CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA - COMPONENTĂ DE BAZĂ A ECONOMIEI

NAŢIONALE
1.1. Întreprinderea: noţiune şi trăsături caracteristice

Orice activitate social-umană are, prin excelenţă, caracter procesual: se derulează în

ideea atingerii scopului prestabilit, comportă delimitări specifice faţă de alte activităţi, implică
în mod esenţial mai mulţi factori: capitalul, munca, întreprinderea, etc.
Existenţa noastră ca indivizi şi existenţa societăţii sunt dependente de producerea de
bunuri şi servicii necesare consumului, respectiv satisfacerii nevoilor noastre, care cunosc o
continuă amplificare şi diversificare. Cu alte cuvinte trebuie sa producem, să creăm condiţiile
materiale care să ne asigure atât existenţa fizică, cât şi cea spirituală. Acest lucru nu-l putem
face singuri, fiecare individ în parte, decât cu totul întâmplător. El presupune desfăşurarea
unui gen de activitate umană - activitatea economică, care necesită o largă participare, prin
variate forme, a foarte mulţi oameni. Dacă ne gândim bine, la activitatea economică iau parte,
într-un fel sau altul, toţi membrii societăţii, unii ca producători şi consumatori, alţii numai în
calitate de consumatori.
Pentru a avea ce consuma trebuie să produci bunuri şi servicii, trebuie să munceşti,
trebuie să transformi natura şi elementele sale, care, prin muncă, inteligenţă, inspiraţie să
devină bunuri de care ai nevoie, mai simple sau mai sofisticate. Acest lucru, în zilele noastre,
se poate face numai în condiţiile unui cadru organizatoric bine conturat, respectiv unei forme
de organizare a activităţii economice în care se pot produce, comercializa şi distribui bunurile
şi serviciile necesare vieţii de zi cu zi. În cadrul acestor activităţi are loc combinarea factorilor
de producţie, a acelor elemente care participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi
servicii şi, desigur, la ajungerea acestora la destinaţie: la consumatori. Este vorba de existenţa
în societate a unor organisme distincte, întreprinderile, privite ca unităţi economice de bază,
unde se plămădeşte cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei şi
dezvoltării continue a societăţii.
Dacă privim cu atenţie, tot ceea ce se întâmplă în economie la nivel naţional, regional
şi mondial are ca punct de plecare întreprinderea. Nu există ofertă, nu pot fi preţuri, nu putem
vorbi de piaţă, de mecanismele acesteia, de comportament al consumatorului, de contabilitate
naţională, de ciclicitate economică, de echilibru şi creştere economică dacă nu avem bunuri şi
servicii care să satisfacă necesităţile oamenilor. Deci, ne place sau nu, trebuie să producem şi
să desfăşurăm toate celelalte activităţi pentru ca bunurile să ajungă la consumatori. Aici
intervine întreprinderea ce reprezintă organizaţia care produce bunuri şi servicii. Mai complet,
întreprinderea este un sistem organizat de către un centru de decizie ce dispune de o anumită
autonomie şi care, cu ajutorul managementului, profitului, mijloacelor fizice şi umane,
produce bunuri şi servicii destinate vânzării. Mai simplu, ea este unitatea economică
autonomă, organizată pentru a pune în funcţiune un ansamblu de factori de producţie, în
vederea producerii de bunuri şi servicii pentru piaţă.
Desigur, întâlnim şi alte puncte de vedere privind definirea întreprinderii. Cert este
faptul că ea reprezintă „o unitate care utilizează factori de producţie pentru a produce bunuri
pe care apoi le vinde”. Aşadar, întreprinderea se manifestă ca promotoare a iniţiativei
economice, de întâmpinare a nevoilor sociale, fiind principalul producător de bogăţie în
societate.
De observat este faptul că, atunci când se încearcă a se defini întreprinderea, cei mai
utilizaţi termeni sunt cei de unitate economică şi de organizaţie. Acest lucru ne duce
inevitabil la reprezentarea întreprinderii ca un grup de persoane, organizate potrivit anumitor
cerinţe juridice, economice, tehnologice şi care, folosind factori de producţie, produc bunuri şi
servicii şi obţin venituri. Din acest motiv, întreprinderile sunt denumite şi organizaţii
lucrative. Ele sunt entităţi socio-economice, juridice şi tehnologice, autonome financiar, în
cadrul cărora se organizează şi se coordonează procese de muncă ale unor grupuri umane care
produc pentru piaţă bunuri şi/sau servicii în scopul de a obţine un profit cât mai mare. Aceasta
este o prezentare generală a întreprinderii, deoarece, pornind de la ea, întreprinderea cunoaşte,
în cadrul fiecărei economii naţionale forme specifice de existenţă, corespunzător
caracteristicilor sistemului economic, legislaţiei în vigoare şi particularităţilor specifice
fiecărei ţări. De exemplu, în România zilelor noastre marea majoritate a întreprinderilor sunt
organizate sub forma societăţilor comerciale. Cu alte cuvinte, întreprinderile cunosc mai
multe forme de existenţă, fiecare cu un anumit specific privind constituirea, proprietatea,
managementul, integrarea în viaţa economică, răspunderea etc. În limbaj curent, în ţara
noastră întreprinderea este cunoscută şi sub denumirea de firmă. În sens strict, firma
desemnează însă doar numele sub care întreprinderile din diferite ramuri sau industrii îşi
exercită activitatea şi prin care se aduce la cunoştinţa publicului denumirea, scopul, caracterul
întreprinderii etc.
Aşadar, întreprinderea prezintă denumirea generică pentru acel tip de organizaţie
economică în care se produc bunuri materiale şi se prestează servicii necesare existenţei
oamenilor şi, implicit, societăţii umane, urmărindu-se obţinerea profitului. Indiferent de forma
concretă pe care o are, de denumire, de mărime sau de profil, întreprinderea reprezintă
unitatea de bază a economiei naţionale a unei ţări. Se poate spune că economia naţională a
unei ţări este constituită din ansamblul întreprinderilor care conlucrează, într-un fel sau altul,
la utilizarea şi punerea în valoare a factorilor de producţie naţionali. Prin aceasta se dezvoltă
un întreg sistem de legături şi interdependenţe care duc nu numai la producerea bunurilor şi
serviciilor necesare, dar şi la mişcarea valorilor materiale şi spirituale create în spaţiul
naţional şi internaţional.
Rolul pe care îl are întreprinderea în viaţa economică de zi cu zi este pus în evidenţă
de următoarele aspecte esenţiale:
 este locul în care se creează bunuri economice, valoare (valoare adăugată) şi avuţie;
 este locul în care cea mai mare parte a persoanelor active se realizează profesional şi
trăiesc o parte însemnată din viaţă;
 este locul de bază în care se realizează repartiţia valorii şi se formează o parte
însemnată a veniturilor primare.
Pentru a surprinde, cât mai veridic, poziţia ce o deţine întreprinderea în societate, trebuie să
urmărim principalele caracteristici ale ei:
1. dispune de patrimoniu propriu, ce-i conferă capacitatea de a participa la
circuitul economic naţional şi internaţional;
2. dispune de autonomie decizională, indiferent în ce formă de proprietate se
regăseşte (individuală, asociată sau cooperatistă);
3. are personalitate juridică, dată de existenţa patrimoniului propriu, organizare
de sine stătătoare şi scop determinat, conferindu-i calitatea de subiect de drept;
4. are finalitate economică, concretizată în faptul că este principala utilizatoare de
factori economici, producând bunuri şi servicii corespunzător nevoilor de
consum manifestate în societate. Finalitatea economică a activităţii
întreprinderii este punct de referinţă în orice act de apreciere sau analiză a
rezultatelor obţinute de aceasta. Astfel, existenţa şi funcţionarea întreprinderii
au sens, ea este creatoare de bunuri, subordonându-se adevăratului scop al
activităţii economice, care este consumul.
Având în vedere rolul pe care îl are întreprinderea în cadrul societăţii şi caracteristicile
acesteia, desprindem faptul că ea este un agent economic deosebit de reprezentativ pentru o
economie naţională, a cărei funcţie principală este de a produce bunuri şi/sau servicii. Pentru
aceasta, ea:
 se dotează cu tehnică şi tehnologie corespunzătoare;
 cumpără materii prime, materiale, semifabricate, servicii de pe piaţă;
 angajează forţa de muncă;
 procură mijloace financiare, se împrumută, plăteşte taxe, impozite etc;
 se organizează astfel încât să asigure o combinare optimă a factorilor de producţie de
care dispune;
 vinde bunurile produse, desfăşurând o intensa activitate de piaţă;
 intră în relaţii cu alte întreprinderi, cu instituţii financiar-bancare etc, desfăşoară un
intens schimb de activităţi ş.a.
Toate aceste acţiuni se reflectă în rezultatele obţinute, atât din punct de vedere
cantitativ, în volumul bunurilor şi serviciilor cerute de consumatori, cât şi din punct de vedere
calitativ, în eficienţa economică a activităţilor prestate, respectiv în mărimea venitului obţinut
din vânzarea producţiei, comparativ cu cheltuielile, în expresie bănească, făcute pentru
producţia realizată. Aşadar, ansamblul activităţilor pe care le desfăşoară o întreprindere
trebuie să răspundă cel puţin la două deziderate:
1. satisfacerea pieţei (din punct de vedere cantitativ, calitativ, al preţului, al
sortimentelor etc);
2. obţinerea de profit şi maximizarea acestuia. Acest al doilea deziderat trebuie privit
cu mare atenţie şi nuanţat de la caz la caz. Voi reveni pe parcursul lucrării asupra maximizării
profitului. Cert este că îl privim ca pe un deziderat general care pentru unele întreprinderi
apare ca evident, aflat pe prim plan, iar pentru altele, în anumite etape ale evoluţiei lor, se
regăseşte undeva în fundal, pe un plan mai retras, dar are aceeaşi forţă ca şi în cazul primelor.
Este o problemă de strategie din partea firmelor şi, mai mult, de construcţie şi menţinere a
unei anumite imagini.
Răspunzând la aceste deziderate, întreprinderea are succes în afaceri şi îşi poate
constitui mijloacele necesare motivării propriilor salariaţi şi dezvoltării viitoare. Dimpotrivă,
nerăspunzând acestor deziderate, întreprinderea este eliminată din viaţa economică, ajunge la
faliment, ceea ce înseamnă că nu a avut capacitatea de a se organiza conform cerinţelor unei
economii competitive. Din această perspectivă se poate aprecia mai corect afirmaţia făcută
anterior prin care întreprinderea este considerată principalul producător de bogăţie în
societatea de astăzi.

1.2. Caracteristicile de bază ale întreprinderii

Producătoare de bunuri şi servicii, generatoare de bogăţie, întreprinderea este

îndreptăţită să ocupe un loc central în cadrul fiecărei economii naţionale. Ea există şi
funcţionează în toate domeniile de activitate, în industrie, agricultură, transporturi, comerţ, ca
şi în proiectare, cercetare ştiinţifică etc. Fiecare întreprindere, mai mare sau mai mică, îşi
desfăşoară activităţile proprii în mod independent, dar, în acelaşi timp, toate sunt legate între
ele prin schimbul de activităţi, aflându-se într-o interacţiune permanentă, pe baza căreia se
înfăptuieşte derularea întregului proces al vieţii economice şi sociale. Datorită numeroaselor
relaţii de schimb ce se desfăşoară între ele, întreprinderile formează o adevărată reţea care
constituie la nivelul unei ţări - aşa cum am văzut - structura de bază a economiei naţionale.
Întreprinderea, aşa cum este concepută şi cum funcţionează este, în primul rând, o
organizaţie. Ea este componentă a societăţii contemporane, o societate a organizaţiilor, în care
„obiectivele sociale majore au început să fie îndeplinite în şi prin instituţii organizate:
întreprinderi, şcoli, colegii, universităţi, spitale, laboratoare de cercetare, guverne şi agenţii
guvernamentale etc.”. Deci toate caracteristicile întreprinderii trebuie privite pornind de la
această realitate: „întreprinderea - organizaţie economică, creată de către oameni care
activează în interacţiune în scopul atingerii unor obiective economice, individuale şi
colective”.
Pornind de aici şi având în vedere că în fiecare întreprindere se reunesc mijloace
tehnice şi tehnologice, un număr mai mic sau mai mare de oameni cu o anumită pregătire care
cooperează între ei, resurse materiale şi financiare, putem caracteriza întreprinderea ca fiind:
1. O organizaţie socială ce reuneşte un ansamblu de activităţi umane, care au finalitate
bine determinată şi care dau viaţă tuturor elementelor tehnologice şi de altă natură pe tare le
întâlnim în cadrul acesteia. Indivizii care muncesc dau viaţă întreprinderii, consolidând
organic componentele ei într-un tot unitar. La rândul lor, ei se constituie în grupuri,
colectivităţi bine conturate şi structurate, reglementate social, în cadrul cărora se dezvoltă
relaţii impersonale şi pluripersonale într-o varietate de forme. Activităţile desfăşurate de
natură diversă, permit realizarea obiectivelor întreprinderii şi, prin acestea, a menirii ei în
societate.
2. O organizaţie tehnico-productivă, care îşi găseşte expresia în specificul activităţilor
desfăşurate (de producţie sau prestări servicii) şi a tehnologiilor folosite, în dependenţa
tehnologică dintre componentele structurale. Întreprinderea nu poate fi privită numai prin
prisma laturii umane, ci trebuie să avem în vedere şi existenţa ansamblului de mijloace
materiale, tehnice şi tehnologice din cadrul ei, care reprezintă suportul material al activităţilor
desfăşurate de oameni. Acestea exprimă în foarte mare măsură, conţinutul activităţilor
desfăşurate în întreprindere, determinându-i profilul şi, evident, genul de produse sau servicii
realizate.
3. O organizaţie economică care ni se dezvăluie prin ansamblul activităţilor de
gestionare a patrimoniului propriu si de participare, cu autonomie deplină, la circuitul
economic naţional şi/sau internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi sau instituţii şi
organizaţii economice, desfăşoară un intens schimb de activităţi, cumpără, vinde, se
împrumută, plăteşte dobânzi, taxe, impozite, îşi constituie resurse financiare, îşi ţine evidenţă
proprie ş.a. Toate acestea reflectă faptul că întreprinderea îşi concepe, organizaţia, şi conduce
activităţile pe principii economice. Ea este parte a economiei naţionale şi ca atare, există şi
funcţionează în limita regulilor existente în economie.
4. O organizaţie juridică, dispunând de personalitate juridică şi capacitate de a
contracta, cu dreptul de a încheia contracte cu furnizorii, propriii salariaţi, beneficiarii,
investitorii şi alte categorii de clienţi. Prin intermediul contractelor îşi asumă angajamente,
obligaţii şi răspunderi ferme, sancţionabile juridic. Unii specialişti, pornind de aici, vorbesc
chiar despre o funcţiune juridică a întreprinderii, insistând şi pe faptul că formele de existenţă
a întreprinderii într-o ţară sau alta, ca şi de înscriere în circuitul economic sunt supuse
reglementarilor juridice.
Întreprinderea se prezintă astfel ca parte a unor contracte de diverse tipuri, reflectând
propriul acord de voinţă de a se integra, într-o formă sau alta în cerinţele economiei de piaţă.
Dacă privim întreprinderea din perspectiva economiei naţionale, ea se prezintă ca o
componentă a acesteia din urmă, ca un subsistem al ei. Cu alte cuvinte, modul în care
întreprinderea îşi realizează obiectivele este atât în funcţie de comportamentul, cât şi de
părţile ei componente, de interacţiunea dintre ele de felul cum este condusă, cât si de natura şi
starea sistemului din care fac parte. Funcţionarea corectă a întreprinderii, ca subsistem,
necesită existenţa în cadrul economiei naţionale a unor condiţii economice, juridice, sociale
etc., adecvate. Nu putem privi întreprinderea decât ca parte a întregului, prin multitudinea
relaţiilor prin care ea participă la circuitul economic naţional. Aceste relaţii nu se stabilesc la
întâmplare, ele sunt determinate, pe de o parte, de cerinţele legilor pieţei şi, pe de altă parte,
de acţiunile şi interesele factorului conştient. Din perspectivă sistemică, întreprinderea se
caracterizează ca fiind:
  un organism complex socio-economic, întrucât reuneşte într-un tot unitar factorii
obiectivi şi subiectivi ai producţiei;
 un organism dinamic, deoarece, sub impulsul pieţei şi al progresului tehnic şi
tehnologic, întreprinderea îşi adaptează necontenit funcţiunile. Receptivitatea la nou,
indiferent dacă acesta provine din interior sau din exterior, permite o evoluţie pozitivă
a întreprinderii, facilitând integrarea ei organică în structura de ansamblu a economiei
naţionale;
 un organism stabil, în sensul că, dispunând de mijloace materiale şi financiare proprii,
obiective proprii, salariaţi permanenţi etc., este capabilă să-şi menţină identitatea,
statutul şi funcţionarea în anumite limite. Stabilitatea este privită în raport cu
elementele ei componente şi cu celelalte sisteme similare sau supraordonate şi nu cu
evoluţia ei în timp;
 un organism cu reglare proprie, deoarece, corespunzător obiectivelor proprii,
întreprinderea îşi organizează singură activitatea, se autoconduce, se autofinanţează, se
autogestionează, integrându-se organic în ansamblul economiei naţionale. Mecanismul
de reglare se înfăptuieşte prin îndeplinirea tuturor funcţiunilor conducerii, asigurându-
se evaluarea rezultatelor în raport cu obiectivele şi normele prestabilite, sesizarea
eventualelor abateri şi corectarea lor, prevederea tendinţelor şi fenomenelor care
necesită luarea deciziilor de corecţie. Managementul întreprinderii asigură reglarea
sistemului întreprinderii, echilibrul şi armonia acestuia, atât pentru realizarea
obiectivelor stabilite, cât şi în scopul orientării acestuia în perspectivă.
Totalitatea acestor caracteristici se impune a fi privită într-un anumit context. Fiind un
subsistem, o verigă a unei economii naţionale date, întreprinderea este puternic influenţată de
mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Acesta determină o anumită comportare a
întreprinderii, care îşi pune amprenta asupra caracteristicilor amintite, particularizându-se la
situaţiile concrete existente.

