Andreea Tănăsescu

Exercițiu de solidaritate
Teatru

ISBN 978-606-749-403-7

Cuprins

ARGUMENT

Piesele grupate în acest volum sunt scrise într-o notă comico-sarcastică, ce frizează
absurdul, atât prin situațiile nefirești la care sunt supuse personajele, cât și prin ele însele, scoase
din contextul lor obișnuit și plasate de societate într-altul, în care nu se mai regăsesc.

În Exercițiu de solidaritate de exemplu, acțiunea se petrece într-un apartament de bloc și

e centrată pe două personaje simbolice: „Bărbatul furios” și „Femeia debusolată”. Aceștia, dar și
locatarii imobilului în care locuiesc, personajele: „1”, „2”, „3”, „4”, traversează un mănunchi de
întâmplări și situații pline de haz atunci când află prin intermediul „Jandarmului” că
apartamentul lor a fost declarat „zonă liberă”. Dintr-o dată se simt liberi de orice constrângere,
liberi de datoriile față de un sistem absurd, invizibil, dar mereu prezent. Dar bucuria libertății se
stinge repede atunci când înțeleg că de fapt, nu sunt liberi așa cum credeau, ci prizonierii
apartamentului din care nu mai pot ieși. Televizorul, care ocupa un loc aparte în geografia
apartamentului, se transformă din instrument al deliciului cotidian, în unealtă de urmărire, apoi
de tortură a celor doi și a locatarilor.
Urmeză apoi situații comice: pătrunderea ilegală pe teritoriul lor a unei găini uriașe pe
care o urmăresc cu sete fiindcă sunt flămânzi, punerea la punct a unor „sisteme” declarate
inexistente ca: sistemul monetar, cel economic, etc., ca totul să culmineze cu împușcarea
locatarilor, care se face în direct la tv.
În Noaptea, patru personaje simbolice: „Eu”, „Sine”, „Femeia”, „423”, ajung pe rând
într-un spațiu indefinit, la o oră nedefinită a nopții. Aceste patru personaje, care cred că nu se
cunosc la început, descoperă cu uimire că sunt de fapt din familie, „Eul” și „Sinele” sunt unul și
același om, „Femeia” este soția omului, iar „423” fiica alienată, tocmai întoarsă din Statele
Unite. Personajul „Eu” și „Sine” realizează și o frumoasă introspecție asupra chestiunilor
fundamentale ce țin de autenticitatea morală, de suflet, de legătura omului cu divinitatea. În plus,
ca o corespondență între traiectoria individuală și context, peste oraș planează ceva inexplicabil:
o noapte nesfârșită care durează de ceva timp și nu se mai termină…
Replicile sunt alerte, textul e plin de aluzii fine la realitatea contemporană. Piesele sunt
un pretext de a reflecta la temele actuale ale societății noastre: privarea de libertate, migrația,
manipularea omului de către om sau de către Sistem, încălcarea drepturilor fundamentale ale
fiecărui individ.
 Autoarea

Părinților mei

Exercițiu de solidaritate

Personaje:

-Bărbatul furios: bărbat, vârsta (30-40 ani);

-Femeia debusolată: femeie, vârsta (30-40 ani);

-Locatarii (4 locatari: locatar 1, 2, 3, 4, nedefiniți ca gen și vârstă). Pot fi îmbrăcați normal, cu

costume uzate, din care lipsește fie o mânecă, fie altceva etc., dar chipul să inducă în eroare
asupra genului;

-Jandarmul sau Responsabilul cu ordinea publică: e un bărbat înalt, cu umeri exagerat de lați
(obținuți din construcția costumului). Poartă o uniformă neagră de polițist/ jandarm;

-Cei doi-responsabili cu securitatea mărfurilor: (doi oameni îmbrăcați în costume identice)

bărbați;

-Un grup de figuranți îmbrăcați în militari în exercițiul funcțiunii;

-Găina: figurant îmbrăcat într-un costum ce figurează o găină.

-----------------------------------------------------------------------------------------------

Acțiunea se petrece într-un apartament de bloc. Scena arată ca o cutie de carton. Toate laturile
sunt acoperite de bucăți mari de carton alb.

Din metru în metru sunt dispuse uși negre, mai mari sau mai mici care dau în culise. Astfel se
crează un contrast între alb și negru. Pe uși se iese și se intră pe parcursul piesei.

Decorul mai este prevăzut și cu niște ferestre negre, dispuse mai sus sau mai jos, pe care vor
scoate capul actorii în timpul jocului. În spatele scenei vor fi amplasate scări și schele pe care
actorii vor urca pentru a ajunge la ferestre.
Scena va fi construită pe două nivele: nivelul aparent, pe care se află podeaua 1 și nivelul de jos,
pe care se află podeaua a 2-a.

Podeaua 1 (întâi) este construită dintr-un material alb ce se aseamănă cu cartonul de pe pereți
și care acoperă complet un practicabil. Deci, scena este mai sus, la început.

Inițial, în mijlocul scenei se află un televizor care proiectează imagini. Se va crea un film ce va
rula pe acest televizor. În fața televizorului sunt așezate scaune-tabureți de culori diferite,
dispuși aleatoriu pe scenă (verde, roșu, albastru, negru).

La un moment dat, se va săpa o groapă în mijlocul scenei, în locul televizorului. Pentru asta este
pus practicabilul, iar sub practicabil, va exista un sac din care va ieși nisip.

Scena 1

(În scenă se află deja Bărbatul-furios. El stă cu spatele la public și cu fața către televizor.
Schimbă canal după canal.)

Bărbatul-furios (schimbând canalele tv.): Stau, mă uit… mă-ntreb. Schimb! Iar schimb.
Agresiune!! Agresiune? Văd. Văd? (Apare un chip de femeie la televizor): BAU! Ești făcută să te
faci că mă vezi, iar eu sunt făcut să mă fac că te ascult. Dar între noi, e doar masa amorfă a
conștiinței adormite. Iar muchiile cuantice a celor două lumi nu se întrepătrund decât prin
intermediul undelor. (Schimbă din nou canalul) Titluri… reclame… Nume? Lumea e o zdreanță!
Popoarele se mănâncă între ele! Oamenii migrează, își părăsesc țările! Nord-ul s-a înclinat pe-o
parte! Arctica a început să se topească. Bum! Teritoriile sunt cucerite rând pe rând de armata
căpcăunilor lacomi. Lumea e împarțită în organizații și megacorporații. Deja găina prăjită se
vaită în super-market! Nu mai știe cui aparține. Odinioară aparținea omului lacom. Azi aparține
guvernelor. Peste tot găini prăjite, cu ouăle arse, dezasamblate, destructurate. Oameni! Ieșiți la
plimbare pe scara rulantă a istoriei! Numere! Cocoși! Urcați pe garduri cu ciocurile legate!
Funcționarii pleznesc de furie fiindcă trăiesc în colonii și-și numără banii doar la salariu! Doar la
salariu își numără banii!… (râde) Își cară pielea jupuită în cutii. Nimeni nu-și acceptă
mediocritatea! Iar UNDELE… ne îneacă. UNDELE!? Le simt dansând, trecând din ușă-n ușă,
din creier în creier. Coboară pe scară și urcă cu liftul. Atâtea unde care se întrepătrund. Suntem
violați de unde, mâncați de ele, megacondiționați! Vinovați! Din cauză că ne-am lăsat cuceriți de
construcția tot mai alambicată de iluzii fonice, nimicuri radiofonice, atacuri televizate și
telenovele prost regizate! Ah! (și schimbă iar canalul) Ooh!… (mai schimbă o dată) Vai!

