Criminalistic A

tactica ascultarii invinuitului/ inculpatului
PLANUL LUCRARII
Introducere…………………………..……………..…...……. pag. 4
Capitolul I. Consideratii generale privind tactica ascultarii
invinuitului inculpatului)…………………………………. pag. 5
Sectiunea I. Precizari de ordin terminologic …..…………….…….…... pag. 5
§1.Ascultarea – notiune, importanta, scop ..………………………. pag. 5
§2.Tactica ascultarii – notiune, importanta, scop……………..……. pag. 7
§3.Declaratiile invinuitului (inculpatului)…………………..……… pag. 9
A – importanta si rolul declaratiilor invinuitului
(inculpatului) in procesul penal………………………..……..…..
pag. 9
B – importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului) in raport
cu celelalte mijloace de proba – declaratia martorului,
partii vatamate, mijloace materiale de proba………….…….….. . pag. 11
§4.Valoarea probanta a declaratiilor
invinuitului (inculpatului)………………… ………….…….…. ..
pag. 14
§5.Consideratii in doctrina privind valoarea declaratiilor
invinuitului (inculpatului)………………………………...…….
pag. 16
Sectiunea a-II-a Invinuitul si inculpatul in procesul penal……………. pag. 17
§ 1. Invinuitul - reglementare procesual penala ………………... pag. 17
§ 2. Inculpatul - reglementare, drepturi si obligatii procesuale… pag. 17
Capitolul II. Elemente care contureaza psihologia
invinuitului (inculpatului)…………………………………….. pag. 19
Sectiunea I Tipuri de personalitate……..……………………………... pag. 19
§1.Cunoasterea personalitatii invinuitului (inculpatului)
-tipuri de temperament- ………………………….. pag. 20
§2.Mediul social din care provine invinuitul (inculpatul), ca influenta
asupra dezvoltarii psihologice a invinuitului (inculpatului).………. pag. 26
§3.Alte activitati din care se pot obtine informatii cu privire la
personalitatea invinuitului (inculpatului) pag. 34
…………………………...
Sectiunea a-II-a Personalitatea invinuitului (inculpatului) aflat
la prima infractiune……………………………..…….. ……….. pag. 34
Sectiunea a-III-a Personalitatea infractorului recidivist……………….. . pag. 35
Sectiunea a-IV-a Atitudinea psihologica a invinuitului
(inculpatului) cu privire la infractiunea savarsita…………………. pag. 37
§1.Inaintea savarsirii infractiunii …………………………………… pag. 38
§2.In momentul savarsirii infractiunii .…………………...………… pag. 39
§3.Dupa savarsirea infractiunii………………..…………….………. pag. 40
Sectiunea a-V-a Atitudinea invinuitului (inculpatului) in raport cu
2
invinuirea ce i se aduce. Procedee tactice ce pot fi utilizate de organul
judiciar in functie de atitudinea invinuitului (inculpatului)…………….. pag. 41
§1.Recunoasterea invinuitului (inculpatului)………………….…….. pag. 42
§2.Atitudinea de negare faptelor. Nerecunoasterea faptelor………… pag. 47
§3.Atitudinea de tacere sau refuzul de a da declaratii……………… pag. 51
§4.Atitudinea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor in
participatie………………………………………………………. pag. 53
§5.Starea de emotie a invinuitului (inculpatului) in momentul
ascultarii. Alte incercari de simulare sau disimulare ale
invinuitului (inculpatului)………………………………………… pag. 57
Capitolul III. Caracteristicile personalitatii anchetatorului……………... pag. 59
Sectiunea I Personalitatea anchetatorului…………………….………… pag. 59
§1.Trasaturile personale – de caracter. Calitatile moral – afective … pag. 60
§2.Calitatile psiho – intelectuale……………………………………. pag. 61
Sectiunea a-II-a Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in
momentul ascultarii invinuitului (inculpatului).Conduita profesionala….. pag. 63
Sectiunea a-III-a Exemple in doctrina privind unele modele
de conduita si tipuri de anchetatori………………………..………... pag. 66
Capitolul IV. Reguli si procedee tactice aplicate
in ascultarea invinuitului (inculpatului)….………………………… pag. 69
Sectiunea I. Pregatirea ascultarii ..………………... pag. 69
…………………….
§1.Studierea materialului cauzei ………………..…...……………. pag. 69
§2.Organizarea modului de desfasurare a ascultarii …………….… pag. 70
§3.Planificarea ascultarii…………………………………..……..… pag. 71
§4.Alte activitati privind pregatirea ascultarii………….….…….. pag. 73
….
Sectiunea a-II-a. Ascultarea propriu-zisa (cele trei etape).……...……… pag. 75
§1.Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului). Crearea
contactului psihologic……….………………………………… pag. 75
§2.Faza relatarii libere…………………………….....…….…….… pag. 77
§3.Faza adresarii de intrebari…………………….…………….…... pag. 78
– clasificarea intrebarilor………………………….. pag. 78
– tactica adresarii intrebarilor………………….….. pag. 80
Sectiunea a-III-a. Procedee tactice folosite in cadrul ascultarii
invinuitului (inculpatului) dupa relatarea libera …………………. pag. 81
§1.Ascultarea repetata……..………………………………………. pag. 81
§2.Ascultarea incrucisata………..………………………………… pag. 81
§3.Ascultarea sistematica.…………….……………………………. pag. 82
§4.Ascultarea progresiva………..…………………………………. pag. 82
§5.Ascultarea frontala. .………………………..………………….. pag. 83
§6.Alte procedee tactice …..………………………………………. pag. 83
Sectiunea a-IV-a. Consemnarea declaratiilor invinuitului
(inculpatului)………………………………………………………. pag. 85
§1.Consemnarea primelor declaratii…………………………….….. pag. 85
3
§2.Consemnarea declaratiilor ulterioare………………….………… pag. 86
§3.Mijloace tehnice de fixare a declaratiilor invinuitului
(inculpatului)………………………………………………………. pag. 86
§4.Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)……. ……….. pag. 87
Capitolul V. Particularitati privind ascultarea invinuitului
(inculpatului) in cazul unor infractiuni distincte………………
pag. 89
§1. Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului)
in cazul infractiunii de omor…………..……………….……….
pag. 89
§2. Particularitati privind ascultarea invinuitului
(inculpatului) in cazul infractiunii de pruncucidere………………
pag. 90
in cazul infractiunii de ucidere din culpa si vatamare corporala
din culpa, savarsite ca urmare a accidentelor de circulatie………. pag. 91
in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala………………. pag. 92
in cazul infractiunii de viol………………………………………. pag. 92
in cazul infractiunii de raport sexual cu o minora……………….. pag. 93
in cazul infractiunii privind relatii sexuale intre persoane
de acelasi sex………..…………………………………………
pag. 93
in cazul infractiunii de perversiune sexuala…………….……….. pag. 94
(inculpatului) in cazul infractiunii de furt si talharie……………… pag. 94
(inculpatului) in cazul infractiunii de delapidare..……………….. pag. 96
(inculpatului) in cazul infractiunii de inselaciune………...………
pag. 97
§8. Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) pag. 99
in cazul infractiunii privitoare la regimul armelor, munitiilor
in cazul infractiunii privind trecerea frauduloasa a frontierei……. pag. 100
in cazul infractiunilor privitoare la regimul produselor si
substantelor toxice si stupefiante……………………………….
pag. 100
(inculpatului) in cazul infractiunii de falsificare de monede……. pag. 101
Abrevieri………………………………………………….. pag. 103
……..
Acte normative……………………………………………….….. pag. 104
Bibliografie selectiva ……………………………………………. pag. 105
4
INTRODUCERE
Codul penal al Romaniei, in articolul 17 reglementeaza infractiunea ca fiind
fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea
penala. De asemenea, infractiunea este singura fapta care atrage raspunderea penala.
Dorim prin aceasta definitie, sa scoatem in evidenta importanta tuturor
activitatilor desfasurate de organul de cercetare penala si judecatoreasca.
Astfel, savarsirea unei infractiuni duce la nasterea unei activitati complexe de
probatiune desfasurate de organele judiciare in vederea aflarii tuturor imprejurarilor
referitoare la fapta si faptuitor.
Aceasta activitate de probatiune include descoperirea, ridicarea, fixarea,
analiza si sinteza unor elemente care dezvaluie date importante cu privire la
savarsirea infractiunii si la autorul acesteia, toate acestea cuprinse in activitati ca
cercetarea la fata locului, pechezitie, ridicarea de obiecte si inscrisuri si in supunerea
acestor elemente unor examinari de specialitate cum sunt expertizele, constatarile
tehnico-stiintifice. Aceste elemente sunt de natura materiala, cunoscute in
criminalistica sub denumirea de urme ce se transforma apoi in mijloace materiale de
proba. Totusi, nu ofera toate informatiile necesare aflarii adevarului deoarece
infractiunea nu presupune doar urme de ordin material ci si de ordin imaterial.
Facem referire la acele transformari in plan psihic ce se petrec in constiinta celor
care intr-o calitate sau alta au participat la savarsirea infractiunii. De aceea, un
mijloc material de proba important si care intregeste intreaga activitate de strangere
a probelor si de aflare a adevarului il constituie declaratiile invinuitului
(inculpatului). Aceste declaratii, care sunt rezultatul activitatii de ascultare,
reprezinta transpunerea in imagini verbale a intregului tablou al infractiunii asa cum
a fost el pastrat in memorie de participantul la infractiune. Aceasta activitate
presupune contactul direct dintre organul judiciar si participant, deci chemarea
acestuia in fata organului judiciar.
Prin ascultarea invinuitului (inculpatului) se doreste obtinerea declaratiilor
complete si conforme adevarului privind toate imprejurarile in care a fost savarsita
infractiunea. Impreuna cu celelalte activitati de probatiune – cercetare la fata
locului, perchezitie, expertize, etc. – se intregeste tabloul infractional.
Ascultarea invinuitului (inculpatului), este o activitate complexa si deosebit
de importanta pentru aflarea adevarului, cerand celui care o desfasoara cunostinte
5
de psihologie si in special de psihologie judiciara, de criminologie precum si din alte
domenii.
CAPITOLUL I.
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTARII

INVINUITULUI (INCULPATULUI)
Sectiunea I.
Precizari de ordin terminologic
§1.Ascultarea
Una dintre activitatile careia organul de urmarire penala ii consacra o mare

parte din timp si cel mai mare volum de munca, ascultarea invinuitului (inculpatului)
poate fi definita drept activitatea procesuala si de tactica criminalistica, efectuata
de catre organul de urmarire penala, in scopul obtinerii unor date cu valoare
probatorie, necesare pentru aflarea adevarului in cauza care face obiectul
cercetarii penale.1
Asadar, ascultarea invinuitului (inculpatului) este un act procedural dar si de
tactica criminalistica, care ofera organului de urmarire penala si instantei de judecata
cele mai multe informatii cu privire la infractiunea savarsita si la personalitatea
faptuitorului.
Reglementata in codul procesual penal al Romaniei, activitatea de ascultare a
invinuitului (inculpatului) poate fi desfasurata ori de cate ori interesul urmaririi sau
al judecatii o cere, precum si in cazurile expres prevazute de lege, iar in raport cu
fazele de desfasurare a procesului penal, in prima faza invinuitul este ascultat la
inceputul urmaririi penale2, iar ascultarea inculpatului are loc in tot cursul procesului
penal, atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata ori de cate ori este
necesar3. Astfel, inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii4, in cazul
continuarii cercetarii dupa punerea in miscare a actiunii penale5 si cu ocazia
prezentarii materialului de urmarire penala.
1
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, “Tratat de tactica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1992, pag. 49
2
Codul procesual penal al Romaniei, art. 255
3
idem art. 323 – 325
4
ibidem art. 236
5
ibidem art. 237
6
Ascultarea invinuitului (inculpatului) efectuata ca act procedural cu valoare
probatorie nu trebuie confundata cu ascultarea acestor subiecti procesuali cu prilejul
indeplinirii unor acte procedurale6 ce au caracterul de concluzii orale7.
Datorita informatiilor pe care organul judiciar le obtine din ascultarea
invinuitului (inculpatului), de regula, procesul penal nu se poate desfasura in lipsa
acestei activitati, concluzie ce reiese din obligatia organului judiciar de a se deplasa
si a asculta pe invinuit (inculpat) la locul unde se afla daca acesta nu poate sa se
prezinte pentru a fi ascultat. Si totusi exista situatii, ce este drept rare, in care
procesul penal incepe si continua fara ascultarea invinuitului (inculpatului).
Dispozitiile legale8 prevad ca organul de cercetare penala, va continua urmarirea si
fara a-l asculta pe inculpat, cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau
nu locuieste in tara precum si in faza de judecata, inculpatul nu este ascultat in cazul
in care nu se prezinta, desi a fost legal citat.
Ascultarea invinuitului (inculpatului) este deosebit de importanta, ocupand un
loc special in randul celorlalte activitati legate de strangerea probelor datorita pe de
o parte informatiilor pe care le ofera iar pe de alta parte aceasta activitate constituie
prima manifestare a dreptului de aparare al invinuitului (inculpatului). Referitor la
informatiile pe care le ofera, desi invinuitul (inculpatul) in numeroase cazuri nu are
interes sa arate complet adevarul, declaratiile lui cuprind numeroase aspecte ale
infractiunii cercetate si imprejurarilor legate de comiterea ei – participanti, metode
de savarsire si de acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase – invinuitul
(inculpatul) fiind participantul la procesul penal care cunoaste cel mai bine
imprejurarile si modalitatile prin care s-a savarsit infractiunea si poate oferi
informatii pe care nimeni altcineva nu le cunoaste, contribuind astfel la solutionarea
cauzei.De asemenea, aceasta activitate fiind prima manifestare a dreptului de
aparare ii confera acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si imprejurarilor
ce vin in favoarea sa, putand solicita in acest sens administrarea probelor, datelor
pe care le considera necesare. Astfel, prin ascultarea invinuitului (inculpatului) se
pot descoperi mijloace de proba ce pot servi la dovedirea activitatii infractionale a
invinuitului (inculpatului) indiferent daca ulterior, revine sau nu asupra declaratiilor
initiale. Prin urmare, informatiile furnizate de invinuit (inculpat) in cadrul ascultarii
contribuie la strangerea materialului probator ce va servi atat la acuzarea cat si la
apararea sa.
In sensul acesta, prin ascultare invinuitul (inculpatul) nu este obligat sa
pledeze vinovatia sau nevinovatia sa, ci atunci cand exista probele de vinovatie
invinuitul (inculpatul) are dreptul sa pledeze lipsa lor de temeinicie, sarcina pledarii
vinovatiei invinuitului (inculpatului) revenind organului de urmarire penala, iar pana
la stabilirea vinovatiei operand principiul prezumtiei de nevinovatie9.
Potrivit principiului nostru probator, ascultarea invinuitului (inculpatului)
chiar si in cazul recunoasterii faptei savarsite, facuta in cadrul procesului penal,
poate servii la aflarea adevarului numai in masura in care este coroborata cu fapte si
imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza. De aceea, chiar si
6
ibidem art. 52 alin. 2, art. 59 alin. 2, art. 159 alin. 4, art. 290 alin. 3, art. 334, art.340, art. 341, art.377
7
V. Dongoroz s.a., “Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman”, Editura Academiei Romane,
Bucuresti 1976, pag. 184
8
Codul procesual penal al Romaniei, art. 237 alin. 4
9
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan..., op.cit., pag. 49
7
atunci cand recunoasterea este sincera si completa, nu poate determina singura
tragerea la raspundere penala a invinuitului (inculpatului) daca nu este coroborata cu
celelalte mijloace de proba administrate, deoarece la baza recunoasterii ar putea sta
cu totul alte mobiluri decat adevarul, ce vor fi insa studiate intr-un capitol urmator.
In concluzie, ascultarea invinuitului (inculpatului) este o activitate de o
importanta majora in cadrul activitatilor procesuale probatorii datorita informatiilor
care se pot obtine atat cu privire la imprejurarile si modalitatile in care a fost
savarsita fapta dar si cu privire la personalitatea faptuitorului, informatii care ajuta in
primul rand la solutionarea cauzei iar in al doilea rand la intelegerea mobilurilor ce
l-au determinat pe invinuit (inculpat) sa savarseasca acea fapta antisociala si
periculoasa prevazuta de legea penala, ajutandu-l in acest fel pe organul judiciar sa
incadreze corect fapta penala.
Asadar, scopul ascultarii invinuitului (inculpatului) il constituie obtinerea unor
declaratii conforme adevarului asupra infractiunii savarsite, scop ce nu poate fi atins
fara cunoasterea aprofundata de catre organul de urmarire penala atat a regulilor de
drept dar si a unor serioase reguli tactice reglementate atat in Codul procesual penal
cat si in diferite alte acte normative.
§2.Tactica ascultarii
Ascultarea invinuitului (inculpatului) cere cunoastinte temeinice de metode

tactice, pentru a sti fiecarui invinuit (inculpat) cand si cum i se poate adresa o
anumita intrebare. De asemenea, intrebarile trebuie formulate astfel incat sa
lamureasca aceeasi problema, ele sa fie astfel planificate incat raspunsurile
eventuale la o intrebare sa fie presupuse la intrebarea urmatoare10.
Tactica ascultarii invinuitului (inculpatului) in procesul penal poate fi definita
drept acea parte a tacticii care in scopul obtinerii unor declaratii complete si
fidele, elaboreaza, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de
procedee referitoare la organizarea ascultarii, la elaborarea planului pe baza
careia se va defasura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei
activitati, modul de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului), la verficarea
si aprecierea acestora11.
Regulile tactice cu respectarea carora este efectuata ascultarea invinuitului
(inculpatului) sunt reglementate in norme procesual penale12.
Am remarcat in sectiunea trecuta importanta ascultarii invinuitului
(inculpatului). Si pentru ca aceasta activitate sa-si atinga scopul, adica obtinerea
unor declaratii sincere, complete si fidele, dat fiind ca tendinta fireasca a invinuitului
(inculpatului) este aceea de a se sustrage de la raspunderea penala care il ameninta,
folosind in acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea in eroare a organului
judiciar, este necesara elaborarea unor procedee tactice de ascultare a invinuitului
(inculpatului) in procesul penal.
Elaborarea procedeelor tactice nu poate depasi cadrul legal. In acelasi timp se
va tine seama de diversele atitudini pe care invinuitul (inculpatul) le poate adopta in
fata anchetatorului. Asadar, activitatea de ascultare aduce in pozitii opuse pe
10
Suciu Camil “Criminalistica” Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1972, pag. 8
11
Ciopraga Aurel “Criminalistica. Elemente de tactica” Univ. “A.I. Cuza”, Iasi 1986, pag. 137
12
Codul procesual penal al Romaniei art. 69-74
8
participantii la aceasta activitate: organul judiciar, purtator al autoritatii de stat care
va folosi numai mijloace legale neputand periclita prestigiul si demnitatea specifice
acestei functii si invinuitul (inculpatul) care este interesat sa ascunda adevarul, fiind
faptuitorul infractiunii si utilizand in acest sens mijloace nepermise. Astfel, daca
invinuitul (inculpatul) se poate folosi de orice mijloace indiferent de natura lor, la
randul sau organul judiciar dispune de o arma deosebit de eficienta in vederea
obtinerii unor declaratii exacte, respectiv utilizarea unor procedee adecvate care
sunt puse la indemana organului judiciar, de acea parte a criminalisticii denumita
tactica ascultarii persoanelor. Aceste procedee tactice sunt create pentru
contracararea minciunii si perfidiei folosite de invinuitul (inculpatul) de rea-credinta.
Natura procedeelor tactice, modul de aplicare a acestora difera insa dupa cum
invinuitul (inculpatul) este de buna-credinta sau de rea-credinta. Astfel, fata de
invinuitul (inculpatul) de rea-credinta procedeul tactic trebuie sa-l determine pe
acesta sa renunte la tendinta de minciuna, de negare a faptelor si sa-l determine sa
recunoasca adevarul. In acest sens, acest procedeu trebuie sa aiba insusirea de a
surprinde, de a descumpani, de a infrange rezistenta opusa, distrugand linia
defensiva adoptata pana atunci de invinuit (inculpat).
Astfel de procedee tactice constau de regula, in folosirea de catre organul
judiciar a unor stratageme, care plasate in cel mai favorabil moment psihologic,
adaptate personalitatii invinuitului (inculpatului) au scopul de a-l indruma spre o
anumita comportare, adica renuntarea la atitudinea de rea-credinta si recunoasterea
faptelor savarsite de catre invinuit (inculpat) pe care nu le-ar fi recunoscut daca
organul judiciar nu utiliza astfel de procedee. In cazul in care invinuitul (inculpatul)
se caracterizeaza prin inteligenta, abilitate, simt de observatie, va putea intelege
intentia organului judiciar si se va stradui sa pastreze tacerea asupra acelor
imprejurari a caror dezvaluire l-ar pune in pericol. Dar, daca procedeul tactic este
utilizat cu pricepere, plasat in cel mai favorabil moment psihologic, invinuitul
(inculpatul) ar putea sa nu sesizeze finalitatea urmarita si in consecinta ar putea
dezvalui fapte asupra carora pana in acel moment a pastrat tacerea, aceasta nu
inseamna ca a fost indus in eroare13
Cum am mai aratat, organul judiciar este ingradit in folosirea procedeelor
tactice. Astfel, el nu poate aplica orice mijloace deoarece ar contraveni dispozitiilor
legale si ii este interzisa folosirea unor manevre de natura a-i stirbi autoritatea cu
care il investeste functia exercitata, precum si a acelor procedee care ar induce in
eroare pe invinuit (inculpat) sau la recunoasteri fortate.
Procedeele tactice sunt elaborate nu numai cu privire la ascultarea invinuitului
(inculpatului) de rea-credinta ci si in cazul invinuitului (inculpatului) de buna-
credinta, deoarece acestia din urma comit, mai presus de vointa lor, erori,
inexactitati ce trebuie insa reparate.
De aceea, utilizand procedee tactice care trebuie sa constituie, mai intai un
ajutor eficace pentru a facilita obtinerea unor declaratii complete si fidele. De
regula, scopul utilizarii unor astfel de procedee este reamintirea unor imprejurari
temporar uitate, sau verificarea exactitatii celor declarate, mai ales cand aratarile
13
A.Ciopraga, op.cit., pag. 137-138
9
acestora au in vedere insusirile subiective de apreciere a raporturilor spatiale, la
localizarea si determinarea duratei in timp a unor fenomene14.
Procedeele tactice folosite in ascultarea invinuitului (inculpatului) in procesul
penal nu sunt constructii artificiale, hibride, ci dimpotriva, reprezinta rezultatul
generalizarii stiintifice a experientei pozitive acumulate de organul judiciar de-a
lungul timpului, de practica cercetarii infractiunilor. Procedeelor tactice le este
specific un anumit caracter de generalitate, implicand anumite elemente tipice,
comune. Eficacitatea lor a fost constant verificata in activitatea practica a organului
judiciar. Procedeele tactice se diferentiaza dupa cum sunt aplicate unuia sau altuia
dintre invinuiti (inculpati). Astfel, un anumit procedeu tactic poate fi eficient in cazul
unui invinuit (inculpat) si ineficient in cazul altui invinuit (inculpat)15.
Este un domeniu in care nu pot exista procedee supuse unor legitati, criterii
generale, datorita unor numeroase formule de manifestare a personalitatii umane.
Numai in cazul particular personalitatea celui aflat in fata organului judiciar poate
furniza informatii utile, indrumari cu privire la tactica ce urmeaza a fi aplicata. De
aceea, aceste procedee nu au decat caracterul unei lamuriri a unor modele,
recomandari, care lasa un nelimitat camp de actiune imaginatiei, perspicacitatii,
ingeniozitatii, fanteziei organului judiciar16. S-a constatat in practica judiciara ca
procedeele tactice de ascultare au, in mod necesar, un caracter individual, ele
diferentiindu-se unele de altele in functie de mai multe criterii intre care un rol
important il are personalitatea invinuitului (inculpatului) si ansamblul datelor in care
se inscrie cauza trebuie aplicate nuantat, diversificat, trebuie adaptate personalitatii
invinuitului (inculpatului) si tuturor circumstantelor cauzei.
Prin urmare, regulile tactice dupa care se desfasoara ascultarea invinuitului
(inculpatului) au fost elaborate pe baza unei indelungate cercetari, iar aplicarea lor
nu poate depasi prevederile normelor in vigoare, utilizandu-se numai in limitele
acestora17.
§3. Declaratiile invinuitului sau inculpatului
A. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului)

in procesul penal
Asa cum stim, procesul penal constituie un ansamblu de activitati reglementate

de lege, in cadrul carora organul judiciar desfasoara o serie de investigatii pentru
aflarea adevarului cu privire la savarsirea unei infractiuni, precum si a celui ce a
savarsit-o.
Asadar, scopul procesului penal, pe langa aflarea adevarului este si acela de
sanctionare a faptuitorului, prin urmare intreaga activitate a organului judiciar
este aceea de a descoperi probe de constatare a adevarului, necesare solutionarii
cauzei penale, aceasta fiind o obligatie care-i incumba organului judiciar18. Dar,
pentru ca organul judiciar sa poata folosi probele in rezolvarea cauzei, acestea
14
A. Ciopraga, op. cit., pag. 138
15
idem, pag. 139
16
ibidem, pag. 140
17
Suciu C. op.cit., pag. 576
18
10
trebuie administrate iar mijloacele prin care se administreaza probele poarta
denumirea de mijloace de proba.
Mijloacele de proba sunt enumerate exclusiv de catre legiuitor19, declaratiile
invinuitului (inculpatului) fiind primele in aceasta enumerare, poate si datorita
rolului deosebit de important pe care acest mijloc de proba il are in cadrul
procesului penal.
Astfel, declaratiile invinuitului (inculpatului) contribuie intotdeauna la justa
solutionare a cauzei intrucat in cazul declaratiilor sincere daca invinuitul
(inculpatul) este vinovat, stabilesc cu multa exactitate imprejurarile in care a fost
savarsita fapta iar daca nu este vinovat, fac cunoscute imprejurarile care afirma
invinuirea iar in ceea ce priveste declaratiile mincinoase si acestea sunt necesare
deoarece organul judiciar ia cunostinta de atitudinea invinuitului (inculpatului)
fata de invinuirea ce i se aduce, atitudine care poate influenta individualizarea
pedepsei. De aceea, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt un mijloc de
proba dintre cele mai importante pentru organul judiciar existand obligatia de a le
obtine in orice cauza penala atat in faza de urmarire penala cat si in faza de
judecata.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) se remarca prin doua functii deosebite,
functia de mijloc de proba si functia de aparare.
Ca mijloc de proba, declaratiile invinuitului (inculpatului) furnizeaza organului
judiciar elemente de fapt care pot servi ca probe necesare pentru aflarea
adevarului in cauza penala. Astfel, invinuitul (inculpatul), in cazul in care el este
in realitate cel care a savarsit fapta imputata, are cunostinte dobandite anterior si
direct cu privire la faptele si imprejurarile a caror cunoastere este de natura sa
foloseasca la solutionarea cauzei penale invinuitul (inculpatul) cunoscand cel mai
bine imprejurarile in care a fost savarsita infractiunea si de asemenea detinand
date pe care nimeni alticineva nu le cunoaste iar in cazul in care o persoana este
pe nedrept invinuita sau inculpata, prin declaratiile sale are serioase posibilitati
de dezvinovatire si de preintampinare a unei erori judiciare.
De aceea, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt considerate ca un mijloc de
proba pentru solutionarea cauzei penale.
Alaturi de functia probatorie declaratiile invinuitului (inculpatului) au si functia
de mijloc de aparare.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie prima manifestare a dreptului de
aparare a invinuitului (inculpatului) deoarece are posibilitatea de prezentare a
faptelor si imprejurarilor ce vin in apararea sa incercand astfel sa se disculpe.
Astfel, daca invinuitul (inculpatul) este vinovat, prin declaratiile sale el va
incerca sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o situatie mai usoara, iar daca
este nevinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce pobeaza
nevinovatia sa.
Tot ca un mijloc de aparare, declaratiile invinuitului (inculpatului) pun in lumina
un sistem de garantie al exercitarii dreptului la aparare consacrat de Constitutie si
dispozitiile legale in vigoare20 - garantarea dreptului la aparare – ce anihileaza
19
idem art. 64
20
Constitutia Romaniei, art. 24, Codul procesual penal al Romaniei, art. 6
11
exercitarea abuziva a puterii discretionare a activitatilor judecatoresti si in acelasi
timp constituie o cale de prevenire a erorilor judiciare.
De asemenea, declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie un indicator in
cursul efectuarii de operatiuni pe care legea le ingaduie sau le opreste in
descoperirea unor probe necesare aflarii adevarului.
Tot ca o manifestare a dreptului de aparare al invinuitului (inculpatului) se
constituie si dreptul la tacere pe tot parcursul procesului penal21.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) alaturi de declaratiile celorlalte persoane
din procesul penal – parte vatamata, martori – fac parte din categoria mijloacelor
de proba orale. Exista insa situatii, ce este drept rare, cand declaratiile
invinuitului (inculpatului) din cauza unei infirmitati fizice (ex.mutenia) sa nu
poata fi facuta oral ci numai scris.
Aceasta nu schimba natura declaratiilor invinuitului (inculpatului). Nu constituie
declaratii, mijloc de proba orale, ci mijloc de proba scris informatiile desprinse
din corespondenta sau dintr-un jurnal personal, ori dintr-un memoriu redactat de
un invinuit (inculpat)22.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) pot fi judiciare sau extrajudiciare.
Declaratia este extrajudiciara cand a fost data in afara procesului penal.In acest
caz continutul ei ajunge la cunostinta organului judiciar prin alte mijloace de
proba – declaratiile unui martor caruia i s-a destainuit, o scrisoare.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) devin declaratii judiciare si constituie
mijloc de proba cu acest caracter atunci cand sunt date organului judiciar in
cursul procesului penal, potrivit procedurii penale, dispozitiile legale instituie
pentru organul de urmarire penala si pentru instanta de judecata, obligatia de a
obtine declaratii de la invinuit si de la inculpat23.
Asadar, declaratiile invinuitului (inculpatului) au o importanta deosebita in cadrul
procesului penal datorita informatiilor ce le ofera atat asupra faptei savarsite dar
si cu privire la faptuitor, informatii care nu se pot obtine din alte declaratii –
martor, parte vatamanta.
B. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului) in raport

cu celelalte mijloace de proba
Legiuitorul a conditionat valoarea declaratiilor ca mijloc de proba de

existenta unor fapte si imprejurari ce trebuie sa rezulte din ansamblul probelor care
exista in cauza. Astfel, declaratiile invinuitului (inculpatului) trebuie coroborate cu
celelalte mijloace de proba existente si anume declaratiile martorilor, partii
vatamate, inscrisurile, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile
medico-legale, expertizele.
In raport cu aceste mijloace de proba, declaratiile invinuitului (inculpatului)
au totusi o importanta mai mare datorita pozitiei pe care o ocupa acesta in procesul
penal, fiind figura centrala a procesului penal. Cum am mai spus, invinuitul
(inculpatul) ofera o serie de date pe care le cunoaste mai bine decat oricine – martor,
parte vatamata – iar alte fapte sunt cunoscute numai de invinuit (inculpat) astfel ca
21
idem
22
V. Dongoroz, op.cit., pag. 185
23
Gr. Theodoru si Lucia Moldovan “Dr. procesual penal”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1976, pag. 130
12
fara declaratiile sale, uneori este greu de stabilit diferitele imprejurari care au
importanta esentiala pentru cauza.
Pentru a intelege mai bine rolul declaratiilor acestui subiect procesual in
raport cu celelalte mijloace de proba trebuie cunoscute si acestea.
Printre mijloacele de proba orale se inscriu, alaturi de declaratiile invinuitului
sau inculpatului si declaratiile martorului.
Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de
natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in
calitate de martor24. De asemenea, ca persoana chemata ca martor este obligata sa
se infatiseze la locul data si ora aratata in citatie si are datoria sa declare tot ce stie
cu privire la faptele cauzei neindeplinirea acestei obligatii ducand la sanctionarea
printr-o amenda. Daca martorul incalca obligatia de a declara tot ce stie in legatura
cu faptele cauzei atrage aplicarea unei sanctiuni penale pentru savarsirea infractiunii
de marturie mincinoasa si poate fi comisa in etapa premergatoare urmaririi penale.
Spre deosebire de declaratiile martorului ce constituie, cum am vazut, o
obligatie, neindeplinirea acestora atragandu-i sanctionarea, declaratiile invinuitului
(inculpatului) nu reprezinta obligatiile pentru acesta, el putand face declaratii sau
putand adopta atitudinea de tacere, nefiind tras la raspundere penala pentru aceste
atitudini. De asemenea, invinuitul (inculpatul) poate face declaratii mincinoase sau
sincere, se poate folosi de orice mijloace perfide fara a putea fi tras la raspundere
penala pentru savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa deoarece declaratiile
invinuitului (inculpatului) constituie un drept al acestuia si nu o obligatie (nemo
tenetur edere contra se).
Spre deosebire de martor, la care declaratiile sale cuprind informatii despre
savarsirea unei infractiuni, declaratiile invinuitului (inculpatului) contin informatii
despre infractiunea pe care acesta a savarsit-o.
Fata de martor invinuitul (inculpatul) poate sa revina asupra declaratiilor sale,
face completari, rectificari sau precizari. In acest sens, martorul nu poate schimba
sau modifica declaratia sa datorita obligatiei de a declara tot ce stie inca de la
inceput, altfel riscand sanctiunea penala pentru marturie mincinoasa. Prin revenire,
invinuitul (inculpatul) isi schimba o declaratie, adica sustine altceva decat ce a
declarat mai inainte. Organul judiciar il va intreba ce l-a determinat sa revina asupra
declaratiei pentru a aprecia care declaratie este adevarata. Prin completari, invinuitul
(inculpatul) isi mentine declaratiile anterioare, insa mai adauga ceva la ele.
Invinuitul (inculpatul) va fi intrebat de ce nu a facut completarile dupa relatarea
libera cand i s-au pus intrebari de completare. Rectificarea consta in indreptarea sau
completarea unor afirmatii, iar precizarea urmareste ce anume afirmatii vagi sa fie
stabilite precis. De exemplu, declara ca au fost mai multe persoane fara a arata cate,
ca ulterior sa precizeze numarul acestora25.
Din categoria mijloacelor de proba orale mai fac parte si declaratiile partii
vatamate care ofera informatii ce intregesc tabloul infractional.
Partea vatamata este definita ca fiind persoana care a suferit prin fapta penala
o vatamare fizica, morala sau materiala si care participa in procesul penal26. Aceasta
poate oferii informatii cu privire la momentul savarsirii infractiunii, in vreme ce
24
25
Basarab Matei “Drept procesual penal” Universitatea Babes Bolyai Cluj-Napoca 1985, pag. 74
26
13
declaratiile invinuitului (inculpatului) contin si date anterioare si ulterioare
momentului savarsirii infractiunii, cu privire la actele premergatoare.
Declaratiile martorilor si ale partii vatamate au rol ajutator fiind ascultati
inaintea invinuitului (inculpatului) astfel ca in momentul ascultarii acestui din urma
subiect procesual, organul judiciar are deja o parere asupra felului in care a fost
savarsita infractiunea si asupra faptuitorului. Asadar, declaratiile martorilor si ale
partii vatamate ofera informatii cu privire la infractiune si la personalitatea autorului
ei.
Recunoasterea invinuitului (inculpatului) nu este intotdeauna sincera. De
aceea, ea nu va putea fi luata in considerare decat in masura coroborarii ei cu
celelalte mijloace de proba orale dar si materiale. Acestea din urma sunt constatari
medico-legale, tehnico-stiintifice, expertize, etc. Probele materiale sunt alcatuite din
urme care pot fi percepute direct de catre organul judiciar pe calea efectuarii unor
activitati operative – cercetare la fata locului, perchezitii, ridicarea de obiecte si
inscrisuri – sau prin supunerea acestora unor examinari de specialitate – expertize,
constatari tehnico-stiintifice. Numai ca aceste probe sunt de natura materiala si
reprezinta rezultatul activitatii unui om, care singure nu prezinta valoare27. De aceea,
este necesar pentru a cunoaste adevarul cu privire la infractiune si faptuitorul ei,
coroborarea acestor informatii cu cele obtinute prin declaratiile invinuitului
(inculpatului) dar si a celorlalte persoane in procesul penal.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) reprezinta cel mai expresiv si cel mai
plastic mod de stabilire a faptelor si imprejurarilor de fapt legate de infractiune si
autorul ei28. De aceea, declaratiile persoanelor in procesul penal in general si
declaratiile invinuitului (inculpatului) in special au o importanta deosebita in
intregirea tabloului infractional inceput de probele materiale si desavasit de
declaratiile orale.
§4.Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
Declaratiile invinuitului (inculpatului) alcatuiesc un mijloc de proba necesar si