1.3. Întreprinderea şi mediul de afaceri – abordări conceptuale

Mediul de afaceri sau mediul ambiant al fiinţării şi funcţionării întreprinderii

exercită o puternică influenţă asupra rezultatelor activităţii acesteia. Privit ca ansamblul
subiecţilor, forţelor şi condiţiilor interne şi externe care prin acţiunile lor influenţează, într-un
sens sau altul, deciziile întreprinderii, ca şi activităţile desfăşurate de ea, mediul de afaceri
joacă un rol extrem de important în stabilirea obiectivelor, a planurilor, în funcţionarea
oportunităţilor, în obţinerea unor rezultate avantajoase etc. În acest sens, întreprinderea se
cuvine a fi analizată şi din perspectiva mediului, şi anume:
 ca o creaţie a mediului;
 ca o parte a mediului, şi anume ca o parte activă care-i dă conţinut, substanţă şi
sens.
Cunoaşterea mediului de afaceri, a fizionomiei şi mecanismelor acestuia, a modificărilor
cantitative, calitative şi structurale care apar în sfera lui, a tendinţelor de evoluţie etc. oferă
întreprinderii posibilitatea de a folosi ocaziile favorabile, situaţiile benefice, de a evita
primejdiile, de a se adapta la cerinţele fiecărui moment, de a-şi fundamenta riguros deciziile
prezente şi viitoare. În acest sens, analiza mediului este un deziderat pentru întreprindere, un
proces sistematic de identificare a schimbărilor semnificative, aducând o serie de avantaje
notabile, cum ar fi:
 conştientizarea mai puternică din partea echipei manageriale a modificărilor survenite
în mediul ambiant;
 planificare strategică şi decizii mai eficiente;
  eficienţă sporită de conducere;
 mai bune analize industriale (de ramură) şi de piaţă;
 rezultate superioare în activitatea externă;
 planificarea mai eficientă a consumului de energie.
Este firesc, la un moment dat, sa considerăm că întreprinderea funcţionează în condiţiile
concrete pe care i le oferă mediul său extern, care pune în evidenţă, pe de o parte
oportunităţile, iar pe de altă parte primejdiile. Acest lucru înseamnă că putem privi rezultatele
întreprinderii depinzând de:
 cunoaşterea fizionomiei şi mecanismului de funcţionare a mediului;
 capacitatea întreprinderii de a fructifica oportunităţile şi de a evita primejdiile
specifice mediului său.
Mediul de afaceri este un concept cu semnificaţie destul de largă.
Din perspectiva analizei lui riguroase se fac mai multe distincţii. În primul rând,
noţiunea de mediu se poate raporta la condiţiile interne ale întreprinderii, respectiv mediul
intern, ce reflectă starea internă a întreprinderii, adică managementul şi stilul de management
promovat, organizarea internă, climatul organizaţional, comportamentul salariaţilor şi al
microgrupurilor existente, specificul culturii organizaţionale, starea şi experienţa tehnică,
comercială, comunicaţională ş.a. Toate acestea creează acea stare a organismului
întreprinderii care-i permite să funcţioneze în diverşi parametri. Desigur, strădania
întreprinderii este ca mediul intern să fie cât mai favorabil, respectiv nivelul tensiunilor între
indivizi să fie cât mai scăzut, gradul de satisfacţie cât mai ridicat, de asemenea nivelul
motivaţiei, la fel gradul de aderare a salariaţilor la valorile întreprinderii cât mai puternic,
starea tehnică comunicaţională cât mai bună etc. Existenţa unui asemenea mediu este benefică
atât pentru managementul întreprinderii, cât şi pentru ceilalţi salariaţi. Acesta se reflectă atât
în rezultatele obţinute şi în nivelul profitabilităţii, cât şi în capacitatea întreprinderii, a
managementului acesteia de a se concentra mai intens asupra exteriorului, respectiv asupra
mediului extern.
Deci, în al doilea rând, atunci când ne raportăm la condiţiile externe, ne referim la
noţiunea de mediu extern, care reflectă ansamblul factorilor ce exercită direct sau indirect
influenţe asupra întreprinderii şi se află în afara sistemului ei de control. Mediul extern este
apreciat a fi constituit din ansamblul organizaţiilor, activelor şi factorilor a căror existenţă este
susceptibilă de a influenţa comportamentul şi performanţele întreprinderii. Cu alte cuvinte, el
este reprezentat de participanţii şi forţele externe care influenţează activitatea şi rezultatele
întreprinderii.
Dacă avem în vedere sensul corect al noţiunii de mediu de afaceri al întreprinderii,
atunci acesta se identifică cu mediul extern. A doua distincţie pe care o putem face este faptul
ca mediul extern poate fi privit în sens larg, cunoscut şi ca macromediu şi în sens restrâns, ca
mediu specific, sau ca micromediu (Fig. nr. 1.1).
 Mediul de afaceri al
întreprinderii

Intern Extern

Managementul
Resursele umane, Micromediu Macromediu
materiale, financiare

Mixul de marketing Furnizori Piaţa şi celelalte

elemente ale economiei
Clienţi
Tehnica şi tehnologia
Structura formală şi Intermediari
informală Populaţia cu toate
Concurenţi componentele ei
Instituţii publice Cadrul juridic
Climatul social,
educaţional, cultural
Situaţia politică
Aspectul ecologic
Figura nr. 1.1. Mediul de afaceri al întreprinderii

Macromediul surprinde factorii exogeni existenţi în societate care creează premisele

şi cadrul general al desfăşurării afacerilor în societate. Întreprinderea este dependentă de
caracteristicile macromediului, pe care nu îl poate controla. Factorii macromediului sunt de
natură diversă: economică, juridică, politică, educaţională, demografică, tehnică şi acţionează
interdependent, influenţând, într-un sens sau altul, activitatea întreprinderii şi performanţele
ei. Fără a subestima nici unul din factori, se cuvine a sublinia rolul factorului economic sau
aşa-numitului mediu economic, reflectat de nivelul dezvoltării economiei naţionale, de
caracteristicile pieţei naţionale şi internaţionale şi de specificul mecanismelor concurenţiale şi
al pârghiilor economico-financiare. De asemenea, nu trebuie să neglijăm factorii juridici,
concretizaţi în sistemul legislativ economic naţional şi internaţional. De fapt sistemul
instituţional legislativ stabileşte cadrul în care întreprinderea îşi poate desfăşura activitatea,
împletind interesele ei proprii cu cele ale economiei naţionale. Şi ceilalţi factori ai mediului
extern sunt la fel de importanţi, ei influenţând, în unele cazuri direct, iar în cele mai multe
cazuri indirect, activitatea întreprinderii. Influenţa indirectă se realizează de regulă prin
intermediul elementelor micromediului întreprinderii.
Micromediul sau, cum este denumit de unii specialişti, mediul specific, exercită o
influenţă directă şi mai puternică asupra acţiunilor şi deciziilor întreprinderii. El este
reprezentat de acele forţe din societate ce intră în relaţii directe cu întreprinderea. Este vorba
de: furnizorii de mărfuri, prestatorii de servicii, intermediari, clienţi, concurenţi şi organismele
publice. De menţionat ca aceste componente ale mediului extern, la rândul lor, sunt
influenţate de activitatea întreprinderii. Deci este vorba de acele influenţe reciproce şi
puternice care generează caracterul dinamic, respectiv bunul mers al afacerilor în societate.
Acest fapt ne permite să subliniem că uneori este greu să delimitezi cu exactitate
întreprinderea de mediul ei, mai ales în situaţia în care multe întreprinderi îşi „externalizează”
anumite funcţiuni sau părţi din acestea. Parteneriatul a luat amploare, ca şi alte forme de
„colaborare”, cu diverşi componenţi ai micromediului. Din ce în ce mai mult se vorbeşte de
client ca de un partener al întreprinderii, nu mai vorbim de parteneriatul între întreprindere şi
furnizori sau chiar cu organisme publice.
Mediul extern al firmei se manifestă - după majoritatea specialiştilor - sub forma:
1. mediului stabil, caracterizat prin modificări lente şi uşor previzibile ale componentelor
acestuia, fapt pentru care întreprinderea nu se confruntă cu probleme dificile de
adaptare. Ea se simte bine într-un astfel de mediu, fiind ferită de şocuri şi acţiuni
imprevizibile;
2. mediului instabil, având ca specific existenţa unor frecvente modificări ale
componentelor acestuia. Întreprinderea este în alertă, „cu arma la picior”, adoptând o
atitudine în aşteptare, gata de acţiune şi repliere;
3. mediului turbulent, caracterizat prin modificări bruşte şi imprevizibile ale diverselor
componente, uneori în sensuri opuse, punând întreprinderea în faţa unor probleme de
adaptare dificile şi uneori chiar imposibile, care pot periclita existenţa, chiar
supravieţuirea ei.
Desigur, mediul de afaceri îşi pune amprenta puternic asupra activităţii şi
performanţelor întreprinderii. În acelaşi timp, în procesul integrării în mediul de afaceri este
firesc ca şi acesta să acţioneze în direcţia influenţării întreprinderii conform intereselor
proprii. Aşa cum precizam mai înainte, mediul extern nu poate fi controlat de întreprindere.
Componentele, ca şi mecanismele lui, sunt supuse unor reguli legate de ansamblul economiei,
respectiv al societăţii. Acest lucru nu trebuie să descurajeze întreprinderea. Interesul ei este să
încerce să influenţeze, iar uneori chiar să domine diverse elemente ale mediului de afaceri. Cu
alte cuvinte, ea trebuie să aibă o acţiune activă şi nu pasivă asupra mediului de afaceri. Care
sunt direcţiile principale asupra cărora întreprinderea se concentrează pentru a avea atuuri în
acţiunea sa asupra mediului? Acestea sunt, în principal, următoarele:
 Obţinerea şi menţinerea legitimităţii în cadrul societăţii. Acest lucru presupune
nu numai dobândirea şi consolidarea statutului juridic, dar şi integrarea
întreprinderii în valorile culturale şi morale ale societăţii. Numai aşa ea îşi
creează o imagine corespunzătoare şi poate să spere să obţină sprijinul opiniei
publice, al instituţiilor şi organismelor sociale, politice, financiare, să penetreze
în mass-media, să-şi consolideze poziţia în rândul clientelei, să-şi crească
notorietatea produselor şi, în consecinţă, a competitivităţii.
 Asigurarea unei poziţii care să-i permită să depăşească presiunile concurenţiale
existente pe piaţa industriei de care aparţine şi să fie competitivă. La înfiinţare,
întreprinderea are de luptat cu barierele de intrare în industrie; ulterior, dacă
depăşeşte acest moment, are de luptat cu concurenţii direcţi pentru poziţii cât
mai avantajoase. Desigur, această luptă se desfăşoară diferit, în funcţie de tipul
de piaţă pe care intră şi acţionează întreprinderea.
 Câştigarea unei poziţii avantajoase faţă de partenerii săi imediaţi, respectiv
furnizorii de materii prime, materiale, energie şi clienţii cei mai importanţi.
Acest lucru este posibil datorită faptului că ea se situează pe o anumită treaptă
în lanţul afacerilor şi că acţiunile ei influenţează puternic atât în amonte cât şi
în aval acest lanţ. Din această perspectivă întreprinderea trebuie să-şi dezvolte
relaţiile cu partenerii în condiţiile unor negocieri care să-i fie favorabile.
Aceste direcţii sunt incluse nuanţat în strategia de dezvoltare a întreprinderii, ele
urmărind a crea şi consolida o politică agresivă (activă) faţă de mediul de afaceri, menită a
avantaja întreprinderea.
1.4. Clasificarea întreprinderilor

Pornind de la diversele definiţii pe care le întâlnim în literatura de specialitate şi de la

formele de existenţă a întreprinderilor în viaţa reala, în diferitele economii naţionale, este
firesc demersul specialiştilor de a surprinde criterii de clasificare a acestora, de a face o
oarecare ordine în gruparea lor pe tipuri şi, pe această bază, de a explica mecanismele de
funcţionare şi integrare a întreprinderii în circuitul economic.
Se folosesc mai multe criterii de clasificare, încercându-se o tipologizare logică şi în
acelaşi timp utilă pentru înţelegerea a ceea ce se întâmplă în cadrul acestor organisme şi, mai
ales, cu comportamentul acestora. Ne vom opri la cele mai importante criterii de clasificare, şi
anume:
Forma de proprietate, care, în contextul economiilor de piaţă, stă la baza grupării
întreprinderilor în:
 întreprinderi proprietate de stat (se referă la proprietatea publică);
 întreprinderi proprietate privată;
 întreprinderi mixte.
Fiecare tip de întreprindere îşi are un rol bine definit în ansamblul economiei unei ţări.
Ponderea cea mai mare este deţinută de întreprinderile proprietate privată - prin toate formele
de manifestare a ei - care asigură, de fapt, specificul economiei şi a mecanismelor de
funcţionare a acestora;
Forma de constituire şi organizare a afacerilor în cadrul unei întreprinderi ne permite
să distingem:
1. Întreprinderi personale sau individuale, înfiinţate, organizate şi conduse de o
singură persoană. De regulă sunt întreprinderi de dimensiuni mici în care proprietarul este şi
întreprinzătorul, iar răspunderea este nelimitată, respectiv nu se reduce numai la capitalul
investit, ci se referă la întreaga avere a proprietarului;
2. Întreprinderi asociate, care apar atunci când se asociază două sau mai multe
persoane, convenind să-şi aducă contribuţia (în bani sau natură) pentru a constitui un capital
social menit să servească la înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în scopul de a
împărţi între ele beneficiile realizate. Se întâlnesc variate forme de asociere, cunoscute sub
denumiri diferite şi având caracteristici diferite. Marea majoritate a lor sunt forme simple de
asociere în care răspunderea este nelimitată şi solidară. În aceste forme se cuprind şi
întreprinderile familiale. Formele superioare de asociere se creează de regulă atunci când
volumul activităţilor propuse a se organiza este mare şi foarte mare, fapt ce presupune un
volum sporit de capital. La aceste forme întâlnim atât răspunderea nelimitată şi solidară, cât şi
răspunderea limitată la aportul social subscris. De regulă, formele simple de asociere sunt
societăţile de persoane, iar cele dezvoltate, societăţile de capitaluri;
3. Întreprinderi cooperatiste, care sunt o formă de asociaţie, bazată pe ideea
mutualităţii şi care, la rândul lor, s-au dezvoltat în diverse domenii ale activităţii economice
(producţie, credit, comerţ ş.a.);
Apartenenţa naţională stă la baza clasificării întreprinderilor după spaţiul naţional în
care fiinţează şi îşi desfăşoară activitatea. Distingem:
1. Întreprinderi naţionale, care au sediul social în ţara unde îşi desfăşoară
activitatea; ele nu dispun de filiale sau sucursale în alte spaţii naţionale;
2. Întreprinderi multinaţionale, care, pe lângă sediul social ce se află într-o ţară,
dispun de filiale şi sucursale implantate în diverse ţări ale lumii. Întreprinderile multinaţionale
„sunt produsul direct al liberalizării economiei mondiale, liberalizare pusă în aplicare printr-o
reţea de convenţii, care s-a dezvoltat şi amplificat după al doilea război mondial. Ele reglează
cvasitotalitatea investiţiilor internaţionale şi se află la originea fluxurilor financiar-monetare
internaţionale”. Întreprinderile multinaţionale desfăşoară un volum impresionant de activitate
economică, controlând cea mai mare parte a comerţului mondial (peste 75%);
3. Întreprinderi mixte, în sensul că una sau alta din filialele unei întreprinderi
multinaţionale se asociază cu o întreprindere naţională din ţara în care este implantată pentru a
desfăşura afaceri în comun. Desigur, se întâlnesc asemenea situaţii, care de fapt reprezintă
forme de subordonare de către societăţile transnaţionale a unor întreprinderi naţionale.
Strategiile întreprinderilor multinaţionale sunt strategii gândite la scară mondială, orientate
clar spre extinderea influenţei şi puterii întreprinderii ca un tot. Eficienţa este privită la nivelul
întregului, având prioritate în raport cu ceea ce se întâmplă la filiale şi sucursale.
Întreprinderea mixtă, în acest caz, este subordonată cu mare subtilitate intereselor
întreprinderii transnaţionale.
Întreprinderile se mai pot clasifica şi după dimensiune sau grad de mărime. În fiecare
economie naţională întâlnim atât întreprinderi mari şi foarte mari, cât şi întreprinderi mici şi
chiar foarte mici. Gradul de mărime al unei întreprinderi se apreciază de cele mai multe ori
prin comparaţie cu alte întreprinderi, utilizându-se o serie de variabile cum ar fi: mărimea
capitalului, numărul de salariaţi, cifra de afaceri, partea din piaţa produsului obţinută etc.
Pornind de la aceste variabile se utilizează următoarea grupare:
1. întreprinderi de talie mare şi foarte mare, rezultate prin propria
dezvoltare şi concentrare;
2. întreprinderi de talie mică şi mijlocie, deosebit de numeroase şi foarte
active în economia contemporană.
Procesul de concentrare, care duce la creşterea dimensiunilor producţiei, deci şi ale
întreprinderii, generează aşa-numitele economii de scară, care se caracterizează prin creşterea
dimensiunii, a volumului producţiei şi scăderea costului mediu pe termen lung. Şi aici trebuie
avută mare atenţie, deoarece uneori creşterea dimensiunii poate duce la fenomenul numit
dezeconomii de scară, caracterizat prin creşterea pe termen lung a costului mediu dincolo de
nivelul optim al producţiei. Este firesc ca în unele cazuri să apară un asemenea fenomen.
Creşterea dimensiunii întreprinderii peste anumite limite poate duce la dificultăţi de
administrare, de comunicare, de coordonare, la creşterea birocraţiei etc.
Desigur, întâlnim şi alte criterii de clasificare a întreprinderilor. Am putea aminti
destinaţia produselor fabricate (întreprinderi care produc satisfăcători şi întreprinderi care
produc prodfactori), industria în care îşi desfăşoară activitatea (întreprinderi agricole, de
transport, construcţii etc), gradul de specializare (întreprinderi universale, specializate pe
câteva produse, strict specializate pe un produs sau chiar componentă, sau pe o anumită
tehnologie) ş.a. De reţinut că efortul de a găsi criterii logice de grupare a întreprinderilor este
justificat, deoarece pot fi studiate şi înţelese mai bine comportamentele întreprinderii în
funcţie de tipul în care se încadrează şi, desigur, pot fi mai bine fundamentate strategiile de
dezvoltare a acestora.
 CAPITOLUL II
Managementul financiar: definiţie, obiective, atribuţii, funcţii
În condiţiile economiei de piaţă, eficienţa unei întreprinderi depinde într-o proporţie
covârşitoare de capacitatea managerilor de a înţelege şi aplica principiile, metodele şi
tehnicile moderne de management. Calitatea actului de management este o condiţie vitală
pentru ca firmele să obţină avantaje competitive şi să reziste în mecanismele concurenţiale.
Afirmaţia anterioară este cu atât mai importantă cu cât, în ultimii ani, s-a demonstrat că
factorul principal al falimentului unei întreprinderi îl reprezintă incompetenţa managerilor şi
greşelile de conducere datorate unor erori în materie decizională. Într-o analiză structurală,
acest factor deţine o pondere de 60%, fiind urmat la mare distanţă de evoluţia nefavorabilă a
pieţei (cu o pondere de 20%), fenomene naturale, incendii, calamităţi, cutremure (cu o
pondere de 10%) şi alte cauze (10%).
Având în vedere că falimentul apare ca urmare a imposibilităţii întreprinderii de a-şi
onora obligaţiile de plată şi este determinat de lipsa de lichidităţi, putem susţine că
managementul activităţii financiare este cauza succesului sau eşecului întreprinzătorilor.
Aşadar, conducerea prin finanţe a unei întreprinderi vine în sprijinul fundamentării politicii
financiare la nivel microeconomic, concretizându-se într-o multitudine de decizii financiare,
cu impact asupra performanţelor financiare. În aceste condiţii, întreprinderea apare ca un
centru autonom de decizie care deţine putere economico-financiară.
„Existenţa unei structuri de putere- afirma P. Conso- constituie suportul procedurii
interne de luare a deciziilor. Gradul de raţionalitate al deciziei depinde de rolul oamenilor şi
de sistemul de valori la care aceştia acceptă să adere.”1
Noţiunea de putere este fundamentală pentru înţelegerea procesului decizional, iar
argumentele care pledează pentru conservarea şi sporirea acesteia sunt, prin excelenţă, de
natură financiară.
Prin urmare, din multitudinea formelor de management, un rol fundamental a dobândit
managementul financiar care, în contextul actual al Uniunii Europene, trebuie să contribuie la
formarea unei noi mentalităţi despre afaceri şi la sporirea competitivităţii. Astfel, la summit-ul
organizat la Barcelona în primăvara anului 2012, s-a ajuns la concluzia că procesul de
integrare europeană trebuie să se bazeze, nu numai pe marile concerne, ci şi pe
întreprinderile mici şi mijlocii. Acestea din urmă, printr-un management financiar adecvat,
au rolul de a reinstaura încrederea investitorilor şi consumatorilor şi, implicit, de a relansa
iniţiativa şi activitatea economică în spaţiul comunitar.
Aşadar, indiferent de mărimea şi forma de proprietate a întreprinderii, managementul
financiar îşi asumă în cea mai mare parte răspunderea pentru politica financiară adoptată la
nivel microeconomic care urmează a se aplica în vederea atingerii obiectivelor urmărite de
proprietarii şi/sau administratorii resurselor financiare. Din acest motiv, multitudinea
definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate, identifică managementul financiar cu
domeniul care se ocupă cu fundamentarea deciziilor financiare la nivelul întreprinderii.
Managementul financiar reprezintă un ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente şi
acţiuni prin intermediul cărora se fundamentează deciziile financiare în contextul realizării
unor obiective organizaţionale, formulate printr-o strategie de firmă.
În cazul managementului financiar, obiectivul său general este de a asigura eficienţa
constituirii şi utilizării capitalului, realizând pe această cale suportul financiar maximizării
valorii de piaţă a firmei şi implicit, creşterea averii acţionarilor. În raport cu acest obiectiv,
unii autori definesc managementul financiar şi într-o formă simplificată, focalizându-l numai
pe conducerea eficientă a procesului de alocare corectă şi profitabilă a resurselor.

