cea particulară;
 economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind
consecinţa acţiunilor individuale ale agenţilor economici;
 interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale
reprezintă baza activităţii economice;
 Concurenţa este loială iar pentru majoritatea bunurilor
economice preţurile se formează liber, prin negocieri între
vânzători şi cumpărători;
 piaţa este principalul mecanism de reglare a activităţii
economice;
 statul asigură respectarea regulilor pieţei, completează şi
corectează mecanismul pieţei, prin intermediul cadrului
legislativ şi al pârghiilor economico-financiare etc.
 Concurenţa

O trăsătură de bază a economiei de piaţă o reprezintă

concurenţa, motiv pentru care aceasta este cunoscută şi sub
numele de economie concurenţială. Existenţa şi dezvoltarea
concurenţei reprezintă o formă de manifestare a liberei
iniţiative, întreprinzătorii dezvoltând activităţile pe care le
consideră cele mai profitabile pentru ei.
Conform DEX al limbii române, concurenţa reprezintă
o rivalitate comercială, lupta dusă cu mijloace economice
între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru
acapararea pieţei, desfacerea unor produse, clientelă şi
pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari.
 Concurenţa

În cadrul teoriei economice a concurenţei sunt

evidenţiaţi o serie de factori care au determinat tipologia
concurenţei. Cei mai semnificativi dintre aceştia sunt:
 numărul şi puterea economică a agenţilor economici
participanţi la tranzacţiile din cadrul pieţei;
 gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită
nevoie umană;
 facilităţile sau restricţiile de intrare pe o piaţă;
 gradul de transparenţă a pieţei;
 raportul dintre cererea şi oferta de bunuri;
 conjunctura politică internă şi internaţională.
 Concurenţa

Cea mai simplă modalitate de clasificare a concurenţei

distinge două mari tipuri de concurenţă: perfectă şi
imperfectă.

Caracteristica Concurenţa Concurenţa imperfectă

perfectă Concurenţă Oligopol Monopol
monopolistică
Număr ofertanţi mare mare mic unul singur
Control asupra inexistent limitat redus foarte
preţului mare
Bariere de piaţă inexistente inexistente reduse totale
 Concurenţa perfectă

Caracteristici:
 există un număr mare de cumpărători şi de
vânzători, fapt care asigură imposibilitatea fiecărui agent
economic de a influenţa în mod semnificativ formarea
preţului pe o anumită piaţă;
 nu există bariere în calea pătrunderii de noi
concurenţi în sectorul respectiv, fie că se vorbeşte de
bariere impuse de către autorităţile publice, fie de bariere /
piedici impuse de către concurenţii deja existenţi;
 există un acces egal la informaţii, fapt care face ca nici
un concurent să nu fie avantajat de pe urma acestor
informaţii. Acestea nu au costuri şi sunt cunoscute în mod
egal de către participanţii de pe piaţă;
 Concurenţa perfectă

 există o libertate de alegere din partea

cumpărătorilor, atât din punctul de vedere al numărului
de produse pe care le pot achiziţiona cât şi al existenţei unui
posibilităţi de substituire a oricărui produs.

Pieţelor reale, care se întâlnesc în economiile cu piaţă

concurenţială, le este caracteristică concurenţa imperfectă.
Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o
mare diversitate, dar niciodată în formă pură. Din
diversitatea acestora, se disting, în mod deosebit, piaţa de
monopol, piaţa monopolistică şi cea de oligopol.