util pentru aflarea adevarului in procesul penal, care este impus liberei aprecieri a
organului de urmarire penala sau instantei de judecata care, pe baza convingerii sale
intime izvoreste din examinarea tuturor probelor administrate, poate sa condamne
fara recunoasterea invinuitului (inculpatului) sau sa-l achite chiar daca acesta a
recunoscut fapta si vinovatia sa.
Indiferent de continutul declaratiilor sale - recunoastere sau negare a faptei,
etc. – legea nu acorda o forta probanta deosebita acestui mijloc de proba,
dispozitiile legale29 aratand ca declaratiile invinuitului (inculpatului) pot servi la
27
A. Ciopraga, op.cit. pag. 137
28
idem, pag. 137
29
14
aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce
rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) au o forta probanta relativa pe de o
parte datorita felului de percepere, memorizare, reproducere, adica a procesului de
formare a declaratiilor cat si faptului ca invinuitul (inculpatul) este direct interesat in
desfasurarea si solutionarea procesului penal. Asadar, relativitatea acestui mijloc de
proba, trebuie privita in raport cu natura si importanta aratarilor facute de invinuit
(inculpat), de momentul in care au fost obtinute, de atitudinea acestuia in
desfasurarea procesului penal, de antecedentele sale penale si in special, de
mentinerea constanta a declaratiilor sau de revenire asupra lor. Aceste declaratii
pastreaza caracterul relativ si atunci cand privesc pe un conivinuit sau coinculpat.
Caracterul si valoarea declaratiilor coinvinuitului (coinculpatului) depind insa dupa
cum sunt coinvinuiti (coinculpati) in aceeasi cauza penala sau in acelasi proces
penal. In primul caz coinvinuitii (coinculpatii) sunt participanti la aceasi infractiune,
pe cand in cel de-al doilea caz sunt invinuiti (inculpati) in acelasi proces din cauza
conexitatii sau indivizibilitatii. In caz de participatie si de indivizibilitate, coinvinuitii
(coinculpatii) in acelasi proces nu pot fi audiati decat in calitate de invinuiti
(inculpati). De asemenea, in cazurile de conexitate prevazute de art. 34 lit. a-c
C.pr.pen. in care, desi sunt mai multe cauze dar strans legate intre ele, coinvinuitii
(coinculpatii) in proces nu vor putea fi ascultati decat in calitate de invinuiti
(inculpati). Dimpotriva in cazul de conexitate prevazut de art. 34 lit. d C. pr. pen. va
fi audiat in aceasta calitate cu privire la fapta savarsita de el sau la a carei savarsire
a luat parte, iar cu privire la celelalte fapte, daca este cazul va fi ascultat ca martor30.
Din dispozitiile legale31 se trage concluzia ca organul judiciar trebuie sa
administreze probele care sustin invinuirea chiar daca invinuitul (inculpatul)
recunoaste, potrivit regulilor procesual penale32 organul judiciar fiind obligat sa
adune probe atat in favoarea cat si in defavoarea invinuitului (inculpatului). Asadar,
marturisirea invinuitului (inculpatului) are o valoare probatorie conditionata de a fi
confirmata de celelalte probe administrate. Luata izolat, rupta de celelalte probe, nu
are forta probanta. De asemenea si declaratiile prin care invinuitul (inculpatul) neaga
savarsirea faptei penale sunt apreciate in acelasi mod33.
Din coroborarea articolelor privind probele in general si declaratiile in
special34 decurge caracterul divizibil si retractabil al declaratiilor invinuitului
(inculpatului).
Declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt divizibile, in sensul ca cele
infatisate de invinuit (inculpat) pot fi acceptate in tot sau in parte, dupa cum sunt
confirmate sau nu de celelalte probe existente. De ex. : organul judiciar poate
considera ca acea parte din declaratii prin care se recunoaste savarsirea infractiunii
si sa inlature ca neadevarata, partea din declaratii care se refera la provocare,
legitima aparare, parte care este neconfirmata de celelalte probe administrate35.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) pot fi retractate fie in faza de urmarire
penala fie cu prilejul cercetarii judecatoresti, organul judiciar – organul de urmarire
30
V. Dongoroz , op.cit., pag. 187
31
32
idem art. 202 alin. 1 – 2
33
Gr. Theodoru si Lucia Moldovan, op.cit., pag. 132
34
Codul procesual penal al Romaniei, art. 63 alin. 3 coroborat cu art. 69
35
15
penala sau instanta de judecata – avand sarcina de a aprecia care dintre aceste
declaratii succesive si contradictorii sunt adevarate.
In practica, s-a constat ca oricare dintre aceste declaratii poate fi retinuta ca
verosimila, indiferent ca acestea au fost date in faza de urmarire penala sau in faza
de judecata. Conditia este ca aceste declaratii sa fie confirmate de ansamblul
probelor existente in cauza. Prin urmare, posibilitatea retractarii se mentine in orice
faza a procesului penal si in caile de atac extraordinare. De asemenea, recunoasterea
faptei nu constituie o piedica in revizuirea ulterioara a hotararii36. Retractarea
trebuie sa fie temeinic motivata si de natura sa formeze convingerea ca relatarile
anterioare nu reprezinta adevarul.
In concluzie, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt divizibile – organul
judiciar retinand numai ceea ce se coroboreaza cu alte probe – si retractabile –
numai daca aceasta se impune in urma aprecierii intregului material probator in
cauza.
In aprecierea valorii probante a declaratiilor invinuitului (inculpatului),
organul de cercetare penala nu trebuie sa plece de la idei preconcepute, presupuneri
sau versiuni neverificate. El trebuie sa dea dovada de obiectivitate, sa aprecieze
declaratiile invinuitului (inculpatului) numai in contextul celorlalte probe verificate,
existente in cauza. Necesitatea aprecierii in acest mod a declaratiilor se explica pe
de o parte prin faptul ca potrivit legii, probele nu au o valoare prestabilita, iar pe de
alta parte prin faptul ca recunoasterea invinuitului (inculpatului), privita izolat nu
poate constitui temei pentru tragerea la raspundere penala37.
§5. Consideratii in doctrina

privind valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
In jurisprudenta mai veche, ascultarea invinuitului (inculpatului)- purtand

denumirea de interogatoriu- era considerata a fi primul act de “informatiune” iar in
scopul de a smulge o marturisire invinuitului (inculpatului), “judecatorul de
instructie avea sarcina de a face toate sfortarile, punandu-i cu indemanare tot felul
de intrebari”. Asadar, inainte de legea din 15.03.1902 interogatoriul era considerat a
fi “un cerc de fier destinat sa smulga o marturisire”cum ne spune insusi profesorul
Roux in cursul sau de drept si procedura penala.De asemenea, in lucrarea “Politia
tehnica si ancheta judiciara”,Zguriadescu C-tin dedica un capitol interogatoriului
inculpatului astfel cum era el vazut inainte si dupa aceasta legea.
Teoria si practica unor sisteme de drept occidentale ofera marturisirii
invinuitului (inculpatului) valoarea oricarei probe ceea ce permite sa se pronunte o
condamnare unei marturisiri ferme si concrete. Aceasta conceptie are la baza
principiul liberei aprecieri a probelor si prezumtia ca nimeni nu are interesul sa se
recunoasca vinovat pentru o fapta pe care nu a savarsit-o. Practica a aratat insa ca
aceasta prezumtie nu este valabila intotdeauna. S-au intalnit astfel situatii in care
36
N. Volonciu “Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti, 1997, pag. 170
37
C-tin Aioanitoaiei, V. Berchesan…, op. cit. pag. 80
16
inculpatul si-a recunoscut vinovatia pentru savarsirea unei fapte pentru a ascunde o
infractiune mai grava, din teama, din devotament pentru adevaratul faptuitor, din
interese personale, ori uneori, ca urmare a presiunilor ce s-au facut asupra sa.
Asadar, nici baza teoretica a acestei sustineri nu este prea sigura, astfel ca nu se
poate acorda marturisirii inculpatului valoarea unei probe complete si ferme de
vinovatie38. De asemenea, progresele dobandite in psihologia judiciara – psihologia
infractorului in special – au demonstrat ca nu trebuie sa se acorde prea mult credit
acestui mijloc de proba, deoarece voluntar sau involuntar, invinuitul (inculpatul)
denatureaza declaratiile sale.
Conceptia asupra fortei probante a marturisirii invinuitului (inculpatului) a
cunoscut de-a lungul timpului o evolutie care a mers de la atribuirea unei valori
probante supreme “regina probelor”, pana la considerarea acesteia ca o proba
relativa a carei valoare depinde de concordanta ei cu alte probe administrate in
aceeasi cauza penala. In conceptia in care acest mijloc de proba priveste orice
aratari facute de un invinuit (inculpat), iar nu numai marturisirea lui, implicit
valoarea relativa a acesteia apare mai nuantata39. Astfel, in legislatia mai veche, mai
exact in sistemul probelor formale, declaratiile invinuitului (inculpatului) erau
considerate “regina probelor”, asa cum am mai spus. In legislatia moderna acest
lucru nu mai este valabil, declaratiile acestui subiect procesual avand valoare
probatorie numai coroborate cu celelalte mijloace de proba existente. Totusi unele
reminiscente ale formalismului probelor pe planul acestui mijloc de proba sunt
intalnite in dreptul de tip anglo-saxon unde, in functie de recunoasterea sau negarea
vinovatiei, procedura de desfasurare a judecarii cauzei este diferita. Astfel, daca
invinuitul (inculpatul) declara de la inceput ca se recunoaste vinovat, procedura se
simplifica – se exclude participarea juriilor – in care caz se va pune doar problema
pedepsei. De aceea este important de a sti initial daca apararea pledeaza cu
recunoasterea sau nerecunoasterea vinovatiei. De asemenea, invinuitul (inculpatul)
nu poate fi audiat in timpul urmaririi penale daca se declara nevinovat.
In doctrina moderna, aprecierea sinceritatii invinuitului (inculpatului) se face
cu ajutorul unor mijloace tehnice ca: tehnicile criminalistice de cercetare occidentale
pun mare accent pe anumite probe psihometrice – se masoara ritmul respiratiei, a
pulsului, presiunea arteriala, in timp ce se pun invinuitului (inculpatului) diverse
intrebari, unele neutre altele socotite critice40.
Sectiunea a-II-a.
Invinuitul si inculpatul in cadrul procesului penal
§1.Invinuitul – reglementare procesual penala
Invinuitul este persoana careia, printr-o plangere, denunt, sau din oficiu, i s-a
adus o invinuire si fata de care se efectueaza urmarirea penala, cat timp nu a fost
pusa in miscare actiunea penala impotriva sa41.
38
39
V. Dongoroz , op.cit., pag. 186
40
N. Volonciu, op.cit., pag. 179
41
17
Invinuitul nu este parte in procesul penal, dar este subiect de drepturi si
obligatii procesuale si de asemenea, ascultarea invinuitului este obligatorie inainte
de terminarea cercetarii.42
§2.Inculpatul – reglementare, drepturi si obligatii procesuale
Persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala este parte in
procesul penal si se numeste inculpat43.
Inculpatul poate fi numai persoana fizica deoarece raspunderea penala este
personala.
Momentul in care este pusa in miscare actiunea penala este ales de catre
organul de urmarire penala si coincide cu existenta temeiurilor care rezulta din
totalitatea probelor administrate in cauza.
Actele procesuale prin care se confera unei persoane calitatea de inculpat
sunt:
-0 ordonanta de punere in miscare a actiunii penale,
-1 rechizitoriul,
-2 declaratia orala a procurorului,
-3 incheierea instantei de judecata in conditiile prevazute de art. 336,
-4 cand plangerea prealabila se adreseaza direct instantei, in conditiile
art. 279 alin. 2 lit. a.
O infractiune poate fi savarsita nu numai de catre o singura persoana ci poate
avea mai multi autori. Ne referim la situatia coinvinuitilor (coinculpatilor).
Coinculpatii sunt acei inculpati care au savarsit impreuna o infractiune si sunt
urmariti si judecati deodata. Ei formeaza consortiul procesual al coinculpatilor.
Trasaturile acestuia sunt urmatoarele:
-0 toate probele privind existenta infractiunii sunt opozabile tuturor
coinculpatilor;
-1 orice act efectuat de vreunul dintre coinculpati produce efecte fata de toti
coinculpatii, daca priveste fapta sau circumstantele reale ale acesteia;
-2 caile de atac folosite de unul sau unii dintre coinculpati profita tuturor
coinculpatilor, daca sunt admise pe temeiuri obiective;
-3 referitor la actiunea civila, coinculpatii raspund in mod solida44.
Inculpatul are anumite drepturi si obligatii in cadrul procesului penal. Printre
drepturile inculpatului amintim:
-4 dreptul de aparare;
-5 dreptul de a cunoaste materialele de urmarire penala;
-6 dreptul de a avea ultimul cuvant in fata instantei de judecata;
-7 dreptul de a ataca hotararile pronuntate impotriva sa;
-8 dreptul de a formula cereri noi.
Ca obligatii amintim:
-9 suportarea invinuiri ce i se aduce in legatura cu savarsirea infractiunii;
-10 suportarea unor masuri procesuale – retinerea, arestarea;
42
idem art. 255
43
ibidem art. 23
44
Gh. Mateut “Procedura penala” Editura “Chemarea” Iasi, 1994, pag. 75
18
-11 obligatia de a se prezenta in fata organului judiciar ori de cate ori este
chemat45.
45
I. Neagu “Tratat de procedura penala” Editura PRO 1997, pag. 107
19
CAPITOLUL II.
ELEMENTE CARE CONTUREAZA PSIHOLOGIA INVINUITULUI
(INCULPATULUI)
Sectiunea I.
Tipuri de personalitate
Primele date pe care organul judiciar le detine despre personalitatea
infractorului sunt cele care reies din cercetarea locului in care a fost savarsita
infractiunea. Astfel, cercetarea la fata locului ofera numeroase informatii despre
faptuitor datorita urmelor create in perimetrul acestuia, mijloacelor utilizate la
savarsirea infractiunii, modului de distrugere a anumitor urme, preferintei pentru
unele obiecte sau valori, precum si din declaratiile martorilor oculari, obtinute doar
cu prilejul cercetarii la fata locului46.
Complexitatea personalitatii infractorului impune investigatii mai amanuntite
din partea organului judiciar, nefiind suficiente numai datele obtinute prin cercetarea
izolata a infractiunii comise, ca unica caracterizare in comportarea sa.
La formarea personalitatii omului ca membru al societatii contribuie o serie
de factori endogeni (ansamblul caracteristicilor organizarii interne a individului) si
exogeni (ansamblul factorilor mediului social)47.
Ca atare, organul judiciar va trebui sa cerceteze si mediile sociale in care
faptuitorul a crescut si s-a format ca individ. Prin urmare organul judiciar va avea in
vedere:
mediul familial – ineluctabil;
mediul ocazional – scoala, pregatirea profesionala, locul de munca;
mediul ales sau acceptat – anturajul;
mediul impus – militar, penitenciar;
De asemenea, pasiunile, preocuparile extraprofesionale, viciile, domiciile
avute, starea sanatatii ofera date importante cu privire la personalitatea faptuitorului.
Astfel, organul judiciar va putea obtine asemenea informatii de la vecini,
prieteni, cunoscuti, rude, colegi de serviciu, medici in legatura cu bolile de care a
suferit sau chiar sufera influenta acestora asupra capacitatii de ratiune si vointa48.
Verificarea cazierului judiciar este o activitate care nu poate fi uitata. Daca
invinuitul (inculpatul) a mai savarsit anterior si alte infractiuni, date obtinute atunci
despre invinuit (inculpat) constituie un ajutor pentru anchetator in cazul noii fapte
savarsite de invinuit (inculpat). Anchetatorul trebuie sa cunoasca de ce natura au
fost faptele respective, cand anume, in care imprejurari, ce fel de sanctiune i s-a
aplicat, unde si cum au fost executate.
Datele despre invinuit (inculpat) pot fi obtinute atat pe cale indirecta -
cercetare la fata locului, declaratiile martorilor, partii vatamate, verificarea
cazierului judiciar,etc49- cat si pe cale directa. Calea directa prin care pot fi obtinute
importante date despre invinuit (inculpat) este, in primul rand ascultarea invinuitului
46
Mircea I. “Criminalistica”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1959, pag. 268
47
Gh. Nistoreanu, C. Paun, “Criminologie”, Editura Didactica si Pedagogica, R.A. Bucuresti, 1995, pag. 199
48
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 53, in acelasi sens Mircea I. op.cit., pag. 268
49
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 53, in acelasi sens Mircea I. op.cit., pag. 268
20
(inculpatului). Contactul direct dintre invinuit (inculpat) si organul judiciar ofera
acestuia numeroase date despre personalitatea invinuitului (inculpatului), fiind
mijlocului principal de investigare psihologica a invinuitului (inculpatului).
De asemenea, perchezitia, retinerea sau arestarea ofera informatii concludente
cu privire la persoana si personalitatea faptuitorului.
§1.Cunoasterea personalitatii invinuitului (inculpatului)

- tipuri de temperament -
Pentru aflarea adevarului cu privire la savarsirea infractiunii si la faptuitorul

ei, organul judiciar, pe langa strangerea probelor incriminatoare sau
dezcriminatoare, trebuie sa cunoasca si personalitatea faptuitorului, aceasta
cunoastere ajutandu-l atat la descoperirea adevarului dar si la intelegerea acestui act
infractional si la aplicarea unei corectii corecte evitand astfel o eroare judiciara dar
si ajutand la readaptarea infractorului in societate.
Astfel, conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se
fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare
sociala a delincventului. De fapt, personalitatea infractorului, determinata complet si
temeinic, este fondul pe care trebuie sa se incruciseze in cadrul duelului judiciar,
functia acuzarii si apararii pentru ca, in ultima analiza, pedeapsa este impusa
infractorului iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate. Elementele
pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai blanda pe cand
cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista si situatii in
care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei
sau obisnuintei infractionale, carora societatea nu le-a gasit remedii practice50.
Personalitatea infractorului constituie obiectul de studiu al psihologiei
judiciare precum si al criminologiei.
Asa cum stim, continutul juridic al infractiunii cuprinde conditii privitoare la
anumite elemente ce privesc fapta, faptuitorul, valoarea sociala careia i se aduce
atingere, imprejurarile de timp si de loc in care se savarseste fapta. O analiza strict
psihologica a actului infractional face referire la analiza modului in care pregatirea,
savarsirea si atitudinea post- infractionala, se manifesta psihicul autorului,
elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.
Omul ca persoana se caracterizeaza prin existenta anumitor sisteme interne de
motive si de scopuri, prin trasaturi temperamentale si de caracter care conditioneaza
dinamica si natura faptelor sale, prin capacitati si aptitudini care-l fac apt pe om
pentru anumite forme de activitate, prin nivele diferite la care se poate desfasura
viata lui psihica (constient, inconstient, voluntar, involuntar etc.). Toate aceste
insusiri personale isi pun amprenta pe conduita si activitatea omului, imprimand si
proceselor psihice un aspect personal, unul in care se imbina momentele biologice si
fiziologice cu cele social-istorice si culturale51.
Personalitatea, componentele sale respectiv aptitudinile, temperamentul,
caracterul, comportamentul au fost studiate de renumiti cercetatori. Astfel, reputatul
profesor roman, Virgil Dragomirescu in studiul sau “Psihologia comportamentului
50
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi “Psihologie judiciara” Editura “Sansa”, Bucuresti 1997, pag. 48
51
Golu P. “Psihologia sociala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1974, pag. 85
21
deviant” care dupa cum recunoaste chiar dansul este o sinteza ce priveste
“implicatiile complexe ale comportamentului deviant”, defineste personalitatea ca o
“sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a unui subiect,
pentru a-i da o fizionomie proprie. Aceasta conformatie rezulta din nenumarate
particularitati ale constitutiei sale psiho-fiziologice, ale componentelor sale
instintinctivo-afective, ele insele alimentate de aferentele senzitivo-senzoriale si
cinestezice, a modului sau de a reactiona, de amprentele lasate de toate experientele
traite, care au jalonat istoria sa individuala. Adesea, se mai intelege prin
personalitate forta de coeziune a Eu-lui, coeficientul de rezistenta, unitatea si
continuitatea structurii psihice a individului, care ii permite de a ramane el insusi de-
a lungul istoriei existentei sale si in diverse medii unde se afirma sau desfasoara”.
In sensul conceptiei nerviste, personalitatea reprezinta un ansamblu de
trasaturi temperamentale si volitionale ale fiecarei persoane in parte ca rezultat al
interactiunii dinamice dintre primul si al doilea sistem de semnalizare, ce determina
atitudinea liber-constienta fata de lume si propria persoana. Caracterul rezulta din
ansamblul trasaturilor de atitudine sau comportament, fata de mediul social,
diferentiate prin educatie, pe fondul insusirilor temperamentale innascute52.
Alti autori au definit personalitatea astfel53:
Eysenck vedea personalitatea ca un larg camp de investigatii asupra fiintei
umane concepute ca un intreg. Aceasta definitie apartine unui medic confruntata cu
o bogata cazuistica in domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, ce a
lasat deschisa problema conceptului personalitatii, subordonand-o posibilitatilor de
crestere a cunoasterii in functie de perfectionarea metodelor de investigare a fiintei
umane.
Pende vede personalitatea ca o piramida biofiziologica a carei baza e formata
de ereditate, cele patru suprafete fiind formate de componenta morfologica, de
temperament, caracter si inteligenta, varful piramidei constituind sinteza globala a
persoanei.
Klineberg considera ca personalitatea si mediul formeaza o totalitate
functionala, iar atunci cand unul dintre aceste elemente se schimba, se modifica si
aceasta totalitate functionala.
De asemenea, Porot si Kam Merer aratau ca personalitatea se caracterizeaza
prin urmatoarele trasaturi: unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent,
organizat si rezistent; vitalitatea ca ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta
este conditionata de oscilatiile sale endogene si de stimuli exteriori la care raspunde
si reactioneaza, constientizarea ca proces prin care individul isi faureste
reprezentarea mentala a tuturor activitatilor sale fiziologice si psihice; raportul
individului cu mediul ambiant si reactiile la mediu in vederea reglarii
comportamentului.
Un renumit cercetator in domeniul personalitatii criminale, Jean Pinatel, arata
ca din punct de vedere sociologic, biologia si psihanaliza nu fac decat sa lumineze
fundamentul personalitatii. Aceasta este formata din elemente culturale, care
constituie conceptii morale ale subiectului. Aceste conceptii morale, dobandite prin
educatie rezulta din contactele cu alte persoane si inglobeaza idei, obiceiuri,
52
V. Dragomirescu “ Psihologia comportamentului deviant”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976,
pag. 15
53
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi op.cit., pag. 49
22
credinte, atitudini asupra conduitei ce trebuie avuta in situatii generale sau
particulare54.
Jean Pinatel considera, de asemenea, ca in comportamentul criminal “trecerea
la act” constituie elementul decisiv. Conditia trecerii la act sunt comandate la
delincventii care comit acte grave, de un nucleu al personalitatii ale carui
comportamente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si interferenta afectiva.
Nucleul personalitatii criminale este o structura dinamica, este reunirea si asocierea
acestor trasaturi dar care nici una in sine nu este anormala.
J. Pinatel pune accentul pe faptul ca nucleul personalitatii criminale nu este un
dat, ci o rezultanta.
Infractorul pana ajunge la savarsirea unei infractiuni parcurge un drum lung
de formare a personalitatii sale, pe care porneste cu o anumita potentialitate psihica
si se dezvolta intr-un apreciabil timp in sanul relatiilor sociale, care in mod obiectiv
ii determina individualitatea. Astfel, individul parcurge in cursul existentei sale
anumite stadii de dezvoltare, care urmeaza unul altuia intr-o succesiune stricta. In
consecinta, complexitatea personalitatii infractorului nu se poate cunoaste ca unica
exteriorizare in comportarea sa, ci printr-o investigare mai ampla pe multiple
planuri.
Literatura de specialitate cuprinde incercarile diversilor autori privind
trasaturile personalitatii infractorului. Au incercat astfel, sa-i clasifice dupa mai
multe categorii dorind sa contureze portretul personalitatii criminale.
Mentionam cateva dintre aceste criterii:
a) in functie de gradul de constientizare si control al comportamentului criminal:
- infractori normali
- infractori anormali
b) in functie de tendinta de repetare a actiunii criminale:
- infractori recidivisti
- infractori nerecidivisti
c) in functie de gradul de pregatire profesionala
- infractori ocazionali
- infractori de cariera
Lewis Yablonski55 a realizat un portret foarte important, folosind drept criteriu
mediul in care personalitatea infractorilor afecteaza comportamentul criminal:
- criminali socializati
- criminali neurotici
- criminali psihotici
- criminali sociopati.
1. Criminalii socializati sunt cei care prezinta tulburari emotionale mult mai
mult decat orice persoana care nu a comis infractiuni. Ei devin criminali in urma
impactului contextului social in cadrul caruia invata reguli si valori deviante. Acesti
criminali par mai mult drept violatori ai proprietatii decat criminali violenti.
2. Criminalii neurotici sunt cei care datorita convulsiunilor neurotice comit
acte infractionale. Spre deosebire de psihotic, neuroticul mai percepe lumea intr-un
mod distorsionat. Mai mult, in mod tipic neuroticii sunt constienti ca exista ceva rau
54
V. Dragomirescu op.cit., pag. 15
55
Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty” Harper Collins, Publishers, New York, 1990, cap.V.
23
in ceea ce priveste comportamentul lor. Criminalii neurotici sunt indivizi care devin
criminali datorita sau drept rezultat al distorsiunilor personalitatii, precum si al
distorsiunilor perceptiilor asupra lumii din jurul lor.
3. Criminalii psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalitatii, care
au o perceptie complet distorsionata asupra societatii si lumii din jurul lor. Spre
deosebire de criminalii socializati, psihoticii nu-si planifica crimele. Cu toate acestea
punctul lor de vedere distorsionat asupra realitatii si gandurile lor iluzorii si
inselatoare pot sa-i determine sa comita crime. Fiind inclinati sa comita in special
acte de violenta, inclusiv omorul, acesti criminali pot comite cele mai bizare si
lipsite de sens acte antisociale.
4. Criminalii socializati sunt cei ce sunt caracterizati printr-o personalitate
egocentrica. Ei au compasiune limitata fata de altii sau nu au deloc. Datorita marilor
tulburari de caracter, ei pot usor victimiza pe altii cu un minimum sentiment de
anxietate sau vinovatie. Desi cei mai multi dintre cei care comit acte antisociale
prezinta elementul sociopatic, nu poate fi sustinuta concluzia ca toti criminalii sau
infractorii sunt clar socializati.
Dr. Hervey Cleckley un renumit psihiatru, in lucrarea sa “The Mask of
Sanity” (Masca Sanatatii) prezinta trasaturile sociopatului, deoarece sociopatul
apare in mod uzual ca fiind normal56:
1. Farmec superficial si o buna inteligenta. Sociopatul tipic, cand il intalnesti prima
data, pare prietenos si bine adaptat si dovedeste ca poseda o inteligenta
superioara.
2. Absenta iluziilor si a altor semne ale gandirii irationale. Sociopatul poate
recunoaste realitatea fizica a mediului inconjurator, nu aude voci si rationeaza
logic.
3. Absenta “nervozitatii” sau a manifestarilor psihoneurotice. El este in mod tipic
imun la anxietate si la neliniste care pot fi considerate normale in situatii
perturbante.
4. Instabilitatea. Sociopatul, dupa ce realizeaza o serie de castiguri si realizari,
inclusiv financiare, se va descotorosi de aceste bunuri si venituri intr-o
maniera iresponsabila, fara nici un motiv predictibil.
5. Neadevarul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevarului de catre sociopat este
remarcabila, o asemenea persoana parand a fi de incredere cand face o
promisiune solemna dar pe care nu o va respecta niciodata. Ei vor minti cu o
deplina convingere pentru a evita orice acuzatii la adresa lor.
6. Lipsa remuscarii sau rusinii. Sociopatul nu accepta nici o critica pentru
necazurile ce le produce altora, afisand virtual sentimentul rusinii, desi viata
lui este plina de acte imorale.
7. Comportamentul antisocial motivat inadecvat. Sociopatul urmeaza, in general
cursul comportamentului care este antisocial, inseland, furand, chiar daca
aceste actiuni nu servesc nici unui scop personal.
8. Judecata saraca si esecul in a invata din experienta. Nu exista nici o evidenta ca
o asemenea persoana invata din experientele negative, el repetand in mod
idem, pag. 158 – 160

56
24
compulsiv esecurile, chiar si in cazul in care comportamentul lui conduce la
multiple sanctiuni penale, inclusiv cu inchisoarea.
9. Egocentrismul patologic si incapacitatea de a iubi. Desi, el adesea ofera semne
privind afectiunea, nu exista nici un indiciu ca este dominat in mod real de
asemenea sentimente sau stari. Este persoana care nu poate sa formeze si sa
mentina relatii interpersonale de durata.
10. Incarcatura emotionala foarte saraca a reactiilor afective. Sociopatul poate arata
dusmanie, suferinta, afectiune etc. dar el este incapabil de a simti adanc si
adevarat emotii precum: mandria, supararea, bucuria, etc.
11. Pierderea specifica a intelegerii. Sociopatul are capacitati de intelegere limitate,
aparent este neintrospectiv si este mai ales incapabil de a intelege punctul de
vedere al altora.
12. Indiferenta in relatiile personale generale. Este incapabil de sacrificiu sau de
generozitate reala si nu demonstreaza ca apreciaza actele altora de incredere
si amabilitate.
13. Comportamentul bizar si neprevazut, asociat cu consum de bauturi alcoolice si
droguri, spre deosebire de multi alti alcoolici insa, sociopatul, chiar sub
influenta unei mici cantitati de alcool poate deveni extrem de agresiv si
distructiv. Comportamentul bizar si irational poate apare si atunci cand
individul nu consuma bauturi alcoolice.
14. Tendintele suicidare sunt foarte rare. Sociopatul, ameninta cu suicidul dar foarte
rar aplica in practica. Lipsa rusinii si vinovatiei reale in legatura cu
comportamentul personal nu produce o motivatie adevarata pentru obtinerea
unui avantaj personal imediat.
15. Viata sexuala este defectuos integrata, caracterizandu-se prin promiscuitate si
fiind lipsita in cea mai mare masura, de incarcatura emotionala. Partenerul
sexual este vazut mai mult ca un obiect decat ca o persoana cu sentimente.
16. Esec in a urma o anumita cale sau drum in viata. Sociopatul nu face eforturi
constante in directia obtinerii unei palete largi de scopuri personale. Una din
trasaturile remarcabile ale sociopatului este pattern-ul consistent al autoapararii.
Infractorul se remarca printr-un comportament predominant agresiv, impulsiv,
reactiv sau instabil.
In cadrul cercetarilor efectuate in vederea conturarii tipologiilor morfo-fizico-
psihologice, numerosi cercetatori in acest domeniu au incercat sa stabileasca daca
exista si cum se manifesta componentele fizice (inaltime, aspect ponderal, proportia
dintre diferite segmente ale corpului etc.) si caracteristicile psihocomportamentale.
Astfel Ellemberger a facut o sinteza a observatiilor diferitilor cercetatori realizand
urmatoarea clasificare57:
Tipul leptosom (ce apartine lui Kretschner) caracterizat somatic prin, trunchi
ingust si membre lungi, iar temperamental prin trasaturi schizotime, fiind rece si
autist, devine usor sociabil, apoi nesociabil, initial hipersociabil apoi, curand,
insensibil ii reprezinta in proportie crescuta pe autorii crimelor precoce, grave si pe
recidivisti. Printre ei se recunosc autorii unor acte antisociale: furturi, excrocherii si
mai putin vagabondaj.
57
V. Dragomirescu, op.cit., pag. 26 – 27
25
Tipul picnic sau compact, cu diametrele trunchiului si capului mari si
membrele destul de scurte ca trasaturi fizice, temperamental caracterizandu-se prin
trasaturi ciclotine, fiind deschis, sociabil, usor adaptabil in relatiile personale si in
mediu, intra mai greu in conflict cu anturajul, comportamentul lor antisocial fiind
adesea legat de episoade depresive si incepe sa se manifeste mai tarziu, avand o
tendinta mai mica la recidiva, avand predilectie pentru conduite antisociale din
categoria inselaciunilor sau “scurt-circuit”.
Tipul atletic, caracterizat pe de o parte fizic printr-o musculatura bine
dezvoltata, avand un temperament lipicios, greoi, flegmatic, dar in acelasi timp
“emplasiv”, adica predispus paroxismelor motorii sau emotionale, are inclinatii
pentru acte de violenta, criminalitatea lui fiind distribuita la toate grupele de varsta
si adeseori precipitata de alcool.
Tipul displastic, caracterizat prin tulburari endocrine si de crestere, este
predispus mai ales la infractiuni sexuale, cu frecventa crescuta la pubertate (care
survine adesea cu intirziere) si are o tendinta remarcabila de reiterare in conduitele
deviante antisociale. Acestea sunt doar corelatii stabilite statistic si nu
individualizate.
Cercetari in acest domeniu au mai facut Sheldon (SUA), care din punct de
vedere temperamental distinge trei tipuri fundamentale – viscerotonic, somatotonic,
cerebrotonic. Kretschmer (Germania), Pende si Viola (Italia), L. Yablonski care, pe
baza unei ample sinteze asupra literaturii de specialitate, diferentiaza doua categorii
de infractori in functie de gradul de pregatire infractionala in criminali infractionali
care sunt cei ocazionali, incepatori si criminali de cariera care sunt de obicei formati
si socializati in directia comiterii crimei.
Cu privire la criminalii de cariera, cei mai multi au fost socializati si formati
intr-un sistem de valori si norme, reguli “definitii” ale unor acte comportamentale
diferit de cel utilizat de catre societate pentru majoritatea crimelor, chiar si in
situatiile in care sunt foarte vulnerabili in a fi arestati si condamnati.
Cel mai puternic motiv de actiune al infractorului este starea de frustrare.
Frustrarea este un rezultat ce apare atunci cand individul intalneste in calea sa un
obstacol mai usor sau mai greu de indepartat si care il impiedica sa-si satisfaca o
necesitate. Starea de frustrare declanseaza stari emotionale puternice care
dezorganizeaza activitatea si duce la forme de nevroza. In starea de frustrare,
individul poate ajunge la fenomene de criza, manifestata prin actiuni irationale,
atipice, dezorganizate.
Alaturi de starea de frustrare exista si sentimente de frustrare care sunt de
lunga durata si care deregleaza conduita individului vreme indelungata. Cel ce, de
exemplu nu este promovat, din motive obiective in munca lui, se simte frustrat si
acest sentiment de frustrare il aduce la atitudini si comportamente
necorespunzatoare. Ceea ce este esential in starea de frustrare este ca ea provoaca
conduita agresiva.
Conduita agresiva este specifica delincventului. Acesta, intr-o anumita situatie
conflictuala de regula, are o atitudine ofensiva disproportionata cu elementul
declansator, urmarind distrugerea fizica sau simbolica a obstacolului58.
58
Bogdan T. “Probleme de psihologie judiciara” Editura Stiintifica, Bucuresti 1973, pag. 63
26
§2.Mediul social din care provine invinuitul (inculpatul),
ca influenta asupra dezvoltarii psihice a invinuitului (inculpatului)
Comportamentul deviant (infractional) decurge intotdeauna din antecedentele