1 Conso, P. – La gestion financière de l’entreprise. Les techiques et l’analyse financière; Tome 1; édition Dunod; 1981; p. 10
 Apreciem că o asemenea privire restrictivă asupra problematicii managementului
financiar conştientizează importanţa fundamentării deciziei de investiţii, abordată adesea cu
sintagma „alocarea capitalului” („capital budgeting”), dar minimizează problematica stabilirii
structurii financiare şi determinării costului capitalului. Or, capitalul reprezintă un factor
important de producţie, dar este o resursă limitată, se procură de pe piaţa financiară la un
anumit cost. Acest efort financiar face obiectul fundamentării deciziilor de investiţii şi de
finanţare, devine implicit, limita minimă a randamentului financiar scontat cu care trebuie
valorificate activele firmei şi se înscrie în preocupările managerilor financiari.
Se poate aprecia că decizia financiară devine actul fundamental al managementului
financiar, fiind rezultatul unui proces raţional de alegere conştientă din mai multe variante
posibile, a unei soluţii considerate optime în planul activităţilor şi operaţiunilor financiare.
Fundamentarea corectă a deciziilor financiare nu este posibilă fără o analiză financiară
prealabilă al cărei obiectiv constă în diagnosticarea stării de performanţă financiară a
întreprinderii la încheierea exerciţiului. Ea îşi propune să stabilească punctele tari şi punctele
slabe ale activităţii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii manageriale de
menţinere şi expansiune într-un mediu concurenţial. De asemenea, analiza financiară face
obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici şi financiar-bancari pentru
fundamentarea unor posibile acţiuni de cooperare cu respectiva întreprindere. În fine,
„bugetarea” oricărei acţiuni a întreprinderii, atragerea de capitaluri externe (proprii şi
împrumutate), păstrarea şi extinderea segmentelor de piaţă găsesc în analiza financiară o bază
de fundamentare ca premisă esenţială în efectuarea unei judecăţi profesionale şi adoptării de
decizii financiare optime.
Aşadar, analiza financiară este integrată în activitatea de conducere a întreprinderii şi
oferă cele mai bune soluţii pentru fundamentarea deciziilor financiare. Calitatea deciziilor
financiare adoptate va exercita un impact direct asupra gestiunii financiare care reprezintă
„ansamblul acţiunilor de administrare (gospodărire- n.n.) a resurselor băneşti ale
întreprinderii.” În linii mari putem distinge o gestiune financiară pe termen scurt ( a activelor
şi pasivelor circulante de trezorerie, localizate în partea de jos a bilanţului) şi o gestiune
financiară pe termen mediu şi lung (a activelor şi pasivelor permanente, situate în partea de
sus a bilanţului).
Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar
între nevoile de capitaluri circulante şi de trezorerie, pe de o parte şi sursele de capitaluri
atrase temporar (inclusiv creditele de trezorerie şi de scont), pe de altă parte. Gestiunea
financiară pe termen lung are ca obiectiv alegerea unei strategii financiare de creştere şi
consolidare a valorii întreprinderii. O viziune de ansamblu asupra interrelaţiilor dintre analiza
financiară, deciziile financiare şi gestiunea financiară este prezentată în Figura nr. 1.

Analiza financiară

Starea x a unui Diagnostic financiar Starea x a unui

obiectiv y la obiectiv y la
momentul t0 identificarea punctelor momentul t1
(gestiunea financiară tari şi punctelor slabe (gestiunea financiară
a exerciţiului Execuţia a exerciţiului
ale gestiunii financiare deciziilor
financiar la financiar la
momentul t0) financiare momentul t1)
Adoptarea deciziilor (acţiune)
financiare

Figura nr. 1
 Natura acţiunilor întreprinse de managementul financiar într-un context dat, se
subordonează în exclusivitate obiectivelor de bază ale organizaţiei. Pentru marile
întreprinderi, acest obiectiv vizează maximizarea valorii întreprinderii (a acţiunilor sale), iar
pentru întreprinderile mici şi mijlocii, obiectivul substanţial este asigurarea rentabilităţii şi
autonomiei financiare.
În cazul firmelor cu caracter productiv, la care se urmăreşte cucerirea unor noi
segmente de piaţă, nu în toate cazurile obiectivul primordial al managementului financiar îl va
reprezenta maximizarea valorii întreprinderii, ci asigurarea resurselor de finanţare, de
susţinere a manevrelor strategice pentru a putea crea putere economică. Un asemenea obiectiv
de anvergură va trece pe un plan secundar realizarea protecţiei mediului înconjurător,
salarizarea mai bună a lucrătorilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale acestora, care vor
trebui să se supună constrângerilor financiare datorate expansiunii.
În cazul firmelor mici şi mijlocii, obiectivul de bază al organizaţiei este influenţat de
afirmarea calităţilor personale ale managerului în a dobândi succesul. În acest caz, în atenţia
managementului financiar se vor afla acele acţiuni prin care se vor sublinia performanţele de
excepţie ale managerului cum ar fi: acţiuni surpriză la bursă, plasamente de capital
surprinzătoare, asocieri în afaceri, în scopul obţinerii unor nivele deosebite de profitabilitate,
uneori ieşite din comun. Este de remarcat că nu întotdeauna ideile de afaceri ale managerilor
sunt agreate de acţionari/proprietarii de capitaluri, fapt care generează conflicte de interes,
asupra cărora vom reveni ulterior.
În fine, în cazul firmelor aflate în lichidare, fie ca urmare a unei acţiuni voluntare, fie
a uneia judecătoreşti, obiectivul managerial este acela de a continua afacerile, până la
desfiinţare, prin atenuarea cât mai mult posibil a efectelor nefavorabile rezultate prin aplicarea
deciziei de lichidare. Pentru managementul financiar este important ca la finele perioadei de
lichidare să se stabilească o concluzie clară privind situaţia financiară şi modul în care se sting
obligaţiile de plată şi se recuperează creanţele.
Se poate afirma că prin acţiunile sale, managementul financiar trebuie să asigure, atât
supravieţuirea firmei, cât mai ales consolidarea situaţiei sale, probată prin obţinerea unor
performanţe de piaţă notabile.
Pornind de la aceste obiective, managementul financiar îndeplineşte succint
următoarele atribuţii:
● evaluează eforturile financiare ale tuturor acţiunilor care urmează a fi întreprinse într-o
perioadă de gestiune dată;
● asigură la momentul oportun, în structura şi condiţiile reclamate de necesităţi, capitalul, la
un cost cât mai scăzut posibil;
●urmăreşte modul de utilizare al capitalului şi gradul de influenţă a factorilor de decizie din
celelalte centre de responsabilitate, în direcţia asigurării unei utilizări eficiente a tuturor
fondurilor atrase în circuitele financiare;
● asigură şi menţine echilibrul financiar pe termen scurt şi pe termen lung în concordanţă cu
necesităţile întreprinderii;
● urmăreşte obţinerea rezultatului financiar scontat şi îl repartizează pe destinaţii.
Managementul financiar, în calitate de componentă de bază, de sine stătătoare a
managementului general al organizaţiei, îndeplineşte două funcţii esenţiale şi anume:
a) planificarea şi controlul activităţii organizaţiei prin prisma criteriilor şi mijloacelor
specifice finanţelor;
b) fundamentarea şi adoptarea de decizii financiare, legate de îndeplinirea obiectivelor
propuse prin programe, cu luarea în considerare a criteriilor de eficienţă financiară.
Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acţiune favorabil, în care
urmează să se stabilească conexiunile fireşti dintre obiectivele financiare ale firmei, valoarea
de piaţă a acesteia, mijloacele şi instrumentele folosite pentru măsurarea performanţelor sale
financiare. Această triadă este absolut necesară deoarece odată ce obiectivele firmei au fost
identificate, definite şi evaluate, performanţele obţinute la nivel microeconomic trebuie
monitorizate şi analizate.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor şi realizării funcţiilor specifice managementului
financiar, este necesar ca întreprinderea să deţină personal calificat în posturi ce reclamă
competenţe decizionale. Nu se poate susţine că numai personalul de specialitate din
compartimentul financiar al firmei realizează acţiuni specifice managementului financiar. Prin
implicaţiile de natură financiară pe care le exercită, orice acţiune din domeniul tehnic,
comercial, aprovizionare, resurse umane etc, face ca diferiţi decidenţi de diferite profesii, din
diferite centre de responsabilitate, să se implice în acelaşi timp, în înfăptuirea
managementului financiar eficient. Avantajele unui management financiar eficient sunt
următoarele:
-controlul mai uşor al fluxurilor de venituri şi cheltuieli;
-adoptarea ĩn cunoştinţă de cauză a deciziilor financiare importante pentru viitorul
ĩntreprinderii;
-furnizarea către investitorii potenţiali, ĩn orice moment, de informaţii despre planurile
financiare ale ĩntreprinderii;
-ĩntocmirea de rapoarte şi analize financiare profesioniste, bine fondate, care iau ĩn
considerare variabilele interne şi externe ale ĩntreprinderii;
-creşterea gradului de profitabilitate a afacerii.
 Curs III
Obiectivul fundamental al întreprinderilor
Preocuparea pentru identificarea obiectivului major al întreprinderii moderne situează
specialiştii domeniului financiar în două tabere; unii susţin că motivaţia desfăşurării activităţii
oricărui agent economic o reprezintă maximizarea profitului, după cum am amintit şi în
capitolele anterioare, în timp ce alţii, tot mai mulţi, apreciază că, în prezent, obiectivul de bază
al întreprinderii îl constituie maximizarea averii (bunăstării) acţionarilor.
Prima accepţiune reflectă concepţia patrimonială, iar cea de-a doua este concepţia
financiară asupra valorii întreprinderii. Valoarea patrimoniului se determină pe baza
situaţiei drepturilor şi obligaţiilor asumate de întreprindere şi reflectate în bilanţ. Potrivit
acesteia, valoarea patrimonială este egală cu activul net (din care s-au scăzut datoriile), după
cum se observă în Figura nr. 3.1. Obiectivul fundamental de maximizare a valorii priveşte
maximizarea activului net, respectiv, creşterea lui de la un exerciţiu financiar la altul.
Principala sursă de maximizare a activului net, a averii proprietarilor, o reprezintă profitul
net al exerciţiului.

CAPITALURI
VP = A e – Dt = A N
PROPRII (Cp) în care:
VP = valoarea patrimonială
AN = activ net
ACTIV
ECONOMIC
DATORII
(Ae)
TOTALE (Dt)

Figura nr. 3.1.

Valoarea financiară nu se determină pe baza patrimoniului existent, ci luând în

considerare speranţele de câştiguri viitoare pe care le va aduce întreprinderea, pe baza
patrimoniului său acumulat până în prezent. Ea reprezintă o anticipare asupra valorii pe care
încearcă să şi-o facă un virtual cumpărător al acţiunilor întreprinderii respective. Din acest
motiv, valoarea este inseparabilă de calitatea proiectelor în care patrimoniul este angajat.
În prezent, aproape toţi specialiştii domeniului financiar afirmă că obiectivul major al
întreprinderii îl reprezintă maximizarea averii investitorilor de capital; aprecierile unora
dintre ei fiind tranşante faţă de acest subiect. Dacă Paul Halpern, J. Fred Weston şi Eugene F.
Brigham afirmă că “ vom pleca mereu de la idea că principalul obiectiv al echipei
manageriale este acela al maximizării bunăstării acţionarilor”, în ţara noastră, profesorul
Gheorghe Manolescu susţine fără echivoc că “ nu există alte obiective la nivelul
întreprinderii, decât acelea de a maximiza valoarea acesteia”. Însă, îndeplinirea acestui
obiectiv este posibilă numai prin realizarea unor obiective intermediare cum sunt:
 obiective de rentabilitate;
 obiective de dimensiune, putere şi de creştere.
În cazul obiectivelor de rentabilitate acţionarii şi managerii au acelaşi punct de vedere.
Astfel, pentru a-şi maximiza valoarea, întreprinderea trebuie să investească în proiecte a căror
rentabilitate să fie superioară faţă de costul procurării capitalului.
 În cazul obiectivelor de dimensiune, putere şi creştere, punctul de vedere al
acţionarilor se suprapune cu cel al managerilor, mai ales când se cumulează cele două poziţii.
Astfel, atât acţionarii cât şi managerii sunt de acord că dimensiunea întreprinderii este
importantă în competiţia specifică economiei de piaţă. Cu cât întreprinderea are o “ greutate
financiară” mai mare, cu atât poate cuceri noi pieţe de desfacere, asigurând venituri stabile.
De regulă, acţionarii principali, care sunt reprezentaţi în consiliul de administraţie al unor
grupuri industriale importante, vor căuta să maximizeze talia întreprinderii, să realizeze
operaţiuni de creştere externă şi de diversificare, pentru a-şi diminua riscul. Puterea lor este
importantă deoarece prin vot, decid strategia întreprinderii şi se impun în faţa acţionarilor
minoritari (indiferenţi de mărimea întreprinderii şi de procesul dezvoltării).
Patrimoniul acţionarilor principali este alcătuit, aproape în exclusivitate, din aporturile
de capital, pentru care au primit un anumit număr de acţiuni. Cum aceştia nu vor să cedeze
acţiuni proprii din diverse raţiuni (putere, ataşament sentimental etc.), ei nu pot să-şi
diversifice portofoliul de titluri foarte uşor.
La rândul lor, managerii împărtăşesc opiniile acţionarilor faţă de importanţa “
greutăţii” financiare a întreprinderii care le furnizează în plus două avantaje şi anume:
 managerii unor întreprinderi puternice, cu acţionari dispersaţi în teritoriu, îi consideră
pe aceştia ca fiind simpli posesori de titluri cărora trebuie să le asigure o anumită
rentabilitate; s-a dovedit că tocmai forţa financiară a întreprinderii asigură îndeplinirea
facilă a acestui obiectiv;
 managerii unor întreprinderi importante ca mărime şi având o poziţie însemnată pe
piaţă, au toate şansele să-şi păstreze funcţia dobândită, neexistând pericolul
falimentului, al unei oferte publice de cumpărare sau de schimb dezavantajoasă
(ostilă).
Sporirea permanentă a avuţiei acţionarilor (pe fondul îndeplinirii obiectivelor de
dimensiune, putere şi creştere), măreşte valoarea de piaţă a întreprinderii (reflectată în
coeficientul de capitalizare bursieră), uşurând accesul întreprinderii la resursele pieţei de
capital. În consecinţă, obiectivul maximizării profitului se plasează pe un plan secundar, dar
alimentează în continuare dezbaterile pe tema controversei dintre maximizarea averii sau cea
a profitului.
Pledând pentru maximizarea averii acţionarilor ca obiectiv major al întreprinderii,
profesorul Ion Stancu prezintă dezavantajele maximizării profitului şi anume:
 maximizarea profitului, foarte adesea utilizată ca scop al firmei în cursurile de
microecomonie, ne-ar plasa într-un mediu economic cert, cu decalaje constante între
angajamente şi viramente şi fără nici un fel de risc, ceea ce nu corespunde realităţii;
 maximizarea profitului poate duce pe termen scurt la sacrificarea substanţei
capitalului iniţial (reducerea cheltuielilor de întreţinere a echipamentelor şi a altor
active fixe) şi la suprimarea dezvoltării firmei (eliminarea cheltuielilor de cercetare -
dezvoltare), deoarece aceste activităţi nu generează profituri imediate;
 maximizarea profitului ignoră comparaţia cu alte oportunităţi de investiţii similare.
Putem maximiza profitul, dar cine măsoară suficienţa / insuficienţa acestei creşteri
potenţiale? “ Când calculăm profiturile contabile, considerăm cheltuielile cu
dobânzile ca un cost al banilor împrumutaţi, dar ignorăm costul fondurilor provenite
de la acţionarii firmei (proprietarii acesteia)”. Referinţa principală în maximizarea
averii este costul de oportunitate (costul implicat de renunţare la o ocazie favorabilă).
Cu toate acestea, maximizarea averii acţionarilor este strâns legată de profit.
Focalizarea managerului financiar pe acest obiectiv necesită prudenţă şi un comportament
bazat pe raţionalitate. Managerul financiar trebuie să găsească raportul optim între risc şi
profitabilitate care să ducă la maximizarea averii acţionarilor.
 În fond, cum se realizează maximizarea averii acţionarilor? Practic, există două
modalităţi de a maximiza averea acţionarilor: distribuirea dividendelor şi creşterea preţului
acţiunilor. La un moment dat în viitor, valoarea titlurilor de proprietate a unui acţionar al
firmei se obţine astfel:
1. se înmulţeşte dividendul curent pe acţiune (d) cu numărul de acţiuni pe care le deţine
(n);
2. se înmulţeşte preţul de piaţă al unei acţiuni (P) cu numărul de acţiuni (n);
3. se adună rezultatele obţinutele de punctele 1. şi 2., rezultând averea (A) unui acţionar:

A = dn + Pn = n(d + P)

Astfel, maximizarea averii acţionarilor presupune cea mai bună combinaţie între
valoarea dividendelor şi preţul de piaţă al acţiunilor. Având în vedere că dividendele sunt
plătite, de obicei, pentru a influenţa pozitiv preţul acţiunilor, averea acţionarului depinde în
realitate de preţul de piaţă al acţiunilor firmei. Aceasta reflectă averea acţionarului pentru că
include efectele tuturor deciziilor financiare.
Înainte de a examina detaliat maximizarea averii unui acţionar, vom descrie două
alternative posibile: maximizarea profitului (câştigului) pe acţiune şi maximizarea preţului
acţiunii.
Fără îndoială că profitul are un rol important în dezvoltarea întreprinderii, dar
maximizarea sa nu determină implicit maximizarea averii acţionarului. Aşa după cum am
arătat anterior, maximizarea profitului nu ţine cont de timpul de aşteptare necesar obţinerii
câştigurilor şi de risc; spre deosebire, maximizarea averii acţionarilor ia în considerare aceste
elemente.
Obiectivul de maximizare a profitului (câştigului) pe acţiune nu justifică efectele
politicii dividendului. Întreprinderea nu ar trebui să plătească dividende, dacă singurul său
obiectiv ar fi maximizarea câştigului pe acţiune. Ea şi-ar putea spori câştigurile pe acţiune,
prin reţinerea profiturilor şi investirea lor în alte plasamente (bilete de trezorerie).
Maximizarea profiturilor pe acţiune nu determină creşterea averii acţionarilor. Plata
dividendelor ajută firma să atragă investitori şi, astfel, determină creşterea valorii acţiunilor pe
piaţă.
Pe de altă parte, ce anume ar trebui să maximizeze agentul economic: masa profitului
sau rata profitului? Dacă se optează pentru rata profitului, care este rata corectă ce trebuie
evidenţiată: aceea a profitului referitoare la vânzări, la valoarea activelor sau la valoarea
acţiunilor? Care este măsura profiturilor ce poate fi folosită: cea disponibilă a profitului
contabil sau cea mai complexă, a profiturilor economice, care include, între altele, costul de
oportunitate al fondurilor realizat de către proprietarii unei întreprinderi, ca o cheltuială a “
afacerii” ?
Ţinând cont de aceste argumente, maximizarea preţului acţiunilor este mai importantă
decât maximizarea profitului (câştigului) pe acţiune. Datorită faptului că investitorii doresc
maximizarea propriilor averi, ei preferă ca firma să adopte politici de maximizare a preţului
acţiunilor. Practic, indicele de performanţă al unei firme este preţul de piaţă al acţiunilor.
Astfel, cu cât este mai mare preţul acţiunilor, cu atât este mai performant managementul din
punct de vedere al acţionarilor. Unii manageri urmăresc utilizarea optimă a resurselor firmei
astfel încât să determine creşterea profiturilor, a puterii şi a prestigiului propriu. În felul acesta
sunt mai mult preocupaţi de propria bunăstare sau supravieţuire, decât de maximizarea averii
acţionarilor. Însă dacă acţionarii nu sunt mulţumiţi de prestaţia managerilor ei pot, fie să-şi
vândă acţiunile, fie să schimbe managerii.
 Statul, pentru a-şi exercita funcţiile, are nevoie de surse sau fonduri financiare a căror
mobilizare, repartizare şi utilizare dă naştere unor raporturi exprimate în formă bănească şi
care reprezintă esenţa finanţelor.
Procese de formare, repartizare şi utilizare a fondurilor au loc nu numai la nivelul
statului ca autoritate publică, ci şi în întreprinderi, organisme bancare şi financiare, de
asigurări sociale şi de bunuri etc, astfel că, într-o economie modernă, funcţionează un anumit
sistem financiar şi de credit. Acest sistem este format din subsisteme, cum sunt: finanţele
întreprinderilor, bugetul statului (central şi local), asigurările sociale, asigurările de bunuri, de
persoane şi de răspundere civilă şi creditul. Fiecare subsistem reflectă anumite fonduri şi se
delimitează prin participanţii la formarea lor, prin metodele utilizate în acest scop şi prin
destinaţiile pe care le capătă.
Finanţele agenţilor economici reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem
financiar şi de credit, această afirmaţie bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor băneşti
care se formează la diferite niveluri îşi au izvorul în veniturile create în celulele de bază ale
economiei naţionale. De trăinicia acestor finanţe depinde în cea mai mare măsură soliditatea
celorlalte subsisteme financiare.
Viaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara
mediului în care funcţionează şi evoluează; din acest mediu întreprinderea îşi colectează
resursele şi tot în cadrul lui efectuează plăţi, restituiri de fonduri etc.
Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care agentul economic le întreţine cu toţi
agenţii economici şi financiari, cu statul şi cu alte organisme.
Întreprinderea este o combinaţie de factori materiali (capital economic) şi factori
umani, un agent economic, o entitate, un centru de decizie, care evoluează într-un mediu
complex, format din patru elemente interdependente, şi anume:
a) universul economic;
b) universul financiar;
c) universul social;
d) universul statal.
Ca agent economic, întreprinderea intră în relaţii cu alţi agenţi pe care îi întâlneşte pe
diferite pieţe unde se schimbă bunuri şi servicii pe bază de monedă. Cantităţile de mărfuri
oferite şi solicitate, precum şi preţurile sunt variabile, ceea ce influenţează echilibrul, astfel că
întreprinderea este supusă unor legi economice.
Aceste schimburi dau naştere universului financiar, care apare simultan, ca un
corespondent al universului economic şi ca un univers autonom, organizat pe pieţele sale
proprii, prin care se schimbă active financiare şi monedă.
Agenţii economici şi financiari care se întâlnesc pe diferite pieţe şi între care apar
variate raporturi constituie contextul social în care funcţionează şi evoluează întreprinderea.
Aceşti agenţi pot fi grupaţi, în funcţie de pieţe, în următoarele categorii principale:
 furnizori, pe care întreprinderea îi întâlneşte pe piaţa de materii prime şi servicii;
 clienţi, pe care întreprinderea îi întâlneşte pe piaţa de produse şi servicii;
 salariaţi şi conducători, pe care întreprinderea îi găseşte pe piaţa muncii;
 acţionari sau asociaţi, împrumutători şi intermediari financiari, pe care
întreprinderea îi găseşte pe piaţa financiară etc.
Între întreprindere, pe de o pare, şi diferitele persoane fizice şi juridice, pe de altă
parte, se nasc, aşa cum s-a mai arătat, variate raporturi, care vizează cumpărări şi vânzări de
mărfuri şi servicii, angajări şi plata drepturilor de personal, formarea capitalurilor proprii şi
împrumutate. De asemenea, întreprinderea are raporturi cu:
a) diferite organe statale, care se concretizează în plata impozitelor şi taxelor sau în
primirea de subvenţii şi alocaţii de la bugetul statului;
 b) societăţi de asigurare, către care întreprinderea achită prime de asigurare şi de la
care va beneficia, în anumite situaţii, de plata unor despăgubiri;
c) organe de asigurări sociale, faţă de care întreprinderea are obligaţii băneşti
privind formarea unor fonduri necesare asigurării condiţiilor de trai în conformitate
cu legislaţia în vigoare.
Totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
băneşti necesare realizării variatelor activităţi economice, sociale, culturale etc. la nivel de
întreprindere reprezintă esenţa finanţelor acesteia. Finanţele întreprinderii, deşi îşi găsesc
sediul în sfera repartiţiei, au o puternică influenţă asupra producţiei, circulaţiei şi consumului.
În plan suprastructural, finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei
financiare, care analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor
financiare, izvoarele şi destinaţia acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi şi a
obţinerii unor profituri cât mai mari.
Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri, între care: fondul pentru investiţii
în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare ştiinţifică, fonduri
pentru acţiuni sociale, culturale şi sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea şi
participarea salariaţilor la profit etc.
Izvoarele acestor fonduri pot să difere de la caz la caz, cu menţiunea că, pentru
anumite activităţi, întreprinderea poate apela şi la resurse împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: aportul asociaţilor sau
acţionarilor, autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară. Aceste metode şi izvoare de
constituire a fondurilor variază într-o anumită măsură în funcţie de formele pe care le îmbracă
întreprinderile şi proprietatea asupra lor. Astfel, vom întâlni unele particularităţi în finanţele
regiilor autonome, ale societăţilor comerciale, ale cooperativelor şi asociaţiilor cooperatiste,
ale societăţilor mixte etc.
Ţinând cont de stadiul actual de dezvoltare a ţării noastre se impune luarea unor
măsuri de perfecţionare a finanţelor întreprinderilor, între care:
 continuarea înlăturării caracterului centralizat al finanţelor, instituirea de noi pârghii
financiare şi renunţarea la unele vechi;
 îmbunătăţirea mecanismelor de formare şi de gestionare a capitalurilor, a metodelor de
previziune şi prognoză financiară şi accelerarea circuitului fondurilor;
 folosirea unor metodologii adecvate şi realiste de stabilire a necesarului de fonduri, a
rezultatelor şi de analiză financiară;
 stimularea sau îngrădirea de către stat prin politica de impozite, taxe şi subvenţii a
unor activităţi şi reorientarea altora;
 îmbunătăţirea modului de acordare, garantare şi restituire a creditelor şi creşterea
rolului acestora şi a dobânzilor în derularea activităţii economice;
 aplicarea unor metode de amortizare în raport cu cerinţele progresului tehnic;
 înlăturarea blocajelor financiare între întreprinderi, îmbunătăţirea şi simplificarea
decontărilor şi instituirea unor forme rapide de plată a mărfurilor şi serviciilor etc.
Alături de celelalte subsisteme financiare, finanţele întreprinderii trebuie să-şi aducă
contribuţia la edificarea noii economii de piaţă, la dezvoltarea proprietăţii private, la buna
administrare şi gestionare a patrimoniului, la asigurarea unui circuit normal şi eficient al
capitalului, la armonizarea diferitelor categorii de interese printr-o raţională repartizare a
profitului, la retehnologizarea şi la promovarea progresului tehnic şi ştiinţific, la sporirea
nivelului calitativ al produselor şi la creşterea eficienţei, pentru a ne putea încadra în circuitul
mondial al bunurilor, a deveni competitivi pe piaţa externă şi a intra în rândul ţărilor
civilizate.
 În dezvoltarea economiei în etapa actuală apar numeroase bariere, pentru înlăturarea
cărora este necesară creşterea rolului finanţelor întreprinderilor. Între aceste obstacole
menţionăm:
 dezechilibrele grave între sferele reproducţiei şi ramurile economiei naţionale;
 penuria de produse şi criza profundă care domină toate sectoarele de activitate;
 nivelul scăzut al producţiei, al organizării acesteia şi a muncii, al eficienţei
economice;
 lipsa de materii prime şi de energie, de tehnică modernă şi de valută;
 izolarea faţă de lumea civilizată cu grad înalt de dezvoltare;
 secătuirea resurselor ţării prin exploatarea iraţională a acestora;
 subdezvoltarea agriculturii şi a sectorului terţiar etc.
Finanţele întreprinderii trebuie să aibă un aport deosebit la buna funcţionare a
mecanismelor economiei de piaţă, la dezvoltarea economică şi socială a ţării.

Circuitul financiar fundamental

Obiectivul acestui circuit este de a prezenta deciziile financiare în interacţiune

cu aşteptările diferiţilor agenţi economici. Întreprinderea este în concurenţă pe piaţa de
capital, ea trebuie să ţină cont şi să satisfacă aşteptările ofertanţilor de fonduri (acţionari şi
creditori) pentru a putea asigura finanţarea dezvoltării sale. Aceste aşteptări sunt în funcţie de
factorii de rentabilitate şi risc, aceste două noţiuni constituind motivaţia logicii deciziilor
financiare.

Schema reprezentativă a circuitului

Deciziile financiare care caracterizează domeniul financiar al firmei pot fi
reprezentate sub forma unui circuit financiar (figura nr. 3.10).

ACTIVE CAPITALURI
IMOBILIZATE 2a Investiţia 1 Finanţare PROPRII

Operaţii de Decizii Acţionari

2b Cesiunea financiare Reinvestiţie
investiţii
4b

3 Flux de Conducători
ACTIV NET AL DATORII
EXPLOATĂRII FINANCIARE
lichidităţi din
4a
exploatare
Operaţii de Remunerarea Creditori
exploatare şi rambursarea
creditorilor
Dividende

PORTOFOLIUL STRUCTURA DE
DE ACTIVE FINANTARE
Operaţii de finanţare

Figura nr. 3.10. Schema reprezentativă circuitului financiar

 Diferitele fluxuri de lichidităţi

Acest circuit permite punerea în evidenţă a fluxurilor de lichidităţi rezultând

diferite decizii financiare.
Într-o primă fază (1) firmele dispunând de lichidităţi, aduc întreprinderii
fonduri necesare realizării operaţiilor de investiţie. Are loc confruntarea unei cereri de
lichidităţi aparţinând întreprinderii cu o ofertă de lichidităţi din partea aducătorilor de capital.
Piaţa capitalurilor constituie un loc de întâlnire a acestei oferte cu cererea respectivă. în
contrapartidă, întreprinderea emite titluri (active financiare) care sunt, fie titluri de proprietate
(acţiuni pentru societăţi), fie titluri de creanţă. Piaţa de capital este deci, o piaţă rezultată din
confruntarea unei oferte şi unei cereri de titluri. Operaţiunile care colectează capitaluri
constituie operaţii de finanţare, finanţarea având în acest caz origine externă (din afara
firmei).
Într-o a doua fază, conducătorii întreprinderilor decid alocarea fondurilor
colectate achiziţionând active. Este vorba de un flux legat de operaţia de investiţie. Activele
achiziţionate pot fi fie active comerciale sau industriale, fie active financiare emise de alte
întreprinderi sau de instituţii financiare. Firma poate ulterior să cedeze aceste diferite active şi
să primească în contrapartidă un flux de lichidităţi: fluxul de reinvestiţie.
Investiţia în active industriale şi comerciale este realizată în vederea obţinerii
ulterioare a fluxurilor de lichidităţi ce provin din operaţii de exploatare (cumpărare, producţie,
vânzare) a căror; îndeplinire implică achiziţia sau crearea activelor de exploatare deţinute de
în mod accesoriu (stocuri, creanţe clienţi...). Aceste active sunt finanţate în parte prin creditul
obţinut faţă de furnizorii exploatării. Fluxurile de lichidităţi ce provin din operaţiunile de
exploatare sunt completate de fluxurile provenite din active financiare (titluri de participare,
titluri de plasament).
Fluxurile de lichidităţi din exploatare, completate eventual cu fluxurile din
active financiare şi din reinvestiţie şi diminuate de prelevările fiscale sunt folosite fie pentru
plată (sub forma intereselor) şi rambursarea creanţelor financiare, fie vărsate acţionarilor sub
formă de dividende sau fie reinvestite în întreprindere. Operaţiunile de remunerare şi
rambursare relevă deasemenea, categoria operaţiunilor de finanţare, căci ele dau naştere
deciziilor principale de colectare a capitalurilor. Operaţiunea de reinvestiţie de fluxuri
constituie simultan o operaţiune de investiţie şi de finanţare (finanţare internă sau
autofinanţare).

Deciziile financiare: investiţia şi finanţarea

Deciziile financiare luate de conducătorii întreprinderii sunt clasate în două
categorii:
– decizii de investiţie (şi de reinvestiţie) relative la constituirea şi
gestionarea portofoliului de active;
– decizii de finanţare care determină structura finanţării.
În aceste decizii intervin patru categorii de agenţi economici:acţionarii,
conducătorii, creditorii şi statul.