(Intră în scenă Femeia- debusolată.)

Bărbatul-furios: Ai apărut ca să mă întrebi din trei interjecții de ce nu dorm la ora asta? Să mă

supui judecății tale fragmentate? Să mă rogi să-mi asortez pijamaua cu ciucurele fesului? Ei
bine… am rămas aici, la ora asta târzie din noapte pentru că e singurul interval orar în care pot
avea și eu puțină liniște. Așa cum ai auzit! Am nevoie de liniște măcar o dată pe zi! Și mi-o
găsesc în felul ăsta. Vreau să simt cum undele se topesc în creierul meu.
Femeia: SIS-TEM!

Bărbatul-furios: Stai potolită!… Ce, vrei să înțelegi ritmul interior al cuvântului “Sis-tem”? Să
înveți complexitatea literelor, a informațiilor structurate sub forma cercurilor texturate, să
exersezi felul în care limba se arcuiește pentru a emite fiecare microsunet din cadrul acestui
cuvânt? Ai devenit ambițioasă!! Dar limba e-o treabă sofisticată, draga mea… Mai bine vino să
vezi spectacolul lumii. Așează-te lângă mine!

(Femeia dă să se așeze și ea în fața televizorului alături de bărbat. Vrea să se așeze pe scaunul

roșu.)

Bărbatul-furios: Nu, nu, nu! Astăzi trebuie să te așezi pe scaunul verde. Mâine vine rândul celui
roșu. A-șa! Vezi bine dragă? Uite, am de gând să-ți fac o destăinuire: am cumpărat acest
dispozitiv… (i-l arată) e practic invizibil. Din punctul ăsta de vedere seamăna cu noi. Și noi
suntem invizibili! Existăm și totuși nimeni nu ne observă, trăim și nimeni nu ne cunoaște. Dar e
vina noastră că nu știm să ne facem cunoscuți! Cât de absurd! Așadar, vezi? Acest dispozitiv va
fi atașat aici, în spatele televizorului.

(Merge și atașează dispozitivul în spatele televizorului.)

Bărbatul-furios: Așa,… acum… surpriza!

(Vedem cum aparatul schimbă singur programele în mod aleatoriu.)

Bărbatul-furios: Abia acum putem să ne relaxăm și să privim spectacolul vieții.

(Se aud puternice bătăi într-una din uși.)

Jandamul (din culise): Îi caut pe Bărbatul-furios și pe Femeia-debusolată! Sunteți acasă?! E

cineva? Unde-or fi? Am bătut atâta drum până aici… (continuă să bată)

(Se deschid una câte una ferestrele negre și ies tot felul de capete privind în jos. Sunt locatarii
imobilului, aproape strigând împreună, ușor decalat):

Locatarii:

-Ss, ce zarvă!

-Oooo!

-Ce zgomot!

-Mai încet!

-E noapte!
-Ce strigăt profund!

-Unde te crezi?

-Cine ești?

-Vreau să dorm!

-Vreau să plâng!

-Vreau să uit!

-Taci!

-Ss…!

-Oooo!

(Apoi ferestrele se închid una câte una, după ce se mai deschid și închid de câteva ori și se sting
treptat ca un murmur de aripi.)

Bărbatul-furios (către femeie): Stai dragă, nu-ți fă griji, rezolv eu! Să vedem mai întâi cine e. Să
vedem apoi ce vrea. (fără să deschidă ușa): Cine-i…?

Jandarmul (din culise): Sunteți cumva Bărbatul- furios?

Bărbatul-furios: Eu!

Jandarmul: Vă rog, deschideți! Vin de departe…

Bărbatul-furios: De ce-aș face una ca asta mai înainte de a ști cine sunteți?

(Bărbatul deschide ușa. Înăuntru intră un jandarm echipat cu tot arsenalul, având inclusiv o
bâtă de cauciuc în mână. Femeia devine agitată.)

Jandarmul: Sunt…

Bărbatul-furios: Nu vă chinuiți să-mi explicați. Știu cine sunteți! Am… făcut ceva rău? Nu! În
acest apartament nu s-a comis nici o infracțiune!

Jandarmul: Stați liniștit. Azi nu dau amenzi pentru deșteptăciune…

(Jandarmul observă jocul televizorului și felul în care se schimbă programele.)

Bărbatul-furios: Vreți să vă bucurați și dvs. de spectacol? Luați loc!

(Jandarmul mirat dă să se așeze pe scaunul roșu, privind anesteziat către ecranul pe care
canalele se schimbă cu rapiditate.)

Bărbatul-furios: Vă rog, nu pe scaunul roșu, pe cel verde, astăzi! Să respectăm regulile.

(Jandarmul se așează pe scaunul verde, soția se reașează pe alt scaun). Observați acest
algoritm? Vedeți cu câtă rapiditate se derulează imaginile?…

(Toți se uită la ecranul care-și schimbă canalele cu rapiditate. Pe măsură ce privesc ecranul,
acesta îi atrage spre el tot mai mult și încep să se apropie ușor, ușor de ecran. Deodată sună o
alarmă de ceas. Se trezesc toți ca dintr-o reverie. Apare un cap într-o fereastră, sus):

Locatarul (capul din fereastră): A fost ora douăsprezece! Închideți televizoarele!

(Apar alți locatari în alte ferestre, pe rând.)

Locatarii (decalat): A fost ora 12 h. Închideți televizoarele!

(Ferestrele se închid, se deschid, se închid. Bărbatul-furios închide și el televizorul și îl scoate

din priză.)

Jandarmul: Așadar… unde rămăsesem?

Bărbatul-furios: Ce seară ciudată! E atâta liniște… și totuși îmi sună în cap un cântec vechi. Ce
vremuri erau altădată… Unde s-au dus?!