individului. In analiza acestor antecedente de-a lungul vremurilor s-au cristalizat mai
multe conceptii si anume conceptia dupa care comportamentul infractional este
rezultatul ereditatii, iar dupa o alta conceptie, el este rezultatul influentelor
exercitate de mediu. Istoric, aceste conceptii s-au dezvoltat astfel incat intr-o
anumita etapa s-a considerat ca originea acestui fel de comportament trebuie sa fie
cautata sau in ereditate (Lombroso, Hooton, Sheldon) sau in mediu. Intr-o alta etapa
s-a considerat ca originea comportamentului trebuie cautata in contributia aditiva si
ereditate si, in fine, in etapa actuala, majoritatea autorilor sunt de acord ca cei doi
factori se afla in interactiune59.
Pe langa ereditate o importanta deosebita in formarea personalitatii
infractorului o are mediul social. Cunoasterea acestui mediu este necesara pentru
cunoasterea si intelegerea personalitatii infractorului.
In conceptia lui T. Bogdan prin mediu intelegem totalitatea conditiilor si
stimulilor externi ai organismului care exercita influenta persistenta asupra
individului formand trasaturile sale fizice si psihice prin solicitarile permanente a
potentelor sale native, precum si a celor dobandite in cursul existentei. Tragem
concluzia ca mediul favorizeaza cresterea individului, asigura conditiile de
dezvoltare a proceselor vitale si determina dezvoltarea si formarea
comportamentului sau.
Mediul este constituit din tot ceea ce ne inconjoara. El influenteaza pe
individ, oferindu-i prilejuri de actiuni si formand personalitatea lui pe toate planurile.
Mediul social este compus atat din fiinte umane, cat si din raporturi care exista intre
ele, ambele putand sa influenteze comportamentul infractional. Astfel, familia,
scoala influenteaza in mod nemijlocit prin contactul direct si personal, alte persoane
(in viata sau nu) influenteaza doar pe cale indirecta, mijlocita, pe calea culturii, a
mijloacelor de comunicatie in masa, traditii.
Raporturile dintre individ si mediile in care el traieste este un raport de
permanenta interactiune in care individul, pe de o parte este supus influentelor ce se
exercita asupra mediului influentand direct sau indirect, mai eficient sau mai putin
eficient pe cei din jurul sau.
Factorii de mediu actioneaza asupra individului, provocand la el efecte
organice, care la randul lor, influenteaza comportamentul. Mediul social ofera
indivizilor idei, deprinderi si comportamente care devin caracteristice, tipice,
acelora care traiesc acolo.
Exista cartiere care favorizeaza comportamente deviante, tot asa cum exista si
cartiere unde comportamentul deviant este o rara exceptie60.
Asadar, prima influenta si cea mai importanta care poarta asupra infractorului
este educarea si formarea in mediul familial, in vederea integrarii lui in viata si
activitatea sociala.
59
idem pag. 34
60
Bogdan T. op.cit., pag. 41 - 43
27
In cadrul familial, parintii exercita direct sau indirect influente educational-
formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin intreg sistemul sau de acte
comportamentale, constituie un veritabil modul social care, fiind de altfel primul in
ordinea influentelor din partea modelelor sociale existente, are o influenta
hotaratoare asupra copiilor privind formarea conceptiei despre viata, a modului de
comportare si relationare in raport cu diferite norme si valori sociale.
Parintii exercita influente educational-modelatorii in cadrul familiei si in mod
direct, in baza unei anumite strategii educationale, folosind mai mult sau mai putin
sistematic si organizat metode si tehnici educationale.
In urma numeroaselor cercetari s-a constatat ca in primii ani de viata, “cei
sapte ani de-a-casa”, se pun bazele unor importante componente de personalitate.
Astfel, devine necesar ca educatia in familie sa se desfasoare in mod unitar,
pe baza unui ansamblu de principii psiho-pedagogice si a unei metode clar
conturate61.
S-a constatat ca exista o serie de deosebiri intre familii in ceea ce priveste
“metodologia si tehnologia educationala” adoptata.
Astfel, strategiile educationale pe care le utilizeaza unii parinti nu duc
intotdeauna la crearea acelui optimum educational care sa favorizeze “rodirea”
fructuoasa la nivelul personalitatii copilului a influentelor educationale exercitate.
Unele strategii pot avea o serie de consecinte negative asupra procesului formarii
unor componente de personalitate.
Climatul educational familial este o formatiune psihosociala foarte complexa,
cuprinzand ansamblul de stari psihice, moduri de relationare interpersonala, atitudini
ce caracterizeaza grupul familial o perioada mai mare de timp. Acest climat, care
poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rau), se interpune ca un filtru intre influentele
educationale exercitate de parinti si achizitiile comportamentale realizate la nivelul
personalitatii copiilor62.
In lucrarea “Psihologia judiciara”, N. Mitrofan vorbeste despre familiile
dezorganizate. Este familia care isi pierde integritatea ca urmare a separarii
parintilor datorita unor motive precum desfacerea casatoriei prin divort, decesul
unuia dintre parinti. W.F.Goode realizeaza urmatoarea clasificare a familiilor
dezorganizate:
1. Familia incomplet unita sau nelegitima;
2. Familia dezmembrata prin indepartarea unuia dintre soti ca urmare a:
anularii, separarii, divortului si parasirii.
3. Familia tip “camin gol” in cadrul caruia partenerii traiesc impreuna insa
interrelationarea si intercomunicarea sunt realizate minimal fara sa
constituie unul pentru celalalt un suport emotional.
4. Familia in criza, datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau
permanenta a unuia dintre soti: decesul, inchisoarea, concentrarea;
5. Existenta, in cadrul familiei, a unor situatii care determina fundamental
esecurile comportamentului de rol marital: retardarea mentala severa a
copilului, psihoza copilului sau a sotului, sau conditiile fizice cronic
incurabile.
61
62
28
Studiile numerosilor cercetatori asupra medului familial in care au crescut si
s-au dezvoltat infractorii au aratat ca, in mare masura, atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autoritatii parintesti a controlului precum si a afectiunii
acestora, ca urmare a divortului au dus la adoptarea unor acte sociale si antisociale
si formarea astfel a viitorului infractor.
Astfel, divortul poate avea drept consecinta pe langa dezorganizarea familiei,
care si asa este foarte grava, conturarea unei serioase tulburari afective si tulburari
comportamentale ce conduc la inadaptarea sociala.
Unii autori, analizand viata unor mari criminali, prezentata de acestia prin
autoanaliza, au ajuns sa evidentieze ca principala sursa a agresivitatii infractorilor
modelele comportamentale intalnite in familia dezorganizata de apartenenta. Iata,
spre exemplu, ce relateaza unul dintre acesti infractori: “la mine, viata si violenta
erau unul si acelasi lucru, am invatat inca din copilarie ca oamenii trebuie sa se
trateze brutal, vazandu-l pe tatal meu brutalizand-o pe mama, la randul ei,
brutalizandu-mi fratii si brutalizandu-ma pe mine. Am inteles inca de pe atunci ca
acesta este limbajul normal, prin care “se inteleg oamenii” si m-am mirat ori de cate
ori am intalnit in viata mea oameni care nu s-au atacat si care nu au fost violenti cu
mine”63.
Climatul familial conflictual
Exista unele familii care, desi sunt “organizate”, se caracterizeaza prin

accentuate stari conflictuale care pot fi de intensitate diferita si se pot intinde pe
perioade diferite de timp (plecand de la forme relative mai simple – cearta,
neintelegerile, contraziceri ascutite, refuzul unor obligatii conjugale sau familiale si
ajungand la forme mai complexe, grave, cum ar fi agresivitatea fizica, alungarea de
la domiciliu, existenta unor relatii adulterine).
In situatiile in care intensitatea, continutul, forma de manifestare si frecventa
conflictelor intraconjugale si intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capata valente
dezorganizatoare in microgrupul familial, devenind simptome ale “sindromului
disfunctional” familial. Conflictul conjugal patogen se caracterizeaza prin
capacitatea de penetratie destructiva la nivelul personalitatii consortilor,
dezorganizand reactiile, pattern-urile si habitus-urile adaptive si impiedicand
realizarea functiilor parintesti ale cuplului conjugal parental64.
Dupa cum demonstreaza diferitele cercetari efectuate, efectul principal al
relatiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalitatii copiilor
il constituie devalorizarea modelului parental si totodata, pierderea posibilitatii de
identificare cu acest model. Mai mult, modelul parental, in asemenea situatie, poate
fi respins activ de catre copii, devenind “model negativ” care, treptat, poate conduce
la stimularea si dezvoltarea agresivitatii si comportamentului antisocial.
Climatul familial hiperautoritar65

- educatia autoritara -
63
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 280 - 281
64
idem, pag. 282
65
ibidem, pag. 286
29
Atitudinea hiperautoritara manifestata in cadrul familiei poate fi adoptata de
unul dintre parinti – cel mai frecvent de catre tata – sau de catre ambii.
Severitatea excesiva, cu multe rigiditati, cu interdictii de multe ori brutale, cu
ordine ferme si pline de amenintari, cu privatiuni de tot felul lasa puternic amprenta
asupra procesului de formare a personalitatii copilului. Parintii hiperseveri impun un
regim de munca pentru copii, care depaseste limitele de toleranta psihologica si
psihofiziologica ale acestora. Copii sunt pusi mereu in fata unui volum mare de
sarcini pentru a putea realiza cat mai repede acele achizitii care sa corespunda intru
totul aspiratiilor parintilor. Acesti parinti se conduc dupa formula: “facem totul ca sa
scoatem din el un om deosebit”. Mentinerea copilului intr-un climat hipersever
determina, treptat, modificari serioase in una dintre cele mai importante dimensiuni
ale personalitatii – este vorba de cea atitudinal-relationala – traduse in fenomene de
apatie si indiferenta accentuata fata de ceea ce trebuie sa intreprinda sau in ce
priveste relationarea cu cei din jur, atitudini de protest si revolta chiar fata de noile
influente exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustratii
acumulate in timp.
In categoria profilelor de parinti hiperseveri, R. Vincent include urmatoarele
tipuri:
- tatal dominator, a carui autoritate este expresia unei personalitati puternice,
exigente, care stie sa se afirme si sa reuseasca si care se bucura de un prestigiu
apreciabil. Este tipul de tata care pretinde ascultare si respect, in ochii careia sotia si
copii sunt fiinte slabe care trebuie conduse si protejate. Copii acestui tip de tata sunt
adesea timizi si inhibati, dar se pot manifesta atunci cand caracterul lor prezinta
analogii cu caracterul tatalui, si fiinte rebele si autoritare. Conflictele dintre
asemenea personalitati pot duce la rupturi brutale ale raporturilor tata-fiu.
- tatal tiran, acesta se remarca ca o autoritate care se manifesta si prin salturi.
Este o fire timida, adesea slaba. Izbucnirile sporadice si aberante de autoritate duc
in ultima instanta la dezvoltarea figurii paterne de acest tip. Copilul reactioneaza la
asemenea moduri de comportare prin stari de inhibitie frica, prin instabilitate. Se pot
contura apoi si dezechilibre mai profunde, care pot aparea in momentul cand copilul
devine constient de mediocritatea reala a parintelui, a carui imagine inceteaza de a
se mai constitui ca model. Efecte relativ similare asupra personalitatii copiilor au si
tipul de tata demisionar.
- tatal demisionar este cel care renunta, tatal vesnic plecat de acasa, cle care e
mereu ocupat si pretinde sa nu fie intrerupt din ocupatiile sale. Tot, tata demisionar
este considerat si cel care, datorita personalitatii sale, nu se simte capabil sa-si
controleze si sa-si indrume copiii. Lipsa controlului favorizeaza, la randul sau,
aparitia atitudinilor recalcitrante, foarmand la copii deprinderea de a nu se conforma
imperativelor scolare, sociale sau morale.
Climatul familial hiperpermisiv66

- educatia prea indulgenta -
Daca hiperautoritarismul reprezinta o educatie prea severa chiar o exagerare a

rolului parental in impunerea vointei parintilor precum si a limitarii posibilitatilor de
66
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 287 - 288
30
exprimare a initiativei si independentei copilului. Educatia prea indulgenta inseamna
reproducerea in sens invers a acelorasi argumente ca cele ale educatiei prea severe,
adica, conduce in acelasi mod la esecul educatiei ce impinge spre delincventa is
chiar criminalitate. Hiperpermisivitatea creeaza in mod exagerat conditii de
“aparare” a acestuia impotriva “pericolelor si prejudiciilor”. Parintii depun mari
eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja intr-o maniera exagerata, grija si
activitatea parinteasca constituind o sfera protectoare cu pereti multipli prin care el
nu mai poate singur sa iasa catre lume, pentru a-si incerca “fortele” proprii, forte
care trebuie confruntate intr-un cadru echilibrat pentru a-si putea contura
dimensiunile lor reale si, cel mai important lucru, treptat, in urma confruntarii cu
lumea, cu altii, a se realiza o concordanta corespunzatoare intre imaginea de sine si
ceea ce exista si este in continua formare si devenire (capacitati, insusiri, atitudini,
etc.).
Parintii indulgenti, prin atitudinea lor mult prea protectoare drept consecinta
imediata detasarea dintre imaginea de sine si posibilitatile reale ale copiilor. Pot
apare atitudini ca inganfarea, exacerbarea eului, supraevaluarea propriilor
posibilitati cu tendinta de a-si impune in fata celorlalti vointa si sistemul de pareri si
opinii in mod dominator, persuasiv fara insa ca acestea sa aiba, de cele mai multe ori
acoperire in ce priveste ansamblul de capacitati si aptitudini, experienta de viata.
In cadrul educatiei prea indulgente sunt ignorate interdictiile si exigentele
morale sau legale. Acesti parinti nu impiedica actiunea nedorita deoarece ei nu
sanctioneaza infractiunea in legea familiala.
R. Vincent catalogheaza ca mod de conduita hiperpermisiva cel al tatalui-
bomboana. Ii spune astfel, deoarece tinde sa-si insuseasca atitudini materne,
frustreaza in fapt copilul, creand astfel o situatie disimetrica. Invinuitul (inculpatul)
care in copilarie nu a suferit nici o contrazicere, avandu-i pe ambii parinti la
dispozitie pentru a-i satisface cea mai mica dorinta, a ajuns la aceasta atitudine
antisociala si datorita faptului ca nu a putut suporta nici o frustrare si nici un mediu
disciplinat. Se caracterizeaza prin incapatanare si ca o fire capricioasa.
Din nefericire si spre marea surpriza si nedumerire a acestor parinti
superprotectori, care au “invadat” pur si simplu copilul cu investitii afective,
asemenea “tratament” educational poate conduce la conduite delincvente explicabile
in cea mai mare masura prin “rezistenta scazuta la frustrare”. Escrocheria, furtul,
agresiunea sub toate formele inclusiv crima gasesc aici o recolta bogata. Diverse
cercetari intreprinse confirma acest punct de vedere67.
Criminalitatea, spun Fr. Alexander si H. Stamb, nu este in general o greseala
naturala, adica care sa depinda de insasi natura individului, ci o lipsa de educatie.
Asadar, mediul familial este cadrul in care incep sa se formeze trasaturile
personalitatii oricarui individ. Educatia sociala constituie o a doua natura care
modeleaza aceste trasaturi. Avem in vedere educatia scolara, pregatirea
profesionala, locul de munca, anturajul, cadrul militar, care au o influenta deosebita
asupra formarii individului ca membru al societatii.
Educatia scolara
67
31
Este doar o forma a acestei educatii sociale prin care se exploateaza
educabilitatea individului sau se contrabalanseaza greaua lui educabilitate68.
Scoala detine un loc important in formarea personalitatii individului,
adaptarea si integrarea scolara constituind o confirmare a educatiei primite in
familie. Ea are ca rol, formarea individului ca membru al societatii prin activitatea
educationala pe care o desfasoara pedagogii. Educatia scolara este menita sa
dezvolte aptitudinile, sa transmita cunostintele profesionale, sa formeze, sa evolueze
si sa consolideze atitudinile pozitive, pregatind pentru viata generatia tanara.
Nivelul de adaptare si integrare scolara poate fi analizat in functie de doi
indicatori mai importanti:
a) randamentul scolar
b) gradul de satisfactie resimtit de elev (motivatie, interese, aptitudini
pozitive, atractie-preferinta in raport cu viata si activitatea scolara).
Cercetarile efectuate atesta faptul ca exista o legatura intre conduita
delincventa si nivelul pregatirii scolare in sensul ca infractorul prezinta un nivel
scazut de pregatire scolara.
De asemenea, infractorul in raport cu randamentul scolar si nivelul de
satisfactie resimtit este un inadaptata scolar, rezultatele sale fiind asa cum am mai
spus slabe.
Inadaptatul scolar se manifesta prin:
-0 insubordonare in raport cu regulile si normele scolare;
-1 lipsa de interes fata de cerintele si obligatiile scolare;
-2 absenteismul, chiulul de la ore;
-3 repetentia;
-4 conduita agresiva in raport cu colegii si cadrele didactice69.
Aceste date pot fi obtinute de la profesoara si colegii persoanei in cauza,
intrucat in scoala sunt insemnate informatii cu privire la personalitatea elevilor.
Astfel, se pot obtine informatii despre comportarea in scoala, pregatirea in scoala,
trasaturile temperamentale si de caracter, pasiunile, inclinatiile profesionale, unele
vicii si chiar despre unele boli de care a suferit sau sufera invinuitul (inculpatul)
cercetat.
S-a constatat astfel ca indivizii cu un volum redus de cunostinte, cu carente
educationale pronuntate, fara o reprezentare exacta asupra valorilor si normelor
sociale, nu discern binele de rau, licitul de ilicit.
Ca o concluzie, pregatirea scolara redusa, nivelul precar al cunostintelor,
anturajul necorespunzator, constituie o cale sigura spre activitate antisociala. De
asemenea, in urma unei statistici privind nivelul scolarizarii, s-a constatat ca marea
majoritate a infractorilor au 5-8 clase urmand apoi cei cu 1 – 4 clase, cel mai mic
procent fiind cel privind invatamantul superior incomplet70.
Nu trebuie neglijat faptul ca educatia scolara poate fi marcata de o serie de
carente ce contribuie la formarea unei personalitati neadaptate.
Interesata in primul rand de transmiterea informatiei, scoala poate neglija
rolul sau de educatie, formarea persoanei ca membru al societatii. Se produce astfel
o ruptura intre functia educativa si functia instructiva a scolii, educatia fiind
68
Bogdan T. op.cit., pag. 43
69
70
idem, pag.. 64
32
inlocuita cu scolarizarea. Elevii ajung sa se grupeze in relatii ierarhice, fragmentare,
care indeparteaza de scoala pe cei mai putin dotati, acestia indreptandu-se spre
anturaje in care isi pot satisface nevoia de apreciere71.
Un alt mediu ocazional alaturi de institutia scolara, locul de munca presupune
formarea unui grup social in care se intalnesc mai multe persoane pentru discutii
privind diferite probleme, pentru luarea unor decizii, intocmirea unora programe de
actiune. Toate aceste au o influenta deosebita asupra personalitatii fiecarui individ in
parte72.
Prin ea insasi, nu constituie decat o modalitate de a evita delincventa prin
asigurarea unor venituri oneste. Asadar, cercetarile intreprinse asupra cauzelor
infractiunilor comise cu violenta releva ca majoritatea infractorilor au un statut
ocupational precar, instabil, cei mai multi dintre acestia, neavand nici o ocupatie.
Analiza istoriei personale a infractorilor aduce, de regula, la suprafata
existenta unei “persoane semnificative” care, prin modelul negativ oferit si prin forta
de influentare, reuseste sa devieze un tanar spre calea delincventei. Numita astfel in
literatura de specialitate aceasta persoana poate influenta personalitatea unui individ
datorita faptului ca acesta se ataseaza constient sau inconstient, luandu-l ca model si
poate asadar, sa-i influenteze negativ actiunile si comportamentele. O astfel de
persoana poate fi intalnita la scoala, in grupul de prieteni sau la locul de munca73.
O influenta deosebita asupra dezvoltarii personalitatii infractionale o au si
mijloacele de informare in masa. Studiile de specialitate au relevat influenta
negativa exercitata de acestea. Violenta pe micul sau marele ecran furnizeaza
modele de comportament negativ, determina cresterea nivelului agresiv in randul
celor ce urmaresc asemenea filme sau emisiuni si in special in randul tinerilor.
De asemenea, implicatii negative asupra comportamentului individului, mai
ales celui tanar, o are pornografia.
Un alt factor care poate duce la savarsirea de infractiuni il constituie alcoolul.
Betia usoara, datorita faptului ca diminueaza atentia si lungeste timpul de reactie,
duce la comiterea infractiunilor neintentionate, savarsite din imprudenta si
neglijenta. Exemplificam majoritatea accidentelor de circulatie dar si unele
accidente de munca.
Betia grava, provoaca o stare tipica de confuzie mentala. Are ca efect
exagerarea nevoilor sexuale, starea de delir si agresivitatea. O mare parte din
infractiunile savarsite cu violenta au la baza aceasta forma de betie.
Alcoolismul cronic, o alta forma a alcoolului, are ca efecte negative
impulsivitatea si agresivitatea, modificand mentalitatea fundamentala a individului
precum si pierderea sensurilor eticii si moralei. Determina furtul, abuzul de
incredere, abandonul de familie. Provoaca gelozia si savarsirea unor infractiuni cu
violenta avand aceasta baza.
De remarcat faptul ca, starea alcoolica este influentata in mod direct de
temperamentul psihotic si nevrotic.74
In incercarea de a preveni si proteja tineretul, politia desfasoara unele
activitati ce merita evidentiate. Astfel, politia editeaza si trimite scolilor generale si
71
Nistoreanu Gh., Paun C. “Criminologie” Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1995, pag. 209
72
Golu P. op.cit., pag. 137
73
74
Gh. Nistoreanu, C. Paun, op.cit. pag. 191 – 194, in acelasi sens V. Dragomirescu, op.cit., pag. 86 – 87
33
liceelor brosuri, pliante ce contin diverse sfaturi pentru tineri, definirea unor
infractiuni si indemnuri privind anuntarea politiei ori de cate ori se sesizeaza
comiterea unei infractiuni. Asadar, unele dintre aceste pliante prezinta consecintele
nefaste ale unor prietenii ocazionale, consumului de alcool ce pot duce la certuri,
scandaluri si de aici la loviri, torturari, furturi, violuri si chiar la omoruri.
§3.Alte activitati din care se pot obtine informatii cu privire la

personalitatea invinuitlui (inculpatului)
Aceste activitati sunt perchezitia si arestarea sau retinerea.

Perchezitia ofera informatii concludente cu privire la personalitatea
invinuitului (inculpatului). Prin observarea acestuia, organul de urmarire penala are
posibilitatea sa-si completeze informatiile pe care le detine si sa obtina altele noi cu
privire la invinuit (inculpat). Comportamentul fata de organul de urmarire penala,
felul cum raspunde la intrebarile ce i se adreseaza, modul in care reactioneaza in
momentul descoperirii bunurilor, inscrisurilor ori valorilor ce fac obiectul
perchezitiei prefigureaza pozitia pe care acesta o va adopta in cadrul cercetarilor.
Retinerea sau arestarea constituie, de asemenea, un moment in care trasaturile
temperamentale ori de caracter se pot evidentia. Fiind un moment deosebit de
important invinuitul (inculpatul) va cauta sa gaseasca solutii in raport cu modul sau
de a gandi si reactiona.
De asemenea, nu trebuie ignorata atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de
membrii familiei sale, in timpul perchezitiei, arestarii sau retinerii. Grija, afectiunea
sau dimpotriva brutalitatea ori indiferenta cu care-i priveste constituie indicii
importante referitoare la personalitatea infractorilor, ce pot fi folosite in desfasurarea
urmaririi penale75.
Sectiunea a-II-a.
Personalitatea invinuitului (inculpatului) aflat la prima
infractiune
Se manifesta printr-o personalitate orientata antisocial si se caracterizeaza

prin egocentrism, agresivitate, indiferenta afectiva si labilitate.
Subiectul este pus in situatia de a delibera si a opta intre mai multe variante
de comportament. In procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivationale
– mobil si scop - , valoric – semnificatia sociala si juridica a faptei - , morale,
afective si materiale – conditii concrete de realizare a faptei. Considerand situatia
concreta de viata ca fiind propice pentru savarsirea faptei, rezultatul procesului de
deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientarii antisociale a
personalitatii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventa a acestei
diferente de grad. Optiunea in favoarea savarsirii faptei infractionale are
semnificatia unei eliberari psihice pentru infractor si a unui esec social, care se vor
consuma o data cu procesul de transformare a posibilitatii in realitate76.
75
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit. pag. 53 – 54
76
Nistoreanu Gh., Paun C. op.cit., pag. 213
34
Infractorul aflat la prima infractiune se caracterizeaza prin urmatoarele77:
-0 a fost confruntat cu o problema care a solicitat actiunea;
-1 individul a ales actiunea care a constituit violarea legii;
-2 pana la comiterea infractiunii, infractorul s-a supus sistemului normativ al
societatii.
In functie de aceste trasaturi pot fi diferentiate trei grupe de infractori:
a) infractori datorita unor situatii emotionale – crima pasionala sau gelozie,
sau datorita atitudinii injuste a victimei – starea de provocare, ori cand
activitatea faptuitorului constituie o riposta la un atac injust – legitima
aparare, de regula infractorii din aceasta categorie regreta, au
remuscari, considera fapta savarsita oribila;
b) infractori datorita unor situatii financiare (fraude, delapidari, falsificari
etc.);
c) infractori datorita unor situatii politice.
L. Yablonski ii numeste intr-o clasificare a sa criminali situationali care sunt
ocazionali, intamplatori.
Sectiunea a-III-a.
Personalitatea infractorului recidivist
Numeroasele cercetari privind personalitatea recidivistilor arata o conjugare
de deficiente individuale si sociale, un cumul de deficiente sanitare, biologice si
intelectuale si o lunga istorie de excluderi si respingeri sociale ce ii fac “marginali”
fata de comunitatea in care traiesc. In cazul recidivistilor, trecerea la actul
infractional este o activare a mecanismelor psihosociale ca reactie la excluderea si
respingerea pe care o sufera. Neacceptarea, respingerea sociala este un motiv
puternic de actiune si in aceasta conjunctura, evident, comportamentul va fi
directionat antisocial. Willard W. Hartup, intr-o lucrare din 1977 arata ca impactul
va fi cu atat mai violent cu cat subiectul va fi mai puternic convins ca agentul
frustrator a actionat cu intentie.
De asemenea, o caracteristica fundamentala a infractorului din obisnuinta o
constituie egocentrismul adica incapacitatea de a tine cont de sentimentele,
gandurile si interesele altora78.
F.W.Warbunton a constatat in urma cercetarilor efectuate ca infractorul
recidivist arata o tendinta marcanta de a “merge cu banda”.
Renumitul cercetator italian Giacomo Campa, in urma examinarilor efectuate
de-a lungul anilor asupra recidivistilor si deferitelor categorii de infractori cu
tendinte de a comite infractiuni deosebit de grave, a relevat faptul ce acestia, percep
realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat, considerand ca toti cei din jur sunt
dusmani, nimeni nu ofera ajutor si ca in viata totul se petrece conform legilor
“baftei” sau “ghinionului”. Campa remarca in personalitatea recidivistilor prezenta
unor manifestari de indecizie si incertitudine interioara precum si profunda
dificultate de autoreprezentare, lipsa de capacitate de a se vedea pe sine in mod
realist, la care se adauga si stradania de a ascunde propria personalitate.
77
Yablonschi L. op.cit., cap. VI
78
N.Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi op.cit., pag. 55
35
Virgil Dragomirescu in lucrarea sa “Psihologia comportamentului deviant”
dedica un capitol, “Reiterarea conduitelor deviante” personalitatii recidivistului, pe
care le redam si noi:
-0 ideea creata si supusa sie insasi si mediului inconjurator cu privire la
faptul ca reprezinta un tip neobisnuit, exceptional, superior celor din
jur.
Hotararea de a risca, apoi trezirile spectaculoase sunt interpretate de
aceasta personalitate ca o dovada a unor insusiri deosebite pe care le
au.
-1 se manifesta ca trasatura a personalitatii tendinta de a aplica violenta,
setea de a domina prin orice mijloace – inselaciune - , constituie o
trasatura distincta a psihologiei recidivistului.
-2 tendinta de a actiona in vederea atingerii scopului antisocial. Recidivistul
isi creeaza singur o situatie infractionala.
-3 hotararea rapida de trecere la savarsirea unei alte actiuni antisociale.
S-a constatat ca la baza activitatii desfasurate de grupurile de recidivisti se
afla degradarea si deprecierea sub aspectul social al personalitatii lor, a iesirii din
relatiile sociale normale (ex. etilicii cronici condamnati de nenumarate ori pentru
furturi).
Asupra cronicizarii comportamentului infractional o influenta deosebita o au
si conditiile de formare morala a persoanei, influenta individului.
Literatura de specialitate precum si practica judiciara remarca o influenta
negativa deosebita, imprejurarile in care deviantul se afla sub influenta alcoolului.
Alcoolul poate determina repetarea unor actiuni deviante caracterizate printr-un
mare grad de periculozitate.
De asemenea o influenta deosebita o pot avea si alti recidivisti “cu
experienta”.
Witold Surilda, citandu-l pe P. Bouzat face urmatoarea clasificare:
a) “recidivisti formali care se caracterizeaza printr-un mod ordonat de viata
in general, o activitate mai mult sau mai putin corecta si la care, cea
de-a doua infractiune reprezinta un fenomen intamplator, o abatere de
la regulile normale. Recaderea in infractiune se datoreste de cele mai
multe ori unei crize externe, intamplatoare si nu unei atitudini si
conceptii permanent negative”.
b) “recidivisti reali, care sunt caracterizati ca indivizi pentru care infractiunea
constituie expresia modului lor de viata antisociala. Este vorba de
infractorii condamnati de mai multe ori pentru infractiuni intentionate si
care apar cu un grad crescut de periculozitate, infractori “de profesie” sau
“de obicei”.
Recidivistul, caracterizat de Kretschner ca fiind leptosom, se remarca printr-o
inadaptare sociala, adaugandu-se la aceasta si mentinerea factorilor obisnuiti de
mediu si climat social, aplicarea metodelor comune cu caracter general de reeducare
si recuperare, atitudinea diferentiata a societatii in procesul de reintegrare a
deviantului, acesta resimtind izolarea si este dominat astfel, de sentimentul de
stigmatizare sociala sau de frustrarea de anumite drepturi comune ale colectivitatii
din care a provenit.
36
Sectiunea a-IV-a.
Atitudinea psihologica a invinuitului (inculpatului) cu privire
la savarsirea infractiunii
Invinuitul (inculpatul), fiind cel ce a savarsit fapta prevazuta de legea penala,

poate oferi informatii nu numai in legatura cu momentul savarsirii infractiunii ci si
privind momentele dinaintea si de dupa savarsirea infractiunii.
Am vazut intr-un capitol precedent ca informatiile oferite de invinuit
(inculpat) contribuie in mod deosebit la solutionarea cauzei, fiind considerat sursa
celor mai ample si in acelasi timp celor mai fidele informatii privind infractiunea
savarsita. Aceasta si pentru ca invinuitul (inculpatul) se gaseste de regula, in
conditiile optime de perceptie si memorare mult mai bune decat celelalte persoane
care au luat parte intr-un fel sau altul la savarsirea infractiunii – martori, persoana
vatamata. Aceasta explica de ce o seama de fapte, de imprejurari legate de
infractiune sunt cel mai bine cunoscute de catre invinuit (inculpat), dupa cum cu
privire la unele fapte si imprejurari numai invinuitul (inculpatul) poate furniza
informatii deoarece numai lui ii sunt cunoscute.
La savarsirea infractiunii invinuitul (inculpatul) participa cu toata fiinta sa,
punerea in actiune a hotararii de a comite fapta prevazuta de legea penala este
precedata de o serie de procese de analiza si sinteza si de o lupta intre motiv,
deliberare si actele executarii, antrenand profund intreaga personalitate a individului.
Acest lucru face ca fapta ilicita sa nu fie o simpla intamplare, periferica a constiintei
infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale stabile
cu continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica, cu un rol motivational bine
diferentiat79.
De aceea, organul de urmarire penala incearca sa cunoasca toate momentele
si procesele psihice petrecute inainte, in timpul si ulterior savarsirii infractiunii
incercand astfel sa inteleaga mobilul ce l-a determinat pe invinuit (inculpat) sa
savarseasca infractiunea pentru a stabili cat mai corect vinovatia acestuia.
Cel ce a luat hotararea de a savarsii infractiunea are intotdeauna
reprezentarea caracterului socialmente periculos al activitatii intreprinse si tot astfel
isi reprezinta riscurile la care se expune in cazul nereusitei acelei activitati. Astfel
activitatea urmarita prin savarsirea infractiunii mobilizeaza intreaga energie, intreaga
personalitate a invinuitului (inculpatului), se identifica cu activitatea intreprinsa ceea
ce explica perceptia si memorarea integrala si fidela, pana la cele mai neinsemnate
detalii, a activitatii lor, reclamate de comiterea infractiunii80. Toate acestea se petrec
in cazul unei infractiuni intentionate. Dar nu toate infractiunile sunt savarsite cu
intentie. De aceea, trebuie cercetate pe de o parte formele de vinovatie cu care a
fost savarsita infractiunea, iar pe de alta parte si starile afectiv emotionale sub
impulsul carora s-a aflat faptuitorul in momentul savarsirii infractiunii. Este foarte
important de observat atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta sa, precum si
fata de urmarile acesteia. In interesul cercetarilor trebuie deosebite faptele savarsite
cu intentie de cele savarsite din culpa sau cu intentie spontana.
79
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan..., op.cit., pag. 58
80
Ciopraga A. op.cit., pag. 171
37
§1. Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) inaintea savarsirii

infractiunii81
Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, faptuitorul in conditii calme,

chibzuieste asupra modului de savarsire a faptei, asupra mijloacelor, conditiilor de
loc si de timp etc. In aceasta faza procesele psihologice dominante ale personalitatii
infractorului sunt caracterizate prin perceperea si prelucrarea informatiilor
declansatoare de trebuinte si motivatii, a caror polaritate se structureaza dupa
modelul unor sinteze aferent-evolutive servind deliberarilor asupra mobilului
comportamental ilicit.
O importanta deosebita ce ocupa un loc incipient in formarea mobilului
comportamental infractional – faza incipienta – o constituie trebuintele a caror
orientare antisociala, ilicita este de o importanta fundamentala intrucat prin prisma
acestora se percepe situatia anterioara.
Din punct de vedere psihologic trebuintele se reflecta in constiinta omului ca
mobil al comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot
determina luarea unor decizii pentru savarsirea infractiunii.
In aceasta faza apar si premisele subiective ale savarsirii infractiunii
conditionate fiind, in afara trebuintelor personale, de reprezentarile, deprinderile,
obiceiurile, scopurile, interesele, predispozitiile psihice care caracterizeaza persoana
faptuitorului, precum si de imprejurarile favorizante cu valente declansatoare.
Luarea hotararii de a savarsi infractiunea constituie rezultatul unor
indelungate procese psihice mai ales din punct de vedere reflexiv-afectiv si
motivational. Aceasta etapa se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, o
intreaga zbatere psihica privind riscul si mai ales miza pusa in joc.
Un rol deciziv in luarea acestei hotarari il joaca functia de proiectie-
anticipare. Aceasta functie determina reflectarea asupra consecintelor actiunii sale
culpabile raportata la reusita sau nereusita. In acest caz sentimentul de satisfactie
coexista cu sentimentul de anxietate, cu nesiguranta si indoiala. Toate aceste trairi
deosebit de intense si adanc impregnate in fiinta sa sunt procese psihologice
caracterizate printr-un mare consum psihic, desfasurandu-se la unii infractori printr-
un inalt grad de surescitare. In aceasta faza, intentia ilicita primara capata forma
ducand la reechilibrarea sferei afectiv-emotionale, pe primul plan trecand procesele
reflexiv – volitive. Aceasta este cea de-a doua faza – reechilibrarea sferei afectiv-
motivationala – in care vor avea intaietate procesele de analiza si sinteza a datelor
detinute de infractor asupra campului faptei si de structurare a acestora intr-o
multitudine de variante de actiune. Aceasta activitate se desfasoara mintal, sub
forma unui plan de actiune ce contine reprezentari ale mijloacelor de realizare a
scopului, timpul de savarsire a actiunii precum si ale altor elemente necesare
comiterii faptei.
De asemenea, un rol important in prevederea si anticiparea mintala a
finalitatii actiunii incriminate il au stabilirea orientarii antisociale precum si
experienta din trecut a infractorului.
81
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan,… op.cit., pag. 58 – 59
38
In ceea ce priveste modul cum actioneaza infractorul in toata aceasta
perioada, autoritatile desfasurate de aceasta pentru a putea delibera, pentru a putea
lua o decizie corecta sau de a realiza un plan care sa aiba finalitatea dorita de el,
infractorul se izoleaza de anturaj si de familie, fiind intalnit mai mult singur, in locuri
retrase.
O data luata hotararea de a comite fapta prevazuta de lege si dupa ce a pus la
punct planul de actiune, toate acestea avand loc mintal, petrecandu-se in imaginatia
sa, urmatorul pas este materializarea planului. Va desfasura mai intai actiuni cu
caracter pregatitor. Actele preparatorii presupun procurarea uneltelor necesare,
mijloacelor materiale ajutatoare, cautarea de complici si a altor persoane care sa-l
ajute in atingerea scopului sau ilicit, culegerea de informatii, supravegherea
obiectivului sau viitoarei victime, deplasarea in jurul lui sau urmarirea victimei,
forme de tatonare-experimentare, etc.
Aceste activitati preparatorii au ca rezultat fie materializarea hotararii de a
comite fapta prin realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie de sistarea, amanarea,
asteptarea unor conditii si imprejurari favorizatoare.
§2. In momentul savarsirii infractiunii82
In momentul savarsirii infractiunii, faptuitorul este stapanit, din punct de