 Monopolul

Cuvântul monopol, provine din limba greacă şi

semnifică un unic vânzător. Pornind de la această
semnificaţie, monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă
în care oferta unui bun este concentrată în mâna unui
singur producător (vânzător), care se confruntă cu o cerere
provenită de la numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă
economică şi cerere individuală reduse.
Monopolul poate exista doar acolo unde bunul nu are
substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să
împiedice alte firme să-l producă.
În realitate, majoritatea nevoilor umane sunt
satisfăcute prin intermediul unor bunuri economice, mai
mult sau mai puţin, substituibile, fiind foarte puţine
bunurile economice care nu au înlocuitori.
Forme de manifestare a monopolului

Monopolul poate să apară ca:

a) drept de licenţă, drept de editor (copyright), marcă de
comerţ;
b) monopol de inovaţie, pe care un producător îl deţine
temporar, atunci când oferta sa se referă la un produs nou
sau la un produs obţinut printr-un nou proces tehnologic;
c) monopol natural, rezultat din deţinerea unor resurse
naturale rare (mine de cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei
etc.) sau a unor bunuri de capital (reţele de distribuţie sau
de transport prin conducte);
d) ofertă cu totul particulară a unui specialist (pictor,
creator de modă etc.);
Forme de manifestare a monopolului

e) situaţie temporară când, firmele mici şi mijlocii dintr-un

domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o
firmă mare, puternică, sau sunt preluate prin mijloace
economice, sub formă de fuziuni, absorbţii sau asocieri.
f) monopol ca rezultat al economiilor de scară, care constă
în faptul că o firmă de mari dimensiuni ce îşi desfăşoară
activitatea de mai mult timp într-un anumit domeniu de
activitate, obţine, de regulă, costuri de producţie mult mai
mici decât o firmă nouă, mică, abia intrată pe piaţă.
 Concurenţă monopolistică

Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că

oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi
economici ce au o forţă economică redusă şi care produc
bunuri cu anumite elemente de diferenţiere sau
originalitate. Această ofertă se confruntă cu cererea unui
număr mare de cumpărători, fiecare cu o forţă economică
redusă.
Diferenţierea poate să se bazeze pe anumite
caracteristici ale produsului însuşi, cum ar fi: particularităţi
garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje
sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de
model, de culoare, de stil.
 Concurenţă monopolistică

Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică întruneşte

atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi
perfectă, dar şi elemente de monopol fragil, slab.
 Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi
perfectă sunt: atomicitatea (există un număr mare de
cumpărători şi de vânzători de dimensiuni mici şi
asemănătoare) şi intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe
criterii de eficienţă.
 Elementele de monopol fragil constau în faptul că fiecare
producător aduce pe piaţă bunuri cu elemente specifice,
prin care un tip de bun oferit de o firma este personalizat în
raport cu cel oferit de celelalte firme.
 Oligopolul

 reprezintă tipul de piaţă cel mai răspândit în ţările

dezvoltate din punct de vedere economic.
 pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un
număr relativ mic de firme (câţiva vânzători), între
care nu există diferenţe semnificative sub aspectul
înzestrării tehnice, forţei economice, nivelului costului etc.
 fiecare vânzător reprezintă o firmă mare, cu o forţă
economică, tehnologică şi financiară ridicate, deţine o
pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a
influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind preţul,
cantitatea, publicitatea, lansarea în modele noi, modul de
comercializare etc.) şi indirect (prin reacţiile pe care le are
la acţiunile concurenţilor).
 Oligopolul

 pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele

de intrare pentru noii concurenţi sunt foarte
puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de
licenţe, brevete etc.), financiare şi organizatorice (contracte
de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu
reţeaua comercială etc.).
 când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec
(ciment, oţel, var, energie electrică, energie termică, ţiţei),
există un oligopol pur. Când bunurile sunt de acelaşi gen,
dar diferenţiate sub aspect funcţional (autovehicule,
tehnică de calcul, servicii financiare juridice şi de
consultanţă economică etc.), structura de piaţă se numeşte
oligopol eterogen.
 Tipuri (strategii) de oligopolul

a) oligopoluri (strategii de oligopol) concurenţiale

(necooperante): agenţii economici sunt într-o permanentă
concurenţă, atât în ceea ce priveşte preţurile practicate cât
şi în privinţa diferenţierii produselor, fiecare încercând să-
şi maximizeze profitul fără a ţine cont de prezenţa celorlalţi
pe piaţă;
b) oligopoluri (strategii de oligopol) cooperante:
- explicite (formale): cartelul, trustul etc.;
- tacite (neoficiale).
Pentru a evita un război al preţurilor, între agenţii
economici pot lua naştere anumite acorduri (înţelegeri),
explicite sau tacite, cu privire, în principal, asupra preţului
de vânzare al produsului sau a pieţei de desfacere.
 Tipuri (strategii) de oligopolul