Jandarmul: Altădată! Adică, vorbiți de vremuri când pe-atunci nu erau aici organizații sau
megacorporații să-și împartă teritoriile, să dezmembreze orașele astea în loturi și parcele, când
încă mai existau țări… despre asta vorbiți?

Bărbatul-furios: Da, s-a ales praful de tot! Oh,… mă scuzați!

Jandarmul: Nu vă scuzați, aveți dreptate! Doar parcele, organizații, corporații... Te plimbi

debusolat din teritoriu în teritoriu, urmărind o luminiță. Mergi înainte pe un culoar întunecat
sperând ca la capătul culoarului să găsești totuși o casă de oameni.

Bărbatulul-furios: Așa… ne-ați găsit pe noi?!

Jandarmul: Exact!

Bărbatul-furios: Înțeleg că v-a atras lumina.

Jandarmul: Căldura umană mai degrabă, cu toate că nu prea înțeleg diferența. Știam eu că aici se
ascund oameni! Nu vă temeți, nu voi raporta. Acum nu sunt în timpul serviciului. Nu mă apasă
nimic acum, nici măcar nu mă jenează. Nu mă tem că sunt aici microfoane sau alte aparate de
ascultat suflul și bătăile inimii.
Bărbatul-furios: Doriți să beți ceva?

Jandarmul: Dați-mi! Dar să fie tare, să simt căldură în stomac!

(Bărbatul-furios îi face semn femeii. Femeia-debusolată iese pe o ușă și se întoarce pe alta cu o

sticlă de tărie. Umple paharele, dar nu beau.)

Jandarmul: Așa da! Acum mai merge! A! Eu am făcut școala pe acele vremuri… și ce vremuri!
Am învățat sensul și pronunția frazelor în același timp! Nu ca acum… decalat. Pe atunci școala
nu se limita la cuvinte.

Bărbatul-furios (puțin ironic): Ce timpuri, domnule!

Jandarmul: Și ce mult timp a trecut de când n-am mai ciocnit un păhărel, nici măcar cu dvs… Nu
v-am mai văzut ieșind afară prin… mizeria asta.

Barbatul-furios: Nu! De ce m-aș mai chinui?! Și-apoi, cu cine-aș vorbi, mai ales acum de când…
sensurile s-au pierdut, de când emoția s-a decalat de sursa ei. Ceva noutăți, totuși?

Jandarmul: Nimic în afară de ce știați… Reorganizări departamentale, orchestrații teritoriale. O

mână de patetici au pus laba pe pământuri, au îngrădit câmpurile cu sârmă ghimpată. Seara,
fanaticii - militanții pentru eliberare globală - un grup de sadici… dansează pe sârma asta
ghimpată, până rămân acolo cu beregata tăiată. Ziua, tractoarele îi adună ca pe sperietori și-i
replantează în casele lor, pe canapelele din fața televizoarelor, ca să-și evalueze faptele nocturne.
Sunt unii care seamănă zarvă doar ca să se vadă mai apoi în ecran. Nu-i deranjează să-și trăiască
viețile în ritmul ăsta infernal.

Bărbatul-furios: De ce s-ar jena. Și… atât…?!

Jandarmul: Da!… În rest, e calm și banal; ne plimbăm de dimineață până seara prin fața loturilor,
a parcelelor teritoriale însemnate cu litere mari, negre letale… atât de mari, încât se văd bine
până și noaptea. Dar nu știm încă cine se ascunde în spatele lor. Uneori mă așez din întâmplare la
mese, cu oameni fără trăsături particulare… sunt mese lungi, de generali ai veacurilor. (ciocnesc,
dar nu beau) Ei își împart la un pahar, teritorii și vise obligatorii. Dar… ia uite ce trece timpul!
Poate ieșiți totusi la aer într-una din zilele astea. Nu cred că zâmbetul dvs. va fi remarcat, căldura
umană pe care încă o emanați… dar… de ce nu încercați??

Bărbatul-furios: Ultima oară când a îndrăznit să pună piciorul afară nevastă-mea a fost penalizată
pentru deșteptăciune… S-a întors acasă mai mult moartă decât vie. Acum nu mai vorbește deloc,
săraca! N-aș vrea să pățesc și eu asta!

Jandarmul: Înțeleg!...

(Ciocnesc paharele, dar iarăși nu beau.)

Bărbatul-furios: Ați băut?!

Jandarmul: Aproape!... Vă aștept și pe dvs.!

(Bărbatul-furios dă primul paharul pe gât. Apoi bea și jandarmul. Se aude o alarmă. Cei doi
tresar.)

Bărbatul-furios (către femeie): Ascunde sticla!

(Femeia se repede cu sticla afară din scenă, iese pe una dintre uși.)

Jandarmul: Nu e timp! E cazul să mă grăbesc! Am fost trimis să vă aduc la cunoștință ceva

important. Dar ce?!… Nu știu! Unde dracu’ am pus-o?... Scrisoarea! N-o găsesc! Ce idiot!

(Femeia re-intră fără sticlă.)

Bărbatul-furios: Ați pierdut ceva?

Jandarmul: Ceva important! O înștiințare! Cine știe unde am pierdut-o?!

Bărbatul-furios: Pe drum, poate?

Jandarmul: A! Iat-o!

(Scoate din buzunar o foaie lungă și citește):

Jandarmul: Așadar… (citește): “Potrivit legii din data de, anul cutare, luna, ziua, ora, minutul,
secunda, paragraf, aliniat, rând etc… vă aduc la cunoștință că vă aflați aici în teritoriu neutru.”
(Pauză. Jandarmul privește uimit în scrisoare, apoi uimit către bărbat.) Dvs. ați înțeles? Mie mi-
e neclar!

Bărbatul-furios: Nu! Ce înseamnă asta?!

Jandarmul: O clipă… Stați în blocul…?

Barbatul: Da!

Jandarmul: Scara…?

Bărbatul-furios: Scara “-1”… M-am întrebat mereu cum poate exprima o cifră cu minus noțiunea
de scară?!

Jandarmul: Apartament…?

Bărbatul-furios: Da!

Jandarmul: Atunci sunteți dvs!

Bărbatul-furios: Depinde…

Jandarmul: Haideți, nu vă mai jucați cu mine! Am bătut atâta drum până aici… Dacă sunteți dvs.
și locuiți în imobilul care are scara pe minus și apartamentul desemnat, atunci trebuie să știți că
zona în care locuiți a fost recent desemnată ca “zonă neutră”, ”zonă liberă”! (încet) Vă dați
seama, idioții?!

Bărbatul-furios: Neutră față de cine?!… Liberă față de ce?! Cu siguranță nu față de mine însumi.