vedere psihologic, de tensiuni emotionale deosebit de puternice, de intense. Actele
si actiunile pe care faptuitorul le desfasoara in acest moment sunt tributare crizei de
timp si neprevazutului care creeaza un puternic sentiment de precipitare si teama.
Deci, infractorul in acel moment poate intra in criza de timp, precipitandu-se, incepe
sa-i fie teama si este obsedat de dorinta de a parasi cat mai repede locul faptei, de a
produce cat mai putine modificari, constient ca orice imperfectiune, orice omisiune,
l-ar putea trada. In acest moment el se afla intr-o slaba concentrare psihologica.
Tentativa si consumarea faptei, datorita acestor stari psihologice prin care trece
invinuitul (inculpatul) sunt cele mai prielnice momente pentru a lasa urme la locul
savarsirii infractiunii sau a comite alte greseli care sa-l dovedeasca drept autorul
faptei. Aceste stari psihologice se caracterizeaza prin neliniste, surescitare, o
capacitate redusa de control asupra conduitei.
Constientizarea si interiorizarea la parametri reali ai savarsirii infractiunii se
realizeaza in procesul perceperii si actiuni nemijlocite cu obiecte si fenomene
inconjuratoare, sedimentarea semnificatiilor acestora depinzand de experienta
infractionala adaptativa a faptuitorului. Psihologic, obiectele, fiintele sau fenomenele
percepute de infractor in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme,
martori, etc.) in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma,
marime, culoare, dispozitie spatiala, rezistenta a victimei, etc.) determina trairi si
reactii emotionale tributare atat imperfectiunii simturilor, cat si surescitarii nervoase
in care acestea se deruleaza.
Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a gasi noi solutii unor situatii de
fapt neprevazute, trezirea reala a riscului il tulbura si-l dezorienteaza emotional
ducand la precipitarea actiunilor de catre faptuitor. Acesta isi pierde controlul
normal, nu mai are o comportare obisnuita caracteristica unei gandiri si activitati
82
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 59 – 60
39
normale. Toate acestea au ca rezultat o serie intreaga de scapari, erori si
inadvertente – pierde obiectul corp delict, muta obiecte personale la locul
infractiunii, lasa urme uitand sa le stearga, renunta in cursul activitatii la portul
manusilor, se accidenteaza creand astfel alte urme – care pot fi exploatate ulterior de
organul de cercetare, ducand chiar la identificarea si prinderea mai usoara a
faptuitorului si solutionand astfel cauza.
§3. Dupa savarsirea infractiunii83
Ceea ce caracterizeaza faptele infractorului dupa savarsirea infractiunii este

tendinta sa de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.
In aceasta faza comportamentul faptuitorului este reflexiv-actional, intreaga
lui activitate psihica fiind diminuata cu autoritate de trecerea in revista a celor
petrecute.
In aceasta faza faptuitorul incearca sa se sustraga de la identificare si de la
tragerea la raspundere penala folosind tot felul de strategii, practica avand
numeroase exemple in aceasta directie.
Astfel, o serie de infractori si in special cei care si-au pregatit din timp si
amanuntit infractiunea, isi creeaza tot felul de alibiuri care sa demonstreze si astfel
sa convinga ca era imposibil ca el sa fi savarsit fapta penala. Cea mai folosita
modalitate este aceea de indepartare cat mai repede de la locul faptei. Faptuitorul
actioneaza in sensul de a se departa in timp util de la locul faptei si de a aparea cat
mai repede in alt loc, unde prin actiuni demne de a atrage atentia, cauta sa fie vazuti
pentru a-si creea probe, bazandu-se pe imprejurarea ca dupa o anumita perioada
organului de urmarire penala ii va fi greu sa stabileasca cu exactitate succesiunea in
timp a celor doua evenimente – infractiunea comisa si prezenta banuitului in acel loc
– precum si sa aprecieze corect posibilitatea ca infractorul sa fi avut timpul necesar
sa fie prezent in doua locuri.
O alta stratagema folosita de faptuitor este aceea de a apare in preajma
locului unde se desfasoara cercetarea, cautand sa obtina informatii referitoare la
desfasurarea acestora, actionand ulterior prin denunturi, scrisori anonime, modificari
ale campului faptei, inscenari, inlaturari de probe, disparitii de la domiciliu, internari
in spital sau chiar comiterea de infractiuni marunte pentru a fi arestat, toate acestea
in scopul de a deruta ancheta aflata in curs de desfasurare.
Pentru a-si atinge scopul – sustragerea de la raspunderea penala – infractorul
nu ezita in intrebuintarea oricaror mijloace care l-ar putea ajuta minciuna, perfidia,
marturia mincinoasa, stiind ca nu poate fi tras la raspundere penala, invinuitul
(inculpatul) foloseste tot felul de mijloace de a indeparta banuiala organului de
cercetare penala ca el ar fi faptuitorul. Astfel, foloseste tot felul de atitudini pornind
de la ideea ca de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce i se face sau pentru
situatia in care a ajuns “silit de imprejurari” si pana la aroganta si chiar intimidarea
anchetatorului apreciind desfasurarea cercetarii ca tendentioasa, ilegala. De
asemenea, deseori lasa sa se inteleaga ca “in scopul” punerii lucrurilor la punct “va
apela la persoane foarte importante cu care are relatii”.
83
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 60 – 61
40
O atentie deosebita trebuie acordata proceselor psihice care caracterizeaza
mustrarile de constiinta intalnite pentru o anumita categorie de infractori.
Sectiunea a-V-a.
Atitudinea invinuitului (inculpatului) in raport cu invinuirea
ce i se aduce. Procedee tactice ce pot fi utilizate de organul de
urmarire penala in functie de atitudinea invinuitului (inculpatului)
Atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de invinuirea ce i se aduce se

imparte in mai multe categorii in functie de recunoasterea sau nerecunoasterea
invinuirii ce i se aduce:
a) invinuitul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii
complete, sincere si fidele asupra tuturor imprejurarilor in care a fost savarsita
infractiunea;
b) invinuitul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face
declaratii nesincere. In acest caz, recunoasterea poate fi totala sau partiala dar
declaratiile sale nu sunt sincere deoarece invinuitul (inculpatul) doreste ori sa
ascunda faptele grave in care a comis infractiunea, alte infractiuni sau doreste sa
acopere din diferite motive pe alte persoane luand asupra sa vina, ori doreste sa
ascunda eventualii complici.
c) Invinuitul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face
declaratii sincere deoarece intr-adevar nu este autorul faptei.
d) Invinuitul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce si face
declaratii nesincere in scopul de a se sustrage de la raspunderea penala propunand
chiar, administrarea unor probe false care spera sa-i dovedeasca nevinovatia84.
Alaturi de aceasta atitudine invinuitul (inculpatul) mai poate adopta si
atitudinea de tacere refuzand sa dea declaratii.
§1. Recunoasterea invinuitului (inculpatului)
De multe ori in practica s-au constatat situatii in care, din diferite motive, fara
a se impotrivi invinuitul (inculpatul) recunoaste faptele savarsite, recunoastere ce
poate fi sincera sau nevinovata.
Marturisirea invinuitului (inculpatului), considerata in trecut regina probelor –
probatio probatissima – are in procesul penal modern, doar valoarea unei probe
obisnuite si este prezumata sincera daca, in principiu, exista motive a o considera de
buna-credinta, adica este obtinuta la adapost de orice presiune, provine de la o
persoana in deplinatatea facultatilor mintale, este data in deplina cunostinta de
cauza.
Din punct de vedere psihologic, prezumtia de sinceritate a confesiunii are la
baza doua teorii:
-0 cel ce se recunoaste vinovat de savarsirea unei infractiuni este constient de
gravitatea consecintelor la care se expune;
84
Mircea I. op.cit., pag. 270 – 271, in acelasi sens Golunski S.A. “Criminalistica”, Editura Stiintifica, Bucuresti
1961, pag. 334
41
-1 este nefiresc ca cineva sa se scuze in mod fals de savarsirea unei
infractiuni, deoarece o astfel de conduita se opune acelei inclinatii naturale
spre autoconservare, tendinta instinctuala careia nici o persoana adulta
normala nu ise poate sustrage.
Din dispozitiile legale85 reiese ca marturisirea nu are valoare decat coroborata
cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza
deoarece, practica judiciara a aratat ca exista situatii rar intalnite, de autoinvinuire
falsa.
Recunoasterea poate fi determinata de o serie de motive. Necesitatea de a
aprecia corect declaratiile sale impune cunoasterea mobilurilor care l-au determinat
pe invinuit (inculpat) sa faca marturisiri.
Cunoasterea adevaratelor mobiluri ale marturisirii impune o fina analiza
psihologica a conduitei invinuitului (inculpatului), a starilor de spirit in care acesta
se afla in cursul procesului, o atenta analiza a acelor informatii in posesia carora se
afla organul judiciar, ce dezvaluie adevarata personalitate a invinuitului
(inculpatului).
La baza marturisirii pot sta motive etice si rationale. Din punct de vedere etic,
invinuitul (inculpatul) poate avea sentimente superioare de cainta, dorinta de a se
elibera, sentimentul de resemnare in fata situatiei in care se afla, imprejurare ce
explica o credibilitate mai mare ce se acorda unor marturisiri.
Din punct de vedere rational, marturisirii nu i se mai poate acorda prea multa
credibilitate deoarece, de regula, ea este impusa de evidenta faptelor, de
convingerea inutilitatii tagaduirii sau de constiinta faptului ca aceasta imprejurare va
constitui o circumstanta favorabila la individualizarea raspunderii penale86.
Motivele principale ce explica de cele mai multe ori atitudinea sincera a
invinuitului (inculpatului), de recunoastere a faptelor savarsite87:
a) Exista o anumita categorie de infractori care, dupa savarsirea infractiunii,
propria activitate este supusa unei critici a constiintei ce are ca rezultat
dezaprobarea faptei savarsite sau luarea hotararii de a inlatura consecintele
daunatoare ale propriei activitati. In cazul acestei situatii, motivul principal al
recunoasterii il constituie remuscarea, regretul, cainta, mustrarea de cuget, dorinta
de a dobandi linistea sufleteasca, nevoia de eliberare din chingile constiintei
impingandu-l pe faptuitor sa marturiseasca.
b) In alte cazuri recunoasterea invinuitului (inculpatului) este pornita din
nevoia de usurare inferioara, din nevoia de a se elibera.
In cursul ascultarii intre cei doi participanti ai acestei activitati – invinuit
(inculpat) si organul judiciar – se duce o lupta psihologica care creaza celui ascultat
o stare de extrema incordare, de neliniste. De-a lungul acestei dispute istovitoare,
efortul prelungit, permanentul autocontrol, pot infrange orice capacitate de
rezistenta astfel ca invinuitul (inculpatul) marturiseste eliberandu-se din acest stres.
c) Alteori, recunoasterea este pornita din nevoia de a se explica, de a se
confesa, de a se destainui. Aceasta tendinta este proprie, in special celor ce au
savarsit infractiuni sub stapanirea unor pasiuni violente. O astfel de atitudine este
provocata de invinuirea ce i se aduce, in fata careia faptuitorul nu rezista tentatiei de
85
Ciopraga A. op.cit., pag. 175 – 180
86
87
42
a-si spune punctul de vedere, de a explica ceea ce l-a determinat sa savarseasca
fapta, toate acestea intr-un scop defensiv, de atenuare, de scuza.
d) Marturisirea poate fi provocata si de ratiuni logice atunci cand natura si
caracterul probelor ce sustin invinuirea alcatuiesc un lant de brese iar invinuitul
(inculpatul) se afla in impas, nu vede alta iesire din situatie, toate acestea
convingandu-l de inutilitatea negarii faptelor care sunt deja cunoscute. In astfel de
situatii, recunoasterea este favorizata de apelul, uneori repetat, al organului judiciar
de a spune adevarul, si de asigurare ca recunoasterea sincera va constitui o
imprejurare favorabila ce va fi luata in considerare la individualizarea pedepsei.
e) O situatie, intalnita mai rar, apare atunci cand invinuitul (inculpatul)
marturiseste din dorinta de a nu fi trasa la raspundere penala o alta persoana care
este nevinovata.
Astfel, desi tendinta fireasca a celui ce a savarsit infractiunea este incercarea
de a se sustrage sanctiunii, atunci cand activitatea de tragere la raspundere penala
este indreptata impotriva unei alte persoane decat impotriva faptuitorului, totusi
starea de neliniste, regretul provocat de posibilitatea condamnarii pe nedrept a unei
persoane nevinovate poate invinge reflexul de autoaparare si drept urmare
faptuitorul se recunoaste drept autor al faptei puse din eroare in sarcina altcuiva.
Faptuitorul poate interveni in tot cursul urmaririi cat si al judecatii cauzei precum si
dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare.
f) Uneori marturisirea poate fi determinata de orgoliu, de o vanitate exagerata.
Aceasta situatie se intalneste la unele categorii de infractori, in special la cei tineri
sau la cei ce savarsesc infractiuni sub imboldul unei pasiuni.
Dupa cum am vazut, recunoasterea poate fi sincera sau nesincera.
Sinceritatea sau nesinceritatea nu poate fi intotdeauna constatata in cursul ascultarii.
Exista astfel situatii cand in cursul ascultarii, organul judiciar detine putine
informatii care nu-i ingaduie sa se pronunte asupra pozitiei pe care se situeaza
invinuitul (inculpatul). In astfel de situatii, sinceritatea sau nesinceritatea
recunoasterii se constata anterior, in momentul verificarii declaratiilor, al
confruntarii lor cu celelalte mijloace de proba existente in cauza.
Dar, oricat de convingatoare ar fi declaratiile invinuitului (inculpatului), chiar
si atunci cand nu exista un motiv aparent pentru a pune sub semnul indoielii
sinceritatea recunoasterii, nimic nu garanteaza ca invinuitul (inculpatul) isi va pastra
declaratiile, ramanand pe aceeasi pozitie sincera. Aceasta situatie poate aparea si in
cazul in care recunoasterea este obtinuta in momentul imediat urmator savarsirii
infractiunii, cand faptuitorul, de regula, se afla sub stapanirea unei puternice
tulburari iar marturisirea este pusa sub semnul unor sentimente superioare
(remuscare, nevoia de eliberare, descatusare). Cu trecerea timpului intensitatea
acestor stari sufletesti se atenueaza, fiind inlocuite cu diferite explicatii numite a
justifica propria conduita. Sub imboldul unor astfel de justificari invinuitul
(inculpatul) poate reveni asupra recunoasterii, retractand declaratiile anterioare.
De regula, aceasta atitudine este proprie in special celor ce au savarsit
infractiuni sub imperiul unei puternice tulburari sufletesti provocate de anumite
pasiuni cum ar fi gelozia, care marturiseste sincer faptele savarsite, nu iau nici o
masura pentru ascunderea urmelor infractiunii, nu opun nici o rezistenta in
momentul privarii lor de libertate si manifesta un sincer regret fata de victima
43
infractiunii, care de regula, este o persoana foarte apropiata, de care sunt legati
printr-o puternica afectiune. Dar, odata depasit momentul de tulburare sub a carei
stapanire a marturisit faptele, sentimentul de regret se diminueaza, motivatiile care
pana atunci faceau ca fapta savarsita sa fie considerata odioasa cedeaza, incetul cu
incetul, locul altor motivatii, ce prind tot mai mult contur si care justifica propria-i
conduita. In ochii celui ce a savarsit fapta dobandeste o alta semnificatie iar din
acest moment faptuitorul va fi preocupat de propria-i aparare, de zadarnicia probelor
care il invinuiesc.
Pericolul retractarii marturisirii este insa mai evident in cazul invinuitului
(inculpatului) de rea-credinta. Astfel, invinuitul (inculpatul) abil, avand o anumita
experienta in domeniul vietii infractionale, prin recunoasterea faptelor urmareste de
regula, sa determine trimiterea lui in judecata fara ca recunoasterea sa fie sprijinita
si de alte probe temeinice, pentru ca in fata instantei de judecata sa retracteze
declaratiile, in scopul de a se sustrage de la raspunderea penala.
In concluzie, este posibil ca invinuitul (inculpatul) care a recunoscut sincer
faptele, cu ocazia ascultarii repetate sa-si mentina aceleasi declaratii.
Asadar, nu este suficienta simpla recunoastere a faptei, de asemenea, nu este
satisfacatoare consemnarea la modul general al declaratiilor invinuitului
(inculpatului), datorita incercarii acestuia de a retracta marturisirea. Este necesara
raportarea declaratiilor sale la faptele cunoscute de organul judiciar. Aprecierea
sinceritatii declaratiilor invinuitului (inculpatului) impune detalierea acestora, adica
consemnarea tuturor imprejurarilor savarsirii infractiunii – circumstante de loc, timp,
mod, mijloace de savarsire, mobilul si scopul infractiunii, participantii – precum si a
probelor care sa permita verificarea ulterioara a acestor imprejurari.
De asemenea, este recomandata chiar consemnarea acelor detalii referitoare
la actele premergatoare savarsirii infractiunii, aparent fara legatura cu aceasta, dar
care intre timp pot dobandi o mare forta probanta. Astfel de elemente fac posibila
verificarea ulterioara a declaratiilor invinuitului (inculpatului) si in acelasi timp, vor
constitui un obstacol in calea retractarii.
Apar situatii in practica, in care invinuitul (inculpatul) recunoaste integral sau
partial faptele, dar declaratiile sale nu sunt sincere deoarece sunt pornite din
mobiluri straine de realizarea faptelor. Aceste declaratii sunt cunoscute sub
denumirea de false marturisiri.
Avand in vedere faptul ca, de regula, invinuitul (inculpatul) incearca sa se
apere prin tot felul de mijloace inclusiv tagaduind fapta savarsita ca o expresie a
instinctului de autoconservare, falsele marturisiri trebuie sa aiba la baza motive
serioase si uneori chiar, pot pune in discutie insasi integritatea facultatilor sale
mintale.
De aceea, motivele care pot conduce la false recunoasteri pot fi cautate atat in
limitele normalului, al constientului, cat si in limitele patologicului. In seria cauzelor
de natura patologica, in mod frecvent se inscriu afectiunile psihice cum ar fi
melancolia, isteria. Ori de cate ori modul de manifestare al celui ce apare in fata
organului judiciar precum si continutul declaratiilor sale sunt puse sub semnul
intrebarii integritatea psihica a celui ce se autoacuza, organul judiciar trebuie sa
apeleze la medicul de specialitate.
44
In ceea ce priveste falsele marturisiri ale caror autori se afla in integritatea
capacitatii lor mintale au cauze extrem de diverse:
-0 falsa recunoastere care are al baza motive altruiste – devotamentul
fata de adevaratul faptuitor, sentimente deosebit de puternice si
durabile (parinti, frati, surori, logodnici, soti, etc.);
-1 situatia in care o persoana recunoaste savarsirea unei infractiuni mai
usoare pentru a scapa de raspunderea penala pentru o infractiune mai
grava (recunoaste o infractiune de furt pe care nu a savarsit-o pentru
a scapa de raspunderea pentru o infractiune de omor); Sau prin falsa
recunoastere88 invinuitul (inculpatul) incearca sa obtina transferarea
intr-un alt loc de detentie pentru a primi, in felul acesta, o
imbunatatire a regimului de executare al pedepsei, situatie ce se
intalneste in cazul condamnatului aflat in cursul executarii unei
pedepse privative de libertate.
De asemenea, falsa marturisire poate avea la baza si alte motive cum ar fi:
- constrangerea exercitata de adevaratul faptuitor sau de catre organul
judiciar
- recunoasterea cauzata de eroarea in care s-a aflat cel ce se autoacuza,
datorita unei false convingeri cu privire la propria responsabilitate.
Recunoasterea invinuitului (inculpatului) poate fi integral falsa ori integral
adevarata sau numai partial adevarata.
In practica judiciara, situatia obisnuita este marturisirea partial sincera
deoarece, cel mai adesea, faptuitorul silit de probele detinute de organul judiciar,
recunoaste infractiunea savarsita, dar alaturi de situatia reala, adauga elemente false,
sau deliberat, omite anumite imprejurari pentru a-si ameliora situatia.
Astfel - cand invinuitul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea mai multor
infractiuni (furturi, omoruri), acesta recunoaste numai una din ele si neaga savarsirea
celorlalte;
- in situatiile cand invinuitul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea
unei singure infractiuni, dar care a fost savarsita in conditii agravante, recunoaste
fapta in forma simpla pentru a beneficia de pedeapsa redusa specifica formei simple
(fapta a fost savarsita cu premeditare, omite din declaratiile sale acele imprejurari
care califica infractiunea sau in caz de participatie cu un minor, invinuitul
(inculpatul) major, pentru a inlatura cauza de agravare a pedepsei, sustine ca a
savarsit singur fapta). De asemenea, in cazul infractiunilor de vatamare corporala
grava sau de omor, invinuitul (inculpatul) recunoaste faptele dar invoca in aparare
cauze care inlatura caracterul penal al faptei – existenta legitimei aparari – sau
imprejurari care constituie circumstante atenuante – starea de provocare.
Pentru a dezvalui caracterul fals al marturisirii, organul judiciar elaboreaza
tactici in functie de cauzele ce determina marturisirea falsa.
Astfel, cand recunoasterea este integral falsa, declaratiile celui ce se
autoacuza pot fi rodul fanteziei, al imaginatiei, situatie in care frecvent se datoreaza
unor cauze de ordin patologic. In aceasta ipoteza, cel ce apare in fata organului
judiciar in calitate de invinuit (inculpat) se acuza de savarsirea unui fapt inexistent,
neprodus in realitate. De aceea, constatarea discordantei intre realitate (inexistenta
88
45
urmarilor socialmente periculoase, a modificarilor ce insotesc, de regula,
infractiunile) si declaratiile date constituie dovada falsitatii marturisirii. Aceluiasi
scop serveste si continutul declaratiilor insesi al carei aspect, adeseori fantezist
poate constitui un indiciu ca este o recunoastere falsa ce are la baza motive
patologice.
Se intalnesc situatii in practica, cand intr-adevar fapta a fost savarsita in
realitate iar cel care in mod fals pretinde a fi autorul ei, a cunoscut fapta de la
adevaratul faptuitor sau pe alta cale. In aceste cazuri, organul judiciar poate detine
informatii obtinute prin mijlocirea unor alte activitati (ex: organul judiciar cunoaste
anumite imprejurari legate de savarsirea acelei infractiuni in urma cercetarii
modificarilor produse la locul savarsirii faptei). Existenta unor nepotriviri intre
aceste constatari si declaratiile date de invinuit (inculpat), poate constitui, de
asemenea, dovada unei false recunoasteri.
Ca si in cazul marturisirii sincere, falsa recunoastere, trebuie sa contina cat
mai multe detalii, iar prin intrebarile adresate, sa se obtina informatii, ce ulterior
verificate sa poata demonstra caracterul fals al marturisirii.
Un alt procedeu tactic ce permite dezvaluirea caracterului fals al recunoasterii
il constituie ascultarea repetata la intervale variabile de timp. Acest procedeu, de
cele mai multe ori, pune in evidenta existenta unor contradictii intre prima declaratie
si celelalte care i-au succedat.
In acelasi scop pot fi utilizate cu succes intrebari puse cu privire la acele
imprejurari pe care, cel ce face falsa marturisire, daca ar fi cu adevarat autorul
faptei, in mod necesar ar fi trebuit sa le cunoasca.
§2. Atitudinea de negare a faptelor

Nerecunoasterea faptelor
Cea mai tipica atitudine adoptata de invinuit (inculpat) in fata organului

judiciar, este nerecunoasterea faptelor. In acelasi timp invinuitul (inculpatul) face
declaratii mincinoase in speranta ca organul judiciar, fara recunoasterea sa, nu va
reusi sa stranga probele ce-i dovedesc vinovatia.
In aceasta situatie anchetatorul va urmari prin procedee tactice adoptate,
atingerea unui singur scop: determinarea invinuitului (inculpatului) sa faca declaratii
complete, sincere si fidele si astfel renuntarea acestuia la atitudinea de negare a
faptelor, prin nimicirea sistemului sau defensiv.
Invinuitul (inculpatul) poate adopta aceasta atitudine dintr-o multitudine de
motive. Astfel, de regula, invinuitul (inculpatul) are convingerea ca impotriva sa nu
sunt si nu pot fi stranse probe suficiente iar, in concluzie, in lipsa recunoasterii sale,
nu va putea fi tras la raspundere penala.
Un alt motiv ar fi dorinta de a nu dezvalui identitatea participantilor la
infractiune, daca in randul acestora se afla persoane apropiate sau daca ceilalti
participanti exercita presiuni asupra sa, creindu-i astfel teama.
Un alt motiv intalnit in cazul invinuitului (inculpatului) care adopta o
asemenea atitudine este temerea ca recunoasterea faptelor ar atrage
desconsiderarea, oprobiul public, supradimensionarea nejustificata a gravitatii
infractiunii si a pedepsei cu care este amenintat.
46
In fata atitudinii de negare a faptei, anchetatorul trebuie sa adopte acele
procedee tactice care-l vor determina pe invinuit (inculpat) sa faca declaratii sincere,
recunoscandu-si vina89.
Inainte de toate, anchetatorul va trebui sa cunoasca carui tip de personalitate
ii apartine invinuitul (inculpatul).
Astfel, daca invinuitul (inculpatul) va da dovada de darzenie, tenacitate,
capacitate de rezistenta la eforturile prelungite ale anchetatorului este de inteles ca
invinuitul (inculpatul) nu va ceda cu usurinta, ca va starui in minciuna, ca se va
apara cu indarjire. Prin observarea unor asemenea insusiri, organul judiciar va
intelege ca fata de un asemenea invinuit (inculpat) trebuie adoptata o linie tactica
energica, pe masura rezistentei opuse pentru a distruge sistemul defensiv al
invinuitului (inculpatului).
Cand invinuitul (inculpatul) apartine tipului nervos echilibrat, care reuseste sa
se domine cu usurinta, sa-si dovedeasca pana la un punct manifestarile care ar trada
prezenta emotiilor este utila folosirea unor mijloace severe, demascatoare care sa-l
surprinda pe invinuit (inculpat), facandu-l sa renunte la atitudinea sa.
In fata tipului abil, insidios, perfid, inteligent, inzestrat cu capacitatea de a
aprecia autocritic efectul motivelor invocate, al apararilor formulate, anchetatorul va
utiliza aceeasi linie tactica cu mijloace severe, demascatoare, surprinzatoare.
Invinuitul (inculpatul) apartinand acestui tip de personalitate este capabil sa sesizeze
manierele utilizate de anchetator, intrebarile adresate de organul judiciar il gasesc
mereu in defensiva, pregatit sa le contracareze prin motivari planificate.
In al doilea rand anchetatorul va trebui sa tina seama si de trasaturile
temperamentale ale invinuitului (inculpatului) adica daca apartine tipului emotional
sau neemotional.
Invinuitul (inculpatul) apartinand tipului emotional, dupa savarsirea
infractiunii va fi dominat de un puternic sentiment de regret, de remuscare, de
sentimentul vinovatiei. De aceea, in aceste cazuri, cea mai indicata tactica este
atitudinea concilianta, de intelegere a situatiei in care se afla acesta, a crearii acelei
atmosfere de apropiere favorabila recunoasterii sincere a faptelor.
Dimpotriva, in cazul tipului neemotional, atitudinea de intelegere nu va mai
avea aceleasi rezultate bune deoarece, invinuitul (inculpatul) apartinandu-i acestui
tip temperamental nu va mai fi dominat de remuscari, de mustrari de constiinta sau
acestea sunt de o mai redusa intensitate.
Procedeele tactice utilizate vor trebui sa se bazeze pe analiza faptelor, pe
prezentarea riguroasa a probelor in invinuire.
Tactica anchetatorului trebuie sa se adreseze bunului simt elementar, ratiunii
care dicteaza renuntarea la minciuna si intr-o mai redusa masura sentimentelor.
Scopul folosirii acestei tactici este convingerea prin forta faptelor, ca vinovatia
invinuitului (inculpatului) este stabilita sau va fi in curand stabilita si astfel este
ilogic sa o conteste90.
Practica judiciara a remarcat ca de multe ori, invinuitii (inculpatii) abili, cu o
anumita experienta in domeniul vietii infractionale isi pregatesc un alibi91 furnizand
anchetatorului explicatii menite a-l convinge ca in momentul comiterii faptei se aflau
89
90
idem, pag. 186
91
47
intr-un alt loc decat in cel in care fapta a fost savarsita, cu scopul de a-si sustine
nevinovatia.
Alibiul consta fie in evocarea unui fapt, a unei imprejurari, intamplari
neadevarate, imaginate, situatie in care pentru ca spusele sale sa aiba o mai mare
credibilitate invinuitul (inculpatul) creaza de la un capat la altul o explicatie care, de
regula este bogata in detalii (succesiunea unui intreg sir de fapte, intamplari,
evenimente, activitati, localizarea foarte exacta in timp a acestora etc.), fie in
invocarea unui fapt real care insa a avut loc intr-un alt moment, anterior sau ulterior
savarsirii actiunii.
Cand alibiul consta intr-un fapt real, inainte de savarsirea faptei invinuitul
(inculpatul) a luat hotararea de a provoca si memora cat mai fidel o serie de
imprejurari care in raport cu fapta comisa se situeaza intr-un moment anterior sau
ulterior si au scopul de a-l convinge pe organul judiciar ca in momentul savarsirii
infractiunii se afla intr-un alt loc. Se intalnesc doua situatii – cand invinuitul
(inculpatul) isi intemeiaza alibiul pe un fapt mincinos, imaginar si in acest caz,
eforturile sale sunt indreptate in directia inventarii unor fapte, intamplari si a
memorarii lor cat mai fidele si mai exacte – cand alibiul invinuitului (inculpatului) se
sprijina intr-adevar pe un fapt real, in acest caz invinuitul (inculpatul) va memora
acele fapte si imprejurari pe care le-a conceput in mod deliberat. Asadar, invinuitul
(inculpatul) ocupat cu procurarea unui alibi va cauta sa paraseasca cat mai repede
locul savarsirii faptei, sa se deplaseze intr-un loc indepartat, unde va incerca in mod
deosebit sa-si faca remarcata prezenta, mai ales de anumite anumite persoane. Va
face eforturi de a retine tot ce a perceput, a memora cu exactitate intreaga activitate
desfasurata in acel loc si a persoanelor participante. Invinuitul (inculpatul) va miza
pe faptul ca persoanele cu care a venit in contact nu vor putea localiza foarte precis
in timp o anumita imprejurare – infractiunea s-a savarsit la o anumita ora, iar cateva
minute mai tarziu isi face aparitia intr-o alta societate.
Realitatea sau falsitatea alibiului trebuie minutios verificata. Confirmarea
alibiului constituie o dovada a nevinovatiei invinuitului (inculpatului) si astfel se
economisesc timp si mijloace iar cercetarile vor fi indreptate intr-o alta directie.
Neconfirmarea alibiului constituie, de regula, dovada vinovatiei invinuitului
(inculpatului).
In sustinerea alibiului sau invinuitul (inculpatul) va furniza numeroase detalii
cu privire la activitatea asa-zis desfasurata, va exagera in descrierea unor locuri,
situatii, persoane. Toate aceste informatii constituie o dovada a falsitatii alibiului
sau. Astfel, daca ascultarea invinuitului (inculpatului) are loc intr-un moment mult
indepartat celui savarsirii faptei – luni, ani – iar in declaratiile sale invinuitul
(inculpatul) arata numele unor persoane, descrie cu lux de amanunte vestimentatia
acestora, incadreaza in limite exacte de timp momentul intalnirii precum si locul
intalnirii lor, detaliaza conversatiile avute cu acele persoane, toate acestea constituie
imprejurari de natura a trezi justificate suspiciuni.
In astfel de situatii, chiar verificarea realitatii celor afirmate de invinuit
(inculpat) nu este de natura a inlatura dubiul deoarece exagerata precizie a amintirii
detaliilor este fie urmarea atentiei maxime a invinuitului (inculpatului) care a savarsit
sau este pe punctul de a savarsi o infractiune, fie urmarea unei atentii staruitoare in
vederea memorarii unor circumstante secundare, pornita dintr-un calcul defensiv, in
48
scopul de a atribui spuselor sale o cat mai pronuntata aparenta de veridicitate. Intr-
adevar, experienta de fiecare zi dovedeste ca omul nu este capabil sa perceapa, si cu
atat mai putin sa pastreze, o perioada lunga de timp in memorie, fapte, intamplari,
lipsite de interes, obisnuite.
Un mijloc deosebit de eficace in verificarea realitatii sau falsitatii alibiului
invocat, il constituie justificarea, explicarea cu cat mai multe detalii a activitatilor
celui ascultat, in momente anterioare sau ulterioare savarsirii faptei, pentru a
constata daca memorarea excesiva a detaliilor imprejurarilor concomitente savarsirii
infractiunii, se datoreste unei predispozitii reale, sau dimpotriva, acestea au fost
fixate in memorie in mod deliberat pentru a servi drept suport alibiului invocat. In
acest sens, invinuitul (inculpatul) va trebui sa relateze ceea ce a desfasurat cu o ora
sau mai multe ore inainte sau dupa savarsirea infractiunii ori cu o zi sau mai multe
zile anterior sau ulterior acestui moment. Detalierea acestor momente cu lux de
amanunte intareste presupunerea ca aceasta explicatie este falsa. Se ivesc, insa,
situatii in care invinuitul (inculpatul) nu aduce in sprijinul sau explicatii amantuntite
ci se limiteaza doar la justificari de ordin general. De exemplu, invinuitul
(inculpatul) afirma ca in seara in care s-a savarsit fapta, se deplasa cu automobilul
sau spre o anumita localitate. Verificarea unui astfel de alibi, necesita obtinerea unor
informatii amantuntite cu privire la intreaga perioada de timp in care invinuitul
(inculpatul) sustine ca s-a aflat in alt loc decat al comiterii faptei. De ex.,
presupunand ca infractiunea a fost comisa in jurul orei 21, iar invinuitul (inculpatul)
declara ca intre orele 20 si 22 calatorea cu automobilul sau, acesta va trebui sa faca
o descriere amanuntita a itinerariului parcurs, sa precizeze localitatile prin care a
trecut, sa indice ora la care a sosit sau a parasit o anumita localitate, unde si cat a
stationat. In acest fel, daca alibiul este fals, invinuitul (inculpatul) se poate gasi in
dificultatea de a nu putea explica intreaga aceasta perioada sau de a recurge la
artificii a caror falsitate poate fi usor dovedita.
De asemenea, invinuitul (inculpatul) in sustinerea alibiului sau va recurge si la
folosirea numelor unor persoane pe care el, le considera de incredere si ca-i vor
sustine alibiul.
Acesti martori propusi de invinuit (inculpat) pot fi de rea-credinta sau de
buna-credinta. De regula, sub diferite motive, invinuitul (inculpatul) incearca sa se
afle in prezenta unei persoane la o anumita ora sau zi anterioara ori ulterioara
comiterii faptei, mizand pe imprejurarea ca dupa trecerea unei anumite perioade de
timp aceasta persoana nu va mai reusi sa localizeze precis data intalnirii, in felul
acesta declaratia sa venind in sprijinul alibiului invocat.
Alteori, cel a carui marturisire o solicita in sprijinul alibiului sau este de rea-
credinta, deoarece invinuitul (inculpatul) s-a inteles cu acesta asupra declaratiei pe
care urmeaza sa o dea.
Procedeele tactice utilizate de organul judiciar la ascultarea acestor categorii
de martori difera dupa cum sunt de buna sau de rea-credinta.
La ascultarea martorilor de buna credinta sau de rea-credinta, se pune
chestiunea localizarii exacte in timp a unui fapt determinat: daca in momentul
savarsirii infractiunii invinuitul (inculpatul) a fost vazut intr-o anumita imprejurare
sau daca acesta, in acele limite de timp, s-a aflat in compania unor persoane.
49
Asadar, in cazul martorului de buna-credinta daca acesta admite posibilitatea
sa se fi intalnit cu invinuitul (inculpatul) sau sa se fi aflat in compania acestuia fara
insa a putea preciza momentul exact in timp acesta va fi ajutat sa-si aminteasca
punandu-i-se intrebari ajutatoare, datorita uitarii vremelnice a faptelor, el nereusind
sa localizeze temporal imprejurari legate de infractiune sau de faptuitor.
In cazul martorului de rea-credinta, anchetatorul nu va utiliza acelasi
procedeu tactic, deoarece acesta nu are nevoie de o impulsionare a memoriei,
intrucat el este oricand pregatit de a expune cu lux de amanunte versiunea furnizata
de invinuit (inculpat). Organul judiciar va utiliza intrebari surprinzatoare, de control,
interogatoriul amanuntit asupra detaliilor cu privire la care se presupune ca nu s-a
realizat o punere de acord cu invinuitul (inculpatul) – descrierea unor locuri, a unor
situatii, ridicarea persoanelor prezente intr-o anumita imprejurare, actiunile
intreprinse de acestea.
Interogatoriul trebuie astfel condus – de la general la particular – intrebarile
formulate sa nu ofere celui ascultat posibilitatea de a intui care anume raspunsuri
avantajeaza sau nu pe invinuit (inculpat).
Si la ascultarea martorilor propusi de invinuit (inculpat) se recomanda
utilizarea ascultarii repetate. Martorul va relata faptele intr-o succesiune diferita de
cea din declaratia anterioara cand, in mod normal, martorul a expus faptele in
ordinea lor cronologica. Pentru a se verifica atitudinea de buna sau de rea-credinta a
martorului, cu prilejul ascultarii repetate organul judiciar poate cere acestuia sa
inceapa relatarea faptelor dintr-un alt moment al desfasurarii lor, diferit de cel de
inceput.
Utilizarea acestui procedeu are ca scop intreruperea continuitatii expunerii
unei declaratii invatate pe dinafara, si astfel, sa se puna in evidenta neconcordantele
dintre declaratiile aceluiasi martor obtinute la anumite intervale de timp.
§3. Atitudinea de tacere sau refuzul de a da declaratii92
Refuzul de a da declaratii este o exceptie a atitudinii pe care o adopta de