Cartelul reprezintă un acord între producători, ce îşi

menţin individualitatea lor, de a acţiona în comun în
vederea stabilirii unui preţ comun şi a împărţirii pieţei între
membrii cartelului. Producătorii ce sunt incluşi într-un
cartel acţionează pe piaţă ca un monopol.
Trustul reprezintă un acord, o formă de asociere între
producători, în care una din firme deţine controlul asupra
celorlalte.
 Teoria consumatorului

Teoria consumatorului are rolul de a analiza

comportamentul consumatorului ca reacţie la schimbarea
unor variabile economice cum ar fi: preţul bunului, venitul
consumatorului sau preţul celorlalte bunuri.
Consumatorul este cel care săvârşeşte actul de consum
al unor produse, bunuri sau servicii, dispunând pentru
achiziţia acestora de un anumit venit, în condiţiile
cunoaşterii preţurilor unitare ale bunurilor.
Teoria comportamentului consumatorului studiază
procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul,
pornind de la preferinţele proprii, resursele (bugetul) de
care dispune şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile
bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze
satisfacţia.
 Teoria consumatorului

Obţinerea satisfacţiei maxime produse de consumul

bunurilor sau serviciilor dobândite cu ajutorul unor resurse
limitate defineşte starea de echilibru a consumatorului.
Maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea
utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe
urma bunurilor ce şi le-a procurat şi consumat.
Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie
reprezintă utilitatea în sens general, baza utilităţii fiind dată
de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.
Utilitatea economică poate fi definită ca fiind
capacitatea reală sau presupusă a unui bun sau serviciu de a
satisface o anumită necesitate umană sau de a crea
condiţiile favorabile şi necesare acestui tip de satisfacţie.
 Utilitatea economică
Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică,
trebuie îndeplinite anumite condiţii:
 consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l
dorească şi să fie dispus să facă sacrificii pentru a-l
cumpăra;
 consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului
respectiv la nevoile pe care le are la un moment dat;
 consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale,
bunul pe care şi-l doreşte îi poate satisface o anumită
nevoie, reală sau iluzorie, conformă normelor morale,
sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obiceiurilor sau în
dezacord cu acestea;
 consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul
respectiv, având cunoştinţele şi aptitudinile necesare.
 Utilitatea economică

Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:

 Utilitatea individuală – reprezintă satisfacţia pe care o
produce fiecare cantitate consumată dintr-un bun
economic;
 Utilitatea totală este satisfacţia globală care se obţine prin
consumarea unei anumite cantităţi dintr-un bun de
consum. Ea este în funcţie de cantitatea consumată: creşte
pe măsură ce sporeşte cantitatea x consumată din
respectivul bun de consum : Ut = f (x)
 Utilitatea marginală Um reprezintă variaţia utilităţii totale
ΔUt, care rezultă prin creşterea cu o unitate Δx a cantităţii
consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind
dat) sau satisfacţia produsă de consumul ultimei unităţi
dintr-un bun: Um= ΔUt / Δx
 Utilitatea economică

Utilitatea marginală este descrescătoare pe măsura

creşterii consumului, astfel că, pentru un consumator dat,
pe termen scurt, utilitatea primei cantităţi consumate este
mai mare decât celei de a doua ş.a.m.d.
Această afirmaţie stă la baza formulării legii utilităţii
marginale descrescătoare. Potrivit acestei legi, când
cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte,
utilitatea marginală tinde să se diminueze.
Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul
că plăcerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte
când măreşte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce
în ce mai mică, pentru că fiecare unitate adiţională se
adresează unei nevoi în scădere, mai puţin intensă.
 Utilitatea cardinală

