Ştefan Luchian, poetul plastic al florilor

Pictorul Ştefan Luchian, supranumit ”poetul plastic al florilor”, s-a născut la 1 februarie 1868, la
Ştefăneşti, judeţul Botoşani.

A urmat cursurile Liceului ”Sf. Sava” şi pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1885-
1889), frecventând, în paralel, şi clasa de flaut de la Conservatorul din Bucureşti, conform
dicţionarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003). Discipol al lui Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian s-a remarcat din tinereţe prin
talentul cu care desena sau picta îndeosebi peisaje sau flori.

Şi-a continuat studiile la München, la Academia de Arte Frumoase, şi la Academia Julian din Paris
(1891-1892), unde a fost atras îndeosebi de creaţia lui Lacroix şi Courbet şi unde a asimilat şi
experienţa impresionistă.

În 1893 a revenit în ţară, unde a fost nevoit să muncească din greu pentru a se întreţine: a realizat
panouri pentru vapoare, a reparat şi zugrăvit biserici, a pictat icoane, pe care apoi le-a vândut.
A organizat la Bucureşti, în 1895, împreună cu alţi artişti, Salonul Artiştilor Independenţi. În 1898, a
luat parte la înfiinţarea societăţii artistice ”Ileana” şi a expus, începând cu 1892, la societatea
”Tinerimea artistică”, devenind unul dintre cei mai apreciaţi pictori în epocă. În 1900 participă cu
două pasteluri la Expoziţia Internaţională de la Paris. Ultima sa participare publică a fost în 1915 la
”Expoziţia oficială a artiştilor în viaţă”.

Străbătută de o puternică emoţie, de un cald umanism, simplă şi rafinată totodată, arta lui Ştefan
Luchian reprezintă un moment de seamă în dezvoltarea picturii moderne româneşti, artistul fiind
personalitatea care a dominat pictura românească de la începutul secolului XX, continuând calea
deschisă de Nicolae Grigorescu şi de Ion Andreescu. A fost în egală măsură peisagist, portretist,
autor de compoziţie şi naturi statice — îndeosebi flori, ridicând acest gen la un înalt nivel de
abordare artistică.

Dintre operele sale, executate în diverse tehnici şi de o tematică diversă, amintim: peisajele ”Ultima
cursă de toamnă” (1892), ”Margine de crâng” (1903), ”Marea Neagră la Tuzla” (1904), ”Sălciile de la
Chiajna” (1906), ”Fântâna de la Brebu” (1908), ”După ploaie” (1909), ”Moara de la poduri” (1909),
”Pe dealul Hinganilor” (1909), ”Vara” (1912); portretele ”Safta florăreasa” (1901), ”Moş Nicolae
Cobzarul” (1906); compoziţiile şi naturile statice ”Dumitriţa” (1904), ”Părăluţe” (1907), ”Garoafe”
(1907), ”Flori de tufănică” (1908), ”Anemone” (1910), ”Trandafiri” (1910), ”Maci” (1910);
autoportretele (”Un zugrav”’, 1907 etc.). A evocat Războiul de Independenţă (1877-1878) în picturi
de tinereţe, de mici dimensiuni, intitulate ”Roşior” sau ”Soldaţi atacând”.

A realizat picturile interioare ale Bisericii ”Sf. Alexandru” din Alexandria, construită la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Atins de o maladie necruţătoare, Ştefan Luchian ajunsese să picteze în ultima vreme cu pensula legată
de încheietura mâinii. A murit la 7 iunie 1916 la Bucureşti şi a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.
A fost ales, la 28 octombrie 1948, membru post-mortem al Academiei Române.