regula invinuitul (inculpatul) in fata organului de urmarire penala. Aceasta atitudine
de tacere se opune reflexului primar – instinctul de aparare – propriu tuturor celor
care au calitatea de invinuit (inculpat).
Dupa cum am vazut, ascultarea invinuitului (inculpatului) nu numai ca
reprezinta unul din cele mai importante mijloace, cu ajutorul caruia poate fi
solutionata cauza, dar ea are si rolul de aparare a invinuitului (inculpatului)
conferindu-i acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si imprejurarilor ce
vin in favoarea sa.
Astfel, indiferent daca este vinovat sau nu, rareori invinuitul (inculpatul)
renunta la aceasta posibilitate, nesocotind-o, rezistand intentiei de a vorbi, de a se
disculpa.
Tipic invinuitului (inculpatului) ii sunt doua atitudini:
-0 daca este vinovat de savarsirea infractiunii sub evidenta probelor, fie
recunoaste, fie cauta sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o
situatie mai usoara;
92
50
-1 iar daca nu este vinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce-i
dovedesc nevinovatia. Reiese astfel ca, tacerea invinuitului (inculpatului)
este nefireasca, deoarece situatia in care se afla impune sa adopte o
atitudine sau alta, de recunoastere.
Asadar, tacerea nu poate fi pusa pe seama neputintei de a se apara, ci pe
seama unor altor cauze cum ar fi:
-0 convingerea gresita ca in lipsa recunoasterii sau nerecunoasterii sale nu va
putea fi tras la raspundere penala;
-1 dorinta de a nu dezvalui identitatea celorlalti faptuitori (fie datorita temerii
provocate de unul dintre participantii ramasi inca neidentificati, fie
datorita raporturilor de rudenie apropiata sau de puternica afectiune);
-2 sau datorita unor cauze de natura patologica – tulburari psihice de care
sufera invinuitul (inculpatul).
Refuzul de a da declaratii pune organul judiciar in fata celei mai anevoioase
situatii ce se poate ivi in cursul ascultarii invinuitului (inculpatului).
Pentru a rezolva aceasta situatie organul judiciar trebuie sa utilizeze anumite
procedee tactice pentru a-l determina pe invinuit (inculpat) sa renunte la atitudinea
sa de tacere. Astfel, in primul rand, trebuie identificat motivul real al tacerii
invinuitului (inculpatului). In al doilea rand, dupa determinarea cauzei ce explica
tacerea invinuitului (inculpatului) organul judiciar va folosi calea convingerii,
incercand sa inlature sau sa-l convinga pe invinuit (inculpat) de netemeinicia unei
asemenea cauze.
De exemplu, daca organul judiciar ajunge la concluzia ca tacerea invinuitului
(inculpatului) este determinata de temerea de razbunare din partea celorlalti
participanti ori a rudelor sau prietenilor acestora, trebuie sa-l asigure pe invinuit
(inculpat) ca va lua toate masurile pentru a preintampina raul cu a carui producere
este amenintat.
De asemenea, organul judiciar trebuie sa-l convinga pe invinuit (inculpat) ca
atitudinea adoptata este gresita deoarece, in cele din urma faptele vor fi cunoscute,
iar adevarul va fi aflat pe alte cai chiar daca invinuitul (inculpatul) refuza sa dea
declaratii.
Iar in al treilea rand, organul judiciar trebuie sa convinga pe invinuit (inculpat)
ca tacerea sa ii este daunatoare, deoarece in felul acesta nesocoteste posibilitatea de
a se explica, de a se apara. Prin atitudinea sa, el isi face un deserviciu deoarece
renunta la posibilitatea de a cere administrarea unor probe care sa-i dovedeasca
nevinovatia sau exacta masura a vinovatiei sale. In acelasi scop, invinuitul
(inculpatul) trebuie convins ca investigatiile vor continua chiar daca refuza sa
vorbeasca, ca faptele vor fi oricum dovedite prin alte mijloace de proba.
§4. Atitudinea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor in

participatie93
O infractiune poate fi savarsita de catre o singura persoana, adica poate avea

doar un singur autor sau poate fi savarsita de mai multe persoane.
93
51
94
Codul penal consacra participatia de infractori ce desemneaza situatia in
care la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala au participat mai multe
persoane decat este necesar potrivit naturii acelei fapte.
Atitudinea pe care o adopta invinuitii (inculpatii) in fata organului judiciar in
cazul infractiunilor in participatie este diferita fata de cea adoptata de invinuitul
(inculpatul) singur autor al unei infractiuni, deoarece in cazul primei situatii fapta
constituie rezultatul cooperarii mai multor persoane care au indeplinit acelasi rol
adica coautorat sau care au indeplinit roluri diferite, autor, instigator, complice,
imprejurare de natura a produce mutatii in psihologia faptuitorului.
In functie de mai multi factori se impune elaborarea si aplicarea unei tactici
adecvate. Acesti factori pot fi: cunoasterea sau nu a identitatii si a rolului jucat de
fiecare participant la savarsirea faptei penale; pozitia de recunoastere sau
nerecunoastere pe care o adopta cei ce au cooperat la comiterea aceleiasi fapte.
Astfel, este posibil sa fie cunoscute inca de la inceput identitatea
participantilor precum si rolul avut de fiecare la savarsirea infractiunii.
In alte situatii poate fi cunoscuta identitatea doar a unuia sau a unora dintre
participanti, dar natura infractiunii, modul de savarsire, amploarea consecintelor
faptei indica faptul ca la comiterea acesteia au participat si alte persoane a caror
identitate nu este inca stabilita iar cei aflati in fata organului judiciar dintr-un motiv
sau altul, nu vor sa o dezvaluie.
Este posibil, de asemenea sa fie cunoscuta atat identitatea cat si contributia
participantilor iar acestia sa se situeze pe pozitii diferite.
Se poate intampla ca toti participantii sa recunoasca faptele, recunoastere ce
poate fi sincera sau nesincera, in acest caz se vor aplica procedeele tactice utilizate
la ascultarea invinuitului (inculpatului) care singur a savarsit infractiunea, cu
particularitatea impusa de prezenta pluralitatii de faptuitor.
De aceea, o importanta deosebita se va acorda confruntarii declaratiilor
pentru a se scoate in evidenta eventualele contradictii.
O alta situatie intalnita in practica este aceea ca numai unul sau unii dintre
participanti recunosc faptele in vreme ce ceilalti adopta pozitia de negare. In
prezenta recunoasterii unuia sau altuia dintre participanti, obtinerea unor declaratii
de recunoastere din partea celorlalti este o chestiune relativ simpla, atata vreme cat
la ascultarea acestora din urma organul judiciar poate folosi cu succes datele,
informatiile comunicate de cei dintai.
De asemenea, cea mai dificila situatie cu care se poate confrunta organul
judiciar este contestarea de catre toti participantii a infractiunii savarsite si in acest
sens dau declaratii integral sau partial false.
Faptul ca infractiunea savarsita in participatie constituie rezultatul cooperarii
mai multor persoane, precum si existenta unei comunitati de interese intre
participanti confera psihologiei coinvinuitului (coinculpatului) note particulare.
Asadar, fata de situatia in care infractiunea a fost comisa de o singura persoana, in
cazul participantilor care se situeaza pe pozitia negarii faptelor, trebuie sa se
realizeze un acord, sa se elaboreze o versiune comuna, care sa fie insusita de toti.
Aceasta versiune comuna poarta denumirea de alibi.
94
Codul penal al Romaniei, art. 31 si art. 98
52
S-a constatat insa ca realizarea versiunii comune este dificila datorita
deosebirilor sub raportul capacitatii de perceptie, memorare si verbalizare a faptelor.
De aceea, se poate spune ca, conditia de coinvinuit (coinculpat) este mai grea decat
cea de invinuit (inculpat) deoarece acesta din urma a savarsit singur infractiunea.
Cand alibiul invocat este real, din punct de vedere al concordantei intre
declaratii, totdeauna se va constata existenta unor nepotriviri minore privind
aspectele secundare a detaliilor. Declaratiile identice pana in cele mai mici detalii
pun serioase intrebari privind realitatea lor.
De asemenea, din punct de vedere psihologic, oricare dintre participanti este
increzator in propria capacitate de disimulare, de rezistenta la tacticile pe care le va
utiliza organul judiciar, dar nici unul dintre ei nu va avea incredere in capacitatea de
rezistenta a celorlalti coinvinuiti (coinculpati). Dominanta psihologica a
coinvinuitului (coinculpatului) este marcata de teama ca unul sau altul dintre ei se va
trada, va ceda manevrelor anchetatorului, de sentimentul de nesinceritate la gandul
ca unul sau altul se va desolidariza si va recunoaste faptele, pentru a beneficia de un
regim mai bland de sanctionare. Astfel, starea psihica a coinvinuitului
(coinculpatului) – teama, neincrederea fata de cei ce au cooperat la comiterea faptei
– constituie un solid punct de plecare la elaborarea procedeelor tactice de ascultare
a coinvinuitului (coinculpatului).
Exploatarea starii psihice sub stapanirea careia se afla participantii impune,
mai intai, incercarea de a convinge pe coinvinuit (coinculpat) de inutilitatea
rezistentei opuse, indemnarea la recunoasterea faptelor deoarece in cazul infractiunii
in participatie, mai curand sau mai tarziu unul dintre participanti va vorbi si va
recunoaste faptele astfel, este bine sa faca acest lucru mai inainte ca altcineva sa fi
vorbit.
Aceasta tactica nu intotdeauna da rezultatele dorite, datorita temerii de a
suporta consecintele faptei la a carei savarsire a participat precum si a comunitatii
de interese de care sunt legati participantii sau datorita unui puternic sentiment de
solidaritate sau teama de razbunare din partea celorlalti faptuitori.
Pentru indepartarea acestor motive ce stau in calea recunoasterii sincere
organul judiciar trebuie sa adopte tactici in functie de fiecare motiv in parte. Astfel,
temerea de sanctiunea cu care este amenintat poate afirmata prin specificarea exacta
a masurii vinovatiei sale si prin sublinierea ca recunoasterea sincera a faptelor va
constitui o circumstanta atenuanta ce va fi luata in considerare de instanta de
judecata la individualizarea pedepsei. De asemenea, celui ascultat trebuie sa i se
explice intr-un mod convingator, ca recunoasterea faptelor nu constituie o
desolidarizare, tradarea cauzei celorlalti atata vreme cat oricare dintre ei, mai curand
sau mai tarziu, va face acest lucru ci, i se va explica exact masura contributiei sale
alaturi de ceilalti participanti la savarsirea infractiunii. Este momentul cand trebuie
sa i se reaminteasca ca este preferabil sa vorbeasca el insusi deoarece, daca o face
un alt coinvinuit (coinculpat) acesta, in incercarea de a-si usura situatia, ar putea
prezenta faptele in defavoarea sa. Temerea inspirata de razbunarea din partea
celorlalti participanti poate fi indepartata prin garantarea ca declaratiile sale nu vor
fi cunoscute de ceilalti coinvinuiti (coinculpati).
Se poate intampla insa, ca aceste incercari sa nu dea rezultatul asteptat. De
aceea, vor fi aplicate toate procedeele tactice destinate a spori temerea sub
53
stapanirea careia se afla cel ascultat, ca unul dintre participanti a recunoscut faptele.
Acest procedeu presupune folosirea unor stratageme, constand in provocarea abila
de catre organul judiciar a unor atitudini de natura a insinua, a face sa se creada ca
unul dintre participanti a vorbit, a dezvaluit faptele. Aceasta tactica nu include
folosirea unor mijloace nepermise, mijloace de inducere in eroare ci are in vedere
numai manevre tactice, capcane psihologice menite sa-l convinga pe coinvinuit
(coinculpat) ca organul judiciar se afla in posesia unor date, informatii si ca acestea
au fost obtinute prin recunoasterea faptelor de catre unul dintre coinvinuiti
(coinculpati). De asemenea, poate fi utilizat cu succes procedeul “intalnirilor
intamplatoare” la sediul organului judiciar, intre doi coinvinuiti (coinculpati). Un
exemplu convingator in acest sens il ofera practica judiciara maghiara: intr-un caz de
sustragere, dintr-o institutie, a unei cantitati de aur, a fost arestat L.S., care, cu
ocazia ascultarii, a negat faptele, iar perchezitia domiciliara efectuata la acesta s-a
incheiat cu rezultate negative. Investigatiile intreprinse fac verosimila presupunerea
ca valorile sustrase au fost ascunse la prietenul sau G. J., angajat al aceleiasi
institutii, care audiat, se situeaza pe aceeasi pozitie. Si perchezitia efectuata la G. J.
s-a soldat fara nici un rezultat. In prezenta acestei situatii, organul judiciar, a recurs
la urmatoarea stratagema: cand G. J. se afla la sediul organului judiciar, spre camera
unde urma sa aiba loc audierea, a fost condus L. S., moment in care cei doi s-au
intalnit ca din intamplare. Cu ocazia ascultarii lui L. S. i s-a adresat o singura
intrebare: “Cand si ce cantitati de aur ati predat lui G.J.?”. Intrebarea dezarmanta,
asociata cu imprejurarea ca nu cu mult timp in urma il intalnise pe prietenul sau in
acele circumstante, au fost de natura a-l convinge pe L.S. ca G.J. l-a tradat. In
aceste conditii recunoaste ca a predat aurul lui G.J., dar afirma ca nu poate preciza
in care anume loc G.J. a ascuns valorile predate. Perchezitia efectuata la G.J. a fost
precedata de intrebarea: “Unde se afla caseta neagra a lui L.S. in care e ascuns
aurul?”. E randul lui G.J. sa fie convins ca prietenul sau a marturisit faptele si drept
urmare a predat valorile cautate.
Procedeele tactice elaborate se deosebesc in functie de aportul adus de
fiecare dintre participanti la savarsirea infractiunii. Se are in vedere situatia cand la
comiterea infractiunii unul sau unii dintre participanti au realizat nemijlocit
activitatea materiala ce caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii, adica au avut
rol de autor sau coautori iar altul sau altii au avut o contributie secundara, au ajutat
la comiterea faptei, adica au indeplinit rol de complice sau complici.
Asadar, contributia fiecarui participant si drept consecinta, gravitatea diferita
a sanctiunii cu care sunt amenintati, impune luarea in considerare a urmatoarelor
constatari de ordin tactic:
-0 in situatia pluralitatii de faptuitori si de infractiuni, cand unul sau unii
dintre faptuitori au participat la savarsirea doar unora dintre fapte, este
necesar ca ascultarea sa inceapa cu cei care au contribuit la savarsirea
infractiunilor ce prezinta un grad mai redus de pericol social;
-1 cand toti participantii au cooperat la savarsirea aceleiasi infractiuni si au
indeplinit roluri diferite – unii au fost autori, altii complici – trebuie sa fie
ascultati mai intai cei ce au avut un rol secundar la savarsirea infractiunii.
Astfel, daca se cunoaste cu certitudine ca unul dintre participanti a
indeplinit un rol secundar la comiterea faptei de exemplu, in cazul unei
54
infractiuni de talharie, existenta declaratiilor unui martor ocular care arata
faptul ca unul dintre participanti a aplicat violentele si tot el este cel care
si-a insusit bunurile, in vreme ce un altul a semnalat momentul aparitiei
victimei – organul judiciar isi va indrepta eforturile asupra acestuia din
urma deoarece, este de presupus ca cel a carui contributie este mai redusa,
amenintat cu o pedeapsa mai usoara, va opune o rezistenta mai mica fata
de cel care a jucat rolul principal. Din alt punct de vedere este indicat ca
in cursul ascultarii, organul judiciar sa sublinieze ca este bine cunoscuta
imprejurarea ca cel ascultat a indeplinit un rol secundar si ca asa fiind,
contributia sa la savarsirea infractiunii este sanctionata cu o pedeapsa mai
usoara, in sfarsit, este preferabil sa recunoasca el mai intai faptele
deoarece, altfel, exista riscul prezentarii lor denaturate de catre ceilalti
participanti.
De asemenea, atitudinea pe care organul judiciar o adopta in prezenta celui
ascultat va depinde si de datele, informatiile pe care acesta le detine din declaratiile
celorlalti participanti la infractiune, in cazul recunoasterii unuia sau altuia dintre
participanti.
Avand in vedere faptul ca nu se garanteaza sinceritatea recunoasterii pana in
momentul verificarii declaratiilor, pentru a nu pune in pericol rezultatele ascultarii se
impune prudenta de a nu face cunoscute, cel putin pana intr-un anumit stadiu al
cercetarilor, declaratiile celor ce au savarsit faptele. Daca declaratiile celui ce a
recunoscut faptele sunt nesincere, organul judiciar se poate compromite, pierzand
orice incredere a celui ascultat, care cu usurinta, va sesiza orice neconcordanta,
orice nepotrivire.
Informatiile obtinute de organul judiciar prin recunoasterea unuia dintre
participanti, pot fi utilizate la ascultarea celorlalti fara a dezvalui identitatea celui
care a marturisit si dupa ce declaratiile sale au fost verificate in cel mai mic detaliu.
Folosirea acestei recunoasteri fara verificarea necesara, se poate face numai prin
folosirea unor date sau informatii de ordin general, fara a invedera exacta masura a
cunoasterii lor.
Un alt procedeu tactic folosit in cazul pluralitatii de infractori este ascultarea
repetata, la intervale de timp variabile, a celor care negand faptele au cazut de acord
asupra unei explicatii comune, insusita de toti participantii. Acest procedeu va fi
studiat mai pe larg intr-un capitol urmator.
§5. Starea de emotie a invinuitului (inculpatului) in momentul ascultarii.

Alte incercari de simulare sau disimulare ale invinuitului (inculpatului)
Depistarea prezentei starii de emotie poate dezvalui inadvertente intre cele

afirmate de invinuit (inculpat) si cele petrecute in realitate. De aceea, depistarea
acestei stari si intelegerea corecta constituie o problema majora a tacticii de ancheta.
Tensiunea psihica a invinuitului (inculpatului) este de regula, mult mai mare
decat a celorlalte persoane care compar in fata anchetatorului. Practica a aratat insa,
ca unii infractori, adica cei “familiarizati” cu ancheta, prezinta o stare emotionala
55
aparent mai redusa care este ceva mai greu de depistat mai ales pentru magistratii
aflati la inceputul meseriei95.
Datorita diverselor cauze care fac mai dificil de sesizat emotia tipica
dezacordului dintre afirmatiile sincere si nesincere, specialistii considera ca
“prezenta emotiilor poate fi stabilita”, dar niciodata in chip total. Starilor
emotionale, de tensiune psihica, le sunt specifice o serie de manifestari viscerale si
somatice, mai importante fiind96:
a) Accelerarea si dereglarea ritmului respiratiei, paralel cu dereglarea emisiei
vocale – ragusire – scaderea salivatiei – senzatia de uscare a buzelor si
a gurii.
b) Cresterea presiunii sangvine si accelerarea batailor inimii, insotita de
fenomene vasodilatatorii – congestionare – sau vasoconstrictorii –
paloare.
c) Contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau prin
blocarea functiilor motorii – aspectul de “inlemnit de frica”.
d) Schimbarea mimicii si pantomimicii, pe un fond de agitatie, transpusa
frecvent in miscari si gesturi, intr-o conduita care nu mai corespunde
comportamentului normal al individului. Orice fenomen sufletesc isi are
corespondent intr-o anumita miscare, particularitatile gesturilor,
conduita, in general, reflectand un anumit regim interior, o anumita
stare psihica.
e) Modificarea timpului de reactie sau de latenta caracterizat prin intarzierea
raspunsului la intrebari care contin “cuvinte critice” afectogene, intarzieri
care pot ajunge la circa patru secunde, fata de timpul in care se raspunde
la intrebarile necritice. Timpul de reactie se apreciaza din momentul
aplicarii stimulului -–intrebarea – si pana in cel al declansarii raspunsului.
Toate aceste modificari pot fi stabilite, cu o anumita aproximatie de catre
anchetator in momentul ascultarii.
Alaturi de emotiile specifice momentului ascultarii, o importanta problema
psihologica o constituie incercarile de simulare sau disimulare.
Pe langa cele studiate anterior (refuzul de a da declaratii, nerecunoasterea
faptelor, prezentarea de alibiuri), invinuitul (inculpatul) poate adopta si alte atitudini:
-0 invocarea imposibilitatii de a-si aduce aminte;
-1 motivarea faptului ca savarsirea infractiunii este consecinta provocarii sau
a unui : ”moment de ratacire”;
-2 simularea nebuniei sau tulburarii functiilor unor organe de simt – surzenie,
mutenie, orbire;
-3 incercari de sinucidere sau de automutilare.
Nu trebuie uitat insa ca, aceste manifestari pot fi, uneori realmente sincere
sau intru totul justificate. De aceea, declaratiile invinuitului inculpatului) trebuie sa
fie bine verificate pentru a servi la aflarea adevarului si astfel, la solutionarea
cauzei97.
95
Stancu Emilian, “Criminalistica”, Editura Actami, Bucuresti 1997, pag. 125
96
idem, pag. 125 – 126
97
Stancu Emilian, op. cit., pag. 127
56
CAPITOLUL III.
CARACTERISTICILE PERSONALITATII
ANCHETATORULUI
Sectiunea I.
Personalitatea anchetatorului
Pentru a intelege mai bine importanta calitatilor moral – afective si psiho –
intelectuale, cercetatorii in domeniu au aratat ca: “Un bun magistrat ar trebui sa aiba
intelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, rabdarea lui Hristos, rigurozitatea
stiintifica a lui Pasteur si inventivitatea lui Edison”.
Reputatul profesor Gross, vorbind despre importanta interogatoriului, astfel
cum i se spunea in sistemul de drept mai vechi ascultarii invinuitului sau
inculpatului, a conturat trasaturile celui ce desfasoara aceasta activitate: “Acela care
cunoaste oamenii, care este inzestrat cu o buna memorie si prezenta de spirit, care
isi indeplineste cu placere si zel sarcina, care ramane intotdeauna pe terenul strict al
legalitatii si care vede in inculpat un frate cazut in pacat sau un nevinovat banuit pe
nedrept, acela va interoga bine. Dar acela caruia ii lipseste una din aceste calitati nu
va face niciodata ceva bun”.
Munca anchetatorului denota foarte multa responsabilitate fata de societate,
avand obligatia de a veghea la respectarea legilor si in cazul incalcarii acestora,
sanctionarea acelora care le-au incalcat. De asemenea, anchetatorul are obligatia de
a preveni criminalitatea si de a proteja populatia impotriva consecintelor negative pe
care aceasta le are. Dar anchetatorul nu este numai un aparator al legii si protector
57
al societatii ci si un reprezentant moral al societatii. De aceea, pentru indeplinirea
rolului sau, statul, opinia publica si chiar aparatul de justitie formuleaza o serie de
exigente legale, morale precum si de competenta, deosebit de mari incat un om
obisnuit cu greu ar putea face fata tuturor acestor cerinte.
Asadar, se desprinde concluzia ca a fi magistrat nu este usor, datorita
dificultatilor si riscurilor cu care acesta se confrunta dar si datorita privatiunilor pe
care le implica munca sa.
Un rol important in indeplinirea obligatiilor ce-i revin il are personalitatea
anchetatorului. Aceasta, in decursul anilor, datorita contactului indelungat cu
persoane care au incalcat legea si imprejurarilor complexe in cauze cu un inalt grad
de dificultate, se formeaza, anchetatorul dezvoltandu-si calitatile pe care deja le
avea, calitati speciale ca: perspicacitatea deductiilor si sintezelor, rigiditatea sesizarii
unor relatii si forta argumentarii logice a caror rezultanta formeaza intuitia
profesionala, asa-zisul fler98.
§1. Trasaturile personale – de caracter.

Calitatile moral afective.
Printre calitatile moral – afective cu care trebuie sa fie inzestrat in mod

obligatoriu un bun anchetator, practica pune accent pe stapanirea de sine, rabdarea,
calmul, perseverenta, adica echilibrul emotional. De asemenea, el trebuie sa dea
dovada de mult tact in infruntarea cu invinuitul (inculpatul). Asadar, un bun
anchetator trebuie sa fie o persoana careia sa-i placa sa lucreze cu oamenii, sa stie
sa asculte, sa le castige increderea si respectul intrucat altfel nu va poseda niciodata
forta de persuasiune, ca o conditie absolut necesara unei interogari suficiente99.
Calmul reprezinta adeseori cheia reusitei ascultarii invinuitului (inculpatului),
deoarece este stiut ca, in majoritatea situatiilor, timpul lucreaza in dezavantajul
acestuia. Sentimentul de insecuritate pe care curgerea timpului il intensifica, explica
aparitia contradictiilor in declaratiile invinuitului (inculpatului), revizuirea versiunii
furnizate initial, toate acestea avand ca finalitate in cele din urma marturisirea
faptelor.
Opusul acestei stari – lipsa calmului – poate prejudicia atmosfera in care
trebuie sa se desfasoare ascultarea100. Astfel, daca anchetatorul nu va reusi sa-si
pastreze calmul si prin manifestarile sale negative, va apare in fata invinuitului
(inculpatului) ca un om impresionabil, nervos, agresiv, framantat de problemele
proprii, atunci atmosfera de incredere in care se desfasura pana atunci ancheta va fi
pusa in pericol, diminuandu-se sansele de realizare a scopurilor propuse. Intr-
adevar, invinuitul (inculpatul), constatand ca organul judiciar si-a pierdut calmul,
stapanirea de sine, intuieste ca acesta doreste sa termine cat mai curand ascultarea si
astfel va fi incurajat in atitudinea sa de negare, de denaturare a faptelor. Atunci cand
datorita atitudinii de rea-credinta, a stratagemelor folosite de invinuit (inculpat),
organul judiciar si-a pierdut calmul necesar, trebuie sa dea dovada de putere de
98
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 73
99
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit pag. 73
100
58
stapanire de sine, de autocontrol. El va trebui sa-si disimuleze starea de dezgust,
plictiseala, sila, agresivitatea, arborandu-si mina celui stapan pe sine, a celui deplin
calm.
In special calmul trebuie sa caracterizeze conduita anchetatorului atunci cand
cel ce se afla in fata sa este de buna-credinta si doreste sa faca declaratii sincere,
dar, care datorita emotivitatii sub stapanirea careia se afla, uitarii temporare a unor
imprejurari, intampina dificultati in verbalizarea faptelor, cu consecinte negative
asupra integritatii si fidelitatii declaratiilor, stiindu-se faptul ca starile de incordare
se transmit celui ascultat101.
O alta insusire ce trebuie sa caracterizeze personalitatea anchetatorului este
perseverenta. Perseverenta102 inseamna constanta in aflarea adevarului, nerenuntarea
la lupta, continuarea ascultarii chiar si atunci cand organul judiciar se loveste de
atitudinea refractara, de rezistenta inversuntata opusa de invinuit (inculpat).
§2. Calitatile psiho-intelectuale
Obtinerea unor declaratii complete si fidele, directia si chiar finalitatea

cercetarilor depind in mare masura de iscusinta si maiestria cu care organul judiciar
efectueaza ascultarea invinuitului (inculpatului). Asadar, finalizarea cu succes a
ascultarii invinuitului (inculpatului), pretinde pe langa calitatile moral-afective si
trasaturi psiho-intelectuale. Inteligenta, perspicacitatea, abilitatea, intuitia,
obiectivitatea fiind doar cateva din calitatile pe care trebuie sa le aiba anchetatorul.
Iscusinta cu care organul judiciar conduce ascultarea reprezinta, dupa cum spunea
Hanns Gross, criteriul de apreciere a organului judiciar care arata pregatirea
deosebita a acestuia, adica activitatea ce da adevarata masura insusirilor si
aptitudinilor sale.
In ceea ce priveste profilul psiho-intelectual al anchetatorului, psihologia
judiciara se opreste in mod constant asupra gandirii, memoriei, integritatii
senzoriale.
Gandirea anchetatorului este orientata spre esenta realitatii judiciare, a
evenimentului judiciar, trebuie sa se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare
si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit critic autoreflexiv. De regula, faptele relatate in
ancheta judiciara par intotdeauna reale, verosimile, dar se intampla ca unele
afirmatii sa fie, mai ales la nivelul amanuntelor contradictorii sau neplauzibile103.
J.P. Guilford a introdus in stiinta termenul de gandire divergenta definindu-l
ca fiind capacitatea individului de a parasi sabloanele si solutiile model existente si a
crea o noua solutie sau o noua cale rationala. Referindu-ne la ancheta judiciara,
gandirea divergenta se intalneste in felul de analiza si sinteza a cazului.
Astfel in primul contact cu materialul cazului pe care urmeaza sa-l cerceteze
este nesistematizat si lacunar fiind necesare mai intai o ordonare pentru a stabili
punctele ce urmeaza a fi elucidate si pentru a elabora tactica cercetarii. Pentru
realizarea acestei operatii, ii sunt necesare organului judiciar calitati perceptive,
observative, imaginative si cele de gandire.
101
idem, pag. 201
102
ibidem.
103
V. Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan op.cit., pag. 63
59
Belgianul Ed. Locard, unul din fondatorii stiintei politienesti moderne, afirma
ca “intr-o ancheta, logica ajuta doar sa nu gresesti, dar succesul anchetei este
asigurat de imaginatie”.
Binenteles, un rol deosebit in cercetarea unui caz il are si experienta
anterioara a anchetatorului, experienta ce se cere creativa deoarece intre doua cazuri
nu poate exista decat multa similitudine dar nu si identitate. Aplicarea sablon a unor
tehnici sau gandiri dupa sabloane, fie ele chiar si sabloane legale, impiedica
detalierea si analiza nuantata a cazului104.
Din punctul de vedere al analizei cazului, munca anchetatorului a fosta
asemanata cu cea a istoricului. Ca si acesta, anchetatorul are de reconstituit o
realitate mai apropiata sau mai indepartata in timp, dupa urme disparate, documente
adesea contradictorii, deci franturi de realitate care trebuie completate si interpretate
spre a le da un sens, ca ele sa devina inteligibile. Completarea lacunelor, stabilirea
realitatii in ciuda contradictiilor, atat la istoric cat si la anchetatorul penal, reclama
creativitatea in gandire, ceea ce, in termenii psihologiei actuale inseamna gandire
divergenta.
In studierea materialelor cauzei intra masiv si elemente subiective, dar
procesul gandirii logice al anchetatorului constituie un corectiv esential in evitarea
erorilor. Aplicarea corecta a legilor formale ale gandirii are ca reusita stabilirea
faptelor si formarea unei imagini reale asupra cazului cercetat105.
Memoria este o alta calitate psiho-intelectuala a anchetatorului ce ocupa in
sistemul sau psihic un loc distinct.
Memoria constituie capacitatea acestuia de stocare si conservare a informatiei
primite privind “starile surselor externe si actiunile si trairile subiective in raport cu
ele”106.
S-a constatat ca anchetatorului ii este necesara memoria de lunga durata.
Golu M. defineste memoria de lunga durata ca fiind cea care reprezinta "principalul
rezervor de pastrare a experientei acumulate in cursul activitatii anterioare”. Asadar,
Golu M. intelege acest fel de memorie ca fiind rezervorul principal care pastreaza
experienta acumulata in cursul activitatii anterioare. El arata ca acest fel de memorie
nu stocheaza doar informatiile de constatare privind evenimentele percepute sau
traite dar si evaluarile si interpretarile ei prin prisma unor criterii si modele sociale,
culturale, stiintifice, filosofice, etice, estetice, etc.
De asemenea, deoarece ancheta judiciara se desfasoara in mod oral si
constituie un debut pentru fiecare partener al relatiilor interprofesionale,
anchetatorului ii este necesara pe langa memoria de lunga durata si memoria de
scurta durata pentru a reusi sa consemneze si in scris relatarile partenerilor relatiei,
operatiune care se desfasoara ulterior convorbirii107.
Alaturi de memorie si gandire, psihologia judiciara studiaza drept trasatura
psiho-intelectuala si integritatea senzoriala.
Integritatea senzoriala a anchetatorului se manifesta prin corectitudinea si
exactitatea cu care redacteaza documentele de ancheta ce constituie suportul
104
Bogdan T. op.cit., pag. 192 - 193
105
106
Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice” Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1975, pag. 209-227
107
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 164
60
material al mijloacelor de proba. De aceea, anchetatorul trebuie sa dispuna de o
sanatate buna si de o mare capacitate de efort voluntar108.
Cu tot acest avantaj exprimat in calitatile psiho-intelectuale pe care
anchetatorul le are, totusi ar fi “serios handicapat” daca nu ar poseda acea
inteligenta de contact cu cei pe care ii ancheteaza 109. Se impune ca o exigenta a
situatiilor variate pe care anchetatorul le poate intalni in cursul ascultarii invinuitului
(inculpatului). Astfel, de-a lungul efectuarii acestei activitati, anchetatorul vine in
contact cu invinuitul (inculpatul) ce apartine unor tipuri de personalitate diferite ce
pot adopta o diversitate de atitudini. Asadar, anchetatorul poate fi pus in fata celor
mai neasteptate situatii. Adaptarea tacticii la personalitatea invintuitului
(inculpatului), situatiile neprevazute pana atunci, impune abilitate, gandire tactica,
spontaneitate in luarea deciziilor, adica insusiri ce pot fi sintetizate in aceasta
inteligenta de contact cu care trebuie sa fie inzestrat organul judiciar110.
Experienta acumulata de anchetator in decursul anilor ii dezvolta acest fel de
inteligenta ce cuprinde calitati ca: perspicacitatea, spirit de observatie, insistenta,
subtilitatea deductiilor si sintezelor, puterea de sistematizare si de apreciere a tuturor
probelor materiale existente in cauza, rapiditatea sesizarii unor relatii si forta
argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala.
Intreaga ancheta desfasurata de organul judiciar impune nu numai calitati
deosebite si cunostinte de drept dar si numeroase cunostinte dintr-o multitudine de
domenii, datorita feluritelor urme si probe pe care organul judiciar trebuie sa le
cerceteze si sa le dea o interpretare exacta. Avand in vedre faptul ca activitatea de
ascultare reprezinta o expresie a interactiunii sociale, o forma de comunicare
interumana, aceasta presupune un continuu contact cu indivizi ce apartin unor tipuri
de personalitate diferita, formata in diverse medii sociale, carora le este propice o
anumita mentalitate, o anumita conceptie despre lume, anchetatorul trebuie sa aiba
serioase cunostinte de psihologie in general si psihologie judiciara in special,
aceasta din urma studiind pe cei ce ajung ca invinuiti (inculpati) in fata
anchetatorului, a problemelor ce ii preocupa.
De asemenea, datorita faptului ca acesti indivizi provin din diferite medii
profesionale, organul judiciar trebuie sa stapaneasca serioase cunostinte proprii
diverselor profesii sau meserii, mai ales in cazul infractiunilor legate de indeplinirea
indatoririlor de serviciu. Dovedind ca este un bun cunoscator al modului de
organizare si desfasurare a activitatii in care s-a savarsit infractiunea, organul
judiciar va produce o puternica impresie asupra invinuitului (inculpatului), il va
convinge de inutilitatea tagaduirii faptelor.
Sectiunea a-II-a.
Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in
prezenta invinuitului (inculpatului). Conduita profesionala.
Asa cum am vazut in capitolul precedent, invinuitul (inculpatul) isi insuseste o