Există două teorii cu privire la utilitatea bunurilor:

cardinală şi ordinală.
Teoria utilităţii cardinale consideră că utilitatea
este măsurabilă, unitatea de măsură a acesteia fiind utils
(unităţi de utilitate). Ulterior s-a renunţat la această unitate
de măsură şi s-a preferat exprimarea utilităţii în unităţi
monetare.
Această teorie pleacă de la următoarele ipoteze:
 consumatorul este capabil să atribuie fiecărei cantităţi
dintr-un bun o anumită utilitate;
 consumatorul posedă suficiente informaţii astfel încât să
poată aprecia cu exactitate mărimea utilităţii pentru un
anumit bun;
 Utilitatea cardinală

Cunoscând faptul că utilitatea totală este o funcţie de

cantităţile consumate din anumite bunuri [(Ut = f
(x,y,z,…w)], în cazul în care aceasta este cardinală
(măsurabilă), utilitatea marginală se determină ca fiind
prima derivată a funcţiei de utilitate:

Um = Ut’(x,y,z,…w)

În realitate, însă, măsurarea utilităţii unui anumit bun

este imposibilă deoarece nu există un etalon care poate să
stabili gradul de satisfacţie generat de consumul unui bun
sau serviciu.
 Utilitatea ordinală

Pentru a înlătura acest neajuns s-a recurs la utilizarea

utilităţii ordinale. Aceasta presupune că consumatorul
este capabil să ordoneze bunurile nu prin măsurarea
cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le
preferă, în condiţii determinate de loc şi timp.
În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a
preferinţelor, consumatorul îşi elaborează una sau mai
multe reţete de consum.
Coşul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă
specificarea unor cantităţi determinante din bunuri diferite
x, y, z,…w, care-i asigură unui consumator dat, o anumită
utilitate (satisfacţie) totală.
 Utilitatea ordinală

Coşul de consum se bazează pe prezumţia că un nivel

dat de satisfacţie (utilitate) totală (agregată) poate fi obţinut
prin consumul de cantităţi diferite din bunurile x şi y.
Două sau mai multe coşuri de consum sunt echivalente
dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie,
prin combinaţiile respective, el neavând preferinţe pentru
unul sau altul.
Instrumentele principale în alegerea consumatorului,
bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de indiferenţă şi
rata marginală de substituţie RMS.
 Utilitatea ordinală

Dacă presupunem că individul are la dispoziţie numai

două bunuri, x şi y, atunci curba de indiferenţă reprezintă
locul geometric al tuturor coşurilor de consum echivalente sau
al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care
generează aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală.
x

A
x1
Δx
B
x2
Δy U0

y
y1 y2
 Utilitatea ordinală

Pentru un anumit individ pot exista o infinitate de curbe

de indiferenţă, fiecare corespunzând unui anumit nivel de
satisfacţie. Totalitatea acestor curbe de indiferenţă formează
harta de indiferenţă.
x

U3
U2
U1
U0
y

Principalele proprietăţi ale curbei de indiferenţă sunt:

• curbele de indiferenţă nu se intersectează;
• curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
• curbele de indiferenţă sunt convexe.
 Utilitatea ordinală

Cantitatea dintr-un bun economic la care

consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei
cantităţi suplimentare din altul, păstrându-şi acelaşi nivel
de satisfacţie (de utilitate totală), se numeşte rată
marginală de substituţie RMS.
Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta
curbei de indiferenţă. Pentru a se menţine aceeaşi utilitate
totală este necesar ca utilitatea adiţională care se obţine pe
baza suplimentării consumului din bunul x să fie egală cu
utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din
bunul y, adică:
RMSy/x = Umx / Umy
 Dreapta bugetară