Deciziile de investiţie şi de finanţare

Diferenţa dintre deciziile de investiţie şi de finanţare constituie baza
raţionamentului financiar.

Deciziile de investiţie şi de reinvestiţie

A. Deciziile de investiţie
 Fiecare decizie de cheltuială care conduce la achiziţia unui activ în vederea
obţinerii de fluxuri de lichidităţi ulterioare şi are drept scop creşterea averii proprietarilor
întreprinderii constituie o investiţie. Investiţia se opune astfel consumului care implică o
scădere a averii şi o pierdere de valoare.
Creşterea averii proprietarilor firmei echivalează cu creşterea valorii ei. Pe de
altă parte:
1) creşterea valorii înseamnă că investiţia este rentabilă;
2) pentru că reprezintă o creştere de valoare, trebuie ca rentabilitatea
investiţiei să fie superioară costului finanţării sale.
Această definiţie foarte largă a investiţiei permite reţinerea ca investiţii a
tuturor activelor materiale şi nemateriale, industriale, comerciale sau financiare. Obiectul
achiziţiei nu contează; acesta poate fi un activ destinat producţiei de bunuri şi servicii, dar şi
un activ financiar deţinut la sfârşitul operaţiunii speculative (de exemplu).
Criteriul achiziţiei nu-l acoperă pe cel al proprietăţii juridice. Astfel, toate
activele închiriate vor fi considerate ca investiţie. Din punct de vedere financiar, locaţia nu
constituie decât un mod de finanţare particular al investiţiei.
Structura portofoliului de active care rezultă din decizia de investiţie prezintă
două componente:
1) o componentă principală, activele imobilizate sau fixe care regrupează
imobilizările necorporale, corporale şi financiare. Aceste active sunt asociate cu
operaţiunile de reinvestiţie; ele sunt deţinute în principal şi cel mai adesea pe o
perioadă relativ lungă.
2) o componentă accesorie, activele circulante (stocuri, creanţe de
exploatare, disponibilităţi) constituie active necesare la îndeplinirea operaţiilor de
exploatare. Ele sunt subiecte în cea mai mare parte a activităţilor, cu o rotaţie
rapidă. Deţinerea lor este subordonată celei (deţinerii) a activelor imobilizate, deci
activele circulante sunt accesorii; trebuie să se ţină cont atunci de decizia de
investiţie. Putem reprezenta această categorie ca o deducere a valorii datoriilor
antrenate prin operaţiuni de exploatare (în special datorii furnizori); ele constituie
atunci activul net de exploatare. Suma celor două componente constituie activul
economic.

Activul economic = Active imobilizate + activul net al exploatării

B. Reinvestiţia
Logica care direcţionează decizia de reinvestiţie este identică cu cea a
investiţiei. Obiectivul este de a creşte averea proprietarilor întreprinderii. Altfel zis are loc
reinvestiţie în măsura în care lichidităţile ce iau naştere prin cesiuni pot fi folosite mai
rentabil, fie prin reinvestiţie în întreprinderi, fie prin revenire la operatorii de capital.

Decizia de finanţare: gestiunea structurii de finanţare

Decizia de finanţare acoperă trei tipuri majore de decizii:
1) alegerea structurii de finanţare, adică a repartiţiei între capitalurile
aduse de către acţionari şi creanţele financiare. Această decizie influenţează într-un
mod determinant nivelul de risc suportat de către acţionari; o creştere a îndatorării
creşte riscul pentru aceştia din urmă;
2) politica dividendelor, altfel zis, alegerea între reinvestiţia rezultatului şi
distribuţia sa sub forma dividendelor;
3) alegerea între finanţarea internă (autofinanţarea) şi externă (fonduri
aduse de către acţionari sau datorii financiare).
 Structura finanţării care rezultă din deciziile financiare, comportă două rubrici:
capitaluri proprii şi datorii financiare. Ansamblul capitalurilor proprii şi datoriile financiare
constituie totalitatea resurselor.
Datoriile financiare exclud prin definiţie datoriile încorporate ale operaţiunilor
de exploatare (de exemplu datoriile contractate faţă de furnizori). Ele corespund datoriilor
care fac obiectul unui remunerări explicite sub forma cheltuielilor financiare, fixate prin
contract.

Reprezentarea schematică a bilanţului financiar

Structura bilanţului financiar care rezultă din deciziile de investiţie şi de
finanţare este fondată pe trei categorii de operaţii: investiţie, exploatare şi finanţare.
Ţinând cont de egalitatea dintre activ şi pasiv, activul economic este egal cu
suma capitalurilor proprii şi a datoriilor financiare:
Activul economic = Capitaluri proprii + Datorii financiare

Schema simplificată a unui bilanţ financiar

Active imobilizate Capitaluri proprii
(imobilizări nete,
necorporale,
corporale şi
financiare)
Activ economic Pasiv financiar
Activul net al Datorii financiare
exploatării (activ (împrumuturi pe
circulant, mai puţin termen lung şi mediu
datorii de exploatare) şi conturi bancare
curente)
Diferitele categorii de agenţi
După cum am prezentat anterior, în derularea operaţiilor financiare intervin patru
categorii de agenţi economici: acţionarii, conducătorii, creditorii şi statul.

1. Acţionarii
Acţionarii sunt deţinătorii de titluri de proprietate ale firmei, presupunând că
acestea îmbracă forma acţiunilor. Ei au ca rol economic asumarea riscului rezidual ce
caracterizează profitul final, remunerarea lor fiind determinată prin evoluţia rezultatului
întreprinderii, Ei caută remunerarea maximă a aportului lor, ţinând cont de riscul care îi
urmăreşte sau în mod echivalent de maximizarea valorii titlurilor lor. Dacă acţiunea este
cotată, riscul se apreciază în funcţie de evoluţia cursurilor. Remunerarea depinde de doi
factori aleatori: dividendul şi evoluţia valorii titlului.
Caracterul riscant al valorii titlurilor depinde de:
1) evoluţia împrejurărilor economice care determină riscul de piaţă sau
riscul sistematic, cel care afectează ansamblul întreprinderilor;
2) politica urmată de întreprinderi în materie de investiţie şi finanţare care
condiţionează riscul specific al firmei.
Natura riscului poate fi de asemenea, precizată distingând riscul exploatării,
legat la politica de investiţie şi riscurile financiare şi de faliment determinate de politica de
finanţare. Riscul exploatării ţine de fluctuaţia rezultatului exploatării, legate de operaţiile de
exploatare. Îndatorarea crescând fluctuaţiile rezultatului final, această sursă suplimentară de
risc pentru acţionari este calificată de riscul financiar. În fine, riscul de faliment sau de lipsă
de lichiditate rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor antrenate prin
datoriile financiare.
 Rentabilitatea cerută de către acţionari depinde de riscul pe care îl provoacă o
firmă care prezintă prin politica sa financiară un risc mai important şi care va trebui să ofere
în contrapartidă o rentabilitate mai ridicată dacă doreşte să adune capital de la acţionari, care
să fie vechi sau noi.
Ţinând cont de tipologia riscurilor reţinute, rata rentabilităţii cuvenite unui
acţionar pentru a investi într-o firmă are structura următoare:

Rata cuvenită pe capitaluri proprii = Rata fără risc + Prima de risc din exploatare +
Prima de risc financiar + Prima riscului de faliment

Rata fără risc corespunde ratei de rentabilitate obţinută dintr-un plasament fără
risc de exemplu, o obligaţiune emisă de către stat sau un bon de tezaur.

2. Conducătorii
În întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) are loc frecvent confuzia între
conducători şi acţionari. Obiectivul conducătorului se confundă astfel cu cel al acţionarului.
Totuşi, în acest caz, conducătorul percepe pe de o parte, un salariu pentru funcţia sa de
director şi pe de altă parte, o altă remunerare în calitate de acţionar. Absenţa foarte frecventă a
distribuţiei de dividende în IMM, nu înseamnă că rolul acţionarului nu este remunerat.
Remunerarea capitalului investit ia atunci deseori forma unui suprasalariu; conducătorii
percep o remunerare superioară faţă de cea pe care ar fi perceput-o în calitate de salariat sau
avantaje diverse în natură.
În marile întreprinderi conducătorii sunt agenţi, mandatarii acţionarilor care le-
au încredinţat administrarea firmei. Deşi obiectivul lor prioritar este de a conserva funcţia lor
de directori, ei sunt obligaţi să conducă conform interesului acţionarilor care dispun de
diferite moduri de a le controla gestiunea.

3. Creditorii
Creditorii sunt respectiv creditori de exploatare sau de investiţii, dacă creanţele
lor sunt legate de operaţii de exploatare sau operaţii de investiţii realizate de către firmă.
Aceste tipuri de creditori totuşi, nu figurează explicit în reprezentarea structurii de finanţare
căci activitatea lor principală nu este o operaţie de împrumut. Singure sunt considerate în
studiul acestei structuri deciziile de finanţare relativ cu contracte stabilite între întreprindere şi
creditori.
Pot fi distinse trei categorii principale de creditori2:
1) creditorii obligatari; creanţa lor îmbracă cel mai adesea forma unui titlu
cotat pe o piaţă şi uşor negociabil, obligaţiunea; fără excepţie, numai marile
întreprinderi au acces pe piaţa de obligaţiuni;
2) băncile şi diferitele instituţii financiare care finanţează majoritatea
firmelor;
3) locatorii; operaţiile de finanţare sunt făcute sub forma de locaţie sau de
credit - bail (locaţie cu opţiuni de cumpărare)la vedere (contracte ce se execută
imediat sau în una - două zile); ele se analizează ca un tip particular de împrumut.
Aşteptarea creditorilor rezidă în perceperea interesului definit prin contract şi
în recuperarea capitalului împrumutat. Nefiind proprietarii întreprinderilor, remunerarea lor
nu are caracter rezidual; altfel spus ea nu este supusă riscului afacerilor.

2 Ilie, Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006, p. 87;
 Creditorii urmăresc trei tipuri de risc. Primele două îşi găsesc originea în
variaţia valorii creanţelor care rezultă, fluctuaţiile ratelor de interes (riscul dobânzii) şi variaţia
nivelului preţului. O creştere a dobânzii antrenează o pierdere de oportunitate; creditorii îşi
vor putea plasa fondurile la o dobândă mai ridicată. Dacă împrumutul este de natură
obligatară, el va urmări o scădere a cursului obligaţiunilor. O creştere a nivelului preţului
conduce la o pierdere a puterii de cumpărare a capitalului împrumutat. Unele forme de
împrumut cum ar fi obligaţiunile cu dobândă variabilă vizează protejarea creditelor contra
acestor două tipuri de risc. Precizăm ca aceste două tipuri de risc sunt asumate chiar dacă
împrumutul se face cu dobândă fără risc, de exemplu subscrierea obligaţiunilor de stat.
Al treilea tip de risc este riscul de faliment deja evocat pentru acţionari, legat
de imposibilitatea întreprinderii de a face faţă unor datorii. În cadrul relaţiei de împrumut,
numai această componentă de risc este specifică firmei şi face obiectul unei exigenţe a
remunerării din partea creditorilor, sub forma unei prime a riscului de faliment.

4. Statul
Statul intervine la diferite nivele ale circuitului financiar şi influenţează
ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care fondează calculele
agenţilor economici. Cele două moduri de acţiune privilegiate ale sale sunt fiscalitatea
(fiscalitatea întreprinderilor, fiscalitatea privată) şi acţiunea asupra ofertei şi cererii de capital
(controlează circuitul capitalurilor, reglementărilor bursiere etc.).
Obiectivele sale (lupta contra inflaţiei, contra şomajului etc.) determină politica
dirijată.

Diferitele cicluri ale operaţiei

Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operaţii diferite: operaţia de investiţie
(şi de reinvestiţie), de exploatare şi finanţare, la care sunt asociate tradiţional trei cicluri.

1. Ciclul de investiţie
Considerăm o operaţie specifică de investiţie. Activul dobândit contribuie în
timpul duratei sale de viaţă la producerea de fluxuri de lichidităţi în vederea satisfacerii
aşteptărilor aducătorilor de capital. Ciclul unei investiţii, care se identifică cu durata sa de
viaţă, se termină atunci când activul nu mai contribuie la formarea fluxurilor de lichidităţi., fie
pentru că el este vândut, fie pentru ca este declasat.
Extinderea acestui raţionament la ansamblul investiţiilor realizate de către o
întreprindere permite definirea noţiunii de ciclu de investiţie al firmei. Se poate astfel evalua o
durată satisfăcătoare funcţie de caracterul tehnic al activităţii, dar în aceeaşi măsură de
politica întreprinderii în materie de investiţii. cel mai adesea, ciclul este de durată ridicată
pentru industria grea.

2. Ciclul de exploatare
Într-o întreprindere de producţie, investiţia are ca obiect producţia de bunuri,
adică realizarea operaţiilor de exploatare (cumpărare, producţie, vânzare), cărora sunt asociate
diferite fluxuri de lichidităţi. Ciclul de exploatare al firmei care începe prin livrarea
furnizorilor şi se termină prin regulamentele clienţilor, reflectă activitatea medie
(satisfăcătoare) care depinde de caracteristicile diferitelor profesii, realizate de firmă. Durata
ciclului de exploatare este cel mai adesea lung în activitatea de producţie şi scurt în cea de
comerţ şi servicii.

3. Ciclul de finanţare
 Ciclul de finanţare acoperă ansamblul operaţiilor care se produc între firmă şi
aducătorii de capital, care sunt acţionarii sau creditorii. Rolul său este de a permite
întreprinderii să facă faţă decalajelor care survin între fluxurile de încasare şi de plată,
provocate de operaţiile de investiţie şi de exploatare.

CAPITOLUL IV
CAPITALUL AGENŢILOR ECONOMICI
4.1. Necesitatea şi definirea finanţelor agenţilor economici

Finanţele agenţilor economici reprezintă relaţiile valorile ce mijlocesc formarea şi

utilizarea fondurilor necesare procesului de valorificare a capitalului, relaţiile de alimentare
cu resurse, raporturile de control financiar privind gestionarea patrimoniului agenţilor
economici.
Aceste raporturi financiare se materializează în fluxuri financiare cu sens dublu, către
sau de la bugetul public.
Activităţile care compun gestiunea financiară sunt:
– activităţi de previziune şi programare financiară, ce presupun întocmirea şi
utilizarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a planului de afaceri;
– activităţi de dimensionare şi implicare eficientă a capitalurilor şi fondurilor
constituite;
– activităţi de analiză şi control privind utilizarea eficientă a fondurilor financiare
constituite, cât şi gestionarea patrimoniului;
– activităţi propriu-zise de execuţie financiară.
Principalele domenii de organizare internă a activităţii financiare a agenţilor
economici sunt:
* previziunea financiară;
* decontările fără numerar;
* ordonanţare actelor de încasări şi plăţi;
* salarizare;
* casierie;
* preţuri şi tarife;
* analiză economică;
* control financiar intern.

4.2. Formarea capitalului agenţilor economici

Definiţia cea mai utilizată a termenului de capital economic este aceea care arată că
acesta constă în totalitatea bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru
producerea altor bunuri.
În sensul financiar al noţiunii, capitalul este suma de monedă adusă de asociaţi şi/sau
acţionari plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului social.
 Capitalurile întreprinderii pot fi:
– capitaluri proprii (fonduri proprii);
– capitaluri împrumutate (credite).
Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne. Contribuţiile
externe cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor
organisme specializate. Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca
urmare a capacităţi de autofinanţare a agenţilor economici sau întreprinderii.
Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării capitalului social al
agenţilor economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea capitalului social este
asigurată de către stat. În cazul societăţilor comerciale capitalul social este format prin aportul
în numerar sau în natură a participanţilor la constituirea societăţii respective. Capitalul social
al societăţilor cu răspundere limitată este format din părţile sociale, ce nu pot fi reprezentate
prin acţiuni emise de societate. Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat.
De asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să
primească un dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor
şi constituirea rezervelor legale.

Majorarea de capital
În evoluţia întreprinderii apar nevoi suplimentare de capital determinate de
expansiunea sau insuficienţa capitalurilor proprii. Majorarea de capital se poate face în
principal prin următoarele căi:
– aporturile noi în numerar şi în natură;
– încorporarea de rezerve;
– convertirea creanţelor;
– fuziunea şi absorbţia.
Majorarea de capital prin aporturi noi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de
tehnică financiară:
– prin aportul suplimentar efectuat numai de către acţionarii vechi, caz în care se
procedează la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja existente;
– prin emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari, t şi noii
acţionari. În acest caz pentru a evita pierderea ce o pot suferi vechii acţionari, se calculează
aşa zisele drepturi de subscriere:
N1
DS   P  E  , unde:
N1  N 0
N1 = număr de acţiuni noi;
P = preţul acţiunilor vechi;
N0 = număr de acţiuni vechi;
E = preţul de emisiune al acţiunilor noi.
Dacă în exerciţiul anterior societatea comercială şi-a creat rezerve corespunzătoare,
atunci pentru majorarea capitalului se pot încorpora aceste rezerve. Pentru a nu-i dezavantaja
pe vechii acţionari se calculează aşa zisele drepturi de atribuire DA a căror formulă de calcul
este asemănătoare cu DS.
În cazul acţiunilor, preţul de emisie al acestora este recomandat să se încadreze între
valoarea nominală şi cursul la bursă al acestora. Diferenţa dintre preţul de emisie şi valoarea
nominală a acesteia se mai numeşte şi prima de emisiune.
Convertirea creanţelor se întâlneşte atunci când un creditor consimte ca în schimbul
creanţei ce o are de încasat de la o societate comercială să-i fie preschimbată creanţa în acţiuni
devenind astfel coproprietar al societăţii în cauză.
 În cazul fuziunii valoarea nominală a acţiunilor ce se remit acţionarilor societăţii
absorbante poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor, diferenţa constituind aşa-
zisa primă de fuziune.
Contribuţiile interne se fac prin autofinanţare care este una dintre metodele principale
de asigurare cu resurse băneşti a agenţilor economici. Se apreciază că autofinanţarea
reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi forma din resursele proprii atât fondurile
de dezvoltare, cât şi cele privind stimularea personalului. Autofinanţarea are următoarele
trăsături:
– contribuie la acoperirea cerinţelor legate de dezvoltarea întreprinderii;
– asigură formarea de resurse băneşti;
– contribuie la întărirea autonomiei şi iniţiativei agenţilor economici în desfăşurarea
procesului de producţie, în primul rând.
Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt:
– eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant;
– realizarea încasărilor din desfăşurarea producţiei;
– modul de recuperare a amortizării;
– îndeplinirea programelor de reducere a costului de producţie;
– nivelul preţurilor.
Capitalurile împrumutate
a) Din punct de vedere al termenelor de acordare şi utilizare, se împart în:
 împrumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen mediu;
 împrumuturi pe termen scurt.
b) În funcţie de provenienţa sau de originea, natura celor care le acordă împrumuturile
pe termen lung, pot fi:
 împrumuturi obligatare;
 împrumuturi de la organisme specializate;
 împrumuturi de la stat;
 împrumuturi de la bănci.
Pe piaţa financiară cele mai cunoscute sunt împrumuturile obligatare care se obţin din
emisiunea de obligaţiuni. Fiecare obligaţiune este o fracţiune din datoria contractată de
întreprindere şi care se caracterizează printr-o serie de parametri cum ar fi:
– valoarea nominală;
– dobânda nominală;
– preţul de emisiune;
– preţul de rambursare.
La fel ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă.
Dintre împrumuturile pe termen mediu se menţionează:
– leasingul;
– factoringul.
Împrumuturile pe termen scurt (de până la un an) sunt acordate de bănci pentru
acoperirea, în primul rând, a nevoilor ciclului de exploatare al întreprinderii.