Jandarmul: Adică, se pare că acest teritoriu nu e încorporat în nici o organizație... încă!

Bărbatul-furios: Cum se poate una ca asta!?

Jandarmul: Hm… Totul se schimbă azi cu o uimitoare rapiditate… în rău. Lăsați-mă încă o dată
să vă lămuresc… După marea împărțire globală care a avut loc de curând, mai precis ieri, zona
asta a rămas independentă. Să vă arăt! (Scoate o hartă) Vedeți? Partea asta a fost cucerită de G1,
partea asta a luat-o G2, partea asta mică, mică de-aici a fost revendicată de G3. Mai sunt și
parcelele de-aici, cele cu roșu, apoi cele cu verde, apoi astea cu albastru, astea cu galben…
Practic, totul a fost împărțit în teritorii mici, mari, mijlocii, în zone de influență și afluență. Dar
zona asta, pe care noi stăm acum cu picioarele noastre… a rămas liberă. De ce dracu’? Nu se
știe! Zona asta e a nimănui! Sau… e a dvs. fiindcă dvs. stați aici, nu?!

Bărbatul-furios: Și mai exact… ce înseamnă asta?!

Jandarmul: Înseamnă că sunteți liber de orice constrângere, de orice datorie față de un teritoriu
anume sau organizație… neutru, egal cu dvs. înșivă, aparținător doar familiei dvs, sau, mă rog,
sinelui dvs! Aveți libertate totală, dar nu mai aveți naționalitate! Din acest moment, nu mai
datorați nimic, nimănui, nu veți mai plăti impozite sau taxe, decât, la o adică… dvs. înșivă, soției
dvs, sau locatarilor acestui imobil!

(Acum se deschid ferestrele și se aud urale: “URAAAA!” apoi ferestrele se închid brusc.)

Bărbatul-furios (încet): Când pasărea se ridică din țărână îmbătată de lumină, de sângele verde al
codrului, gâtuită de mirosuri fragede, de tentația primăverii, riscă să-și ia uneori în burtă un
glonț. Atunci pasărea se frânge… O parte se prăbușește în măruntaiele pământului, cealaltă parte
zboară mai departe și poate pentru totdeauna.

Jandarmul: Ați spus ceva?

Bărbatul-furios: Am spus că în societatea de azi, oamenii se aseamănă păsărilor abătute din

zborul lor de gloanțe.

Jandarmul: Iluzii… Iar vânătorii?!

Bărbatul-furios: Vânătorii se află de cele mai multe ori în noi.

Jandarmul (analizând harta): Și ce relevanță are asta față de subiectul inițial al discuției noastre?
(ca pentru sine) Cum se poate una ca asta? Vedeți, scrie aici: “Zonă neutră!” În mijlocul zonei
este plasată locuința dvs. În mijloc, televizorul. Practic televizorul se află exact în centrul de forță
al zonei libere de care vorbim. Ia te uită!

Bărbatul-furios: Ați vorbit serios până acum?! Dar e nefiresc!

Jandarmul: Mă întrebați dacă e o glumă!?

Bărbatul-furios: E cumva o glumă? Sau poate sensul cuvintelor îmi scapă pentru că fiecare
cuvânt vine defapt cu un înțeles propriu la târguiala cu propoziția. Și poate că, de aceea sensul
general al frazelor tocmai rostite, îmi lunecă printre degete. Să-nțeleg că vă referiți la locul ăsta
pe care stau eu acum, mă rog, eu și soția mea, vecinii de deasupra…

Jandarmul: Da!

Bărbatul-furios: De ce îmi spuneți asta tocmai acum? Ne cunoaștem de-o viață…

Jandarmul: N-auziți că s-a decis abia ieri? Și de ieri, lumea e-un haos.

(Bărbatul-furios îi face semn femeii. Femeia dispare pe o ușă, apoi reintră pe o alta cu o sticlă
de vin).

Jandarmul: Văd că vestea asta bună nu vă bucură deloc!

Barbatul: Cum ar putea să mă bucure veștile astea bune?! Dar asta nu înseamnă că nu mai putem
ciocni un pahar…

Jandarmul: Să ciocnim atunci! (ciocnesc dar iarăși nu beau). Ce noapte rece… știam eu! Pe
culoarul ăsta întunecat, mergi mult și mergi continuu.

Bărbatul-furios: Iar la capătul lui, ce te așteaptă? Lumina?! Nu!... o altă carceră.

Jandarmul: Vorbiți de parcă ați cunoaște urmarea; dar orice inocent s-ar bucura la auzul unei
astfel de vești…

Bărbatul-furios: Ei bine, eu nu mai sunt inocent! Libertatea pe care mi-o propuneți seamănă cu
libertatea păsării aflate în colivie.

Jandarmul: De ce?!

Bărbatul-furios: Cum, nu înțelegeți?! Colivia este teritoriul liber în care există pasărea! În cazul
în care lumea e plină de colivii. Astăzi așa-zișii oameni liberi seamănă uneori cu păsările din
colivie. Au așa… o tristețe ascunsă. Totuși, chiar și în colivie, pasărea e mai vioaie decât omul.
Când e lăsată să zboare, pasărea se desprinde de pământ, dispare pur și simplu spre cer cu o
asemenea determinare încât privind-o, înțelegi că a învins inertia; omul nu poate face asta! Chiar
dacă îi deschizi colivia, el va rămâne tot captiv, legat de teritoriile lui “libere”.

Jandarmul: Fiindcă cerul nu e destinul omului, ci al păsării.

Bărbatul-furios: Ați zis bine! Încercăm să zburăm, dar eșuăm!

Jandarmul: Nu, oamenii nu sunt păsări!… Așadar, nu vă bucură noutățile?!

Bărbatul-furios: Nu!

Jandarmul: Nici dacă vă spun că de acum înainte nu vă veți mai subordona nimănui? Că nu veți
mai fi penalizat decât dacă doriți să vă auto-penalizați?!

Bărbatul-furios: Nici!

Jandarmul: Nu înțeleg… de ce nu e bine?! Nu veți mai fi constrâns să dați explicații, nici nu veți
mai primi amenda pentru deșteptăciune! Nu veți mai fi nevoit să ascundeți sensul cuvintelor.
Nici asta nu vă bucură?!

Bărbatul-furios: Nu fiindcă așa… nu voi mai aparține nimanui!

Jandarmul: Aaa… Și asta nu-i bine? De acum încolo veți fi propriul dvs. stăpân!

Bărbatul-furios: Un stăpân orfan! (…) Ce ecouri stranii are noaptea asta… Dar nu-mi luați în
seamă melancolia. Așadar suntem cu adevărat un teritoriu liber, iar eu sunt stăpân pe mine
însumi, pe o țară, o întreagă țară?! O țară inteligentă?