Dreapta (linia) bugetară reprezintă totalitatea

combinaţiilor dintre două mărfuri x, y care au preţuri bine
determinate şi pe care consumatorul doreşte să le achiziţioneze
cheltuind în totalitate veniturile de care dispune.
Pentru reprezentarea grafică a dreptei bugetare se pleacă de
la relaţia care se stabileşte între cantităţile, preţurile produselor
şi venitul disponibil pentru achiziţionarea acestora:
V = xpx + ypy
x

B (0, V/px)

A (V/pY, 0) y
 Teoria cererii

În general, cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a

intra în posesia unui bun material sau serviciu, la care se
adaugă posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut
pentru acesta.
În sens restrâns, cererea reprezintă cantitatea totală
(numărul de unităţi) dintr-un anumit bun, care poate fi
cumpărată pe piaţă, la un anumit preţ dat şi la un moment
dat.
Cererea poate fi definită pentru o firmă, pentru un
grup de întreprinderi dintr-o ramură şi un grup de ramuri,
pentru economia naţională şi mondială.
 Teoria cererii

Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi

dinamica acesteia sunt determinate de nivelul şi dinamica
preţului bunului respectiv.
Între evoluţia preţului unitar al unui bun şi cererea de
piaţă pentru bunul respectiv există o relaţie de cauzalitate.
Această relaţie este exprimată de legea cererii.
Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor va scădea,
în mod corespunzător va creşte cantitatea de marfă cerută
într-o anumită perioadă şi invers, dacă preţurile cresc, va
scădea cantitatea de marfă cerută în perioada de timp
respectivă (celelalte condiţii rămânând neschimbate).
 Excepţiile de la legea cererii

Excepţiile (paradoxurile) de la legea generală a cererii

desemnează situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă
cu preţul, iar diagrama cererii are pantă pozitivă.
 a) Paradoxul Giffen stabileşte faptul că în situaţia în care se
produce o creşterea generalizată a preţurilor, gospodăriile
aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul din bunurile
alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-şi
achiziţiile din bunuri cu valoare nutritivă redusă.
 b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde
comportamentul atipic al indivizilor care, pentru a-şi etala
“statutul”, cumpără mai ales bunuri ale căror preţuri cresc
şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror preţuri relative
scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de
consumatori.
 Factorii care influenţează cererea
individuală

Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea

cerută din bunul respectiv, de către un individ, într-o
anumită perioadă de timp, este cunoscută sub denumirea
de cerere individuală.
Factorii sau condiţiile care influenţează cererea
individuală, în cazurile în care nivelurile de preţ unitar nu
se modifică, sunt:
 preţul altor bunuri;
 veniturile indivizilor;
 perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei;
 gusturile consumatorilor;
 calitatea bunului;
 publicitatea sau reclama făcută bunului respectiv
 marca fabricii sau marca comercială, etc.
 Cererea globală

Cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine

însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. Deci,
cererea pieţei este egală cu suma cererilor individuale.
Cererea globală (agregată) constă din totalitatea
cheltuielilor efectuate într-o economie pentru
achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii, indiferent
de destinaţia acestora. Este vorba deci de ansamblul
cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii manifestate pe
piaţa naţională.
Cererea globală se referă la cererea ce are acoperire în
bani, în venituri disponibile.
 Funcţia de cerere

Funcţia de cerere exprimă dependenţa cererii de

modificarea unor factori cum ar fi:
 veniturile consumatorilor;
 preţurile altor produse;
 gusturile consumatorilor;
 factorii demografici;
 anticipaţiile şi previziunile privind viitorul;
 conjunctura economică etc.
Fiecare din aceşti factori evoluează într-o anumită
direcţie şi cu o anumită putere de influenţă asupra variaţiei
cererii totale.
 Elasticitatea cererii