4.3. Costul şi structura capitalurilor întreprinderii

A. Costul capitalului
 Costul capitalului este determinat de nivelul de rentabilitate pe care trebuie să-l
asigure investiţiile efectuate de întreprindere pentru a putea face faţă exigenţelor formulate de
către toţi cei care au pus capitalul la dispoziţie.
Costul unei finanţări sau al capitalului este dat de rata de actualizare, rată care aplicată
asupra venitului viitor îl actualizează şi îl face egal cu preţul obţinut prin vânzarea valorilor
mobiliare reprezentative (acţiuni şi obligaţiuni) sau prin plasarea cu altă destinaţie a
împrumutului.
Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri
de costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi
de costul mediu ponderat al capitalului.
a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar. Rata
de randament depinde de mărimea dividendului sperat.
n
Di
PA  
i 1 1  k 
i

PA = preţul acţiunii;
i = ani
D = dividendul ;
k = costul capitalului propriu (rata de actualizare).

Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:

Div
PA 
Dob
Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este
modelul Gordon – Shapiro:
D
k  1 g
P0
unde:
D1 – dividend în anul curent,
P0 – preţul acţiunii în anul de bază;
g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.

b) Costul îndatorării este în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi de

anuităţile de rambursare (A).
A1 A2 An
D  
1  r  1  r 2
1  r n
r = rata internă de randament (costul datoriei)
c) Costul mediu ponderat al capitalului:
În cazul unei întreprinderi care foloseşte active în suma A, finanţate prin
capitaluri proprii în suma S şi prin îndatorare în suma D, se va putea scrie:
S D
K0  Kp  Kd
SD SD
unde:
K0 - reprezintă costul mediu ponderat;
Kp - reprezintă costul capitalurilor proprii S;
Kd - reprezintă costul datoriilor D;

B. Structura capitalului
 În sens larg, structura capitalului exprimă structura întregului pasiv al bilanţului
întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică alegerea unui anumit raport
între capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi alegerea ponderii fiecărei
surse de capital în pasivul întreprinderii.
Efectul îndatorării derivă din legătura dintre rentabilitatea financiară (rentabilitatea
capitalului propriu) şi rentabilitatea economică (rentabilitatea întregului activ), astfel că se
poate scrie:
r f  re 
D
re  d  efectul de levier al îndatorării
Cp
rf - rentabilitatea financiară;
re - rentabilitatea economică;
valoarea datoriilor
D - rata îndatorării este egală cu raportul: ;
valoarea capitalului propriu
d – rata medie a dobânzii bancare.
Cu privire la structura financiară a întreprinderii se reţin două mari teorii:
– teoria clasică în care se susţine că structura financiară influenţează valoarea
întreprinderii;
– teoria economiştilor Modigliani şi Miller care arată că în condiţiile unei pieţe
perfecte structura financiară nu are influenţă asupra costului capitalului întreprinderii.
În cele din urmă s-a ajuns la o teorie de compromis, potrivit căreia se apreciază că
dincolo de un anumit nivel de îndatorare, devine iminent pericolul de faliment al agentului
economic.

CAPITOLUL V

POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII

5.1. Introducere
Teoria financiară consideră politica de dividend drept un teren de studiu interesant
datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării ştiinţifice. În condiţiile unui
mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul
de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire.
Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar care-şi
propune să răspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de dividende să se
distribuie - fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de creşterile de curs bursier
decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale
diferiţilor investitori. Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună
coordonare a parţii financiare a societăţilor comerciale, aceasta referindu-se şi la o bună
corelare a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate.
Astfel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi să-i
păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium.
Orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea societăţii, dar
societatea este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea următoarelor condiţii:
 să dispună de suficient profit încât distribuirea dividendelor să nu afecteze substanţa
societăţi, să nu descrească capitalizarea bursieră permanentă a societăţii, iar suma
dividendelor să nu depăşească totalul profitului afectat acestei destinaţii;
 distribuirea dividendelor să nu afecteze lichidităţile financiare ale societăţii
  comerciale pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin
scadente.

5.2. Dividendele și finanțarea

Dividendele sunt plăţi periodice de numerar făcute de întreprinderi propriilor acţionari ca
o răsplată a contribuţiei acţionarilor la capitalul propriu al acestora. Dividendele acţiunilor
preferenţiale sunt, în mod obişnuit, fixate cu ocazia emisiunii şi deci acestea nu sunt subiect al
politicii decizionale a conducerii întreprinderii. Este evident că proporţia profiturilor plătite ca
dividende pentru acţiunile comune poate varia destul de mult de la o întreprindere la alta.
Capacitatea întreprinderii de a plăti dividende va fi dependentă de profitabilitatea şi
lichiditatea acesteia. Politica adoptată de către conducerea întreprinderii trebuie să urmărească
maximizarea averii acţionarilor în corespondenţă cu activele întreprinderii.

Politica privind dividendele se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor
acţionarilor sau ca acesta să fie reţinut de întreprindere pentru a fi reinvestit.

Evoluţia teoriilor cu privire la politica de dividend

Domeniul
Necesitatea distribuirii de
dividende ca factor de
creştere a valorii
întreprinderii.
Teoria reziduală a divi-
dendului.
Dividendul - variabilă
strategică pentru manageri.
Există o rată-ţintă de
distribuire. Acţionarii
doresc certitudine în
încasarea dividendelor.
Neutralitatea politicii de
dividend asupra valorii
întreprinderii.
Firmele preferă finanţarea
internă celei externe.
Relaţia dintre dividende şi
investiţii.
Impactul diferenţei de
impozitare între dividende - Farrar şi Selwyn (1967). Rezultă necesitatea
şi creşterile de curs bursier. evitării distribuirii de dividende.
Preferinţa investitorilor
pentru dividende.
Impactul diferenţei de
impozitare între creditori şi Miller şi Scholes (1978).
acţionari.
Semnalizarea prin
dividende.
Semnalizarea prin
dividende.
Teoria Studii empirice
Gordon şi Shapiro (1956)
Bates
Molodivski
Walter (1956)
Lintner (1956): dividendul actual, în funcţie Lintner (1956) Darling (1957) Brittain (1966) Fama şi
de ultimul dividend, dividendul-ţintă şi viteza Babiak (1968) Watts (1973) Fama (1974) Kwan(1981)
de ajustare la dividendul-ţintă; Pennan(1983)
Darling (1957): dividendul, în funcţie de
estimările asupra afacerilor şi de lichiditate;
Prais (1959): influenţa majoră o are profitul
estimat, nu cel efectiv realizat;
Brittain (1966): determinant este cash-flow-ul, nu
profitul;
Fama şi Babiak (1968): se introduce în model şi
nivelul trecut al profiturilor.
într-o economie perfectă, investitorii ar trebui să fie
indiferenţi între câştigurile sub formă de dividende
şi cele sub forma creşterilor de curs bursier: Miller
şi Modigliani (1961)
Kuh (1963) Spies (1971)
Dhrymes şi Kurz (1967)
Spies(1971)
Sesizarea efectului Confirmări ale ipotezei
Elton şi Gruber (1970)
Lintzerberger şi Ramaswamy (1979) Blume (1980) Gordon
şi Bradford (1980)
Infirmări ale ipotezei
Black şi Scholes (1974)
Miller şi Scholes (1982)
Kalay şi Michaely (1993)
Bar-Yosef şi Kolodny (1976)
Posibilitatea de a se evita impozitele pe dividende: Confirmări ale ipotezei
Miller şi Scholes (1978)
Infirmări ale ipotezei Feenberg (1981) Peterson şi Ang
(1985)
Semnalizare cu costuri directe: Bhattacharya (1979)
Kalay (1980): modelul de semnalizare a lui Spence
aplicat în domeniul politicilor de dividend.
 Domeniul Teoria Studii empirice
Semnalizarea prin Semnalizare cu costuri indirecte: Bhattacharya
dividende. (1980)
Teoriile Investitorii doresc un grad de certitudine asupra
comportamentale în cash-inflow-urilor lor, pentru a-şi fundamenta
legătură cu dividendul. propriile planuri de investire. Dividendele sunt
interpretate ca un obiect de consum. Vânzările de
acţiuni determină un cost psihologic: Thaler şi
Shefrin (1981) Shefrin şi Statman (1984)
Iraţionalitatea pieţelor Stiglitz (1981): nu există o explicaţie satisfăcătoare
financiare. a paradoxului dividendelor în cadrul abordării
pieţelor eficiente; fie întreprinderile nu-şi
maximizează valoarea de piaţă, fie evaluarea
acţiunilor nu este raţională.
Dividendele pot reduce Easterbrook (1984), Jensen (1986) Fluck (1998), Lang şi Lintzerberger (1989)
costurile de agent asociate Myers (1998) Gomes(1998)
separaţiei dintre proprietate
şi control.
Semnalizarea prin Miller şi Rock (1985): în condiţiile asimetriei de Confirmări:
dividende a informaţii, managerii semnalizează performanţele Pettit (1972), Charest (1978), Aharony şi Swary (1980)
performanţelor viitoare. viitoare prin distribuirea de dividende. Renunţându- Eades (1982), Divecha şi Morse (1983)
se la investiţii, se înregistrează un cost de Eades, Hess şi Kim (1983)
oportunitate, care este exact costul semnalizării. Asquith şi Mullins(1983) Dielman şi Oppenheimer (1984)
Infirmări:
DeAngelo şi Skinner (1966)
Benartzi, Michaely şi Thaler (1997)
Probleme de agent La Porta, Lopez de Silanes, Shleifer, Vishny (1997): La Porta, Lopez de Silanes, Shleifer, Vishny (1997): testare
dividendele - mijloc prin care acţionarii minoritari la nivel modial
pot forţa firma să le ofere cash: cu cât forţa acestora
este mai mare, cu atât plăţile vor fi mai mari. Se
infirmă faptul că dividendele ar constitui un mijloc
prin care se demonstrează acţionarilor minoritari că
firma le oferă un tratament decent: cu cât forţa
acestora este mai mică, cu atât plăţile vor fi mai
mici.
Dividendele - mijloc de Collins, Saxena şi Dutta (2002): întreprinderile din Collins, Saxena ji Dutta (2002)
monitorizare a activităţii sectoarele puternic reglementate (utilităţi publice,
managerilor. instituţii financiare, întreprinderi de asigurări) oferă
dividende mai mari.

D1
P0 
Modelul de bază privind preţul acţiunilor r  g
arată că, dacă o întreprindere
adoptă o politică de plată a majorităţii profiturilor sub forma dividendelor, D1 va creşte, fapt
ce va conduce la tendinţa de creştere a preţurilor acţiunilor. Totuşi, dacă proporţia din profit
repartizată pentru distribuirea de dividende creşte, atunci vor fi mai puţini bani disponibili
pentru reinvestire, rata viitoare de creştere aşteptată de acţionari va fi scăzută, şi aceasta va
micşora preţul acţiunilor. Astfel, schimbarea intervenită în politica privind dividendele are
două efecte opuse. Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividendele curente
şi creşterea viitoare care maximizează preţul acţiunilor.
Decizia de a plăti dividende acţionarilor este în acelaşi timp o decizie de a nu reinvesti aceeaşi
sumă în întreprindere. Pentru a observa acest lucru, în figura 5.1. este prezentată schematic
relaţia dintre fluxurile de numerar disponibile şi posibilităţile de utilizare a acestora.
Fluxul de numerar disponibil într-o întreprindere provine din două surse: fluxurile
generate intern de întreprindere şi o nouă finanţare externă. Aceşti bani disponibili au, în
general, trei utilizări. Prima o constituie asigurarea condiţiilor financiare pentru continuarea
activităţii de exploatare a întreprinderii. Aceasta include plata salariilor, costul materialelor,
plata impozitelor, cheltuieli de marketing, cheltuieli financiare, asigurarea reparaţiilor la
utilaje etc. Fondurile rămase pot fi disponibile pentru două scopuri: expansiunea sau
dezvoltarea - prin intermediul investiţiilor noi de capital sau prin achiziţii de la alte
întreprinderi de utilaje etc. - sau distribuirea lor acţionarilor întreprinderii.
 Profit obţinut de Profit obţinut de
firmă firmă

Flux de
numerar

Menţinerea
neîntreruptă a Expansiune
exploatării

Investiri noi de Achiziţii

capital
Distribuire la
acţionari

Dividende
plătite

Răscumpărarea Divizarea
acţiunilor acţiunilor

Fig.5.1. Relaţia dintre fluxul de numerar disponibil şi utilizarea potenţială a acestuia

Sursa: Hoanţă, Nicolae, Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 271;

Din cele expuse, rezultă că decizia plăţii dividendelor afectează în acelaşi timp
structura capitalului şi deciziile privind alocarea capitalului şi finanţarea întreprinderii.
Această situaţie este analizată frecvent, presupunându-se că investiţiile şi împrumuturile sunt
date (cunoscute) şi că modificările în plăţile de dividende sunt însoţite de schimbări identice
în emisiunea de capital propriu nou (acţiuni). Acesta a fost modelul adoptat de Miller şi
Modigliani, pe care îl vom examina în paragraful următor.
Porterfield propune un model simplu pentru analizarea plăţii dividendelor I care este util
în identificarea factorilor care pot afecta averea acţionarilor. Portefield sugerează că merită să
se plătească dividende dacă:

d1  P1  P0

unde d1 este valoarea în numerar a dividendului plătit acţionarului, P1 este preţul de piaţă
previzionat al acţiunii imediat după anunţarea dividendului şi P0 este preţul de piaţă înaintea
anunţării dividendului.
Ecuaţia arată că dacă suma dividendului plătit plus valoarea acţiunii după plata
dividendului este mai mare decât valoarea avută de acţiune înainte de anunţarea dividendului,
atunci trebuie plătit dividend. Cu alte cuvinte, trebuie plătite dividende numai dacă după plata
acestora preţul acţiunii nu scade sub cel avut anterior. Această condiţie urmăreşte ca avuţia
acţionarului să fie mult mai mare când să plăteşte dividend decât atunci când nu se plăteşte.
Valoarea plăţilor de dividende către acţionari depinde de un anumit număr de factori
legaţi de valoarea lui d1 şi P1. Valoarea lui d1 variază în funcţie de rata marginală a impozitului
pe venitul acţionarului, în timp ce P1 depinde decât de mult scad preţurile acţiunilor ca urmare
a plăţii dividendului în numerar şi cât de mult se modifică preţurile acţiunilor ca urmare a
revizuirii aşteptărilor după anunţarea plăţii dividendului.
În fapt, ecuaţia poate fi adoptată rezumând trei puncte de vedere avansate despre
politica privind dividendele.
1. dacă d1 + P1 > P0, atunci dividendele plătite sporesc avuţia acţionarului şi vor fi
preferate dividende crescute. Această afirmaţie a fost acceptată de unii cercetători
înainte de apariţia teoriei nerelevanţei a lui M & M;
2. d1 + P1 = P0, adică avuţia acţionarului nu se va schimba prin plăţile de dividende
aşa cum scade valoarea acţiunii prin plata dividendului;
3. al treilea punct de vedere, bazat pe impozitarea acţionarului, susţine că din cauză
că dividendele au fost impozitate în perioada precedentă mai intens decât câştigul
de capital, atunci d1 + P1 < P0.
Odată ce întreprinderea ia decizia de distribuire a dividendelor la acţionari, plata se
poate face în două moduri principale: (1) modul cel mai direct este plata dividendelor către
acţionari şi (2) prin intermediul răscumpărării acţiunilor.

5.3. Factorii care influențează politica privind dividendele

Politica privind dividendele este influenţată de următoarele categorii de factori:
(1) constrângerile sau restricţiile impuse de lege;
(2) constrângerile de natură fiscală;
(3) existenţa acordurilor restrictive;
(4) situaţia financiară a întreprinderii, care cuprinde influenţele pieţei, economicului şi
deciziilor macroeconomice;
(5) preferinţele acţionarilor şi se referă la influenţele pe care acţionarii le exercită
asupra deciziilor conducerii întreprinderii în legătură cu politica privind dividendele;
(6) protecţia împotriva diluării capitalului.

