O dată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, modificările aduse cu

privire la măsurile preventive au constat şi în introducerea măsurii arestului la domiciliu, o

insituţie cu caracter de absolută noutate în legislaţia procesual-penală, punctul de plecare al
legiuitorului fiind reglementările existente în Codul de procedură penală italian.
Dispoziţiile legale existente sunt lacunare şi insuficiente. Spre exemplu: ceea ce te lasă,
oarecum, perplex este faptul că art. 221 alin.(3) presupune ca inculpatul cu privire la care s-a
dispus această măsură să poarte, într-adevăr facultativ, un sistem electronic de supraveghere,
sistem de care România nu dispune momentan. Mai mult, unele instanţe au dat chiar hotărâri prin
care inculpatul trebuia să poarte un astfel de sistem.
După cum este precizat în Legea 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate, prin regulamentul de aplicare al acestei legi urma să fie stabilită utilizarea
acestor sisteme electronice de supravehere, precum si condiţiile referitoare la transmiterea,
modificarea şi stocarea datelor obtinuţe prin supravegherea electronică. Acest lucru nu s-a
întâmplat.
Raportându-mă la decizia-pilot dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
săptămâna trecută, prin care României i s-a pus la dispoziţie un termen de 6 luni pentru a întocmi
un calendar precis, care să cuprindă o serie de viitoare măsuri cu privire la situaţia actuală de
supraaglomerare a penitenciarelor, consider că arestul la domiciliu ar putea fi privit ca o soluţie
în cazul în care se vor achiziţiona şi respectivele sisteme de supraveghere electronică sub forma
unor brăţări. Spun acest lucru pentru că, după cum reiese şi din denumire, inculpatul îşi va
executa măsura la domiciliu, putând fi uşor controlat de organele judiciare prin intermediul
sisemului. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca inculpaţii să încalce obligaţiile impuse. Faptul că
anumite organe judiciare se prezintă inopinat la domiciliul inculpatului pentru a verifica dacă
respectă măsura sau faptul că organul de supraveghere colaborează cu autorităţile locale, alte
orice persoane fizice şi juridice care ar putea oferi informaţii privind îndeplinirea sau
neîndeplinirea obligaţiilor impuse de organul judiciar care a luat masura, nu garantează faptul că
el nu părăseşte imobilul după cum reiese şi din cazurile din practica judiciară.