Elasticitatea se defineşte ca fiind modificarea relativă a

unei variabile economice raportată la modificarea
parametrilor unor factori de influenţă, adică exprimă cu
câte procente se modifică o anumită variabilă atunci când
mărimea altei variabile creşte sau scade cu un procent.
Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu
modificarea factorilor care o determină se utilizează
conceptul de elasticitate a cererii. Elasticitatea cererii
exprimă deci, sensibilitatea cererii la modificarea unuia din
factori de influenţă. Instrumentul utilizat pentru a
determina intensitatea elasticităţii îl constituie coeficienţii
de elasticitate. Cei mai utilizaţi coeficienţi de elasticitate al
cererii sunt în raport cu preţul bunului solicitat şi, respectiv
în funcţie de veniturile consumatorilor.
 Coeficientul de elasticitate al cererii
în raport cu preţul
∆Q
Q ∆Q p i∆Q
Ec/p = ∆p = x =
∆p Q i∆p
p
în care:
 Q, ΔQ – cererea, respectiv variaţia cererii datorată
modificării preţului pentru un anumit bun;
 p, Δp – preţul, respectiv variaţia preţului bunului solicitat;
 iΔQ = – indicele variaţiei cantităţii solicitate;
 iΔp = – indicele variaţiei preţurilor.
 Coeficientul de elasticitate al cererii
în raport cu preţul

După elasticitatea cererii în funcţie de preţ se disting

următoarele categorii de bunuri economice:
 bunuri pentru care cererea este elastică – pentru un
anumit procent de modificare a preţului, procentul de
modificare a cantităţii cerute este mai mare (Δp < ΔQ);
 bunuri pentru care cererea este inelastică – la un anumit
procent de modificare a preţului rezultă un procent mai mic
de modificare a cantităţii cerute(Δp > ΔQ);
 bunuri pentru cererea are elasticitate unitară –
procentului de modificare a preţului îi corespunde acelaşi
procent de modificare a cantităţii cerute (Δp = ΔQ).
 Coeficientul de elasticitate al cererii
în raport cu venitul

Coeficientul de elasticitatea cererii în funcţie de venit

Ec/v reflectă proporţia în care cererea pentru un anumit
produs se schimbă odată cu modificarea veniturilor
consumatorilor, ceilalţi factori rămânând constanţi.
∆Q
∆Q V i∆Q
Ec/v = Q = x =
∆V ∆V Q i∆V
V
în care:
 Q, ΔQ – cererea, respectiv variaţia cererii datorată
modificării veniturilor consumatorilor;
 V, ΔV – venitul, respectiv variaţia veniturilor
consumatorilor;
 iΔV – indicele variaţiei venitului.
 Coeficientul de elasticitate al cererii
în raport cu venitul

După elasticitatea cererii în raport de venit există

următoarele categorii de bunuri:
a) bunuri normale, sunt cele pentru care venitul şi cererea
evoluează în aceeaşi direcţie;
Bunurile normale se împart, la rândul lor în două categorii:
- bunuri de strictă necesitate (prioritare), a căror cerere
creşte mai lent decât cresc veniturile (Ec/v<1);
- bunuri de lux, a căror cerere sporeşte mai repede decât
cresc veniturile (Ec/v>1);
b) bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea
şi venitul evoluează în sensuri diferite, consumul scăzând
odată cu creşterea venitului;
 Întreprinderea

Întreprinderea este o organizaţie umană în care se

combină factori de producţie în vederea obţinerii de
bunuri şi servicii.
Întreprinderile, indiferent de domeniul de activitate şi
de profilul lor, se ghidează după o serie de reguli comune,
cum ar fi:
 întreprinderea, pentru a-şi realiza obiectul de activitate,
consumă factori de producţie şi resurse;
 întreprinderea are nevoie să-şi eficientizeze activitatea,
luând în considerare caracterul limitat al resurselor;
 pentru a putea supravieţui şi pentru a se putea dezvolta,
întreprinderea trebuie să obţină profit, adică să fie
rentabilă.
 Întreprinderea