Jandarmul: Da!

Bărbatul-furios: Și soția mea va avea voie să regăsească sensurile pierdute ale cuvintelor? Să
vorbească liber cu mine? Nu va mai fi penalizată pentru deșteptăciune? Nu-și va mai pierde
dreptul la cuvânt?!

Jandarmul: Vedeți, v-ați revenit! Abia acum înțelegeți! Din această clipă, nimeni nu vă mai
colecționează.

Bărbatul-furios: Marii colecționari de oameni vor vâna în alte teritorii?!

Jandarmul: Cine știe?! Dar soția dvs. va fi liberă să regăsească sensurile pierdute ale cuvintelor.
Dvs. liber să începeti o viață nouă, iar eu liber să mă retrag.

Bărbatul-furios: Vă mai amintiți?!

Jandarmul: Ce anume?!
Bărbatul-furios: De prima clipă în care ați pus piciorul aici și ați văzut aceste ferestre și aceste
uși, de copiii care se jucau liniștiți în casa asta mângâiați de razele de soare…

Jandarmul: Acele zile s-au dus.

Bărbatul-furios: Amintiți-vă de ele, măcar!

Jandarmul: Cum aș putea?! Prin ferestrele și ușile astea… nu mai intră lumina. Nu vedeți că sunt
negre?!

Bărbatul-furios: Așa e! Ferestrele și ușile mele sunt negre, pereții capitonați, nimic nu mai trece
prin ei, nici măcar mirarea.

Jandarm: Dar aveți răbdare, vor veni și zile mai bune! Întotdeauna se întâmplă la fel. Mai bine,
mai rău, iar bine și iar rău. Nimeni nu scapă ambiguității acestei ambivalențe, ritmului acestui
binom fatal.

Bărbatul-furios: Doar că, pentru unii, zilele bune se aseamănă cu cele rele… fără accente
superlative, fără linii marcat ascendente sau descendente… și atunci când zilele bune sunt la fel
cu cele rele, totul devine plutire, un zbor strident, zdrobitor care se întâmplă doar în inimă. Doar
acolo, în interior, mai există iluzii, iluzii ce se destramă uneori! Mi-e dor de zilele bune!

(…)

Jandarmul: Vă las cu bine și să vă administrați teritoriul cu grijă!

Bărbatul-furios (îl ia pe jandarm la parte și-i șoptește): Asta e cumva o… conspirație?!

Jandarmul: Să fie oare?! Ce vreți să spuneți?!

Bărbatul-furios: Vreo mascaradă pentru proști și bufoni?!

Jandarmul: Potoliți-vă, bucurați-vă! Dar se vede că nu puteți și chiar dacă ați putea, nici prin cap
nu v-ar trece! La revedere și… cu bine! Baftă, cum se zice!

Barbatul- furios (spre femeie): N-o mai fă atâta pe proasta!

(Jandarmul se înclină, salută și părăsește scena. Bărbatul- furios a înlemnit, soția sa, la fel.)

Bărbatul-furios: Ai auzit, dragă?

Femeia-debusolată: Pot să…

Bărbatul-furios: Vezi?! Am spus-o mereu prietenilor mei… (spre public) “Să știți voi cei ce vă
agățați ștreangul de gât zi de zi și rupeți cu el creanga de care tocmai vroiați să vă spânzurați…
că în viață trebuie să aveți răbdare! Dacă vă sinucideți prea devreme riscați să ratați
continuarea!” Și surprize apar la tot pasul, după cum vedeți! Destinul omului se poate schimba
de pe-o zi pe alta. Uneori în bine, alteori în rău, dar de fiecare dată, prea târziu! Așadar…
victime, stăpâni, condamnați și călăi, cerșetori și regi, toți stați acum într-un echilibru perfect, pe
aceeași coardă! (către soție) Și ce să facem cu libertatea asta, dragă?! (...)

(Femeia încearcă să vorbească, deschide gura și nu poate să spună nimic).

Bărbatul-furios: Ce dragă, nu ți-e bine?! Ia vezi, poți vorbi?! Îți aduci aminte cum?

Femeia: A… B… A și B… C… C… C…?

Bărbatul-furios: Păi vorbește… vorbește, n-ai scos un cuvânt tot timpul ăsta! Ai auzit ce-a zis
responsabilul cu ordinea publică? A zis să ne bucurăm! Alungă liniștea asta sinistră repede,
fiindcă de acum înainte am nevoie de tine pentru treburile statului!

Femeia: C… ce multe zile au trecut!

Bărbatul-furios: Bravo!

Femeia-debusolată: D… de când… n-am mai simțit dorul!

Bărbatul-furios: Bravo!

Femeia-debusolată: N… nici L… lumina …! A… acum le simt!

Bărbatul-furios: Așa! Dă-ți drumul! Relaxează-te! Lumea e plină de oameni relaxați!

Femeia-debusolată: L… lumina arde iar D… dorurile s-au prefăcut în cânt și în M… mirare.

Bărbatul-furios: Bravo! Așa! Vezi că poți? Orice se poate, chiar și asta: a vorbi inteligent!

Femeia-debusolată: S… s-au prefăcut în umbre tot gonind peste O… oceanele înghețate ale V…
vieții! N… ninge peste S… suflete!

Barbat: Ninge… ninge! Te recunosc! Ești tu!

(Cei doi se îmbrățișează.)

Bărbatul-furios: Ați auzit, oameni buni?! De ieri cuvintele au fost descătușate! Putem vorbi! Ne
putem exprima! Așa că… ieșiți din închisorile voastre! Stingeți televizoarele! Coborâți dintre
ziduri! Țâșniți din țeasta pereților și veniți aici cu toții în țara mea liberă!

(Deodată, un grup de oameni tăbară pe scenă).

1: Ce-a spus?
3: A spus că suntem liberi?

1: Așa… deodată?

2: Să-l credem?

4: Nu ne minte?

2: Tocmai el, care păzește sensurile?

3: De ce ni se întâmplă tocmai acum?

1: Oare lumea a luat-o razna?

Bărbatul-furios: N-auziți? “Zonă liberă!” Vă spune ceva asta? Suntem liberi! Nevastă-mea a
găsit sensurile. Și ea e liberă!

(Bucurie mare în scenă)

Bărbatul-furios: Acum putem în sfârșit să închidem televizoarele și să le aruncăm pe fereastră?

1: Nu vom lua amendă pentru asta?

Bărbatul-furios: Nu! Ia uitați! (Bărbatul-furios ia televizorul și-l din scenă. Se aude zgomotul
televizorului aruncat.) Ați văzut? Liberi cu adevărat!