1. Restricţiile impuse de lege

Plăţile de dividende sunt reglementate în multe ţări nu numai din perspectivă fiscală, ci
şi în privinţa unor restricţii impuse privitoare la plata lor. Cele mai importante restricţii sunt:
 Capitalul întreprinderii nu poate fi folosit pentru a face plăţi de dividende.
Aceasta impune ca plăţile să se facă numai din profitul efectiv realizat de întreprindere, fără a
folosi la plata dividendelor valoarea unui profit viitor probabil.
 Dividendele trebuie plătite acţionarilor din profiturile nete trecute şi prezente.
Nu poate fi deci vorba de “avans de dividende” sau “dividende în avans”.
Nu pot fi plătite dividende când întreprinderea este insolvabilă. Prima restricţie poartă
numele de restricţia subminării capitalului. În unele ţări capitalul este definit incluzând numai
valoarea nominală a acţiunilor emise, în altele noţiunea de capital este mai largă, incluzând şi
surplusurile de capital.
A doua restricţie, numită restricţia profiturilor nete, cere ca întreprinderea să aibă profit
obţinut înainte de a promite plata oricăror dividende în numerar. Aceasta împiedică pe
acţionari să retragă investiţiile lor iniţiale făcute în întreprindere (capitalul) şi să submineze în
acest fel poziţia protejată a oricărui creditor al întreprinderii.
A treia restricţie, numită restricţia insolvabilităţii, stabileşte că o întreprindere
insolvabilă nu poate plăti dividende în numerar. Când o întreprindere este insolvabilă,
obligaţiile sale (pasivul) depăşesc activele (activul bilanţier). Plăţile de dividende, în acest
caz, vor împiedica realizarea drepturilor prioritare ale creditorilor asupra activelor
întreprinderii, or acest lucru este interzis.
 Restricţiile legale influenţează în mod diferit întreprinderile. Cel mai probabil să fie
influenţate serios de aceste restricţii sunt întreprinderile noi şi cele mici.

2. Constrângerile fiscale
În timp ce restricţiile impuse de lege tind să încurajeze întreprinderile să-şi reţină
propriile profituri, fiscalitatea poate avea un efect opus.

3. Acordurile restrictive
Acordurile restrictive au, în general, un impact mai mare asupra politicii privind
dividendele decât chiar restricţiile impuse de lege. Aceste acorduri sunt incluse în contractele
de împrumut obligatar, împrumuturi pe termen lung sau pe termen scurt, de leasing şi cele
pentru emiterea de acţiuni preferenţiale.
Aceste restricţii limitează, în special, suma totală a dividendelor pe care o poate plăti
întreprinderea. Uneori ele pot stabili că dividendele nu pot fi plătite până ce profiturile totale
ale întreprinderii nu au atins un anumit nivel.
În plus, cerinţele unui fond de amortizare, care stabileşte că o anumită parte din fluxul
de numerar al întreprinderii trebuie pus de o parte pentru rambursarea datoriei, uneori
limitează plăţile de dividende.
De asemenea, plăţile de dividende pot fi interzise dacă indicele curent al datoriei sau
nivelul capitalului de lucru net nu depăşesc un anumit nivel prestabilit.

4. Situaţia financiară a întreprinderii

Atunci când o întreprindere se împrumută la bancă cu sume mari pe termen mediu sau
lung ori emite obligaţiuni pe piaţă, ea se confruntă cu o restricţie constând în faptul că
dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Multe contracte
de împrumut stipulează chiar faptul că dividendele pot fi plătite numai când există un indice
de protecţie cert, cum ar fi indicele lichidităţii curente care trebuie să atingă un anumit nivel
sub care nu trebuie să scadă.
Plata dividendelor trebuie făcută, de cele mai multe ori, în numerar, ceea ce poate
pune problema lichidităţii pentru întreprinderile cu probleme în acest domeniu. Astfel, este
posibil ca o întreprindere să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua plata în
numerar a dividendelor din cauza problemelor de lichiditate.
Dacă întreprinderea are flexibilitatea de a amâna sau de a accelera realizarea în timp a
fluxurilor de numerar rezultate din proiectele sau investiţiile sale, atunci ea va creşte
flexibilitatea cu ajutorul politicii privind dividendele.
Restricţia impusă de situaţia financiară a întreprinderii se poate manifesta şi în legătură
cu modalitatea de finanţare aleasă. Când întreprinderea caută o finanţare fără să recurgă la
împrumuturi, ea poate apela fie la fondurile obţinute din profitul reţinut, fie la o nouă
emisiune de acţiuni comune. Pentru întreprinderile mici, costul unei emisiuni de acţiuni sunt
mai ridicate decât cel al reţinerii profitului. În plus, pentru aceste întreprinderi, emiterea de
noi acţiuni ca mijloc de finanţare poate duce la diluarea controlului asupra întreprinderii. Dacă
acest lucru nu este de dorit, atunci întreprinderea poate să aleagă reţinerea majorităţii
profitului pentru finanţare, ceea ce implică adoptarea unei politici adecvate privind
dividendele.
O altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea între îndatorare şi
folosirea capitalului propriu. Dacă împrumutul are cost mic, atunci întreprinderea poate alege
un indice corespunzător al datoriilor pentru menţinerea dividendului plătit pe o acţiune la un
nivel constant. Dacă costul mediu al capitalului poate fi menţinut de către întreprindere la un
nivel optim, atunci politica dividendelor devine mai puţin importantă ca factor în luarea
deciziei de finanţare.
 5. Preferinţele investitorilor
Într-o întreprindere cu relativ puţini acţionari, conducerea (managementul)
întreprinderii poate fi capabilă să stabilească dividendele în conformitate cu preferinţele
acţionarilor săi. În schimb, în întreprinderile ale căror acţiuni sunt deţinute de un număr mare
de acţionari, conducătorului îi este aproape imposibil să ţină cont de preferinţele individuale
ale acţionarilor atunci când stabileşte politica privind dividendele.
Unii acţionari cu potenţă financiară preferă reţinerea profiturilor, deci neplata de
dividende şi reinvestirea sumelor respective de către întreprindere, precum şi câştigul de
capital, obţinut din vânzarea acţiunilor. Alţi acţionari, care au o rată de impozitare marginală
scăzută a veniturilor sau cei care depind de dividende ca sursă curentă de venit, preferă o rată
ridicată de plată a dividendelor.
Rezultă, pe baza celor de mai sus, că atunci când proprietarii unei întreprinderi sunt
diverşi, conducerea trebuie să ia în considerare la stabilirea politicii privind dividendele
factori de genul: oportunităţile de investiţii, nevoile de fonduri în numerar, accesul la pieţele
financiare şi alţi factori care pot influenţa această decizie.
Acei acţionari care nu consideră politica privind dividendele dusă de întreprindere ca
fiind acceptabilă, pot vinde acţiunile pe care le deţin şi să cumpere acţiuni la altă întreprindere
care are o politică mai atractivă pentru ei privind dividendele. Astfel, s-a argumentat că
întreprinderile tind să-şi dezvolte propriile lor “clientele” de investitori. Acest „efect de
clientelă” a fost iniţial clar formulat de către Merton Miller şi Franco Modigliani şi indică
faptul că investitorii vor tinde să fie atraşi de întreprinderile care au politici privind
dividendele care sunt conforme cu obiectivele lor. Anumite întreprinderi, cum ar fi cele de
utilitate publică, care plătesc un mare procent al profiturilor lor ca dividende, vor atrage, în
mod obişnuit, investitorii care doresc un randament ridicat al dividendului. În schimb,
întreprinderile orientate spre creştere, care nu plătesc sau plătesc dividende mici, tind să
atragă investitorii care preferă reţinerea profiturilor şi investirea lor de către întreprindere
pentru crearea posibilităţii creşterii preţului acţiunilor în viitor. Studiile empirice confirmă, în
general, existenţa unui efect de clientelă al dividendului.

6. Protecţia împotriva diluării capitalului

Dacă întreprinderea adoptă o politică de plată a unei mari părţi din profiturile sale
anuale ca dividende, ea poate să fie nevoită să vândă din când în când noi acţiuni comune
pentru creşterea capitalului propriu necesar finanţării unor proiecte potenţial profitabile. Dacă
acţionarii existenţi nu vor sau nu pot cumpăra partea proporţională ce le revine din noua
emisiune, interesul controlului în întreprindere este diluat.
Pentru a contracara riscul diluării, anumite întreprinderi aleg varianta reţinerii
majorităţii profiturilor lor şi plata unor dividende mici. Alte întreprinderi, în schimb, aleg
unele alternative de creştere a dividendelor plătite în dauna profiturilor reţinute. Una dintre
acestea o reprezintă apelarea la îndatorare pentru creşterea capitalului. Această modalitate
creşte, însă, riscul financiar şi, în ultimă instanţă, conduce la creşterea costului capitalului
propriu şi, la un moment dat, la scăderea preţului acţiunilor.
Potrivit unei observaţii empirice, se aşteaptă ca atunci când cresc dividendele să
crească şi preţul acţiunilor. Invers, o scădere a dividendelor este asociată cu o micşorare a
preţului acţiunilor. Aceasta ar părea să ducă la concluzia că o creştere a dividendelor plătite
este un semnal pentru investitori că managementul întreprinderii prevede o perspectivă
prosperă pentru întreprindere, în timp ce reducerea dividendelor serveşte ca un avertisment al
scăderii veniturilor viitoare. În mod obişnuit, din acest motiv şi din altele, conducerea este
prudentă atunci când este vorba de reducerea dividendelor, preferând, în schimb, să menţină
stabil indicele dividendelor faţă de profit.
 Aşadar, o reducere a dividendelor este un semnal al unor timpuri rele, pe când o
creştere a acestora implică încredere în viitor. Aceasta ilustrează conceptul conţinutului de
informaţie pe care îl are dividendul.

5.4. Formele dividendelor și procedurile de plată ale acestora

Atunci când întreprinderea declară un anumit dividend de plată, el devine o obligaţie şi
aceasta nu poate fi uşor anulată de întreprindere. Suma dividendului este exprimată fie ca
lei/acţiune, deci dividend/acţiune, fie ca procent din preţul de piaţă (randamentul
dividendului), fie ca procent din profitul pe acţiune (rata de plată a dividendului).
Dividendele pot fi distribuite sub mai multe forme:
(1) în natură, dacă întreprinderea realizează produse care să intereseze pe acţionari;
(2) în acţiuni, dacă acţionarii doresc, dar forma cea mai obişnuită este
(3) plata în numerar.
Această din urmă formă presupune mai multe etape în procedura plăţii dividendelor.
1. Procedura începe cu stabilirea datei declarării (sau anunţării) dividendelor.
2. Data ex-dividendului este o dată arbitrară stabilită cu patru zile lucrătoare înainte de
data înregistrării. Această dată dă posibilitatea întreprinderii sau Registrului Acţionarilor să
obţină o determinare corectă a tuturor acţionarilor la data înregistrării. Data ex-dividendului
este importantă pentru ca un cumpărător al unei acţiuni înainte de această dată primeşte
dividendul curent în numerar, pe câtă vreme cumpărătorul unei acţiuni după această dată nu
va primi dividend. Preţul acţiunii va scădea după data “ex-dividendului”.
3. Data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acţionarilor pentru a
determina acţionarii curenţi.
4. Data plăţii este data când începe plata dividendelor pentru acţionarii înregistraţi la
Registrul acţionarilor la data înregistrării.

5.5. Răscumpărarea acțiunilor

O decizie importantă pe care poate să o ia întreprindere este aceea a utilizării
fondurilor sale pentru răscumpărarea acţiunilor emise. În loc să plătească dividende în
numerar, întreprinderea poate să orienteze surplusul de numerar spre răscumpărarea acţiunilor
proprii.
În ultimul timp, în SUA spre exemplu, răscumpărarea acţiunilor a devenit o cale foarte
importantă de distribuire a profiturilor către acţionari. De asemenea, răscumpărarea acţiunilor
este un adjuvant potenţial folositor politicii privind dividendele când se impune a fi
avantajoasă evitarea impozitării.
Într-o piaţă perfectă este indiferent pentru întreprindere dacă plăteşte dividende sau
răscumpără acţiunile. Acest rezultat este similar teoriei nerelevanţei a lui M & M privitor la
finanţarea prin datorii faţă de finanţarea prin acţiuni.
Răscumpărarea acţiunilor este considerată de multe întreprinderi ca cea mai bună
investiţie. Aceasta are loc mai frecvent când conducătorii de întreprinderi cred că preţul
acţiunilor este temporar în scădere. Ei gândesc probabil fie că oportunităţile investirii în active
nefinanciare sunt puţine, fie preţul acţiunilor proprii emise de întreprinderile în cauză trebuie
să crească cu trecerea timpului.
Faptul că anumite întreprinderi răscumpără acţiunile lor când cred că acestea sunt
subevaluate nu implică faptul că raţionamentul conducerii este corect; numai studiile practice
pot face această determinare. Reacţia imediată la anunţarea unei răscumpărări de acţiuni este,
în mod obişnuit, destul de favorabilă. Multe studii practice au arătat că performanţa preţurilor
 acţiunilor după răscumpărare nu este semnificativ mai bună decât performanţa preţurilor
acţiunilor întreprinderilor care nu răscumpără acţiunile.
În concluzie, printre raţiunile care pot sta la baza răscumpărării acţiunilor proprii de
către întreprindere amintim:
 înapoierea surplusului de numerar la acţionari;
 creşterea profitului pe acţiune şi, deci, a preţului acţiunii;
 cumpărarea în totalitate a acţiunilor deţinute de masa acţionarilor neagreaţi;
 realizarea structurii dorite a capitalului întreprinderii.
În urma deciziei de răscumpărare a propriilor acţiuni au de câştigat atât acţionarii, cât
şi întreprinderea. Acţiunile care sunt răscumpărate sunt denumite acţiuni de trezorerie şi sunt
disponibile pentru a fi folosite fie la distribuirea dividendelor sub forma acţiunilor, fie la
compensarea remuneratorie a conducerii executive (stoc-option), fie vândute altor
întreprinderi în cazul achiziţiei sau divizării întreprinderii.
Din perspectiva conducerii, avantajele răscumpărării acţiunilor pot fi decisive dacă
conducerea anticipează o încercare de preluare a întreprinderii din partea alteia. Utilizând
surplusul de numerar sau luând cu împrumut fonduri pentru finanţarea răscumpărării,
conducerea poate să reducă atractivitatea întreprinderii pentru potenţialii doritori de a o
prelua. În plus, sunt satisfăcuţi şi acţionarii, deoarece pot vinde în condiţii avantajoase
acţiunile întreprinderii în cauză, la un preţ favorabil, înainte ca întreprinderea interesată în
preluarea acesteia să poată face o ofertă pentru acţiunile respective.
Un alt avantaj pentru conducerea întreprinderii îl constituie reducerea costurilor cu
corespondenţa şi întocmirea rapoartelor anuale şi a altor materiale întocmite cu ocazia
distribuirii dividendelor.
Pentru răscumpărarea acţiunilor se folosesc trei metode:
a) Oferta publică este un anunţ public făcut de întreprindere către toţi acţionarii care
vor să vândă un anumit număr de acţiuni la un anumit preţ, într-un interval de timp specificat.
Fiecare acţionar poate să decidă dacă preţul oferit de către întreprindere în perioada
răscumpărării este mai bun decât preţul acţiunii din momentul situat după expirarea ofertei.
Dacă sunt oferite mai multe acţiuni spre vânzare decât există intenţia de răscumpărare,
conducerea poate alege pentru răscumpărare toate acţiunile sau un procent pro-rata din cele
oferite de fiecare acţionar.
b) Răscumparare open-market (la bursă) are loc când întreprinderea acţionează prin
intermediul unui broker, cumpărând acţiuni de pe piaţa secundară ca orice
investitor. Intenţia angajării întreprinderii în răscumpărarea open-market este, în
mod obişnuit, anunţată dinainte, deşi suma exactă a valorii acţiunilor răscumpărate
la data reală a tranzacţiei nu este cunoscută;
c) Răscumpărarea disproporţionată are loc când întreprinderea răscumpără acţiunile de la un
anumit acţionar sau grup de acţionari. Acest tip de răscumpărare poate fi folosit la cumpărarea
întregii cantităţi importante de acţiuni deţinută de un acţionar sau a întregii cantităţi deţinută
de un grup de acţionari, fiecare având însă puţine acţiuni.
CAPITOLUL VI

ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

6.1. Introducere
Din capitolele precedente ne-am putut forma o imagine asupra necesităţii unei
activităţi echilibrate, generatoare de efecte pozitive, care conduce la susţinerea principiului
continuităţii activităţii.
Întreprinderea, pe durata ei de activitate, se confruntă cu anumite probleme de
echilibru. Dacă tratăm întreprinderea ca sistem economico-social în care elementele
structurale se găsesc într-o continuă mişcare, prefacere, atunci problemele de echilibru se cer
integrate sistemului şi prin prisma raportului corelării elementelor structurii în funcţie de
criterii de raţionalitate şi de eficienţă a activităţii.
Îmbunătăţirea şi perfecţionarea conducerii economice şi a activităţii economico-
sociale sunt procese continue, care însoţesc viaţa întreprinderii în contextul unui şir
neîntrerupt de inter-relaţii ale tendinţelor de echilibru cu factorii de dezechilibru.