Orice întreprindere îşi desfăşoară activitatea

organizatorică într-un cadru specific, ce presupune un
ansamblu de activităţi ce se pot grupa pe anumite funcţii
(funcţiuni).
În practică, o anumită funcţiune se prezintă ca o
grupare concretă de activităţi omogene, specializate. Legea
nr. 31/ 1990 defineşte următoarele funcţiuni ale societăţilor
comerciale:
 funcţiunea de cercetare-dezvoltare;
 funcţiunea de producţie
 funcţiunea comercială;
 funcţiunea financiar-contabilă;
 funcţiunea de personal (de resurse umane);
 Teoria ofertei

La modul general, oferta poate fi definită ca fiind

cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care
un vânzător este dispus să o vândă pe piaţă, într-o perioadă
determinată de timp, la un anumit preţ.
Oferta individuală reprezintă oferta unei singure
întreprinderi, în timp ce oferta globală (totală) se obţine prin
însumarea tuturor ofertelor individuale, pentru un anumit
bun sau serviciu, la un moment dat şi la un anumit preţ.
Între modificarea preţului unui bun şi cantitatea oferită
pe piaţă există o relaţie de dependenţă exprimată prin legea
ofertei. Conform acestei legi, creşterea preţului determină
majorarea cantităţii oferite, în timp ce scăderea preţului
determină reducerea cantităţii oferite.
 Teoria ofertei

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului

este determinată de următorii factori:
 costul producţiei – reducerea costului de producţie a unui
bun contribuie la creşterea cantităţii oferite, în timp ce
creşterea acestui cost conduce la scăderea ofertei;
 preţul altor bunuri – modificarea preţului unui anumit bun
determină, de regulă, modificarea ofertei pentru un alt bun;
 numărul întreprinderilor care realizează acelaşi bun;
 taxele şi impozitele - reducerea taxelor şi impozitelor
contribuie la creşterea ofertei;
 perspectivele (anticipaţiile) pieţei;
 evenimentele social-politice şi naturale etc.
 Teoria costurilor

Costul de producţie este constituit din totalitatea

cheltuielilor realizate de către agenţii economici pentru
producerea şi desfacerea de bunuri şi servicii.
Costul total Ct reprezintă ansamblul cheltuielilor
necesare realizării unui anumit volum de producţie. Acest
cost poate fi defalcat pe 2 categorii:
 costuri fixe Cf, care au o mărime independentă de volumul
producţiei, cum ar fi: cheltuielile cu chiriile, cu utilităţile etc.;
 costurile variabile Cv, care au o mărime dependentă de
volumul producţiei, ca în cazul cheltuielilor cu salariile
directe, cu materiile prime etc.
Ca şi relaţie de calcul, costul total poate fi calculat ca
sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv
 Factorii de producţie

Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul

input-urilor (intrărilor) utilizate în cadrul unei întreprinderi,
în procesul de producţie, şi care contribuie la realizarea
output-urilor (producţiei).
Factorii de producţie se pot grupa în trei mari categorii:
 munca;
 natura;
 capitalul.
În prezent se acordă o atenţie tot mai mare aşa
numiţilor neofactori de producţie, în rândul cărora se află:
 progresul tehnic;
 informaţia;
 abilitatea întreprinzătorului;
 tehnologiile etc.
 Munca şi piaţa muncii

Munca este o activitate conştientă, specific umană,

îndreptată spre un anumit scop.
Munca este o îmbinare de efort fizic (muncă fizică) şi
efort intelectual (muncă intelectuală).
Munca poate fi analizată sub două aspecte:
 cantitativ, caz în care munca este măsurată prin timp şi
număr de locuri de muncă;
 calitativ, situaţie în care aceasta se măsoară prin
intermediul productivităţii şi al însuşirilor tehnico-
funcţionale şi estetice ale produselor în care se
materializează.
 Munca şi piaţa muncii

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-

cumpărare a forţei de muncă, a relaţiilor specifice acestora,
ce au loc într-un spaţiu economic.
Piaţa muncii prezintă anumite caracteristici proprii,
cum ar fi:
 piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile
demografice, care determină oferta de muncă şi cele ale
dezvoltării economico-sociale, care generează cererea de
muncă;
 piaţa muncii presupune negocierea permanentă între
purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă.
 piaţa muncii este bine reglementată.
 piaţa muncii este o piaţă imperfectă.
 Salariul