1: Dar asta poate să însemne și că… nu suntem liberi.

Femeia-debusolată: A… are dreptate! A… asta se întâmplă atunci când ai „liberul arbitru” într-o
lume de prizonieri.

Grupul: Prizonieri!?

Bărbatul-furios: Cine a zis că suntem prizonieri?

1 (timid): Crezi că vom putea părăsi zona asta vreodată?

Bărbatul-furios: Termenul: ”Vreodată”… e inexact!

2: Vom fi ca un grup de pisici de casă ce nu părăsesc niciodată apartamentul. Nu-i așa…?!

Bărbatul-furios: De ce vă grăbiți? De ce nu permiteți bucuriei să se instaleze? Mai întâi bucuria,

apoi depresia, e logic, nu? Totuși, măcar deocamdată… dați-i o șansă bucuriei!

3: Vom avea nevoie de timp ca să ne putem bucura având în vedere circumstanțele. Apoi… vom
avea nevoie de acte ca să ieșim de-aici!
Femeia-debusolată: A… acte….?!

1: Are dreptate, nu suntem cu adevărat liberi!

2: Știam eu… Libertatea nu se obține așa simplu într-o lume ca asta...

4: Libertatea e o iluzie pe care o câștigi doar jucând în horă cu stăpânii cei mari.

Bărbatul-furios: Vă rog! Mi-ați tăiat bucuria! Mai întâi mi-am tăiat-o singur, apoi mi-ați tăiat-o
voi!

Femeia-debusolată: L… libertate e… dar N… nu e!

Bărbatul-furios: Dar poți să crezi în ea, nu-i așa? Nouă ne-a rămas doar asta… și tot e ceva!

3: Ar trebui să ne organizăm, zic!

Grupul: De ce?

3: Ca să negociem cu prea-puternicii, cu organizațiile și mega-corporațiile vecine.

1: Să ne cunoaștem drepturile și obligațiile!

2: N-avem legi!

4: Și fără legi, nici o țară, oricât de mică, nu poate funcționa.

3: Avem nevoie de-un Sistem coerent!

Bărbatul-furios: Un alt Sistem? Nu ne-a ajuns deja Sistemul pe care-l aveam deja?! Nu! Aici, la
mine în apartament… adică în acest teritoriu desemnat de acest imobil cartografiat, neutru, adică
liber, nu mai avem nevoie decât de noi înșine!

Femeia-debusolată: Și cine suntem noi înșine?

Bărbatul-furios: Cui îi mai pasă de asta? Ceilalți habar n-au cine sunt și totuși au drepturi.

4: Și obligații!

1: Ce avantaje avem de pe urma faptului că suntem liberi și ce dezavantaje?

Bărbatul-furios: Încetați!

3: Tocmai ne-am pierdut locurile de muncă!

Bărbatul-furios: Și ce-i cu asta? Locurile aparțin Sistemului, iar noi nu mai aparținem.
4: Vai! Nu m-am gândit la asta…

2: Așa e!

3: Eu sunt din totdeauna șomer, așa că n-am și problema asta!

4: Gândiți-vă mai bine la locurile de veci, decât la cele de muncă. Oricum, cine râde la urmă,
râde mai bine, și… cine mai muncește azi?! Ascultați-mă pe mine: în curând va trebui să plătim
ca să muncim!

2: Și cum vom face asta? Bună întrebare!

(2 iese pe o ușă reintră pe alta. 3 face același lucru, apoi și 1, și 4. Bărbatul-furios și Femeia-
debusolată se uită împrejurul lor neajutorați.)

2: Problema e gravă! (spre public): Domnilor, suntem prinși aici. Puteți verifica și vă veți
convinge singuri!

Toți locatarii (deodată): Ați văzut? Am avut dreptate!

Bărbatul-furios: Așa să fie?

(Fiecare iese din nou pe câte o ușă, vor intra pe alte uși. Unii vor apărea sus la ferestre, apoi
ferestrele se vor închide pe rând, una câte una. Se aude zgomot de uși și ferestre deschise și
închise. Toți revin în scenă.)

Bărbatul-furios: Ciudate timpuri, ce lume nebună!

1: Ați văzut?

Femeia-debusolată: A…a apărut un gard metalic electrificat de jur împrejurul imobilului nostru.

3: Era de așteptat… doar suntem o țară liberă!

2: Câți jandarmi sunt afară, plantați pe fiecare centimetru pătrat de pământ?

1: N-are sens să-i numeri.

3: Le-ați văzut fețele îngâmfate? Se uitau la noi ca la niște șobolani.

4: Ba nu! Ca la niște golani!

2: Emigranți!

1: Dar nu emigrăm nicăieri. Nu, domnule! Vrem doar să rămânem aici, în țara noastră! Noi ne
iubim țara, spre deosebire de alții…
Bărbatul-furios: Asta era!

Toți: Ce anume?!

Bărbatul-furios: Vor să plecăm de-aici. Speră să aderăm la o organizație sau mega-corporație…

Ce altceva am putea face?!

Toți: Să rezistăm!

Femeia-debusolată: Ați văzut ce noapte stranie? O noapte care s-a încins mai rău ca oricare alta.

(Oftează cu toții)

3: Ați simțit și voi mirosul de putregai?

4: Eu îl simt peste tot. E năucitor, te îmbată de cum pui piciorul afară.

2: E înfricoșător!

3: E o noapte rece… Și plouă, plouă-ntr-una.

1: Vă spun eu, acesta nu-i un teritoriu liber. E o carceră!

Toți: Ssssst!

Bărbatul-furios: Ești prea pesimist 1! De ce o carceră? Una e să nu te bucuri, alta e să fii

deprimat! Dar de ce să ne fi închis aici? Tocmai pe noi? Ce motive ar avea? Aici nu s-a comis
nicio infracțiune!

1: Găsesc ei motive… întotdeauna!

2: Ba nu găsesc fiindcă n-au nici măcar imaginație! Sunt atât de proști încât au uitat de noi!

1: Asta s-o crezi tu!

4: … Atunci de scăpat de ei, nu vom scăpa prea ușor.

1: Dar de gândit putem gândi!

2: Mai bine să ne constituim ca stat decât să ne plângem de milă. Ne autoînființăm ca să

rezistăm!

3: Cine sunt de fapt vecinii noștri?

2: N-auzi? Organizații și mega-corporații!

1: O armată de pești pirania, porniți la atac!

3: Cum naiba de nu și-a mutat fundul G1 mai încolo? De ce nu ne-a încorporat și pe noi?

4: Nu, n-aș fi vrut să fiu parte din fundul lui G1!