diversitate de atitudini si foloseste o serie de mijloace tendentioase incercand astfel
108
idem pag. 164
109
110
A. Ciopraga, op.cit., pag. 201
61
sa scape de raspunderea penala. Pentru a finaliza cu succes ancheta, organul judiciar
va trebui sa contracareze aceste atitudini ale invinuitului (inculpatului). Dar
prestigiul si demnitatea cu care este investit prin functie, fiind purtatorul autoritatii
de stat, il opresc sa adopte aceleasi mijloace nelegale. Astfel incat autoritatea
anchetatorului se fundamenteaza pe o conduita profesionala ce are ca suport norme
deontologice si de etica judiciara reglementate de o serie de legi interne si
internationale, spre exemplu: Codul penal al Romaniei, Codul de procedura penala
al Romaniei, Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii,
adoptat printr-o rezolutie a Adunarii Generale a O.N.U.,precum si alte norme legale.
Aceste norme impun o comportare demna, loiala, corecta, incompatibila cu
inducerea in eroare a invinuitului (inculpatului), respect si intelegere fara a echivala
cu ingaduinta. Conduita profesionala exclude procedeele umilitoare, jignitoare,
acestea constituind o injosire adusa demnitatii sale. In acest sens111Codul de
conduita, intr-unul din articolele sale stabileste obligatia juridica a acestora de a
respecta si proteja demnitatea umana si de a apara drepturile fundamentale ale
oricarei persoane.
In incercarea de a obtine recunoasterea invinuitului (inculpatului) un
anchetator nu trebuie sa recurga la promisiuni sau amenintari pe care nu le poate
pune in fapt si-i depasesc competenta, iar toate cele stabilite intre anchetator si
anchetat trebuie respectate cu strictete, ascultarea trebuie sa se desfasoare intr-un
cadru strict legal.
In aceasta directie Codul de conduita112 precizeaza ca: “nici un responsabil cu
aplicarea legii nu poate da, provoca sau tolera un act de tortura sau orice alta
pedeapsa sau tratament crud, inuman sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al
superiorilor sai cu circumstante exceptionale, ca starea de razboi sau de amenintare
de razboi, o amenintare contra securitatii nationale, instabilitate politica interna sau
alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Reglementarii internationale care pedepseste asemenea tratamente, i se
alatura si reglementarile interne: Codul penal care pedepseste arestarea nelegala si
cercetarea abuziva113, supunerea la rele tratamente114 si incrimineaza infractiunea de
tortura si represiunea nedreapta sanctionata corespunzator115. Tot in acest sens,
Codul de procedura penala contine dispozitii116 ce interzic folosirea mijloacelor de
constrangere.
De asemenea, nu este ingaduita incercarea de a convinge invinuitul
(inculpatul) de inutilitatea tagaduirii pe considerentul ca unul dintre participanti ar fi
recunoscut faptele, iar in realitate sa nu existe o astfel de recunoastere, sau a sustine
ca bunurile ce reprezinta produsul infractiunii au fost gasite intr-un anumit loc, in
urma perchezitiei efectuate la unul dintre complici, desi in realitate acestea nu au
fost descoperite. Aceasta atitudine este nerecomandata deoarece pe de o parte este
nedemn ca organul judiciar sa induca in eroare pe invinuit (inculpat) pretinzand
111
Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii, adoptat printr-o Rezolutie a Adunarii
Generale a O.N.U., art. 2
112
idem art. 5
113
Codul penal al Romaniei, art. 266
114
idem art. 267
115
ibidem, art. 268
116
Codul procesual penal al Romaniei, art. 68: “este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de
constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe”
62
existenta unor probe care in realitate nu exista, o astfel de conduita constituind un
obstacol in calea realizarii rolului educativ al procesului penal, aducand astfel grave
prejudicii autoritaii, prestigiului celui pe care statul l-a investit cu atributii de organ
judiciar; pe de alta parte aceasta conduita de inducere in eroare a invinuitului
(inculpatului) ar putea avea consecinte negative asupra intregii anchete si evolutiei
ulterioare a procesului penal. Aceasta conduita ar avea urmari negative intrucat
invinuitul (inculpatul) ar putea sesiza ca organul juficiar afirma neadevaruri de pilda
sustinerea potrivit careia bunurile sustrase ar fi fost gasite la unul dintre complici
este contrazisa de imprejurarea ca respectivele bunuri au fost ascunse intr-un singur
loc, se va convinge ca acesta nu dispune de probe convingatoare in invinuire, ceea
ce il va determina sa opuna o rezistenta si mai energica.
Prin intreaga sa conduita anchetatorul trebuie sa transmita invinuitului
(inculpatului) acel sentiment de securitate, de incredere si consideratie. Organul
judiciar trebuie sa inspire respect nu datorita autoritatii cu care este investit ci pentru
ca personalitatea, caracterul sau integru impun respect, deoarece numai astfel
ascultarea se poate finaliza printr-un succes117.
In acest sens, anchetatorul trebuie sa-l asigure pe invinuit (inculpat) ca este
interesat in cel mai inalt grad de cunoasterea adevarului iar prin activitatea sa nu
urmareste decat recunoasterea sincera a faptelor. Organul judiciar nu trebuie sa
piarda din vedere ca invinuitul (inculpatul) este un element recuperabil care are si
trasaturi pozitive pe langa cele negative ale personalitatii sale. Va incerca astfel sa-l
convinga, ca desi fapta savarsita este reprobabila iar societatea dezaproba asemenea
manifestari totusi in aflarea si stabilirea sanctiunii, organul judiciar va tine cont nu
numai de activitatea sa ilegala ci si de trasaturile pozitive ale caracterului sau. Ii va
atrage atentia ca orice manevra sau siretlic va folosi, acestea vor fi descoperite,
nereusind sa-l induca in eroare si sa ascunda astfel faptele savarsite. Pe aceasta cale
il va incredinta pe invinuit (inculpat) ca declaratiile sale sincere vor fi apreciate cu
toata obiectivitatea si nimic altceva nu i se va pune in sarcina118.
Practica a demonstrat ca printr-o astfel de conduita profesionala, pana si cel
mai inrait infractor va recunoaste in cele din urma faptele savarsite. In acest sens
anchetatorul trebuie sa adopte o atitudine ferma, exigenta dar nu dura, sa manifeste
simpatie dar fara a face concesii, el trebuie sa fie “un actor innascut” pentru a putea
simula furia, nerabdarea, simpatia, fara a-si pierde vreodata sangele rece. Dupa ce a
descoperit in mare trasaturile personalitatii invinuitului (inculpatului) si a ales cea
mai buna metoda de atac, anchetatorul trebuie sa fie capabil sa-si joace rolul.
Astfel, inutil va adopta o atitudine ferma, simuland o conduita forte daca
privirea ramane blanda si daca vocea pastreaza inflexiuni conciliante, sau
dimpotriva, simuland o conduita persuasiva, daca nu se corecteaza asprimea vocii si
scanteierea amenintatoare a ochilor119. Uneori, atmosfera de incredere si liniste ce
trebuie sa caracterizeze activitatea de ascultare a invinuitului (inculpatului) este pusa
in pericol tocmai datorita adoptarii de catre organul judiciar a acelei atitudini
potrivnice crearii acelui cadru favorabil confesiunii. Astfel, sansa de a realiza
contactul psihologic poate fi ratata din chiar momentul intrarii organului judiciar in
camera de ascultare, daca acesta manifesta o expresie prea severa si prea aspra sau
117
118
idem, pag. 199 – 200
119
63
manifesta aroganta, superioritate si satisfactie fata de situatia critica in care se afla
invinuitul (inculpatul) atat de necesara confesiunii. De regula, termenii folositi de
legiuitor (furt, omor, vatamare) care desemneaza conduita infractionala au o
rezonanta dura in psihicul celui ce a savarsit infractiunea. De aceea, limbajul utilizat
de organul judiciar trebuie astfel ales incat sa usureze expunerea fara reticente a
faptelor. Este indicat ca acesti termeni “brutali” sa fie inlocuiti cu termeni
eufemistici ca “lovire”120.
Aceasta nu inseamna ca pentru a obtine declaratii sincere si complete,
anchetatorul va folosi limbajul conventional, argotic, propriu mediului infractorilor.
Aceasta atitudine este contraindicata deoarece, organul judiciar, purtator al
autoritatii de stat, trebuie sa-si vadeasca superioritatea, sa se impuna fata de cei ce
nu si-au conformat conduita imperativelor normelor vietii sociale. De asemenea,
anchetatorul trebuie sa evite folosirea expresiilor de jargon fata de oamenii cu nivel
de cultura ridicata, precum si folosirea unui vocabular si a unei pronuntii de licentiat
universitar fata de persoanele cu un grad scazut de cultura si educatie121.
Anchetatorul trebuie sa se remarce printr-o exprimare corecta, cerinta ce trebuie
adaptata posibilitatilor de intelegere ale celui cu care vine in contact.
Art. 7 din Codul de conduita prevede: “persoanele care raspund de
aplicarea legilor nu trebuie sa comita nici un act de coruptie. Ele trebuie sa se
opuna cu vigoare oricaror acte de acest gen si sa le combata” 122 deoarece organul
judiciar este aparatorul legii dar si reprezentantul moral al societatii ce aplica in
practica normele de etica si echitate specifice societatii.
Sectiunea a-III-a.
Exemple in doctrina privind unele metode de conduita si tipuri
de anchetatori
Contactul indelung cu invintuitul (inculpatul), situatiile si imprejurarile

complexe in care se afla de cele mai multe ori anchetatorul, isi pun amprenta
profesionala asupra personalitatii sale. Astfel, se dezvolta calitati speciale ca
perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor si sintezelor,
rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta
formeaza intuitia profesionala.
De-a lungul experientei, anchetatorul capata unele deprinderi, obisnuinte care,
o parte dintre acestea sunt incompatibile cu reusita anchetei. Mentionam:
multumirea de sine generata de experienta proprie, ruperea contactului cu
elementele teoretice sau de noutate din profesiune, banuiala excesiva privind orice
persoana anchetata, instalarea stereotipurilor, automatismelor si spiritului rutinier,
tendinta de a suspecta orice om de activitati infractionale, amplificarea nefondata a
unor date sau exagerarea semnificatiei acordata unor gesturi si manifestari
secundare din conduita celor anchetati, modul uneori absent sau defectuos de a
formula intrebari, impertinenta, aroganta sau chiar vulgaritate in relatiile cu
persoanele anchetate, sentimente de simpatie si antipatie fata de invinuit (inculpat).
120
121
C-tin. Aionitoaie, V.Berchesan…, op.cit., pag. 74
122
V. Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan, op.cit., pag. 165
64
Simpatia anchetatorului fata de unii invinuiti (inculpati) se datoreaza unor diferite
imprejurari ca starea materiala precara sau privind comiterea faptei – savarsirea
acesteia este pusa pe seama unui concurs nefericit de intamplari.
La acestea se mai adauga si atitudini particulare adoptate in raport cu
categoriile de invinuiti (inculpaiti): vanitosi, orgoliosi, sinsibili la flatare si la
aprecieri, care-si fac din statutul de infractor un renume. De asemenea, de-a lungul
anilor anchetatorii capata si unele calitati profesionale: obisnuinta de a privi
interlocutorii pe tot parcursul ascultarii, sondandu-le si interpretandu-le corect
comportamentul expresiv in raport cu intrebarile semnificative, deprinderea de a
asigura anchetei linistea si intimitatea necesara, deprinderea anchetatorului de a nu-
si permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de
slabiciune, deprinderea de a intra in ancheta cu incredere in capacitatea personala,
calm si echilibrat, precum si taria morala de a mai insista inca putin din momentul in
care a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic123.
Studierea comportamentului anchetatorilor in relatia anchetator – anchetat a
condus la diferite clasificari, dintre care cea mai frecvent intalnita in literatura de
specialitate este urmatoarea124:
Anchetatorul temperat
Acesta se caracterizeaza printr-un comportament firesc, ascultandu-si cu

atentie si interes interlocutorul, rabdator, calm si analitic. Intervine oportun si
eficient, cu tactul corespunzator situatiei pentru lamurirea aspectelor esentiale ce
intereseaza ancheta.
Anchetatorul amabil
In relatia sa cu cel anchetat manifesta o anumita transparenta si jovialitate. De

asemenea, el nu ezita sa-l trateze cu o tigara sau cu o cafea. Atmosfera degajata pe
care o creaza ofera posibilitatea anchetatorului de a-si putea studia din punct de
vedere psihologic interlocutorul mai amplu. Apare insa riscul ca in cazul in care
amabilitatea nu este constanta, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhiba
iar investigatia poate fi compromisa.
Anchetatorul autoritar
Acest tip de anchetator se caracterizeaza printr-o atitudine rigida, grava, cu

accent de solemnitate. Impunandu-si la modul imperativ vointa in fata celui ascultat.
Nu este interesat in studiul psihologiei celui anchetat si de aceea nu gaseste
modalitatile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Anchetatorul autoritar mizeaza
mai mult pe intimidarea anchetatului decat pe stimularea psihologica a acestuia
pentru a coopera.
Anchetatorul vorbaret
123
124
V. Zdrenghea, T.Butoi, N. Mitrofan, op.cit., pag. 171 – 172
65
Acesta este un tip complexat de necesitatea afirmarii sau necesitatea de a se

descarca de o tensiune afectiva iar logoreea este modalitatea de a se elibera de
aceste stari. Din aceste motive, anchetatorul intervine inoportun si lipsit de eficienta
in relatarile anchetatorului, putand compromite ancheta.
Anchetatorul cabotin
Acest anchetator exagereaza in utilizarea procedeelor actoricesti ceea ce

poate provoca stari improprii pentru ancheta judiciara ca de exemplu amuzamentul,
dispretul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situatii ce pot prejudicia
rezultatele anchetei.
Anchetatorul patern
Adopta un comportament bland in ancheta manifestand uneori chiar

compasiune fata de cel anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii
recidivisti care nu vor ezita sa-si atenueze faptele.
Sistemele mai vechi de drept cunosc, pe langa aceste tipuri de anchetatori si
pe acela de anchetator violent. Nu este inclus in aceasta clasificare deoarece in
sistemul judiciar modern existenta acestuia este greu de imaginat.
In istoria sistemului judiciar acest tip de anchetator este cunoscut sub diferite
denumiri dintre care mentionam cea de “anchetator tortionar” categorie specifica
sistemelor judiciare ale statelor totalitariste.
CAPITOLUL IV.
REGULI SI PROCEDEE TACTICE APLICATE IN ASCULTAREA
INVINUITULUI (INCULPATULUI)
Sectiunea I.
Pregatirea ascultarii
Scopul ascultarii invinuitului (inculpatului) il constituie obtinerea unor

declaratii complete, sincere si fidele asupra tuturor imprejurarilor in care s-a savarsit
infractiunea. Pentru atingerea acestui scop, pregatirea in vederea ascultarii are o
importanta deosebita in cadrul intregii anchete, aceasta pregatire fiind o activitate
66
complexa si obligatorie. Aceasta presupune stabilirea problemelor ce urmeaza a fi
lamurite cu ocazia ascultarii, a tacticii de ascultare, a materialului probator ce va fi
folosit in timpul ascultarii, tinandu-se cont de particularitatea fiecarui individ in
parte, de imprejurarile si modalitatile comiterii infractiunii, de personalitatea si
psihologia invinuitului (inculpatului). Lipsa de pregatire ori pregatirea superficiala a
ascultarii poate avea rezultate negative concretizate in declaratii de slaba calitate,
incomplete, repetarea ascultarii, tergiversarea urmaririi, nelamurirea problemelor
cauzei sub toate aspectele, toate acestea ducand la o finalitate judiciara
necorespunzatoare.
§1. Studierea materialelor existente in cauza
O prima etapa privind pregatirea ascultarii o constituie studierea meterialelor

existente in cauza, practica demonstrand ca ascultarea invinuitului (inculpatului) nu
poate avea succes fara cunoasterea aprofundata a materialelor probatorii
administrate in cauza precum si a tuturor datelor existente pana in acel moment.
Pe baza studiului acestora se stabilesc persoanele care urmeaza a fi ascultate
in calitate de invinuiti (inculpati), faptele ce li se retin in sarcina, participantii,
calitatea si contributia lor la savarsirea infractiunii, problemele ce trebuie sa fie
lamurite prin ascultare.
Astfel, studierea materialelor cauzei presupune cunoasterea de catre
anchetator a datelor si informatiilor referitoare la modul si imprejurarile in care a
fost comisa fapta, a probelor existente in acel moment la dosar. Anchetatorul trebuie
sa detina informatii cu privire la participanti, persoana vatamata, martori. Toate
aceste date urmeaza fie completate, confirmate sau verificate si prin declaratiile
invinuitului (inculpatului). De exemplu, in functie de modul de sesizare a organuluil
judiciar, va fi studiata plangerea, denuntul sau procesul-verbal de constatare a
efectuarii unor acte premergatoare cand organul de urmarire penala s-a sesizat din
oficiu.
De asemenea, este necesar studierea cercetarii la fata locului, urmelor sau
mijloacelor materiale de proba descoperite si ridicate la fata locului, declaratiile
eventualelor victime, ale martorilor oculari. In urma acestui studiu, anchetatorul va
retine datele, probele ce vor fi folosite in timpul ascultarii si va stabili momentul,
ordinea si modul in care vor fi folosite.
Studierea materialului cauzei trebuie facuta de urgenta si cu obiectivitate125,
tinandu-se seama atat de probele in acuzare, cat si de cele in aparare precum si de
circumstantele atenuante ori agravante.
Pentru asigurarea rezultatului pozitiv al ascultarii, organul de urmarire penala
va studia, pe langa materialul cauzei si literatura juridica de specialitate precum si
alte domenii. Literatura juridica ofera posibilitatea de documentare cu privire la
aspectele teoretice dar, mai ales, la cele legate de practica judiciara in materie. Pe de
alta parte avand de cercetat, de exemplu o infractiune savarsita intr-un sector de
activitate productiva, organul de urmarire penala trebuie sa se documenteze si cu
privire la actele normative si la reglementarea interna referitoare la organizarea si
desfasurarea procesului de productie, la atributiile de serviciu ale persoanei in
125
Stancu Em. Op.cit., pag. 131
67
cauza, la relatiile dintre furnizori si beneficiari, la circuitul actelor financiar-
contabile etc.126
Cunoasterea temeinica a intregului material al cauzei, confera anchetatorului
o pozitie superioara in timpul cercetarii, contribuind la elucidarea temeinica a
tuturor problemelor cauzei.
Trebuie avut in vedere si faptul ca, atunci cand problemele pentru care este
ascultat invinuitul (inculpatul) au legatura cu alte dosare, studiul se va extinde si
asupra acestora.
Este indicat ca, odata cu studierea materialelor la care s-au facut referiri,
problemele ce trebuie clarificate cu invinuitul (inculpatul) sa fie notate, aceasta
ajutand in mare masura la intocmirea planului de ascultare127.
§2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii
Modul de desfasurare a ascultarii se realizeaza conform planului general de

urmarire penala elaborat in vederea solutionarii cauzei si care contine versiunile,
problemele de clarificat, metode tactice ce urmeaza a fi folosite, ordinea de
efectuare a diverselor activitati procedurale. Din punct de vedere tactic, organizarea
ascultarii presupune:
a) Determinarea exacta a problemelor ce urmeaza a fi clarificate cu ocazia
ascultarii, precum si a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;
b) Pregatirea materialului probator ce urmeaza sa fie folosit in timpul
ascultarii – mijloace materiale de proba, fotografii, diverse
inregistrari128;
c) Stabilirea ordinii in care se va face ascultarea. Daca in cauza exista mai
multi invinuiti (inculpati) la inceput vor fi ascultati cei care detin mai
multe informatii. Deseori se impune ascultarea mai intai a martorilor,
prioritate avand martorii oculari. Date mai pot fi obtinute din activitati
extraprocesuale, efectuarea de expertize judiciare;
d) Stabilirea modalitatii de citare, data, ora, locul in care acestia urmeaza sa
fie prezenti in vederea ascultarii129.
Ordinea si modalitatea de citare este necesar de fixat in asa fel incat sa se
evite, mai ales in faza primelor ascultari, contactul intre diversele persoane
interesate in cauza, indeosebi in ipoteza existentei mai multor invinuiti (inculpati),
martori, persoane vatamate, parti civile etc. In asemenea imprejurari, daca
ascultarea se face la intervale de timp ce permit contactul intre cei ascultati si cei
care urmeaza sa fie ascultati, primii pot dezvalui problemele asupra carora a insistat
organul judiciar, ce au declarat in legatura cu ele si care ar putea fi datele obtinute
de anchetator.
Uneori, acest aspect reiese din modul cum sunt puse intrebarile, din
materialele prezentate in timpul ascultarii, din permisivitatea sau reactiile
necenzurate ale magistratului. In special invinuitii (inculpatii) sunt interesati sa
126
C-tin Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 51
127
idem, pag. 51
128
I.G.Wilhelm, “Introducere in practica criminalistica’, Stuttgart 1974, pag. 98, in acest sens si Stancu Em.,
op.cit., pag. 132
129
Stancu Em. op.cit., pag. 132
68
comunice intre ei si sa se puna de acord asupra continutului declaratiilor, sau sa
staruie pe langa martori cu rugaminti, intimidari, promisiuni, pentru ca acestia sa nu
faca declaratii, sa nu relateze tot ce cunosc, sau sa-si retraga declaratiile, in special
in faza de judecata.
Pericolul ingreunarii anchetei, prin contactul intre invinuiti sau dintre acestia
si martori, este mai mare in cazul in care ei se afla in stare de libertate. De aceea, se
recomanda in special, in cazurile complexe, dificile, in care sunt cercetate fapte cu
un pericol social mai mare, sa se procedeze la citarea invinuitului (inculpatului) –
daca acesta nu este retinut – in dimineata zilei in care va avea loc ascultarea, la ore
relativ apropiate si, daca este posibil, in incaperi diferite ale sediului organului de
urmarire penala.
In anumite imprejurari, nu trebuie exclusa posibilitatea deplasarii
anchetatorului la locul in care se afla invinuitul (inculpatul) – loc de munca,
domiciliu, spital, arest.
Din punct de vedere psihologic, ascultarea poate fi mult mai eficienta daca se
face la locul comiterii faptei, mai ales in cazul infractiunilor savarsite cu violenta –
omor, viol, talharie, etc130.
§3.Planificarea ascultarii
O alta etapa privind pregatirea ascultarii o constituie planificarea ascultarii.

Finalizarea pregatirii ascultarii invinuitului (inculpatului) se materializeaza
intr-un plan de ascultare, intocmit pentru fiecare invinuit (inculpat) in parte.
Planul de ascultare va contine urmatoarele:
-0 problemele ce urmeaza a fi lamurite cu invinuitul (inculpatul) precum si
succesiunea lor;
-1 intrebarile de fond sau de amanunt, la care va trebui sa raspunda invinuitul
(inculpatul);
-2 materialul probator care va fi folosit in timpul ascultarii;
-3 forta probatorie a materialului existent, probe directe, indirecte, mijloace
materiale de proba;
-4 momentul indicat pentru folosirea materialului probator;
-5 datele cunoscute despre psihologia si personalitatea celui ascultat131.
In alcatuirea planului se va tine seama de orice situatie care se poate ivi in
timpul ascultarii, chiar neasteptata, astfel incat organul judiciar sa nu fie luat prin
surprindere ori derutat de atitudini sau reactii neasteptate. De aceea, este necesar sa
poata fi modificat in functie de desfasurarea ascultarii, de relatarile invinuitului
(inculpatului), asadar, sa aiba un caracter flexibil. Acesta va conduce si la
posibilitatea adaptarii, modificarii sau formularii de noi intrebari referitoare la fapta
cercetata si la persoana autorului132.
De asemenea, este indicat ca, in cadrul ascultarii, sa fie clarificat un singur
obiectiv. Daca lamurirea tuturor aspectelor ce intereseaza cauza impune ascultarea
invinuitului (inculpatului) in mai multe sedinte de ascultare, de fiecare data trebuie
130
idem, pag. 133
131
C-tin Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 55
132
69
sa fie intocmit un plan care sa vizeze problemele ce trebuie clarificate in cadrul
ascultarii respective.
In planul de ascultare organul de urmarire penala nu poate formula dinainte
toate intrebarile, deoarece nu pot fi prevazute toate variantele de raspuns ale
invinuitului (inculpatului). De aceea, apare necesitatea formularii si a unor intrebari
de rezerva, care urmeaza a fi adresate in timpul ascultarii, in raport cu aparitia unor
situatii neprevazute, cu reactiile invinuitului (inculpatului), cu argumentele prevazute
de catre acesta.
Din punct de vedere tactic intrebarile trebuie asezate in plan in asa fel incat
sa-l surprinda pe invinuit (inculpat), sa nu poata prevede punerea lor si astfel sa nu
aiba un raspuns pregatit. De asemenea, intrebarile de rezerva au menirea de a
contracara manevrele invinuitului (inculpatului) cand acesta a reusit sa gaseasca o
iesire.
Tratarea cu superficialitate a activitatii de alcatuire a planului ascultarii poate
avea efecte negative asupra solutionarii cauzei.
Daca intocmirea unui plan este absolut necesara in cazurile dificile, cu
invinuiti (inculpati) care refuza sa recunoasca, fac declaratii nesincere, mincinoase
sau se contrazic. Elaborarea cel putin a unei schite de plan se impune si in cazurile
simple, aspect de natura sa serveasca la urgentarea solutionarii cauzei133.
§4. Alte activitati desfasurate de organul de urmarire, privind pregatirea

ascultarii134
a) Citarea sau aducerea invinuitului (inculpatului) in camera de ascultare
Invinuitul (inculpatul) poate fi ascultat in stare de libertate sau sub stare de

arest preventiv.
In cazul invinuitului (inculpatului) sub stare de arest preventiv, acesta este
adus la locul unde va fi ascultat. In ceea ce priveste invinuitul (inculpatul) aflat in
stare de libertate, acesta este chemat pentru a fi ascultat prin citare sau prin aducere,
cu respectarea dispozitiilor legale.
Alegerea momentului de citare ori de aducere a invinuitului (inculpatului)
pentru ascultare este important atat din punct de vedere tactic cat si din punct de
vedere organizatoric.
De asemenea, momentul inmanarii citatiei este ales in functie de obiectul
cauzei si de complexitatea ei.
Din punct de vedere tactic, practica judiciara a demonstrat ca este mai bine ca
citatia sa fie inmanata in ziua sau in seara zilei anterioare datei fixate pentru
ascultare. Cand in cauza sunt mai multi invinuiti (inculpati) care trebuie ascultati,
citarea acestora se face in asa fel incat sa fie evitata posibilitatea sa ia legatura intre
ei, inainte de a se prezenta la ascultare. Pentru aceasta citarea nu trebuie sa fie
133
idem
134
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op. cit., pag. 55 – 57
70
facuta la aceeasi ora, chiar daca ascultarea se va face concomitent, dar separat, a
tuturor invinuitilor (inculpatilor).
Invinuitul (inculpatul) care a fost citat legal dar nu s-a prezentat la data fixata,
poate fi adus pe baza de mandat de aducere.
Sunt situatii cand invinuitul (inculpatul) este adus pe baza mandatului de
aducere, inainte de a fi fost chemat prin citatie. Motivatia organului de urmarire
penala este prevenirea unor urmari negative, atunci cand detine informatii privind
intentia invinuitului (inculpatului) de a se sustrage de la urmarirea penala, sau cand
incearca sa impiedice descoperirea adevarului prin influentarea martorilor,
expertilor, distrugerea sau alterarea materialului probator.
b) Alegerea locului unde urmeaza sa fie efectuata ascultarea
Aceasta activitate prezinta o deosebita importanta si contribuie la crearea

unei ambiante propice desfasurarii in bune conditii a ascultarii. Camera in care se va
desfasura ascultarea trebuie sa fie mobilata sobru, fiind interzis ca pe pereti sa se
afle tablouri, fotomontaje, harti, deoarece acestea distrag atentia invinuitului
(inculpatului). De asemenea, tot in aceasta camera nu trebuie sa existe obiecte,
deoarece acestea pot fi folosite de invinuit (inculpat) intr-un scop agresiv impotriva
organului de urmarire penala.
In locul unde se efectueaza ascultarea nu trebuie sa aiba acces si alte
persoane. Prezenta altor persoane decat a celei ce desfasoara ascultarea, discutiile
purtate sau activitatea desfasurata de acestea, impiedica crearea momentului
psihologic menit sa determine pe invinuit (inculpat) sa recunoasca fapta.
In situatia in care invinuitul (inculpatul) se gaseste in imposibilitatea de a se
prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmarire penala va proceda la ascultarea lui
la locul unde se afla, avand in vedere si cu aceasta ocazie ca locul de ascultare sa
corespunda acestor cerinte.
c) Asigurarea prezentei aparatorului
Pe toata durata procesului penal, invinuitul (inculpatul) are dreptul de a fi

asistat de un aparator. Aparatorul va asista pe invinuit (inculpat) cu incuviintarea
organului de urmarire penala, ce va lua masuri pentru asigurarea prezentei acestuia
la data si locul fixate pentru ascultare.
d) Asigurarea prezentei interpretului
Aceasta activitate are loc in cazul invinuitului (inculpatului) care nu vorbeste

limba romana, sau nu se poate exprima.
Organul de urmarire penala are obligatia de a asigura folosirea unui interpret.
Aceasta activitate are drept scop ajutarea organului de urmarire penala de a
intelege ceea ce declara invinuitul (inculpatul) care nu cunoaste limba folosita in
desfasurarea procesului penal sau chiar daca o cunoaste nu se poate exprima.
Asadar, asigurarea prezentei interpretului nu este numai o obligatie pentru
organul de urmarire penala ci constituie un sprijin in efectuarea ascultarii.
71
a) Asigurarea conditiilor materiale in care urmeaza sa se desfasoare

ascultarea invinuitului (inculpatului)
Pe langa mediul favorabil ascultarii ce trebuie creat de organul de urmarire

penala, acesta va trebui sa asigure mijloacele de proba ce vor fi utilizate pe
parcursul acestei ascultari, precum si mijloacele tehnice ce vor fi folosite:
magnetofon, magnetoscop etc.
Este indicat ca pe biroul celui ce desfasoara ascultarea, sa se afle planul de
ascultare, coala de hartie pe care se va consemna declaratia si instrumentul de scris.
Dosarul cauzei si mijloacele materiale de proba nu vor fi lasate la indemana
invinuitului (inculpatului). Studiind in prealabil materialele din dosarul cauzei si
intocmind planul de ascultare, anchetatorul cunoaste problemele pe care trebuie sa
le lamureasca de fiecare data si, in consecinta, prezenta dosarului de urmarire
penala pe masa de lucru este inutila si neindicata. De asemenea, in cazul in care
anchetatorul detine informatii privind unele intentii agresive sau despre pozitia de
negare a faptelor comise ale invinuitului (inculpatului), pe langa cel care
instrumenteaza cauza este indicat sa asiste si un alt lucrator. Aceasta, atat pentru a
se asigura supravegherea atenta a invinuitului (inculpatului), cat si pentru a se
inlatura incercarile lui de a ataca, de a-si produce vatamari ori de a provoca ale
incidente.
Sectiunea a-II-a
Ascultarea propriu-zisa
- cele trei etape -
Conform art. 70-74 C.pr.pen., ascultarea invinuitului (inculpatului) se

desfasoara in trei etape principale:
-0 verificarea identitatii invinuitului (inculpatului);
-1 relatarea libera;
-2 punerea de intrebari.
§1. Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului). Crearea contactului

psihologic intre anchetator si anchetat
Potrivit art. 70 C. pr. pen., invinuitul (inculpatul) este intrebat cu privire la

nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor,
cetatenie, adresa, antecedente penale si alte date necesare stabilirii situatiei sale
personale.
De asemenea, dupa verificarea identitatii si introducerea in atmosfera, celui
ascultat i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in
vedere sa declare tot ce stie, cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in
legatura cu aceasta. In cazul in care exista suspiciuni privind identitatea celui
ascultat, se poate apela la evidentele politiei, cazierului si altor cartoteci judiciare.
Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului) este obligatorie pentru a nu fi
invinuita o alta persoana decat cea care a savarsit infractiunea.
72
Aceasta etapta nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a
studia comportamentul invinuitului (inculpatului) fata de situatia in care se afla,
ajutand astfel la stabilirea procedeelor tactice de ascultare a invinuitului
(inculpatului)135.
Aceasta prima etapa nu are ca obiectiv doar verificarea identitatii invinuitului
(inculpatului) ci si crearea unui contact psihologic favorabil ascultarii.
Complexitatea activitatii de ascultare a invinuitului (inculpatului), importanta
pe care aceasta o are in cadrul intregului proces penal ofera un rol insemnat primului
contact intre cei doi adversari: organul judiciar si invinuitul (inculpatul).
“Avantajul de pozitie”136 il are organul judiciar, fiind investit cu autoritatea de
stat, in vederea tragerii la raspundere penala pe cel ce a incalcat legea. Pozitia
opusa, inferioara o ocupa invinuitul (inculpatul) care, prin savarsirea infractiunii a
incalcat legea si astfel va fi tras la raspundere penala, suportand consecintele faptei
sale.
De aici deriva dificultatea crearii unei atmosfere favorabile comunicarii si
recunoasterii sincere a faptelor, invinuitul (inculpatul) vazand in organului judiciar
un adversar care la prima “greseala” il va sanctiona.
Stabilirea contactului psihologic intre organul judiciar si invinuit (inculpat)
constituie crearea acelei atmosfere de umana intelegere, prielnica comunicarii fara
ascunzisuri, comunicarii deschise de la om la om137. Aceasta atmosfera poate fi
obtinuta prin abordarea unei teme neutre, discutii privind familia, starea de sanatate,
profesia petrecerea timpului liber. De asemenea, realizarea acestei atmosfere
depinde, in primul rand, de priceperea organului judiciar de a atenua opozitia de
interese intre parteneri, de capacitatea acestuia de a-l determina pe invinuit
(inculpat) sa colaboreze cu el, altfel spus, de aptitudinea de a-l aduce pe invinuit
(inculpat) din situatia de oponent la cea de colaborator. Foarte important pentru
crearea atmosferei de calm este obtinerea increderii si respectului invinuitului
(inculpatului) printr-o atitudine demna, impunand ascultarii o atmosfera de
seriozitate si de calm, lipsita de aroganta, in general de orice ar putea conduce la
instalarea tensiunii psihice. Organul judiciar va evita folosirea duritatii si expresiilor
necivilizate138.
Evitarea aspectelor privind infractiunea savarsita precum si celor privind
activitatea infractionala anterioara, produce de multe ori un efect psihologic
deosebit, mai ales atunci cand se asteapta sa fie tratat cu asprime. Aceasta atitudine
a organului judiciar este de natura a deruta, a deconcerta si a atenua starea de
tensiune agresiva, deoarece tactica adoptata de invinuit (inculpat) nu mai este
corespunzatoare si in consecinta, trebuie schimbata. Nereusirea crearii unei
atmosfere de calm, are ca efecte relatii incordate intre invinuit (inculpat) si organul
judiciar, marcate de neincredere, atmosfera de animozitate ostila care determina pe
invinuit (inculpat) sa opuna rezistenta, potrivnica unei recunoasteri sincere.
In concluzie, primul contact intre invinuit (inculpat) si organul judiciar este
decisiv pentru obtinerea unor declaratii sincere si complete determinand succesul si
chiar insuccesul intregii activitati de cercetare. Creare acestei atmosfere favorabile
135
V.Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan, op.cit., pag. 155
136
137
138
73
constituie o regula generala ce trebuie aplicata inca de la inceput, mai ales in cazul
primei audieri. De asemenea, numai printr-o atmosfera de calm si incredere in
organul judiciar se pot obtine declaratii complete si sincere.
§2. Faza relatarii libere
Organul de urmarire penala, inainte de a-l asculta pe invinuit (inculpat), ii

cere acestuia sa faca o declaratie scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se
aduce139.
Art. 71 C.pr.pen. prevede urmatoarele reguli tactice:
a) Fiecare invinuit (inculpat) este ascultat separat, fara ca de fata sa fie alti
invinuiti (inculpati), in cazul in care exista mai multi; de asemenea, nu
este recomandata nici prezenta altor persoane, chiar si straine in cauza,
cu exceptia organului judiciar.
b) Invinuitul (inculpatul) este lasat sa declare liber tot ce stie in cauza. Astfel,
el nu va fi intrerupt pana la terminarea relatarii, chiar daca se constata
ca este nesincer. Numai in cazul in care se va abate intentionat de la
subiect, i se va pune in vedere sa revina la fondul problemei;
c) Ascultarea nu poate incepe cu citirea sau reamintirea unor eventuale
declaratii date ulterior;
d) Invinuitul (inculpatul) nu poate prezenta ori citi o declaratie scrisa mai
inainte, dar se poate servi de insemnari asupra unor amanunte.
La aceste reguli se mai adauga si altele. Astfel, nu se admite folosirea de
violente, amenintari, alte mijloace de constrangere, probe precum si promisiuni sau
indemnuri, in scopul de a obtine declaratii. Asadar, este interzisa obtinerea cu orice
pret a recunoasterii invinuirii.
Prin relatarea libera invinuitul (inculpatul) are posibilitatea sa prezinte faptele
in succesiunea lor fireasca fara a fi intrerupt prin adresarea altor intrebari. De
asemenea, anchetatorul are posibilitatea sa-l studieze pe invinuit (inculpat), sa-l
observe si sa noteze omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar
contraziceri pentru care, ulterior, pe marginea lor, sa-si stabileasca procedeele
tactice ce le va adopta in ascultare.
In timpul relatarii libere, anchetatorul trebuie sa evite intreruperea invinuitului
(inculpatului), aprobarea sau dezaprobarea afirmatiilor acestuia, sa-si manifeste
satisfactia sau nemultumirea. Anchetatorul, in timpul ascultarii trebuie sa
dovedeasca stapanire de sine, rabdare, calm si in general o atitudine prin care sa nu-
si exteriorizeze sentimentele fata de invinuit (inculpat).
Relatarea libera prezinta unele avantaje pentru organul de urmarire penala140:
139
140
Stancu Emilian, op.cit., pag. 136
74
-0 exista posibilitatea cunoasterii sau verificarii cu exactitate a modului in
care s-a savarsit infractiunea si a mobilului acesteia, mai ales in cazul
unor declaratii sincere si complete;
-1 pot fi obtinute date noi despre faptele si imprejurarile cauzei, despre
participanti, informatii pe care organul judiciar nu le detinea;
-2 in cazul unor declaratii nesincere sau incomplete, exista totusi posibilitatea
studierii si cunoasterii invinuitului (inculpatului); a pozitiei acestuia fata
de fapta comisa;
-3 de asemenea, toate observatiile pe care anchetatorul le face pe parcursul
relatarii libere cu privire la invinuit (inculpat) pot fi folosite pentru
stabilirea procedeelor tactice ce vor fi utilizate in continuare
Specialistii in psihologie judiciara apreciaza ca relatarea libera este mai
sincera decat interogatoriul, acesta provocand reactii mixte ale persoanei ascultate,
determinate de reprezentarile si tendintele afective evocate prin intrebare141.
De asemenea, inca din aceasta faza invinuitul (inculpatul) poate fi conditionat
sa faca declaratii sincere. Astfel, desi organul judiciar va trebui sa-si controleze cea
mai mica reactie care l-ar putea face permisiv pentru cel ascultat, el trebuie totusi sa
stabileasca un contact uman cu interlocutorul, marcat psihic de starea de frustrare in
care se afla, mai ales daca este arestat.
S-a remarcat ca invinuitul (inculpatul) poate transmite informatii pe cale
nonverbala, intari afirmatiile verbale sau le pot contrazice. Avantajul acestei cai de
comunicare extraverbala consta in imposibilitatea unui control constient al reactiilor
de natura sa transmita involuntar informatiile.
De remarcat faptul ca invinuitul (inculpatul) poate refuza sa faca declaratii.
De asemenea, invinuitul (inculpatul) nu poate fi ascultat daca se afla sub influenta
narcoticelor sau alcoolului142.
§3. Faza adresarii de intrebari
Cea de-a treia etapa si cel mai incordat moment al ascultarii o constituie
adresarea de intrebari.
- Clasificarea intrebarilor
Se clasifica dupa mai multe criterii143:

I. Dupa caracterul lor general
-0 intrebari de control;
-1 intrebari de precizie;
-2 intrebari de completare sau ajutatoare.
II. Dupa felul problemelor urmarite:
-0 intrebari cu caracter general (tema);
-1 intrebari problema;
-2 intrebari de detaliu.
141
Emilio Mira Y. Lopez “Manuel de psychologie juridique” Paris, 1959
142
Suciu C. op.cit. pag. 587
143
Stancu Em. op.cit. pag. 138
75
Intrebarile tema – au un caracter general si se refera la faptele sau
imprejurarile cauzei, privite in totalitatea lor. Aceste intrebari ofera invinuitului
(inculpatului) posibilitatea sa declare tot ceea ce are de aratat in legatura cu faptele
pentru care este invinuit.
Intrebarile problema – acestea au un caracter mai putin general. Sunt folosite
la lamurirea mai concreta a unor aspecte ale faptei.
Exemplu: “Cum ati intrat in posesia pistolului ?”
“Cum ati imobilizat victima ?”
Aceste intrebari se pun pentru lamurirea unor probleme ce se ridica in cadrul
cercetarii si care sunt formulate astfel incat sa restranga sfera raspunsurilor posibile
date de invinuit (inculpat).
Exemplu: “Cum ati intrat in depozitul intreprinderii ?”144
Intrebarile de detaliu sau de control – sunt folosite in scopul obtinerii unor
amanunte referitoare la imprejurarile in care s-a savarsit fapta pentru verificarea
explicatiilor invinuitului (inculpatului). Se doreste prin aceste intrebari demonstrarea
invinuitului (inculpatului) netemeinicia sustinerilor sale si de a-l determina sa
renunte la negarea faptelor savarsite. Prin aceste intrebari se doreste si relatarea
unor aspecte neglijate de invinuit (inculpat) cu sau fara intentie. Din raspunsurile pe
care invinuitul (inculpatul) le da la aceste intrebari, organul judiciar isi poate da
seama de logica intregului sistem de aparare a-l invinuitului (inculpatului). Cu
ajutorul acestor intrebari, invinuitul (inculpatul) poate fi cu usurinta demascat,
incurcandu-l in reteaua proprie.
De regula, conform practicii aceste intrebari dau rezultate bune in special in
cazul invinuitilor (inculpatilor) recidivisti care datorita experientei pe care o au in
domeniu isi pregatesc declaratiile cu atentie. Ei comit insa unele erori si
inconsecvente logice. Astfel, prin punerea acestor intrebari, aceste aspecte sunt
exploatate pentru a determina furnizarea datelor necesare aflarii adevarului,
colaborarea invinuitului (inculpatului), clarificarea problemelor cauzei. De aceea,
intrebarile de detaliu sunt folosite frecvent in cazul cand invinuitul (inculpatul) face
declaratii nesigure, contradictorii.
Intrebarile de detaliu sunt de mai multe feluri: de control, ajutatoare, de
precizie.
Aceste intrebari nu trebuie sa fie sugestive pentru ca pot influenta negativ
intregul mers al ascultarii.
In cazul intrebarilor sugestive invinuitul (inculpatul) ori nu raspunde, ori
confirma numai o afirmatie a celui ce conduce ascultarea, astfel incat nu se poate
stabili nimic real din continutul faptelor. Astfel in loc ca ascultarea sa fie formulata:
“Cati oameni erau acolo cand ati intrat ?” forma sugestiva a acestei intrebari ar fi: “
Nu-i asa ca atunci cand ati intrat acolo erau trei oameni ?”.
O varianta a intrebarilor sugestive o reprezinta intrebarile alternative.
Intrebarile alternative sunt intrebarile care se pun atunci cand se urmareste
verificarea sinceritatii invinuitului (inculpatului). Nu se pun la inceputul lamuririi
unor probleme deoarece ar avea rol de intrebari sugestive dar daca invinuitul
(inculpatul) a raspuns la o intrebare cu doua raspunsuri contradictorii se poate pune
o intrebare alternativa.
144
Suciu C., op.cit. pag. 586
76
Exemplu: “Ati fost incaltat sau descult ?”
Intrebarile de detaliu pe langa rolul de a preciza si lamuri faptele, servesc la
angajarea procesului asociativ al memoriei, pentru ca prin sublinierea unor aspecte
invinuitul (inculpatul) sa-si aminteasca faptele care servesc la acuzarea sau la
apararea sa.
De asemenea intrebarile de detaliu impreuna cu alte procedee de ascultare
sunt folosite frecvent in cazul cand invinuitul (inculpatul) face declaratii nesincere,
contradictorii, adopta o pozitie refractara pe parcursul cercetarilor145.
- Tactica adresarii intrebarilor
Intrebarile puse invinuitului (inculpatului) se fac pe cale verbala iar daca

invinuitul (inculpatul) declara ca nu a inteles i se repeta intrebarea. Dupa ascultarea
raspunsului se pot pune cateva intrebari de detaliu, si apoi atat intrebarile cat si
raspunsurile se consemneaza in procesul-verbal de ascultare. Intrebarile se
consemneaza la persoana a-II-a plural iar raspunsurile la persoana I singular.
Invinuitul (inculpatul) nu poate raspunde la intrebari daca se afla sub
influenta:
-0 narcoticelor
-1 in stare de ebrietate
-2 in stare de hipnoza, datorita dreptului sau la aparare ce este garantat de
lege146
Intrebarile se pun numai dupa terminarea relatarii libere in scopul obtinerii de
informatii cu privire la fapta si invinuire, descoperirea unor date noi, lamuririi
anumitor amanunte in legatura cu diferite fapte care intereseaza cauza. De
asemenea, se urmareste obtinerea unor explicatii complete asupra tuturor faptelor ce
se pun in sarcina invinuitului (inculpatului); a cunoasterii si verificarii tuturor
argumentelor pe care invinuitul (inculpatul) le invoca in apararea sa; restabilirea in
memoria invinuitului (inculpatului) a faptelor si imprejurarilor care au importanta in
apararea acestuia; obtinerea de la invinuit (inculpat) de date in special de detalii cu
privire la anumite fapte necesare pentru verificarea veracitatii declaratiilor acestuia;
demascarea declaratiilor mincinoase, nesincere, in cazul in care declaratiile
invinuitului (inculpatului) vin in contradictie cu imprejurarile precis stabilite ale
cauzei.
Intrebarile trebuie sa fie concrete, cu referire precisa la o anumita imprejurare
sau problema ce necesita a fi lamurita. De asemenea, intrebarile se formuleaza clar
si concis fara a avea doua intelesuri sau fara a fi sugestive.
Intrebarile se ordoneaza in asa fel incat fiecare din ele sa reprezinte o noutate
pentru invinuit (inculpat) incat prin ele sa nu se evidentieze problemele care
intereseaza in mod deosebit urmarirea, precum nici importanta pe care ar avea-o
pentru cauza raspunsurile date.
Se recomanda ca intrebarile care tin de esenta cauzei sa fie puse printre cele
de importanta minora.
145
Suciu C. op.cit., pag. 586
146
idem, pag. 587
77
Pentru verificare dupa fiecare raspuns se pot pune intrebari de control. In
cazul unor contradictii intre declaratile invinuitului (inculpatului) si materialul cauzei
se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea si momentul
prezentarii acestor probe se alege in functie de materialul de la dosar si de
personalitatea invinuitului (inculpatului).
Daca invinuitul (inculpatul) se gaseste intr-o stare nervoasa si se framanta,
intrebarile trebuie intensificate urmand una dupa alta cu un caracter net ofensiv.
Alegerea intrebarilor care vor fi folosite depinde in primul rand de pozitia
invinuitului (inculpatului) cu privire la invinuire. Intrebarile sunt necesare mai ales in
cazul declaratiilor nesincere precum si a celor incomplete. In cazul invinuitului
(inculpatului) sincer, i se pot pune intrebari ajutatoare avand ca scop reactivarea
memoriei.
Sectiunea a-III-a.
Procedee tactice folosite in cadrul ascultarii invinuitului
(inculpatului) dupa adresarea intrebarilor
§1. Ascultarea repetata
Acest procedeu consta in ascultarea in mod repetat a invinuitului

(inculpatului) cu privire la aceleasi fapte si imprejurari, amanunte. Avand loc la
anumite intervale de timp intre declartiile invinuitului (inculpatului) vor aparea
inevitabil contraziceri, nepotriviri cu toate incercarile de a reproduce cele relatate
anterior pentru ca detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu
toate pregatirile facute in acest sens de catre invinuit (inculpat). Astfel,
contrazicerile dintre declaratiile invinuitului (inculpatului) cu privire la aceleasi fapte
sau imprejurari trebuie explicate in final de catre acesta, demonstrandu-i-se astfel
netemeinicia afirmatiilor pe care le-a facut anterior, putand fi determinat sa
recunoasca adevarul.
Tactica ascultarii repetate este deci, folosita in special in cazul declaratiilor
incomplete, contradictorii si mincinoase in care intrebarile de detaliu au o mare
importanta147.
§2. Ascultarea incrucisata
Are drept scop destramarea sistemului de aparare al invinuitului (inculpatului)

nesincer, inrait, refractar, care se situeaza in pozitia negarii totale a faptelor
savarsite. Este un procedeu ofensiv si consta in ascultarea aceluiasi invinuit
(inculpat) de catre doi ori mai multi anchetatori ce s-au pregatit in mod special in
acest scop si cunosc problemele cauzei in care se face ascultarea.
Acest procedeu prezinta avantaje dar si dezavantaje.
Avantajul consta in faptul ca invinuitului (inculpatului) nu i se da posibilitatea
sa-si pregateasca raspunsuri mincinoase, intrebarile fiind adresate de fiecare
anchetator alternativ, intr-un ritm sustinut, alert.
Dezavantajele pe care le prezinta acest procedeu sunt mai multe si anume:
147
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op. cit., pag. 130
78
-0 dezorientarea, derutarea persoanei ascultate mai ales in cazul in care
invinuitul (inculpatul) este sincer si are un psihic mai slab;
-1 un alt neajuns consta in faptul ca uneori nu toti cei care ancheteaza
stapanesc perfect problemele cauzei si se pot incurca reciproc148.
§3. Ascultarea sistematica
Acest procedeu este folosit atat in cazul invinuitului (inculpatului) sincer

pentru a-l ajuta sa lamureasca toata problematica cauzei, mai ales in cauzele
complexe cu grad ridicat de dificultate cat si in cazul invinuitului (inculpatului)
sincer, refractar, pentru ca-l obliga sa dea explicatii logice cronologice, succesive la
toate aspectele care fac obiectul invinuirii.
In cadrul acestui procedeu prin intermediul intrebarilor invinuitului
(inculpatului) i se solicita sa clarifice sistematic cum a conceput si pregatit
infractiunea, persoanele participante si modul in care a actionat fiecare etc.
In cazul in care invinuitul (inculpatul) a comis mai multe infractiuni, in raport
cu personalitatea si psihologia acestuia, organul de urmarire penala va stabili daca
ascultarea va incepe in legatura cu infractiunea cea mai usoara sau sau cea mai grea.
Cand exista mai multi invinuiti(inculpati) in cauza fiecare trebuie ascultat cu privire
la activitatea proprie cat si separat cu privire la activitatea fiecarui participant149.
§4. Ascultarea progresiva
Invinuitului (inculpatului) i se prezinta gradat probele sau datele privind

invinuirea ce i se aduce incepand cu datele despre care stie ca se afla in posesia
anchetatorului si terminand cu cele la care nu se asteapta sa fie detinute de organul
judiciar. In mod normal probele de la urma sunt cele mai puternice dar ele trebuie sa
fie bine verificate.
Acest procedeu este conform unui deziderat exprimat in literatura de
specialitate potrivit caruia suspectului sau invinuitului nu trebuie sa i se arate in mod
prematur probele vinovatiei sale intrucat pot exista si altele inca necunoscute de
organul de urmarire penala si care ar putea fi obtinute in continuare.
Exemplu: probe referitoare la diferite amanunte secundare ale infractiunii sau
ale diferitelor fapte neesentiale care dovedesc indirect existenta infractiunii.
Invinuitul (inculpatul) renunta adesea la declaratiile neadevarate facute
anterior150.
§5. Ascultarea frontala
Aceasta consta din prezentarea inca din primul moment pe neasteptate a

probelor celor mai importante din care reiese cu claritate vinovatia celui ascultat.
Nu este recomandabil sa se faca inainte de relatarea libera a invinuitului
(inculpatului) si fara o prealabila verificare a exactitatii tuturor datelor care stau la
148
149
idem.
150
79
baza invinuirii. Exemplu: declaratiile martorului ocular sau scrisoarea gasita de catre
anchetator in care invinuitul (inculpatul) recunoaste ca a savarsit infractiunea.
Acest procedeu urmareste ca prin patrunderea in veriga cea mai slaba a
apararii sale sa determine pe invinuit (inculpat) sa faca declaratii adevarate. In
practica de ancheta, asemenea proba o constituie adesea concluziile expertilor.
In ceea ce priveste atat ascultare frontala dar si ascultarea progresiva,
anchetatorul trebuie sa tina seama pe langa probele concrete existente si de
personalitatea invinuitului (inculpatului) - puterea lui de vointa, gradul de
permisivitate, gradul de incapatanare in negarea vinovatiei - precum si de valoarea
probatorie a probelor care i se prezinta.
Probele nu trebuie prezentate invinuitului (inculpatului) inainte de relatarea
libera.
De asemenea, nu trebuie sa i se prezinte invinuitului (inculpatului) toate
probele deodata deoarece intr-un asemenea caz anchetatorul va fi dezarmat din
punct de vedere tactic. Invinuitului (inculpatului) trebuie sa i se prezinte numai
probele verificate, concludente151.
§6.Alte procedee tactice
Tactica “intrebarilor surpriza”
Aceasta tactica este folosita in momente psihice de o anumita tensiune create

special pentru obtinerea unor declaratii sincere. De exemplu, adresarea intrebarii: “
Cine v-a ajutat sa transportati obiectele sustrase?” dupa ce invinuitul (inculpatul) a
vazut ca unul dintre complici a fost introdus intr-o incapere alaturata. Acest
procedeu mai este numit si tactica intrebarilor neasteptate152.
Tactica “complexului de vinovatie”
Aceasta consta din alternarea unor intrebari neutre, cu intrebari ce contin

cuvinte “afectogene”, referitoare la fapta, la rezultatele ei, la persoanele implicate –
numele victimei, denumirea bunurilor furate, etc. O astfel de tactica da rezultate
deosebite mai ales in cazul persoanelor mai sensibile.
Pentru obtinerea unor declaratii sincere, trebuie observate atent reactiile
invinuitului (inculpatului) la intrebarile ce i se adreseaza, deoarece reusita
procedeului nu depinde numai de raspunsurile invinuitului (inculpatului) ci si de
observarea si aprecierea acestuia153.
Ascultarea invinuitului (inculpatului) despre activitatea celorlalti participanti

la savarsirea infractiunii
Acest procedeu se aplica atunci cand in cauza exista mai multi invinuiti
(inculpati) participanti la savarsirea aceleiasi infractiuni, adica in cazul coinvinuitilor
(coinculpatilor).
151
152
idem, pag. 140
153
80
Cunoasterea invinuitilor (inculpatilor) implicati in cauza, permite organului de
urmarire penala sa gaseasca veriga cea mai slaba in randul participantilor si cu
aceasta sa inceapa ascultarea. Se solicita invinuitului (inculpatului) sa declare ceea
ce cunoaste despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasandu-i-se
impresia ca persoana sa intereseaza mai putin organul de urmarire penala. In acest
mod, invinuitul (inculpatul) poate prezenta date valoroase in legatura cu fapta
comisa, date pe care ulterior va trebui sa le explice si implicit, sa faca declaratii
despre propria activitate.
Acest procedeu prezinta atat avantaje cat si dezavantaje.
Dezavantajul il constituie ca cel ascultat, nu intotdeauna este dispus sa
divulge activitatea participantilor, datorita intelegerilor stabilite inainte dar mai ales,
dupa comiterea faptei, cu privire la modul de comportare in eventualitatea
descoperirii faptelor. Nestiind daca si ce au declarat ceilalti participanti, fiecare va
avea retineri, dar va manifesta in schimb, un interes deosebit de a afla de la organul
de urmarire penala care este pozitia celorlalti invinuiti (inculpati).
Prin confruntarea datelor obtinute din declaratiile participantilor, chiar daca
nu au declarat totul despre propria activitate, organul de urmarire penala poate
desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicati in cauza.
Acest procedeu asigura obtinerea unor rezultate bune in practica intrucat
fiecare invinuit (inculpat) aflat in fata unor date cunoscute de catre anchetator,
despre care el nu declarase nimic anterior, va fi dispus sa demaste pe ceilalti
participanti154.
Solicitarea de a justifica modul in care invinuitul (inculpatul) a folosit timpul

intr-o anumita perioada
Acest procedeu se foloseste, de regula, atunci cand invinuitul (inculpatul)

refuza sa faca declaratii. Cunoscandu-se activitatea invinuitului (inculpatului),
acestuia i se va solicita sa declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legatura, ce a
intreprins mai inainte in timpul si dupa comiterea faptei. Explicatiile date vor fi
verificate riguros pe zile, ore, minute si locuri.
De asemenea, procedeul este utilizat in cazul invinuitilor (inculpatilor)
nesinceri, oscilanti in declaratii care incearca sa impiedice aflarea adevarului.
Acestora li se va cere sa arate ce au facut, pe zile si ore, sa prezinte locul unde s-au
aflat, persoanele cu care au luat legatura.
Verificarea informatiilor obtinute ofera posibilitatea afirmarii nesinceritatii
invinuitului (inculpatului), deoarece in declaratiile sale apar perioade, locuri,
persoane care nu corespund realitatii din punctul de vedere al detaliilor. Pe baza
rezultatelor verificarii, folosindu-se starea psihica a invinuitului (inculpatului) acesta
va putea fi determinat sa recunoasca faptele cu ocazia unei noi ascultari.
In cadrul acestui procedeu se mai poate solicita invinuitului (inculpatului) sa
justifice sursa mijloacelor de existenta – in cazul celor neincadrati in munca, sa dea
explicatii cu privire la provenienta bunurilor, valorilor gasite cu ocazia perchezitiei
corporale sau domiciliare.
154
81
Folosirea acestui procedeu, pe langa faptul ca are influenta asupra pozitiei
invinuitului (inculpatului) in timpul anchetei, prezinta avantajul ca poate duce la
extinderea cercetarilor asupra altor infractiuni si faptuitori.
Intrebarile folosite in cadrul procedeului trebuie sa fie scurte, precise, la
obiect pentru a nu se lasa posibilitatea invinuitului (inculpatului) sa invoce ca nu a
inteles asupra a ceea ce insista, sa faca declaratii generale, de principiu, etc.155
Sectiunea a-III-a.
Consemnarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)
§1. Consemnarea primelor declaratii
Potrivit legii procesual penale156 inainte de a fi ascultat invinuitul (inculpatul)

trebuie sa dea o declaratie scrisa personal cu privire la invinuirea ce i se aduce.
Aceasta declaratie se consemneaza de catre invinuit (inculpat) pe o coala de
hartie si nu pe un formular tipizat. Acesta isi formuleaza declaratiile cu propriul
vocabular, asa cum doreste, insa trebuie sa se refere la pozitia fata de invinuirea ce i
se aduce. Declaratia scrisa de catre invinuit (inculpat) este datata si vizata de
organul de urmarire penala, in fata caruia a fost facuta. Atunci cand invinuitul
(inculpatul) nu poate sa-si scrie singur declaratia ori refuza sa o faca, se incheie un
proces-verbal care motiveaza lipsa declaratiei invinuitului (inculpatului) din dosarul
cauzei.
Daca dispozitiile legale157 prevad obligatia anchetatorului de a cere
invinuitului (inculpatului) sa faca declaratii scrise, art. 70 C.pr.pen. asigura regulile
de consemnare a declaratiilor158.
§2. Consemnarea declaratiilor ulterioare
Dupa ce declaratia a fost scrisa, se citeste acestuia, iar daca solicita i se da sa

o citeasca. Daca este de acord cu cele consemnate o semneaza pe fiecare pagina si
la sfarsit. Daca nu poate sau refuza sa o semneze, se face mentiune despre aceasta
in declaratie. Declaratia este semnata si de catre organul de urmarire penala, iar
atunci cand a fost folosit interpretul, declaratia va fi semnata si de catre acesta.
Daca invinuitul (inculpatul) doreste sa faca completari, modificari, rectificari in
declaratii, acestea vor fi consemnate si semnate in conditiile mentionate mai sus.
Dupa ce i s-a citit ori a citit declaratia, invinuitul (inculpatul) va face aceasta
mentiune la sfarsitul ei. Spatiile ramase libere se bareaza pentru a inlatura orice
suspiciune cu privire la completarea lor ulterioara.
Consemnand declaratiile invinuitului (inculpatului), organul de urmarire
penala trebuie sa respecte o serie de cerinte, una dintre acestea privind forma de
redactare a declaratiilor.
Consemnarea trebuie sa reflecte cat mai fidel expunerea invinuitului
(inculpatului) scop in care trebuie sa fie folosite expresiile, cuvintele celui ascultat,
155
156
157
158
82
cu evitarea incercarilor de sinteza sau explicare inutila a celor declarate sau cu
consemnarea a ceea ce este indecent ori vulgar159.
§3. Mijloacele tehnice de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
Aceste mijloace sunt banda magnetica sau video-magnetica. Si in acest caz se

aplica regulile procesual penale si cele de tactica, invinuitului (inculpatului)
aducandu-i-se la cunostinta ca declaratia sa va fi inregistrata. Imprimarea incepe cu
indicarea datei si locului de inregistrare, a numelui si calitatii anchetatorului dupa
care ascultarea isi urmeaza cursul firesc. Eventualele pauze facute in timpul audierii
sunt mentionate inainte si dupa reluarea inregistrarii, care va incepe cu repetarea
ultimelor cuvinte rostite de invinuit (inculpat), inainte de pauza. Aceleasi mentiuni se
fac si in ipoteza in care intervine vreo defectiune tehnica.
La sfarsit banda este audiata in intregime invinuitul (inculpatul) fiind intrebat
daca imprimarea a fost efectuata in mod corect, atat intrebarea cat si raspunsul fiind
si ele inregistrate, ca si mentiunile despre ora la care s-a terminat ascultarea si
despre aparatura folosita la imprimare – magnetofon, viteza de inregistrare, tipul de
banda magnetica si microfon.
Capatul benzii este sigilat, iar rola, sau caseta impachetata si sigilata la randul
ei, purtand semnatura organului judiciar care a luat declaratia si a invinuitului
(inculpatului). Despre toate aceste operatii se fac mentiunile cuvenite in declaratia
scrisa.
Aceste inregistrari prezinta deosebite avantaje. Anchetatorul are posibilitatea
sa sesizeze toate nuantele de declaratii, toate reactiile unei persoane, pe care altfel
le-ar scapa sau nu le-ar consemna absolut exact.
Un alt avantaj este acela ca invinuitul (inculpatul) va reveni mult mai greu
asupra declaratiilor anterioare si, cu atat mai mult, nu va putea sa sustina ca le-a
facut in urma unor violente, amenintari, promisiuni sau indemnuri.
Despre inregistrare se vor face mentiuni in declaratia scrisa, care ramane
principalul mijloc de consemnare a rezultatelor ascultarii potrivit legii160.
§4. Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)
Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului) este o activitate deosebit de

importanta, necesara si indicata deoarece se controleaza veridicitatea celor relatate
de invinuit (inculpat), cunoscandu-se astfel pozitia pe care se situeaza acesta la
cercetare. Prin verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului), anchetatorul
obtine un avans fata de invinuit (inculpat) deoarece el, cunoscand pozitia acestuia il
poate determina sa faca declaratii conforme cu realitatea.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) se verifica, in primul rand, prin
compararea continutului lor cu datele si probele verificate, administrate anterior
ascultarii.
Uneori insa, asemenea date si probe lipsesc ori sunt insuficiente pentru a se
putea aprecia daca declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt veridice si complete.
159
idem, pag. 79
160
Stancu Em. op.cit., pag. 142 - 143
83
De aceea, pe parcursul ascultarii, organul de urmarire penala trebuie sa insiste
asupra tuturor detaliilor, sa solicite cat mai multe precizari pentru a obtine
amanuntele necesare verificarii temeinice a acestor declaratii.
Neverificarea explicatiilor date de invinuit (inculpat) in apararea sa poate
avea ca urmare efectuarea unor cercetari incomplete, subiective, retineri sau arestari
ilegale, restituirea cauzei pentru completarea ori refacerea cercetarilor, achitari sau
grave erori judiciare. Promptitudinea cu care sunt verificate afirmatiile invinuitului
(inculpatului) mai ales a apararilor si a alibiurilor prezentate, are importanta pentru
pozitia acestuia in timpul cercetarilor. Convins de seriozitatea cu care sunt privite
declaratiile sale, de operativitatea verificarii lor, invinuitului (inculpatului) nesincer ii
va fi greu sa persiste pe pozitia de negare a faptelor.
Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului) se realizeaza pe intregul
parcurs al cercetarii, prin efectuarea diverselor activitati de urmarire penala:
-0 perchezitii domiciliare,
-1 ridicare de obiecte si inscrisuri,
-2 ascultari de martori,
-3 confruntari,
-4 dispunerea unor constatari tehnico-stiintifice sau expertize,
-5 reconstituiri, etc.
Pe baza rezultatelor verificarii, organul de urmarire penala este obligat sa
asculte din nou pe invinuit (inculpat), mai ales atunci cand declaratiile sale nu sunt
confirmate.
Analiza declaratiilor invinuitului (inculpatului) si confruntarea datelor
rezultate din verificarile efectuate cu probele existente in cauza permit organului de
urmarire penala sa-si formuleze convingerea intima asupra vinovatiei ori
nevinovatiei acestuia161.
161
C-tin. Aionitoaie, V. Berchesan…, op.cit., pag. 79 - 80
84
CAPITOLUL V.
PARTICULARITATI PRIVIND TACTICA ASCULTARII INVINUITULUI
(INCULPATULUI) IN CAZUL UNOR INFRACTIUNI DISTINCTE
§1. Particularitatile ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunii de

omor162
Aceste particularitati sunt generate in primul rand de natura infractiunii

comise. Asadar, prin ascultarea invinuitului (inculpatului), trebuie sa fie lamurite, in
principal urmatoarele probleme163:
- modul in care s-a pregatit pentru savarsirea omorului si activitatile pe care
le-a desfasurat in acest scop;
-modul in care si-a petrecut timpul in perioada premergatoare, concomitenta
si ulterioara savarsirii infractiunii;
- locul unde s-a aflat, activitatile desfasurate, persoanele care l-au vazut si pot
confirma acest lucru;
- motivul pentru care s-a aflat in locul unde a fost savarsit omorul sau in
imprejurarile acestuia - ori cum explica faptul ca a fost vazut in acele locuri;
- care era tinuta sa vestimentara si ce incaltaminte purta, insistandu-se pe
descrierea amanuntita a fiecarui obiect de imbracaminte si pe caracteristicile
incaltamintei;
- daca o cunostea pe victima, de cand, in ce imprejurari a cunoscut-o si natura
relatiilor dintre ei;
- cand s-a intalnit ultima data cu vincima, unde, motivul intalnirii si discutiile
ce le-au purtat, precum si persoanele ce pot confirma aceasta;
- cauzele care au generat conflictul;
- imprejurarile in care a comis omorul;
- instrumentele, obiectele, armele de care s-a folosit, loviturile aplicate si zona
corpului in care a lovit;
162
Incriminata in Codul penal al Romaniei intr-o varianta simpla in art. 174 si doua variante agravante in art. 175
– omorul calificat si in art. 176 omorul deosebit de grav
163
C-tin Aionitoaie, V. Berchesan…, “Tratat de metodica criminalistica”, Editura “Carpati” Craiova 1994,
pag. 70 - 71
85
- reactia victimei si modul in care a incercat sa se apere;
- obiectele, valorile si inscrisurile pe care le-a luat de la victima - cu
descrierea caracteristicilor individuale;
- actiunile intreprinse pentru a sterge urmele ori a ascunde fapta comisa;
- itinerariul parcurs de la locul faptei, locurile unde s-a oprit, persoanele cu
care s-a intalnit, discutiile avute cu acestea, eventual, motivele ce le-a invocat
referitoare la prezenta lui in locul respectiv ori cu privire la starea in care se afla -
hainele rupte, patate, zgarieturi etc.;
- motivele invocate fata de membrii de familie ori alte rude privitoare la
acelasi aspect;
- destinatia bunurilor, valorile luate de la victima, precum si a obiectelor,
instrumentelor sau armelor cu care a infaptuit omorul;
- ce “alibiuri” si-a creat pentru a incerca sa scape de raspundere pentru fapta
comisa si actiunile intreprinse in acest sens s.a.
Problemele enumerate sunt orientative, ele putand fi extinse in raport cu
imprejurarile concrete in care a fost savarsita infractiunea, probele si mijloacele de
proba existente la data ascultarii, forta probanta a acestora si, nu in ultimul rand,
pozitia pe care o adopta invinuitul (inculpatul) in cursul cercetarii. Oricum,
problematica ascultarii trebuie sa se regaseasca in planul de ascultare ce finalizeaza
pregatirea acestei importante activitati.
§2.Particularitatile ascultarii invinuitului (inculpatului) in cazul

infractiunii de pruncucidere164
Ascultarea invinuitei (inculpatei), precum si a celorlalti faptuitori