Preţul sau remunerarea muncii poartă denumirea de

salariu. Acesta reprezintă venitul care revine factorului
muncă ca urmare a desfăşurării unei activităţi economice.
Salariul poate îmbrăca două forme distincte: nominal
şi real.
 salariul nominal reprezintă suma de bani pe care
angajatul o primeşte în schimbul muncii prestate.
 salariul real reflectă puterea de cumpărare a salariului
nominal şi se poate defini ca fiind cantitatea de bunuri şi
servicii care poate fi achiziţionată cu suma de bani care
reprezintă salariul nominal.
 Salariul

Formele de salarizare utilizate în Romania sunt:

 salarizarea dupa timpul lucrat (în regie);
 salarizarea în acord direct;
 salrizarea în acord indirect;
 salarizarea globală (în acord global);
 salarizarea în acord progresiv;
 salrizarea prin cote procentuale.
În cazul salarizării după timpul lucrat (în regie):
salariul se calculează şi se plăteşte în raport cu timpul
efectiv în care s-a prestat munca.
Salarizarea în acord direct presupune stabilirea
salariului sub forma produsului dintre normele de timp
pentru lucrarile, operatiile, activitatile, produsele executate
si tariful pe unitatea de timp.
 Salariul
Caracteristica salarizarii în acord indirect este aceea că
ea se referă la salariaţii care nu participă nemijlocit la
realizarea obiectului de activitate a întreprinderii. Salarizarea
in acord indirect se face proportional cu nivelul mediu de
îndeplinire a normelor de muncă de către muncitorii salarizaţi
în acord direct.
Salarizarea globală (în acord global) presupune
repartizarea fondului de salarii şefului echipei. Acesta
repartizează salariile membrilor echipei, ţinând cont de
categoria de încadrare si timpul de lucru al fiecărui subaltern.
Salarizarea in acord progresiv presupune stabilirea unui
salariu progresiv în funcţie de realizări.
În cazul salarizării prin cote procentuale
salariul se calculează în funcţie de vânzările de produse sau de
servicii.
 Capitalul

Capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi

utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
Dupa forma în care se prezintă deosebim:
 capitalul tehnic (real), care cuprinde bunurile ce au
existenţă fizică, materială şi care sunt folosite pentru
producerea de noi bunuri economice;
 capital nominal (fictiv), care nu are o valoare reală
intrinsecă ci semnifică valoarea şi care se prezintă sub
forma titlurilor de proprietate (acţiuni);
 capitalul bănesc.
Capitalul tehnic (real) se poate împărţi în două mari
categorii:
 capitalul fix (componenta activă)
 capitalul circulant (componenta pasivă).
 Capitalul

Capitalul fix este partea capitalului materializată în

bunuri, cum ar fi: utilaje, clădiri, maşini, instalaţii,
echipamente etc., care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă (uzează) în timp, după care se
înlocuiesc.
Capitalul circulant este constituit din bunuri cum ar
fi: materii prime, materiale, combustibili, energie etc., care
participă şi se consumă în cadrul unui singur ciclu de
producţie şi care se înlocuiesc după fiecare astfel de ciclu.
 Profitul

Obiectivul economic principal al unei întreprinderi îl

reprezintă maximizarea profitului.
Din punct de vedere economic, profitul poate fi definit
ca fiind diferenţa pozitivă dintre veniturile (încasările) şi
cheltuielile rezultate din activitatea unei întreprinderi.
Această diferenţa pozitivă dintre defineşte profitul brut.
Dacă întreprinderea obţine profit aceasta este obligată
să plătească un anumit impozit pe profitul realizat.
Profitul net reprezintă ceea ce rămâne la dispoziţia
întreprinderii după plata impozitului pe profit.