6.2. Conținutul și necesitatea echilibrului financiar

Echilibrul însoţeşte viaţa economico-socială a întreprinderii, având un caracter relativ
stabil, fiind temporar. Este un echilibru dinamic, adică starea de armonie şi stabilitate a
relaţiilor elementelor structurii nu este dată o dată pentru totdeauna. Există o mulţime de astfel
de stări care vin, decurg din altele ce au suferit influenţa factorilor de antiechilibru.
Dar factorii dezechilibrului se cer cunoscuţi, aşa încât să nu acţioneze spontan,
anarhic, subiectivist, cu efecte de nedorit, evitându-se apariţia de fenomene negative şi
disproporţii de lungă durată.
Depăşirea valorilor de dezechilibru temporar conduce la echilibrul dinamic al
sistemului. În cadrul echilibrului întreprinderii, echilibrul financiar are un rol important având
în vedere cerinţele, solicitările organismului şi resursele de satisfacere a celor dintâi.
Echilibrul financiar al întreprinderii trebuie analizat prin prisma cerinţelor gestiunii
întreprinderii şi a raportului dintre datorii şi autofinanţare, în legătură cu formarea şi folosirea
fondurilor întreprinderii. Acest echilibru trebuie contextualizat intereselor interne şi exterioare
întreprinderii, interese ce se regăsesc în tabloul obiectivelor unităţii economice. De aceea,
prezintă importanţă structura echilibrului, a raporturilor în care se află, şi de aici o anume
calitate a echilibrului financiar al întreprinderii.
Ne referim la necesităţi şi resurse, la încasări şi plăţi, la elementele componente ale
nevoilor de resurse şi ale celor ce privesc posibilităţile lor de formare, la ansamblul
fondurilor, cu structura lor şi modul de utilizare (destinaţia acestora).
Analiza structurii echilibrului financiar este necesară prin puterea sa de a releva
calitatea echilibrului financiar la un moment dat sau în evoluţie. Trebuie realizată
diferenţierea între echilibrul static, la un moment dat, şi echilibrul dinamic, continuu. De fapt,
ultimul este caracteristic evoluţiei, permanentelor schimbări şi transformări din întreprindere,
aceasta păstrându-şi individualitatea şi integritatea pe tot traiectul vieţii sale economico-
sociale.
 Întreprinderea, ca sistem deschis, se caracterizează prin conexiunile şi interacţiunile
dintre elementele sale componente şi cu cele înconjurătoare. Legăturile dintre părţile
sistemului sunt mai intense, mai puternice pentru menţinerea sistemului, decât cele exterioare.
Aceasta ca urmare a integrării părţilor într-un sistem unitar, în care părţile sunt subordonate
sistemului.
Conexiunile dintre părţile sistemului întreprinderii sunt de natură economico-socială şi
finalizate în sensul îndeplinirii funcţiilor esenţiale care asigură gestiunea, autofinanţarea şi
dezvoltarea. între conexiunile economice, cele financiare au un rol important.
Fiind un sistem, întreprinderea se caracterizează prin trăsături comune sistemelor, şi
anume integralitatea, echilibrul dinamic şi autoreglarea. Pentru a dezvolta problemele de
echilibru, nu trebuie neglijat faptul că părţile componente au o anumită organizare, fiind
diferenţiate din punct de vedere al structurii şi funcţionalităţii lor, aflate într-o anumită
conexiune. Părţile acţionează potrivit legilor şi cerinţelor de funcţionare ale sistemului ca
întreg, aflat într-o permanentă luptă de autoreglare, autoreglare a mecanismelor interne, între
care cel financiar este unul care permite menţinerea existenţei în timp a unităţii economice,
adică conservarea integralităţii şi echilibrul dinamic. De aici rezultă interdependenţe necesar-
obiective.
Autoreglarea, ca mecanism, este aplicabilă şi întreprinderii, ca sistem, prin intermediul
căreia se realizează cerinţele echilibrului dinamic. În cadrul echilibrului de ansamblu,
echilibrul financiar ocupă un loc important, echilibru ce-l definim ca fiind starea ce se
caracterizează printr-un flux permanent de fonduri băneşti de natură financiară, prin sistem,
dar cu păstrarea integralităţii sistemului.
Întreprinderea poate fi privită şi ca un sistem deschis, de nevoi, între care cele de ordin
bănesc şi financiar sunt importante, nevoi în continuă creştere. Resursele de acoperire pot fi
într-un interval de timp limitate. Această limitare este temporară. Sporirea efectelor utile pe
unitatea de efort, sporirea eficienţei conduce la un nou raport, la o nouă proporţie. Ne găsim în
zona echilibrului dinamic, a depăşirii echilibrului static.
Dar echilibrul nu este numai o simplă egalitate. El încorporează anumite
proporţionalităţi şi corelaţii între elementele structurale, ce vor fi redate într-un paragraf
distinct.
Echilibrul financiar al întreprinderii poate fi tratat atât în cadrul sistemului de
ansamblu al întreprinderii, cât şi în cadrul mecanismului sau subsistemului financiar al
întreprinderii. De asemenea, trebuie făcută o demarcaţie între echilibrul static şi cel dinamic.
Echilibrul static redă totalul corelaţiilor şi proporţiilor la un moment dat, fără a
exprima evoluţia, fluxurile în decursul perioadei. El se poate exprima printr-un şir de ecuaţii -
privind nevoile şi posibilităţile, resursele şi destinaţiile, cu elementele lor componente,
resursele necesare şi posibilităţile de constituire a acestor resurse. Ecuaţiile echilibrului
formalizează aspectul cantitativ al său, dar permit şi o interpretare calitativă. Ecuaţiile
evidenţiază participarea diverselor resurse la acoperirea nevoilor de fonduri şi utilizările date
fondurilor. Dar şi participarea finanţării, autofinanţării şi creditării în sistemul echilibrului
financiar necesită analize şi un sistem de indicatori în mod adecvat.
Nu trebuie să ne mulţumim numai cu întregul, ci trebuie cunoscut din ce se compune,
ce randament şi eficienţă prezintă o anumită structură sau alta a echilibrului de ansamblu
pentru o perioadă dată.
Echilibrul financiar global de ansamblu se regăseşte în echilibrele parţiale ale fiecărui
subsistem al sistemului întreprinderii, în echilibrul fiecărui fond din cadrul sistemului
fondurilor întreprinderii, fond ce are o anume structură, atât la resursele de constituire, cât şi
la destinaţiile sale.
În analiza echilibrului financiar, fie static, fie dinamic, trebuie avute în vedere
ipostazele resurselor, şi anume: alocate, ocupate, consumate.
 O asemenea analiză permite relevarea aspectelor calitative ale echilibrului. La o
interpretare calitativă contribuie şi analiza provenienţei resurselor financiare, şi anume:
finanţare, autofinanţare, creditare a mărimii participării fiecăreia la constituirea unui fond sau
a ansamblului de fonduri ale întreprinderii.
La o interpretare calitativă a echilibrului financiar, de un real sprijin sunt modelele
economico-matematice, care permit redarea structurii echilibrului respectiv.
Modelele de structură trebuie sprijinite, aşa cum am arătat, adecvat, de indicatori
capabili să exprime cantitativ şi calitativ echilibrul financiar.
În cadrul echilibrului fiecărui fond, analiza poate releva proporţiile dintre resursele
ocupate şi cele alocate, respectiv dintre cele consumate şi cele ocupate sau alocate.
Importanţă prezintă şi modul cum se realizează echilibrul în cadrul fiecărui fond ori al
sistemului fondurilor. Rata autofinanţării brute şi nete este în măsură să dea răspuns întrebării
legate de modalitatea realizării echilibrului fiecărui fond:

6.3. Formele de manifestare ale echilibrului financiar

Echilibrul financiar este legat de veniturile şi cheltuielile întreprinderii, de încasările şi
plăţile întreprinderii, de alocări şi utilizări. Existenţa echilibrului între încasările şi plăţile
întreprinderii este dovada că întregul circuit economic se desfăşoară normal, că fluxul
fondurilor şi mijloacelor nu prezintă stagnări, încetiniri.
Pentru exprimarea acestui echilibru, literatura de specialitate este destul de bogată
privind terminologia, modul de exprimare a echilibrului. Mai întâi putem vorbi despre
solvabilitate.
Solvabilitatea
Solvabilitatea exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale în
caz de lichidare, ceea ce înseamnă încetarea exploatării şi punerea în vânzare a activelor sale.
În perioadele de criză, valoarea de lichidare este frecvent inferioară valorii contabile a
activelor, antrenând pierderi excepţionale.
Solvabilitatea mai înseamnă asigurarea unor fonduri băneşti, a unor disponibilităţi
capabile să susţină continuitatea exploatării, să permită un flux normal al fondurilor.
Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea creditelor pe termen
mediu şi lung.

Lichiditatea
Lichiditatea patrimonială este o altă formă a echilibrului financiar.
Lichiditatea o definim ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un
moment dat, în bani. Lichiditatea poate fi înţeleasă şi ca o însuşire ce permite efectuarea
plăţilor şi prin urmare schimbul comercial de bunuri, ori caracterul de a dispune imediat sau
într-un timp foarte scurt de mijloace băneşti, de disponibil, în analiza şi interpretarea
lichidităţii se foloseşte lichiditatea activelor, exigibilitatea pasivelor şi lichiditatea de bilanţ.
Un activ financiar este definit ca lichid dacă poate fi transformat instantaneu în bani.
În cazul calculării lichidităţii patrimoniale pentru stabilirea garanţiei creditelor, în
grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde şi nivelul cheltuielilor de exploatare, în
măsura în care acestea sunt aferente obiectelor creditabile şi se încadrează în nivelul bugetat,
normat.
Elementele patrimoniale pasive cu scadenţă pe termen scurt cuprind credite pe termen
scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligaţii, fonduri, rezerve şi alte finanţări pentru
producţie sub un an.
 Exigibilitatea exprimă capacitatea rambursării rapide a datoriilor. Din acest punct de
vedere, fondurile aportate de acţionari şi ceea ce se lasă la dispoziţia întreprinderii (profitul
pus în rezervă) nu pot face parte din pasivul exigibil, împrumuturile rambursabile pe o durată
mai mare de un an constituie un pasiv exigibil pe termen mediu şi lung.
Reunind cele prezentate, ajungem la lichiditatea bilanţieră şi a fondului de rulment.
Prin ele se compară lichiditatea activului cu exigibilitatea pasivului, în acest scop, este
necesară o ierarhizare a activelor în ordinea crescătoare a lichidităţii şi a pasivelor în ordinea
crescătoare a exigibilităţii lor. Exigibilitatea pasivului este cunoscută cu certitudine, în timp ce
lichiditatea activelor circulante este aleatorie (riscul vânzării în pierdere, deprecierea
stocurilor). Creditorii pe termen scurt ai întreprinderii ţin seama de decalajul dintre
lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivului.

Capacitatea de plată este o rezultantă, exprimând o potentă financiară, ce indică

măsura în care o anumită întreprindere poate satisface prompt orice obligaţie bănească faţă de
terţi. Capacitatea de plată caracterizează modul în care întreprinderea îşi îndeplineşte la
termen obligaţiile de plată cu mijloacele băneşti de care dispune. Ea este dependentă de
lichiditate. La rândul său, capacitatea de plată influenţează echilibrul financiar şi monetar.
întreprinderea trebuie să dispună permanent de un volum de mijloace băneşti determinat,
capabil să asigure onorarea angajamentelor devenite exigibile.
Capacitatea de plată exprimă un complex de relaţii în legătură cu raporturile băneşti ce
apar în mod obiectiv între furnizori, creditori şi clienţi (beneficiari).
Comparând disponibilităţile băneşti (D) cu obligaţiile (O), se obţine o exprimare
absolută: Cp = D - O
Când Cp > 0 sau D > O, întreprinderea punctează o situaţie bună.
Pentru comparabilitate în timp şi în spaţiu, se calculează coeficientul capacităţii de
plată:
K = D/O
Când K > 1, întreprinderea se află într-o situaţie bună.
Sintetizând, apreciem că există o dependenţă notabilă între capacitatea de plată şi
punctul de echilibru al întreprinderii.
CAPITOLUL VII

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI AL ÎNTREPRINDERII

7.1. Introducere
Bugetul de venituri şi cheltuieli este programul financiar al întreprinderii cu ajutorul
căruia se prevăd veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acestuia,
fondurile proprii şi cele împrumutate, relaţiile cu agenţii economici, cu salariaţii, vărsămintele
la buget, etc.
Pornind de la necesitatea asigurării principiilor universalităţii, echilibrului şi realităţii, care
trebuie să se afle la baza elaborării şi executării oricărui buget, prin bugetul de venituri şi
cheltuieli se urmăresc următoarele obiective:
- proiectarea tuturor fluxurilor în lei şi valută, ocazionate de întreaga activitate a
agenţilor economici, pentru cunoaşterea şi ţinerea sub control a intrărilor şi ieşirilor de
bani şi în final, al capacităţii de a onora integral şi la timp plăţile;
- reflectarea tuturor veniturilor şi cheltuielilor, proiectarea şi optimizarea capacităţii
agenţilor economici de a realiza beneficii ( profit);
- desfăşurarea tuturor resurselor de care dispune agentul economic pentru finanţarea
nevoilor de finanţare a acţiunilor social-culturale şi a altor acţiuni;
- evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti ale agenţilor economici cu salariaţii proprii,
cu bugetul statului, cu băncile, cu furnizorii, cu alte persoane fizice şi juridice în
calitate de debitori sau creditori;
- proiectarea evoluţiei patrimoniului administrat de agenţii economici, prin reflectarea
modificărilor ce se estimează în structura acestuia.

7.2. Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli

Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, denumite în continuare
unităţi patrimoniale, au obligaţia să întocmească anual, cu defalcarea pe trimestre, bugetul de
venituri şi cheltuieli.
Prin societăţi comerciale cu capital de stat se înţelege societăţile la care statul are aport
de capital social.
Bugetul de venituri şi cheltuieli reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a
mijloacelor financiare şi asigură furnizarea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor
privind gestiunea unităţii patrimoniale. Prin structura sa, acesta reprezintă instrumentul
principal de programare a rezultatelor financiare, precum şi a fondurilor necesare.
În procesul de elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se urmăreşte
respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar.
Unităţile patrimoniale depun proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli la Ministerul
Finanţelor sau la organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la
băncile finanţatoare, in următoarele cazuri:
– dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;
– dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau alocaţii
pentru cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;
– dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se compune din următoarele formulare:
01 - Bugetul activităţii generale;
02 - Bugetul activităţii de trezorerie;
03 - Principalii indicatori economici şi financiari.
7.3. Formularele care compun bugetul de venituri şi cheltuieli
Formularul 01 Bugetul activităţii generale conţine date referitoare la veniturile,
cheltuielile şi rezultatele preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate
(sau preliminate) în anul precedent.
Veniturile din exploatare cuprind veniturile din vânzarea produselor finite,
semifabricatelor, produselor reziduale, mărfurilor, din lucrări şi servicii prestate, studii şi
cercetări, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, activităţi diverse, producţia de imobilizări
corporale şi necorporale, precum şi sumele prevăzute a se primi drept subvenţii pentru
produse şi activităţi, diferenţe de preţ şi tarif, transferuri şi prime acordate producătorilor
agricoli, după caz.
Veniturile financiare cuprind veniturile din participaţii, alte imobilizări financiare,
creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe de curs valutar, dobânzi şi alte venituri
financiare.
Veniturile excepţionale cuprind venituri din operaţiuni de gestiune, (bunuri rezultate
din dezmembrarea imobilizărilor corporale), venituri din operaţiuni de capital, cum ar fi din
vânzarea activelor imobilizate etc.
Cheltuielile pentru exploatare cuprind cheltuieli materiale, cheltuieli de personal,
cheltuieli privind amortizările şi provizioanele şi cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.
Cheltuielile materiale cuprind cheltuieli de materii prime, materiale consumabile,
obiecte de inventar, ce urmează a fi date în consum, precum şi cheltuieli privind
baracamentele şi amenajările provizorii, mărfurile, ambalajele, energia şi apa, animalele şi
păsările, materialele nestocate.
Cheltuielile de personal cuprind drepturile salariale stabilite în condiţiile
reglementărilor legale în vigoare, inclusiv asigurările sociale şi protecţia socială.
Cheltuielile privind amortizările pi provizioanele cuprind cheltuieli de exploatare
privind amortizarea imobilizărilor, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, precum şi alte
provizioane reglementate.
Cheltuielile de protocol, reclamă şi publicitate se calculează în conformitate cu
prevederile legale în vigoare.
Cheltuielile financiare cuprind cheltuieli privind titlurile de plasament cedate,
dobânzile, cheltuielile din diferenţe de curs valutar, precum şi alte cheltuieli.
Cheltuielile excepţionale cuprind cheltuieli din operaţiuni de gestiune cum sunt
despăgubiri, amenzi şi penalităţi, donaţii şi subvenţii acordate, pierderi provenite de la
debitori diverşi precum şi din operaţiuni de capital cum sunt cheltuieli reprezentând active
cedate şi alte cheltuieli privind operaţiuni de capital.
Cheltuielile privind rezervele legale cuprind rezerve stabilite în conformitate cu
prevederile legale în vigoare.
În cheltuielile totale se mai cuprind pierderile fiscale din anii precedenţi cu care se va
diminua profitul impozabil al anului în curs şi impozitul pe profit calculat conform
prevederilor legale în vigoare, ţinând seama de limitarea cheltuielilor deductibile.
Bugetul activităţii de producţie este formularul prin care se determină eficienţa
activităţilor de producţie pe baza principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente
producţiei marfă.
Producţia marfă totală va cuprinde produsele finite, semifabricatele din producţie
proprie, lucrările şi serviciile terminate (recepţionate) executate pentru terţi, inclusiv pentru
sectorul de investiţii, la preţurile de vânzare preconizate.
Costul de producţie total cuprinde materii prime şi materiale, combustibili, energie şi
apă, amortizarea imobilizărilor corporale, lucrări şi servicii executate de terţi, salarii, asigurări
şi protecţie socială şi alte costuri.
 Formularul 02. Bugetul activităţii de trezorerie reprezintă o sinteză a resurselor proprii
grupate în funcţie de provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi care
generează cheltuieli şi plăţi, având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului
necesar desfăşurării în condiţii normale a activităţii unităţilor patrimoniale.
Formularul 03. Principalii indicatori economico-financiari este formularul în care
întreprinderea calculează o serie de indicatori, între care amintim:
– pragul de rentabilitate;
– lichiditatea globală (generală);
– securitatea financiară;
– rata rentabilităţii economice;
– rata rentabilităţii financiare;
– solvabilitatea patrimonială;
– gradul de îndatorare;
– rata profitului;
– perioada de recuperare a creanţelor;
– perioada de rambursare a datoriilor;
– rotaţia stocurilor;
– ponderea salariilor în costuri.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este deci, programul financiar al întreprinderii cu
ajutorul căruia se prevăd veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia,
fondurile proprii şi cele împrumutate, relaţiile cu agenţii economici, cu salariaţii, cu acţionarii,
cu statul, etc.

Subiecte
1. Caracteristicile de bază ale întreprinderii
2. Circuitul financiar fundamental
3. Bugetul de venituri si cheltuieli al firmei. Continutul acestuia.
4. Agenti ce intervin in circuitul financiar fundamental
5. Formele de manifestare ale echilibrului financiar
6. Conținutul și necesitatea echilibrului financiar
7. Formele dividendelor și procedurile de plată ale acestora
8. Factorii care influențează politica privind dividendele
9. Majorarea de capital in cadrul firmei
10. Costul capitalului
11. Atributiile managementului financiar
12. Macromediul si micromediul firmei