In raport cu particularitatile fiecarei cauze, cu materialul probator administrat
pana la acea data si forta probanta a acestuia, ascultarea invinuitei (inculpatei)
trebuie sa vizeze lamurirea urmatoarelor probleme principale165:
- existenta starii de graviditate si motivele care au determinat-o sa duca
sarcina pana la termen;
- cine este tatal copilului si relatiile in care se afla cu acesta;
- cine a avut initiativa uciderii noului-nascut si imprejurarile in care a luat
hotararea suprimarii vietii acestuia;
- actiunile intreprinse pentru a ascunde sarcina fata de membrii de familie,
rude, cunoscuti, colegi de serviciu etc.;
- locul unde a nascut si motivele alegerii acestuia;
- persoanele care au asistat-o la nastere si in ce a constat ajutorul acestora;
- ingrijirile acordate noului-nascut;
- modul in care a suprimat viata noului-nascut, obiectele sau instrumentele de
care s-a folosit, provenienta acestora, locul unde le-a ascuns ori abandonat, dupa
comiterea faptei;
- activitatile desfasurate in vederea ascunderii infractiunii savarsite - modul de
transportare a cadavrului, obiectele in care a fost transportat, cine a facut coletele,
164
Incriminata in Codul penal al Romaniei, art. 177 ca fiind fapta de ucidere a copilului nou nascut savarsita
imediat dupa nastere, de catre mama aflata intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere ce se pedepseste cu
inchisoare de la 2 la 7 ani
165
C-tin Aionitoaie, V. Berchesan,… op.cit., pag. 93 - 94
86
nodurile si legaturile, cand si cine a incinerat fatul, vasele sau recipientele folosite,
produsele de combustie utilizate, traseul parcurs de la locul comiterii pruncuciderii
pana la locul ascunderii, considerentele pentru care a ales locul respectiv pentru
ascunderea sau ingroparea victimei;
- persoanele care au ajutat-o in activitatea infractionala si contributia fiecareia
la pregatirea, punerea in executare si ascunderea urmarilor faptei;
- cum a motivat absenta de la domiciliu, locul de munca etc. fata de familie,
colegi, prieteni ori, dupa caz, lipsa copilului;
- daca dupa nastere au survenit complicatii, natura acestora si daca s-a
adresat vreunei unitati medicale s.a.
Din declaratiile celorlalti coinvinuiti (coinculpati) trebuie sa rezulte: gradul de
rudenie fata de mama si noul-nascut, data cand au luat la cunostinta despre starea de
graviditate a femeii si iminenta nasterii, modul in care au organizat suprimarea vietii
fatului si actiunile desfasurate pentru atingerea scopului propus, conditiile in care a
avut loc nasterea, metodele si mijloacele folosite pentru comiterea faptei si pentru
ascunderea ei, obiectele, instrumentele ori substantele de care s-au folosit, locul
ascunderii cadavrului etc. De fapt, aceste persoane fiind participanti la infractiunea
de omor calificat, ascultarea lor se face dupa regulile cunoscute.
§3.Particularitatile inivnuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor de ucidere

din culpa si vatamare corporala din culpa, savarsite ca urmare a accidentelor
de circulatie166
Alaturi de imprejurarile de fapt in care s-a produs accidentul - stabilite pe

baza constatarilor facute cu ocazia cercetarii la fata locului, ascultarii martorilor,
persoanelor vatamate s.a. -, ascultarea invinuitilor (inculpatilor) poate contribui
decisiv la lamurirea completa a mecanismului si cauzelor producerii accidentului, a
raspunderii pentru producerea acestuia. Problemele pe care trebuie sa le lamureasca
ascultarea difera de la cauza la cauza. Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa
se efectueze cat mai urgent posibil, succesul fiind conditionat de probele
adminstrate pana in acel moment, de masura in care acestea reusesc sa formeze un
tablou complet al celor petrecute, de pregatirea care se face in vederea desfasurarii
acestei activitati.
Indiferent de conditiile si imprejurarile in care s-a produs accidentul, planul
de ascultare trebuie sa vizeze lamurirea urmatoarelor probleme167:
- imprejurarile concrete in care s-a produs accidentul;
- cauzele care au generat producerea acestuia;
- momentul in care victima s-a angajat in traversare si cand a observat-o, in
conditiile date de vizibilitate;
- actiunile ori inactiunile victimei, inainte de impact;
- viteza cu care a circulat pe portiunea respectiva de drum;
166
Forma de vinovatie este in cazul ambelor infractiuni culpa in ambele sale forme: usurinta si neglijenta, acest
lucru are importanta la individualizarea pedepsei. Sunt incriminate in Codul penal al Romaniei, uciderea din culpa
in art. 178 si vatamarea corporala din culpa in art. 184
167
C-tin Aionitoaie, V. Berchesan,… op.cit., pag. 139 – 140
87
- motivul pentru care nu s-a conformat semnificatiei indicatoarelor rutiere ce
impuneau restrictii de viteza in zona ori rularea cu o viteza pana la limita evitarii
oricarui pericol;
- starea fizica in momentul conducerii autovehiculului si producerii
accidentului - obosit, bolnav, sub influenta bauturilor alcoolice;
- motivele care l-au determinat sa conduca autovehiculul intr-o astfel de stare;
- persoanele in compania carora a consumat bauturi alcoolice - locul,
cantitatea, sortimentul si ora ingerarii alcoolului, alimentele consumate;
- activitatile pe care le-a intreprins pentru evitarea accidentului prin
manevrarea autovehicului;
- actiunile ori inactiunile ulterioare producerii accidentului;
- motivele care l-au determinat sa paraseasca locul faptei fara incuviintarea
organelor de politie si sa abandoneze autovehiculul implicat in accident;
- activitatile pe care le-a intreprins in vederea stergerii urmelor infractiunii;
- persoanele care mai cunosc despre fapta savarsita si imprejurarile in care au
luat cunostinta despre aceasta s.a.
§4.Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor privitoare

la viata sexuala
a. In cazul infractiunii de viol168, daca invinuitii (inculpatii) accepta

colaborarea cu organele de urmarire penala, cu ei pot fi lamurite toate problemele
cauzei. Indiferent de pozitia pe care se situeaza acestia, organele de urmarire penala
sunt obligate sa insiste, cu ocazia ascultarii, pentru clarificarea urmatoarelor
aspecte169:
- conditiile in care au cunoscut victima,;
- metodele si mijloacele folosite pentru exercitarea constrangerii ori spre a
aduce victima in imposibilitatea de a se apara sau de a-si exprima vointa;
- modul in care a reactionat victima;
- raporturile sexuale - relatiile sexuale intretinute;
- locul si timpul savarsirii faptei;
- durata in care victima a fost lipsita de libertate;
- numarul participantilor;
- ce a intreprins fiecare;
- unde se aflau in momentul savarsirii faptei;
- alte infractiuni savarsite in afara violului;
- activitatile desfasurate dupa comiterea faptei.
De asemenea, trebuie sa se urmareasca daca invinuitul (inculpatul) se cunostea cu
victima si relatiile in care s-au aflat.
b. In cazul infractiunii de raport sexual cu o minora170, prin ascultarea
invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa se stabileasca daca aveau cunostinta despre
varsta minorei171;
- calitatea fata de victima sau raporturile in care se aflau cu aceasta;
168
Incriminat in Codul penal al Romaniei in art. 197
169
C-tin. Aionitoaie V. Berchesan … op.cit. pag. 151 - 152
170
Incriminata in Codul penal al Romaniei in art. 198
171
C-tin Aionitoaie. V. Berchesan … op.cit. pag. 155
88
- activitatile pe care le-au intreprins pentru determinarea la intretinerea
raportului sexual;
- conditiile de loc si timp in care a fost savarsita infractiunea;
- persoanele care cunosc despre activitatea ilicita desfasurata.
c. In cazul infractiunii de intretinere de relatii sexuale intre persoane de
acelasi sex172.
Se cunoaste faptul ca aceasta infractiune, prin natura sa, se savarseste de
doua persoane. In marea majoritate a cazurilor o persoana intretine relatii sexuale cu
mai multe persoane, astfel ca cercul persoanelor care sunt in legatura unele cu altele
si care au savarsit impreuna asemenea acte este destul de larg, iar cercetarile se
efectueaza, de obicei, asupra intregului grup ori a majoritatii participantilor care au
intretinut astfel de relatii.
Cunoscand faptul ca in cercetarea grupurilor de infractori care au savarsit
asemenea fapte, o mare importanta o prezinta recunoasterile invinuitilor
(inculpatilor), care trebuie coroborate in asa fel incat eventuala retractare a unora sa
nu puna la indoiala vinovatia lor, este indicat a se alege pentru prima ascultare
invinuitul (inculpatul) considerat sincer, dispus sa recunoasca faptele savarsite. In
acest fel, pe langa faptul ca se obtin date despre activitatea sa, se verifica probele
existente, se pot dovedi si infractiunile savarsite de ceilalti membri ai grupului.
Cu ocazia ascultarii invinuitilor (inculpatilor), trebuie sa se stabileasca:
- cand au inceput activitatea ilicita;
- persoanele de acelasi sex cu care au intretinut relatii sexuale;
- imprejurarile in care si-au cunoscut partenerii: data, locul, intermediarii,
persoanele care mai erau de fata;
- unde au intretinut relatii sexuale, cu descrierea amanuntita a interiorului
camerelor respective, cu indicarea obiectelor ce se aflau in incaperi;
- daca si in ce a constat scandalul public produs;
- daca au purtat corespondenta cu persoanele cu care au intretinut asemenea
relatii; in ce a constat aceasta, cum au scris-o, pe ce fel de hartie, cum au semnat-o,
daca poseda corespondenta de la parteneri, unde se afla;
- daca s-au fotografiat impreuna cu persoanele cu care au intretinut relatii
sexuale, unde, cand, cu ce ocazie;
- unde sunt fotografiile;
- daca si-au daruit reciproc fotografii, ce fel, cate, unde se afla acestea;
- daca au primit sau au dat cadouri partenerilor; in ce au constat acestea, cu
ce ocazie, unde se afla;
- persoanele care mai frecventau cercul lor.
In cazul infractiunii prevazuta de art. 200 alin.2 si 3 cu ocazia ascultarii
invinuitilor sau inculpatilor trebuie lamurite urmatoarele aspecte: cine este minorul,
daca stiau varsta acestuia, starea persoanei cu care au intretinut raportul
homosexual, cine a provocat-o, modul in care au exercitat activitatea ilicita au
intretinut sau nu relatii homosexuale - desi sub aspectul existential infractiunii nu
prezinta importanta daca au trecut sau nu la savarsirea faptei.
172
Incriminat in Codul penal al Romaniei in art. 200, infractiunea prezinta pericol social deoarece aduce atingere
relatiilor sociale privind viata sexuala care trebuie sa se desfasoare in mod liber, dar fara a se vatama sentimentul
de pudoare si onoare sexuala
89
Asa cum s-a aratat, recunoasterea faptelor se face cu greutate de catre
invinuiti (inculpati) din cauza afectiunii fata de parteneri, a incercarilor de a scapa
de raspunderea penala, de aceea se impune mult tact, rabdare si perseverenta in
ascultarea acestora173.
d. In cazul infractiunii de perversiune sexuala174, prin ascultarea invinuitilor
(inculpatilor) trebuie sa fie lamurite urmatoarele probleme175:
- persoanele de sex opus cu care au intretinut acte nefiresti in legatura cu
viata sexuala;
- natura acestor acte;
- conditii de loc si timp in care au savarsit fapta;
- persoanele cu care au discutat despre activitatea desfasurata.
In cazul in care fapta a fost savarsita impotriva persoanelor special ocrotite de
lege trebuie sa se urmareasca cine sunt persoanele si starea acestora.
De asemenea, trebuie stabilite prin ascultarea persoanelor pe care le-au
indemnat sau ademenit la practicarea actelor de perversiune sexuala, metodele si
mijloacele folosite pentru aceasta.
§5.Particularitatile ascultarii invinuitilor (inculpatilor) in cazul infractiunilor

de furt si talharie176
Rezolvarea problematicii complexe pe care o ridica ascultarea invinuitilor

(inculpatilor) nu se poate asigura decat printr-o temeinica pregatire si alegerea celor
mai adecvate procedee tactice de ascultare. Alegerea procedeelor tactice de
ascultare este conditionata de particularitatile fiecarei cauze si, nu in ultimul rand,
de psihologia fiecarui infractor in parte.
Atat in cazul furturilor, cat si a talhariilor, din declaratia invinuitilor
(inculpatilor) trebuie sa rezulte:
- modul in care s-au pregatit in vederea savarsirii infractiunii - obiectele,
instrumentele pregatite sau confectionate in acest scop, persoanele care le-au
confectionat, inclusiv daca acestea cunosteau destinatia lor, informatiile culese
despre victime, intelegerile dintre participanti;
- timpul si locul savarsirii infractiunii;
- mijloacele folosite pentru a intra in posesia bunurilor sau valorilor;
- traseul parcurs, modul de escaladare - efractie, locul unde se aflau bunurile,
drumul parcurs in incinta imobilulului, felul in care a transportat bunurile ori valorile
furate etc. -, precum si pentru a pune victima in imposibilitatea de a se apara ori a-si
exprima vointa - loviturile aplicate, obiectele sau instrumentele folosite, zona
corpului in care au lovit victima, substantele folosite si modul in care le-au procurat,
in ce au constat amenintarile s.a.;
- bunurile si valorile sustrase - cu evidentierea caracteristicilor individuale - si
destinatia ulterioara a acestora;
- modul in care a reactionat victima cand a fost atacata;
173
Aionitoaie C-tin. V. Berchesan… op.cit., pag. 158 - 159
174
Incriminata in Codul penal al Romaniei, art. 201 si aceasta infractiune prezinta acelasi pericol social ca
infractiunea precedenta
175
Aionitoaie C-tin., V. Berchesan…op.cit. pag. 163
176
Ambele infractiuni sunt incriminate in Codul penal al Romaniei, furtul intr-o varianta simpla in
art. 208 si o varianta calificata in art. 209, iar talharia in art. 211 intr-o varianta tip si doua variante agravante
90
- cine i-a ajutat la savarsirea furtului sau talhariei si in ce a constat contributia
celorlalti participanti la pregatirea, savarsirea si ascunderea urmelor infractiunii;
- traseul parcurs pentru a parasi locul faptei;
- locul unde se afla obiectele sau instrumentele folosite pentru comiterea
infractiunii - atat cele utilizate la efractie, cat si cele ce au servit pentru amenintarea
ori exercitarea violentelor asupra victimei;
- modul in care au valorificat produsul infractiunii;
- daca s-au constituit in grup in vederea comiterii de infractiuni, modul de
organizare si rolul ce revenea fiecarui participant;
- alte persoane care cunosc despre savarsirea infractiunii si imprejurarile in
care au luat cunostinta despre aceasta;
- alibiurile pe care si le-au creat in vederea derutarii organelor de urmarire
penala s.a.
Practica judiciara evidentiaza faptul ca in cazul unor astfel de infractiuni pot
fi folosite, cu bune rezultate, urmatoarele procedee tactice - fie separat, fie
combinate:
- ascultarea sistematica a participantilor cu privire la fiecare infractiune
savarsita si referitor la rolul fiecaruia;
- solicitarea de a justifica modul in care infractorii si-au petrecut timpul in
perioada comiterii furturilor sau talhariilor ori solicitarea justificarii bunurilor si a
valorilor descoperite - cu ocazia perchezitiilor ori in momentul prinderii;
- ascultarea unui invinuit (inculpat) despre activitatea celorlalti coinvinuiti
(coinculpati);
- folosirea intrebarilor detaliu si ascultarea repetata.
Ultimele doua procedee si-au dovedit eficienta, in cazul grupurilor de
infractori care au actionat o perioada mare de timp. De regula, infractorii se inteleg,
in eventualitatea ca vor fi prinsi, ce anume sa declare, cum sa declare si care sa fie
“participatia” fiecaruia. Nu putine sunt cazurile cand unii infractori, asumandu-si
intreaga raspundere pentru faptele savarsite incearca sa faca “scapati” pe ceilalti,
indeosebi pe organizatorii grupului. Alteori, desii unii din membrii grupului au avut o
contributie majora la pregatirea, organizarea si punerea in aplicare a rezolutiei
infractionale, ceilalti incearca sa le rezerve un rol minor, insignifiant, de “victime
inocente” care au ajuns cu totul intamplator sa participe la savarsirea faptelor. Or,
intrebarile detaliu, ascultarea repetata au tocmai menirea de a evidentia
contrazicerile dintre declaratiile participantilor cu privire la amanuntele legate de
imprejurarile comiterii faptei177.
§6.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazul

infractiunii de delapidare178
Ascultarea invinuitului (inculpatului) constituie o activitate deosebita pentru

lamurirea imprejurarilor savarsirii delapidarii si a conditiilor care au favorizat-o.
Cu ocazia ascultarii invinuitului (inculpatului) este necesar sa se lamureasca
imprejurarile savarsirii delapidarii si a conditiilor care au favorizat-o.
177
C-tin Aionitoaie. V. Berchesan… op.cit., pag. 198 - 200
178
Incriminata in Codul penal al Romaniei in art. 215 1 intr-o varianta tip si o varianta agravata
91
Prin ascultarea invinuitilor (inculpatilor) se pot lamuri:
- perioada in care a lucrat, functia detinuta si atributiile de serviciu;
- gestiunea avuta: situatia acesteia la primire si predare;
- metodele si mijloacele folosite pentru sustragerea de bani, valori sau alte
bunuri: modul cum si-au creat plusurile in gestiune, modul de sustragere si
valorificare a acestora; modul cum au sustras sumele de bani, valorile sau bunurile;
daca si ce acte au folosit pentru aceasta;
- metodele si mijloacele folosite pentru acoperirea delapidarii; actele folosite
in acest scop;
- data la care au savarsit delapidarea sau perioada in care au desfasurat
activitatea infractionala;
- persoanele care i-au ajutat in savarsirea delapidarii, valorificarea bunurilor
sustrase si acoperirea infractiunii;
- destinatia sumelor, valorilor, bunurilor sustrase, locul unde se afla acestea;
- bunurile, valorile pe care le poseda; care dintre acestea au fost procurate cu
sumele realizate din activitatea infractionala;
- cine mai cunoaste despre infractiunea savarsita, despre metodele si
mijloacele folosite in acest scop;
- probele pe care le propun in apararea lor; daca poseda acte justificative
privind situatia gestiunii, cauzele care au determinat rezultatele produse, activitatea
pe care au desfasurat-o.
Succesul lamuririi problemelor aratate ca si a altora, cu ocazia ascultarii
invinuitului (inculpatului), este determinat de:
- pregatirea temeinica a acestei activitati;
- cunoasterea dosarului cauzei, folosirea cu pricepere a probelor de vinovatie
in cursul ascultarii.
O deosebita importanta o prezinta desfasurarea ascultarii sistematice in cadrul
careia sa se urmareasca lamurirea tuturor problemelor cauzei. Despre fiecare aspect
al activitatii ilicite desfasurate este necesar sa se ia declaratii separate. De exemplu,
daca in cadrul activitatii ilicite desfasurate, invinuitul (inculpatul) a folosit inscrisuri
pentru savarsirea sau acoperirea infractiunii, procedandu-se la ascultarea acestuia,
trebuie sa se ia declaratii amanuntite cu privire la fiecare inscris in parte urmarindu-
se: imprejurarile in care l-a intocmit, operatiunile la care se refera, in ce consta
falsificarea actului, cine a mai participat la intocmirea lui, cui apartin semnaturile,
etc. Numai procedandu-se in acest fel, se pot obtine detaliile atat de necesare
verificarii explicatiilor invinuitului (inculpatului).
Cu ocazia ascultarii invinuitului (inculpatului), organul de urmarire penala nu
trebuie sa se limiteze numai la lamurirea problemelor privind cazul respectiv, ci sa
urmareasca si descoperirea altor infractiuni si infractori, intrucat este stiut ca o
persoana vorbeste mai usor despre faptele altora decat despre ale sale.
Este deosebit de important ca in activitatea de determinare a faptuitorilor sa
dea explicatii cu privire la metodele de sustragere si legaturile infractionale sa se
porneasca de la veriga cea mai slaba din grupul de infractori si anume aceia care,
datorita faptului ca sunt mai putin vinovati ori au produs un prejudiciu mai mic, sunt
gata sa-si recunoasca vina. De regula, cei care au sustras bunuri, valori, se
92
straduiesc sa convinga ca este vorba de neglijenta, recunoscand adevarata situatie
numai cand sunt pusi in fata probelor.
In apararea lor, unii invinuiti (inculpati) pot sa justifice lipsurile faptice cu
acte de scazamant sau cu acte in care se arata ca bunurile respective s-au distrus.
Cand sunt prezentate asemenea argumente, este necesara examinarea locului
unde se pretinde ca a avut loc distrugerea, pentru a se stabili realitatea celor
afirmate de ei, dupa ce in prealabil li s-au cerut explicatii scrise in legatura cu aceste
locuri, dupa ascultarea unor martori etc. si apoi sa se procedeze la confruntarea
datelor obtinute si, dupa caz, la reascultarea invinuitilor (inculpatilor).
La ascultarea invinuitilor (inculpatilor), trebuie sa se insiste pentru a se afla
daca bunurile delapidate au fost folosite sau traficate, cat timp, in ce scop si la ce
data au fost readuse in gestiune179.

infractiunii de inselaciune180
Ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa tina cont atat de imprejurarile

concrete in care acestia au actionat, cat si de trasaturile lor psihocomportamentale.
Nu trebuie omis faptul ca, in marea majoritate a cazurilor, acesti infractori versati
incearca sa acrediteze ideea ca sumele de bani obtinute de la victima constituie doar
un imprumut, neobtinut in conditii oneroase ori ca, manoperele folosite nu au vizat
obtinerea pentru ei a unor foloase necuvenite sau o paguba de ordin patrimonial, ci
au actionat in interesul bunului mers al activitatii productive, al depasirii greutatilor
intampinate in aprovizionare etc., ei fiind, chipurile, victime ale faptului ca au
“aparat” interesele salaratiatilor. Din acest considerent opinam ca pregatirea in
vederea ascultarii acestei categorii de invinuiti (inculpati) trebuie facuta cu cea mai
mare atentie, organele de urmarire penala procedand, pe langa cunoasterea
faptuitorului - in toate laturile sale psihice si de comportament - si la stabilirea
procedeelor tactice cele mai adecvate de ascultare. Consideram ca - fara a exclude
posibilitatea folosirii celorlalte procedee tactice de ascultare - cel mai indicat
procedeu este acela al prezentarii progresive a probelor de vinovatie. Ascultarea
invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa duca la lamurirea problemelor esentiale ale
cauzei, in raport cu specificul acesteia, cum ar fi:
- imprejurarile in care au cunoscut victimele;
- calitatile pe care si le-au atribuit si inscrisurile de care s-au folosit pentru a
le induce si mentine in eroare;
- obiectul “tranzactiei” si “garantiile” pe care le-au oferit si prin care au
intarit convingerea ca le vor rezolva problemele;
- sumele de bani - ori alte avantaje materiale - pe care le-au primit ca urmare
a inselarii victimelor, etc.;
- imprejurarile in care s-au angajat la unitatile prejudiciate;
179
C-tin Aionitoaie. V. Berchesan… op.cit., pag. 252 - 253
180
Incriminata in Codul penal al Romaniei in art. 215 intr-o varianta tip, doua variante speciale si doua variante
agravante
93
- modul in care au intrat in posesia actelor de vechime in munca ori de studii,
metodele folosite pentru falsificarea acestora - eventual, persoanele care i-au ajutat
la falsificarea documentelor respective sau de la care au procurat actele nereale;
- perioada si unitatile unde au lucrat, ocupand functii pe baza actelor de studii
false prezentate, salariul si alte dretpuri banesti primite necuvenit;
- modul in care si-au procurat actele de identitate si libretele de economii
folosite la savarsirea inselaciunii;
- cine a falsificat aceste acte, metodele si mijloacele folosite in acest scop,
unitatile C.E.C. unde au solicitat restituirea unor sume de bani si cuantumul
acestora, persoanele care au completat foile folosite pentru falsificare - matrite,
stampile, sigilii, cerneluri, instrumente scripturale s.a.;
- intelegerile pe care le-au avut cu furnizorii externi pentru a trece in actele
insotitoare ale marfii preturi mai mici decat cele practicate pe scara internationala,
folosul obtinut de acestia, sumele de bani “economisite” in felul acesta prin neplata
integrala a taxelor vamale, pretul de vanzare al marfurilor importate pe piata interna,
profitul real obtinut, profitul declarat, impozitul platit si documentele folosite in
acest scop;
- persoanele pe care le-au introdus fictiv in pontaj, numarul de zile atestate ca
lucrate, sumele de bani incasate in numele acestora, modul in care au reusit sa intre
in posesia banilor, daca au semnat in statele de plata a salariilor etc.;
- imprejurarile in care au incheiat contractul in conditii dezavantajoase pentru
unitate, cauzele contractuale stipulate prin inducerea in eroare a partii contractante,
actele de care s-au folosit;
- sumele - ori alte avantaje - obtinute - in urma savarsirii infractiunilor si
destinatia acestora s.a.181

infractiunilor privitoare la regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive182
In raport cu imprejurarile concrete ale savarsirii infractiunilor, modalitatile

faptice de comitere si cu urmarile acestora, problematica ascultarii invinuitilor
(inculpatilor) difera de la cauza la cauza. Cu ocazia ascultarii trebuie sa fie lamurite,
in principal, urmatoarele:
- de cand detin arma, munitiile ori materialele explozive;
- felul, tipul, marca, modelul, seria si calibrul armei detinute;
- provenienta armei, munitiilor sau materiilor explozive;
- imprejurarile in care au imprumutat arma si munitiile;
- scopul pentru care au procurat armele, munitiile sau materiile explozive;
- persoanele care au confectionat piesele componente si locul unde a fost
asamblata arma - persoanele care le-au executat si daca aveau cunostinta despre
181
Aionitoaie C-tin. V. Berchesan…op.cit. pag. 281 - 282
182
Incriminate in Codul penal al Romaniei in art. 279 precum si in alte acte normative, Decretul nr. 367/1971
privind regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive; Decretul nr. 297/1977 privind regimul materiilor
explozive folosite in economie, etc.
94
faptul ca piesa in cauza este destinata confectionarii unei arme, locul asamblarii si
cine a executat-o s.a.;
- motivul pentru care au incercat sa introduca sau sa scoata din tara alte arme
decat cele prevazute in pasaport ori in alte acte valabile de trecere a frontierei de
stat romane ori in cantitati mai mari;
- in ce imprejurari au primit armele pentru reparare si motivul pentru care nu
le-au inregistrat in registrul tip;
- modul cum au transportat armele, munitiile si materiile explozive, scopul
acestei activitati si considerentele pentru care nu s-au conformat dispozitiilor legale
in vigoare;
- cantitatea si sortimentul materiilor explozive fabricate si prelucrate, scopul
si imprejurarile in care le-au folosit;
- considerentele pentru care au solicitat o cantitate mai mare de materii
explozive pentru realizarea sarcinilor de productie, cantitatea folosita, cantitatea
ramasa, modul cum au justificat explozivul primit;
- locul unde au ascuns materiile explozive nefolosite si care a fost destinatia
ulterioara a acestora;
- alte fapte de natura penala comise prin folosirea armelor de foc, urmarile,
persoanele care mai cunosc despre aceasta etc.;
- persoanele carora le-au executat lucrari particulare, natura acestora si
cantitatea de materii explozive folosite in acest scop;
- ce alte persoane mai cunosc despre activitatea infractionala pe care au
desfasurat-o si in ce imprejurari au luat la cunostinta despre aceasta;
- ce persoane mai detin ilegal arme, munitii si materii explozive, provenienta
acestora, data si locul folosirii;
-motivele pentru care nu au solicitat autorizatie etc183.
§9.Particularitati privind ascultarea invinuitilor (inculpatilor) in cazul

infractiunilor de trecere frauduloasa a frontierei184
In raport cu modalitatile concrete in care au actionat si scopul urmarit prin

trecerea frauduloasa a frontierei, ascultarea invinuitilor (inculpatilor) trebuie sa duca
la elucidarea urmatoarelor probleme principale:
- motivul pentru care au incercat ori au trecut fraudulos frontiera de stat ;
- provenienta documentelor de trecere a frontierei pe care le-au prezentat cu
ocazia controlului - cine le-a falsificat, in ce mod, persoanele care i-au ajutat in
acest sens etc.;
- activitatile pe care le-au desfasurat pentru pregatirea trecerii frontierei ori au
atacat granicerii, politistii ori lucratorii vamali si motivele care i-au determinat sa
procedeze in acest mod;
- persoanele pe care le-au racolat, modul si persoanele prin intermediul carora
au luat legatura cu acestea, intelegerile realizate cu persoanele ce doreau sa treaca
fraudulos frontiera, sumele de bani ori alte foloase pe care le-au obtinut, itinerariile
folosite, care le-au facilitat activitatea infractionala s.a185.
183
C-tin Aionitoaie. V. Berchesan… op.cit., pag. 347
184
Incriminata in Legea nr. 56/1992 privind Frontiera de stat a Romaniei
185
C-tin Aionitoaie. V. Berchesan … op.cit. pag. 363
95

infractiunii privind regimul produselor si substantelor toxice si stupefiante186
Problematica ascultarii difera de la cauza la cauza, in functie de imprejurarile

concrete in care s-a savarsit traficul de stupefiante. Ascultarea invinuitului
(inculpatului) trebuie sa releve in principal urmatoarele:
- de unde venea si unde se deplasa in momentul depistarii;
- provenienta stupefiantelor, numele si prenumele persoanei de la care le-a
procurat, locul si imprejurarile in care a avut loc tranzactia si pretul de cumparare;
- persoanele carora urma sa le predea produsele sau substantele stupefiante;
- persoanele cu care a luat si urma sa ia legatura si in ce scop;
- suma pe care urma sa o incaseze pentru stupefiantele sau serviciile facute,
de la cine, modalitatile de plata etc.
In cazul in care traficantii de droguri sunt cetateni straini aflati in tranzit pe
teritoriul tarii noastre trebuie lamurite si urmatoarele probleme:
- legaturile infractionale, modul cum este organizat si functioneaza traficul
ilicit;
- procedeele folosite si sarcinile fiecarei legaturi;
- sursa de provenienta a drogurilor si destinatia lor;
- modul in care urma sa faca predarea;
- locurile unde sunt depozitate stupefiantele;
- modul in care au reusit sa treaca prin punctele vamale;
- metodele si locurile de ascundere a stupefiantelor in vederea tranzitarii lor;
- alibiurile pe care si le-au creat;
- alte transporturi de droguri efectuate anterior, traseele parcurse etc.;
- acte false folosite si alti traficanti cunoscuti de ei etc187.
§11.Particularitati privind ascultarea invinuitului (inculpatului) in cazuri de

falsificare de monede188
In cazul acestei infractiuni activitatea de ascultare trebuie sa scoata in

evidenta urmatoarele probleme:
- perioada pe care s-a intins activitatea infractionala;
- provenienta materialelor necesare falsificarii de moneda, hartie, cerneluri
precum si a sumelor de bani necesare procurarii acestora;
- metodele si procedeele folosite pentru alterare sau contrafacere;
- persoanele care l-au ajutat in savarsirea infractiunii;
- cantitatea de moneda falsificata cu indicarea felului si a valorii nominale;
- cantitatea de moneda falsificata introdusa personal in circulatie;
- metodele folosite in acest scop;
- locul unde erau tinute monedele falsificate;
186
Traficul de stupefiante este incriminat in Codul penal al Romaniei in art. 312 si Legea 73/1969 privind regimul
produselor si substantelor stupefiante
187
Berchesan V., Pletea C-tin., “Drogurile si traficantii de droguri”, Editura “Paralela 45”, Ploiesti,
pag. 311 - 312
188
Incriminata in Codul penal al Romaniei, art.282
96
- sumele de bani obtinute din valorificarea produsului infractiunii si destinatia
acestora etc.
In cazul celor care au detinut monedele falsificate trebuie sa rezulte:
- persoana care i-a incredintat spre pastrare monedele falsificate si
imprejurarile in care s-a produs acest lucru;
- daca a existat o intelegere initiala si in ce a constat aceasta;
- daca stia de la inceput ca monedele respective sunt falsificate ori a aflat
ulterior si prin ce mijloace;
- locurile unde a detinut monedele in cauza;
- scopul pentru care a primit si detinut monedele;
- cantitatea de monede primite, felul acestora si valoarea lor nominala;
- ce avantaje materiale a obtinut de pe urma ajutorului dat autorului
falsificarii;
- cine se ocupa de punerea in circulatie a monedelor in cauza;
- modul in care lua legatura cu aceste persoane etc.
De asemenea, ascultarea invinuitului (inculpatului) care a pus in circulatie
monedele falsificate trebuie sa lamureasca urmatoarele aspecte:
- persoanele de la care a primit monedele falsificate pentru a le pune in
circulatie;
- cantitatea de monede primite;
- valoarea totala a acestora si felul lor;
- modul in care a intrat in posesia monedelor;
- mijloacele folosite pentru a pune in circulatie monedele falsificate;
- cate monede a plasat in circulatie;
- avantajele materiale obtinute in urma acestei activitati;
- de la cine ori prin intermediul cui primea avantajele;
- alte informatii privitor la activitatea infractionala desfasurata189.
Vochescu I., Berchesan V., “Bancnota si falsificatorii de bancnote” CASA DE EDITURA SI PRESA “Sansa”
189
S.R.L. Bucuresti 1996 pag. 256 - 258

97
Abrevieri
alin. =alineat
C.pen. =Codul penal al Romaniei
C. pr pen=Codul procesual penal al Romaniei
lit. =litera
98
Acte normative
*** Constitutia Romaniei;

*** Codul penal al Romaniei;
*** Codul procesual penal al Romaniei;
*** Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de
aplicarea legii;
*** Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor, munitiilor si
materiilor explozive;
*** Decretul nr. 297/1977 privind regimul materialelor explozive
folosite in economie;
*** Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor si al
substantelor stupefiante;
*** Legea nr. 40/1990 privind organizarea si functionarea
Ministerului de Interne;
*** Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei;
*** Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecatoreasca,
modificata prin Legea nr. 145/1997;
Bibliografie selectiva
99
Aionitoaie C-tin,Berchesan V., “Tratat de criminalistica”, editia
T. Butoi, I. Marcu, E. a-II-a, Editura “Carpati”, Craiova 1992
Palanceanu, C-tin. Pletea, I. E. Sandu,
Em. Stancu
Aionitoaie C-tin.,Berchesan V., “Tratat de metodica
Dumitrascu I.N., Pletea C-tin., Sandu criminalistica”, Editura “Carpati”,
I.E. Craiova, 1994
Basarab Matei “Drept procesual penal” editia a-
II-a, Editura Universitatii “Babes
Bolyai”, Cluj-Napoca, 1985
Berchesan V., Pletea C-tin. “Drogurile si traficantii de
droguri”, Editura “Paralela 45”, Pitesti,
1997
Bogdan T. “Probleme de Psihologie
judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti,
1973
Ciopraga A. “Criminalistica. Elemente de
tactica”, Univ. “A.I.Cuza”, Iasi, 1986
Dongoroz V., Siegfried Kahone, “Explicatii teoretice ale conduitei
George Antoniu, C-tin. Bulai, Iliescu de procedura penala roman” Editura
N., Rodica Stanoiu Academiei Romane, Bucuresti, 1976
Dragomirescu V. “Psihologia comportamentului
deviant” Editura “Stiintifica si
Enciclopedica”, Bucuresti 1976
Golunski S.A. “Criminalistica” Editura
“Didactica si Pedagogica”, Bucuresti
1959
Golu M. “Principiile psihologiei
cibernetice”, Editura “Stiintifica si
Enciclopedica”, Bucuresti, 1975
Golu P. “Psihologia sociala”, Editura
“Didactica si Pedagogica”, Bucuresti
1974
Mateut Gh. “Procedura penala”, Editura
“Chemarea”, Iasi, 1994
Mira Y Lopez E. “Manuel de psychologie
juridique”, Paris 1959
Mitrofan N., Zdrenghea V., “Psihologie judiciara”, Casa de
Butoi T. editura si presa “Sansa” S.R.L.,
Bucuresti, 1997.
Neagu I. “Tratat de procedura penala”

Editura “Pro” 1997
Nistoreanu Gh., C. Paun “Criminologie”, Editura
“Didactica si Pedagogica”, R.A.,
Bucuresti 1995
100
Suciu Camil “Criminalistica”, Editura
Didactica si Pedagogica”, Bucuresti
1972
Stancu Emilian “Criminalistica” Editura
“Actami”, Bucuresti 1997
Theodoru Gr., Lucia Moldovan “Drept procesual penal”, Editura
“Didactica si Pedagogica”, Bucuresti,
1979
Vochescu I., Berchesan V. “Bancnota si falsificatorii de
bancnote”, Casa de editura si presa
“Sansa” S.R.L., Bucuresti 1996
Volonciu N. “Tratat de procedura penala”,
Editura “Paideia”, Bucuresti 1994
Wilhelm I. G. “Introducere in practica
criminalistica”, Stuttgart, 1974
Yablonski Lewis “Criminology. Crime and
criminalty”, Harper Collins Puablishers,
New York, 1990

Criminalistic A

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Criminalistic A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

tactica ascultarii invinuitului/ inculpatului

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTARII

Una dintre activitatile careia organul de urmarire penala ii consacra o mare

Ascultarea invinuitului (inculpatului) cere cunoastinte temeinice de metode

§3. Declaratiile invinuitului sau inculpatului

A. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Asa cum stim, procesul penal constituie un ansamblu de activitati reglementate

B. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului) in raport

Legiuitorul a conditionat valoarea declaratiilor ca mijloc de proba de

§4.Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)

Declaratiile invinuitului (inculpatului) alcatuiesc un mijloc de proba necesar si

§5. Consideratii in doctrina

In jurisprudenta mai veche, ascultarea invinuitului (inculpatului)- purtand

§1.Invinuitul – reglementare procesual penala

§2.Inculpatul – reglementare, drepturi si obligatii procesuale

§1.Cunoasterea personalitatii invinuitului (inculpatului)

Pentru aflarea adevarului cu privire la savarsirea infractiunii si la faptuitorul

idem, pag. 158 – 160

Comportamentul deviant (infractional) decurge intotdeauna din antecedentele

Climatul familial conflictual

Exista unele familii care, desi sunt “organizate”, se caracterizeaza prin

Climatul familial hiperautoritar65

Climatul familial hiperpermisiv66

Daca hiperautoritarismul reprezinta o educatie prea severa chiar o exagerare a

§3.Alte activitati din care se pot obtine informatii cu privire la

Aceste activitati sunt perchezitia si arestarea sau retinerea.

Se manifesta printr-o personalitate orientata antisocial si se caracterizeaza

Invinuitul (inculpatul), fiind cel ce a savarsit fapta prevazuta de legea penala,

§1. Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) inaintea savarsirii

Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, faptuitorul in conditii calme,

§2. In momentul savarsirii infractiunii82

In momentul savarsirii infractiunii, faptuitorul este stapanit, din punct de

§3. Dupa savarsirea infractiunii83

Ceea ce caracterizeaza faptele infractorului dupa savarsirea infractiunii este

Atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de invinuirea ce i se aduce se

§1. Recunoasterea invinuitului (inculpatului)

§2. Atitudinea de negare a faptelor

Cea mai tipica atitudine adoptata de invinuit (inculpat) in fata organului

§3. Atitudinea de tacere sau refuzul de a da declaratii92

Refuzul de a da declaratii este o exceptie a atitudinii pe care o adopta de

§4. Atitudinea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor in

O infractiune poate fi savarsita de catre o singura persoana, adica poate avea

§5. Starea de emotie a invinuitului (inculpatului) in momentul ascultarii.

Depistarea prezentei starii de emotie poate dezvalui inadvertente intre cele

§1. Trasaturile personale – de caracter.

Printre calitatile moral – afective cu care trebuie sa fie inzestrat in mod

§2. Calitatile psiho-intelectuale

Obtinerea unor declaratii complete si fidele, directia si chiar finalitatea

Asa cum am vazut in capitolul precedent, invinuitul (inculpatul) isi insuseste o

Contactul indelung cu invintuitul (inculpatul), situatiile si imprejurarile

Acesta se caracterizeaza printr-un comportament firesc, ascultandu-si cu

In relatia sa cu cel anchetat manifesta o anumita transparenta si jovialitate. De

Acest tip de anchetator se caracterizeaza printr-o atitudine rigida, grava, cu

Acesta este un tip complexat de necesitatea afirmarii sau necesitatea de a se

Acest anchetator exagereaza in utilizarea procedeelor actoricesti ceea ce

Adopta un comportament bland in ancheta manifestand uneori chiar

Scopul ascultarii invinuitului (inculpatului) il constituie obtinerea unor

§1. Studierea materialelor existente in cauza

O prima etapa privind pregatirea ascultarii o constituie studierea meterialelor

§2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii

Modul de desfasurare a ascultarii se realizeaza conform planului general de

O alta etapa privind pregatirea ascultarii o constituie planificarea ascultarii.

§4. Alte activitati desfasurate de organul de urmarire, privind pregatirea

a) Citarea sau aducerea invinuitului (inculpatului) in camera de ascultare