1: Nici eu!

3: Era vorba doar de câțiva metri în plus… O nimica toată!

1: Cum de-am rămas tocmai noi, aici izolați, pierduți în spațiu, în punctul zero al centrului
nimănui?

Bărbatul-furios: O greșeală de calcul, mai precis, o anomalie! O anomalie istorică!

1: Letală, ca viețile noastre!

Femeia-debusolată: Vă plângeți degeaba și n-aude nimeni plânsetul vostru, doar ploaia.

1: Ce bine că plouă, totuși.

2: O ploaie bună din când în când, schimbă radical datele problemei.

Bărbatul-furios: Schimbă datele, dar nu radical! … Vom găsi o soluție! Nu trebuie să ne

impacientăm.

Grupul: Cine a zis că ne impacientăm?!

1: Abia am aflat vestea!

2: Abia ne trezeam din idiocrația în care trăiam!

3: Oooh, nu e simplu să te trezești!

1: Cu toate că uneori e mai simplu să nu te trezești deloc!

Bărbatul-furios: Să respirăm împreună zic, să ne relaxăm zic, altfel mintea va patina pe ploaia
asta absentă de afară. Așadar inspirăm!

(Grupul inspiră!)

Bărbatul-furios: Acum expirăm!

(Grupul expiră!)

Bărbatul-furios: Inspirăm… și acum ne ținem respirația și numărăm până la 5.

(Face semne cu degetele: 1, 2, 3, 4, 5. Apoi cu toții expiră dintr-o dată cu putere.)

Bărbatul-furios (comandă): La dreapta!

(Se întorc la dreapta)

Bărbatul-furios: La stânga!

(Se întorc la stânga.)

Bărbatul-furios: Fuga pe loc! Așa! Mai repede, mai repede, mai repede! Rupeți rândurile!

(Fug în toate direcțiile. Ies, fiecare pe câte o ușă. Jocuri de uși trântite, închise și deschise. Apoi
fuga devine o fugă panicată, precipitată. Se întorc toți în același timp, în mijlocul scenei.
Respiră din greu.)

2 (timid): Frumoasă coregrafie… dar ajută la ceva?

Bărbatul-furios: Cel puțin am demonstrat că ne putem organiza, că suntem stăpâni pe situație.

1: Suntem?

Toți: Profesioniști!!

1: Iată că am devenit un stat pseudo-identificat!

Femeia-debusolată: Dar noi suntem doar o familie, o comunitate de locatari pașnici…

Bărbatul-furios: Orice stat organizat, funcționează ca o familie micro-structurată; sper că nu vă

supărați fiindcă preiau eu comanda pentru un timp…

Toți: Nuuuu….!

(pauză)

4: Ori de câte ori ieșim afară, soldații stau lipiți de stâlpii ăia de metal; păzesc gardurile și mi se
taie picioarele.

3: Și totuși… printre stâlpii de metal agățați între nisip și cer, printre profilurile lor stridente,
printre cutiile țintuite acolo și blocurile din beton, printre munții ăia fetizi de gunoaie, se vede
încă cerul!

Femeia-debusolată: Slavă cerului!

3: Și se mai vede marea!

4: Eu mă bucur că am scăpat de tirania prostului gust și a lipsei de sens! Mă bucur că pot forma
propoziții simple; înainte n-aveam deptul ăsta și dacă și acest drept fundamental ne fusese luat,
ce alte drepturi mai aveam de fapt!?

1: Are dreptate! Cred că nu e o tragedie că am rămas pentru moment blocați aici; atâția oameni
sunt prizonieri și habar n-au.

Bărbatul-furios: Va trebui să construim un plan de acțiune!

3: Să ne atribuim roluri!

4: Nu prea cred în acțiune! Cu atât mai puțin în roluri!

1: Acțiunea ar trebui să fie simplă, non-narativă.

3: Am putea negocia între noi, ce ziceți?

Bărbatul-furios: Și ce-am pune în centrul negocierilor? Pe noi înșine?

2: Aceste organizații, corporații, state, negociază și ele ceva. Dar mie mi-e totuși neclar de ce-o
fac?

1: Că doar nu negociază pentru mine? Nu negociau pentru mine nici măcar atunci când eram
doar un pion în propria lor organizație! Darămite acum când nu mai aparțin niciuneia…

2: Cu alte cuvinte, care sunt țelurile lor… a acestor organizații?

3: Țelurile adevărate, care de fapt sunt false, sau cele false care sunt și adevărate?

4: A… aceste organizații protejează drepturile tuturor într-un mod pașnic.

Cu toții: Nuuuu!

4: … G… garantând securitatea și integritatea fiecăruia.

Cu toții: Nu!

Bărbatul-furios: Ele, organizațiile, dețin doar monopolul asupra unor servicii, pe un teritoriu
delimitat de frontiere! Atât!

Cu toții: Atât?!

Femeia-debusolată: F… frontiere!

2: Ce motivează cu adevărat aceste instituții să funcționeze împreună sau una împotriva alteia?
3 (de sus de la fereastră): Ceva ce n-are legatură cu omul însuși!

Toți (decalat): Ce anume?!

Bărbatul-furios: Aceste organizații au ca scop auto-generarea!

Femeia-debusolată: Auto….?

Bărbatul-furios: Adică urmăresc să se dezvolte, în sine. Scopul lor e simplu.

Toți: Puterea!

1: Și… ținta lor?

Toți (deodată): Tot puterea!

Bărbatul-furios: Fiindcă se auto-generează prin mutilare și anihilare; iată actualul pământ și

pustiul…

2 (de la fereastră): Pentru că puterea le aduce profit material!

Toți (decalat): Asigurări, certitudini, platitudini!

1: Pentru ce atâtea asigurări?

3: Pentru menținerea legilor și a regulilor inventate de ei!

Femeia-debusolată: Pentru garantarea ordinii instaurate!

1: Și?

Toți: Nu-i suficient?

Bărbatul-furios: De aceea un atentat, realizat în partea bună a lumii, le poate garanta chiar și mai
multă putere.

Femeia-debusolată: O, o, o… B… bombă!

(pauză)

1: …inofensivă, lăsată cu grijă unde trebuie… le-ar aduce și mai mult respect de sine!

Toți (împreună): Vaaai! (toți, decalat): Iată cum merge lumea azi!

Bărbatul-furios: Și biata lume… istorică, filozofică, religioasă, lumea ideilor, a poeților, lumea
naturii?
Toți: Mai contează?!

3: Toate lumile astea pe care le-ai amintit, zac îngropate aici, cu pielea mânjită de rușine și arsă,
aici, dedesubtul ciupercilor ăstora toxice!

Toți, decalat: Zac jefuite, trădate, abandonate!

1 (spre public): Dar oamenii?

2: …masă amorfă de manevră…

3: agresată, manipulată…

4: menținută la orizontală de marile intreprinderi care le stimulează poftele.

Bărbatul: Plăcerea…

Toți (fără Bărbatul-furios): Oamenii știu asta?

Bărbatul: Ei… cum să nu?

Toți (fără Bărbatul-furios): Știu cât e de toxică uneori plăcerea?

2: Și dacă știu… la ce le servește?!

3 (de la fereastră): Astăzi oamenii joacă pe sârmă, fiindcă sunt condiționați de propriile lor
dorințe!

Toți: Cu cât mai multe pofte, cu atât mai bine!

3: Hmm,… analiza e corectă!

Bărbatul-furios: Cel puțin am determinat ce anume motivează aceste grupuri multi-funcționale,

semi-infracționale, pe vecinii noștri teritoriali! (…)

(pauză)

Bărbatul-furios: Pe voi vă motivează puterea?

1: Puterea… în sine?

Toți: Puterea e relativă!

Bărbatul-furios: De pildă, ce înseamnă pentru tine puterea? (arată către1)

1: Să mă gândesc… Să pot ieși de-aici, dar să mă pot și întoarce. Să fiu liber să-mi aleg locul.
Bărbatul-furios: Ceri prea mult! În lumea în care trăim, ce vrei tu… nu se poate!

1: Cum? Nici măcar asta? De ce?!

2: Fiindcă suntem prea mulți!

Toți ceilalți (decalat): Prea proști și prea răi!

Bărbatul-furios: Dacă eram mulți, deștepți și buni am fi avut o șansă!

Toți: Dar așa…

1: Puterea este să te folosești de Sistem!

2: Putere înseamnă să-ți fie dăruit să fii liber.

3: Dar libertatea e un drept natural al oricărui om, prin naștere și prin apartenența la acest
teritoriu natural numit Pământ, nu crezi?

4: Care în mod ciudat e al nimănui și totuși al tuturor deopotrivă!

Toți: Așa e!

Bărbatul-furios: Unii se cred liberi până mor și abia atunci își dau seama că s-au înșelat.

(pauză) …

Toți: Dar atunci e prea târziu!

Bărbatul-furios: Dar pentru tine, ce înseamnă puterea? (îl întrebă pe 2)

2: Să-i pot face pe oameni să asculte ce am de zis!

Bărbatul-furios: Dar asta înseamnă și o mare responsabilitate; mulți scormonesc cu ajutorul

frazelor frumoase în mințile celorlalți, fără să construiscă nimic; doar înșiră cuvinte care îi
amețesc...

1 (către 2): Și ce le-ai spune tu, oamenilor?

2: Nu știu…

Bărbatul: Vezi? Mai gândește-te ! Dar dumneata? (arată și vorbește spre 3)… Sunt curios!

3: Dacă tot nu-i înțeleg pe ceilalți, aș vrea măcar să mă înțeleg pe mine însumi.

Bărbatul-furios: În concluzie, putere ar fi pentru tine să te cunoști mai bine!

3: Da…!

Bărbatul-furios: Inspirată alegere! Bravo!

(3 e mândru, zâmbește bucuros, se “umflă în pene”.)

Bărbatul-furios (spre 4): Nu ne-ai spus părerea ta?!

4: În condițiile astea, putere ar însemna să fiu bun.

Bărbatul-furios: Și la ce ți-ar folosi asta, adică să fii bun?

4: Cum la ce?

1: Bun… rău… relativ…

4: Nu atât de relativ pentru mine; cine obține doar putere, ce obține de fapt? În sine cuvântul
“putere” e inexact, non-explicit, nu vi se pare? Mie îmi seamănă cu nimicul…

Toți ceilalți (decalat): Da, așa este dar…

4: M-aș duce oare până la capătul drumului, cheltuindu-mi toate resursele, doar ca să dobândesc
ceva atât de inexact ca “puterea”?!

Bărbatul-furios: Ce-am avea de câștigat dacă am fi mai buni?

4: Am avea de câștigat foarte mult față de situația în care am fi doar puternici; puterea îți ia tot și
nu-ți garantează nimic, în schimb bunătatea îți aduce ceva: ...milă, compasiune, n-am mai trimite
mieii cu vapoarele ucigașe…

2: N-am mai ciopârți vițeii…

3: Nici brazii…

1: N-am hrăni oamenii la rație cu televizorul!

Toți (decalat): EI, CE BINE-AR FI, DACĂ!

Bărbatul-furios: Vai de capul bietului pământ!

1: Vai de capul nostru!

Bărbatul-furios: Bun, acum că ne-am lămurit ce vor ceilalți, să ne lămurim ce vrem noi!

Toți: Vrem ceva?!

1: Păi… credeam că e evident, adică,… vrem să fim cum eram înainte…

Bărbatul-furios: Înainte nu era bine!

2: Vrem să… fim tolerați!

3: Să nu fim judecați!

Toți, decalat: Să nu fim agresați!

1: Să nu fim evacuați!

Toți: Să fim aprobați!

3: Să nu fim…

4: încarcerați!

Toti: Sau, Doamne-ferește, exterminați!

Bărbatul-furios: Bun, bun, dar într-o lume ca asta, mi se pare cam mult totuși… Vrem mult, vrem
puțin?!

(Toți dau din umeri, confuzi)

2 (deznădăjduit): Mi-e foame!…

Bărbatul-furios: Deja?!

1, 3, 4 (în cor, deodată): Și mie!

2: Iar eu m-aș uita puțin și la știri!

Toți ceilalți: Sssssst!…

Bărbatul-furios: Și… dacă-am avea televizor, crezi că am ști mai mult decât știm acum? Crezi că
ne-ar fi mai puțin foame?!

Toți: Ne-ar fi și mai foame! (pauză)

2: Așa e…dar mie totuși mi- e foame…!

Bărbatul-furios: Păi, s-au terminat rezervele de cartofi?

Toți: S-au terminat!

Bărbatul-furios: Și rezerva de fasole?

Ceilalți: Și!

Bărbatul-furios: Mălaiul?

1: Și mălaiul…!

Bărbatul-furios: Orezul?!

3: Și orezul!

Bărbatul-furios: Chiar și ceapa?

Femeia-debusolată: Chiar și ceapa!

Bărbatul-furios: Asta oricum nu era de noi…

1: Ce ne facem?!

Bărbatul-furios: Inventăm un alt sistem de hrănire. Mai avem… diverse bestii prin colțurile
astea… gândăceii, peștișorii din acvariu… nu?

(Toți strâmbându-se)

Toți: Au fost epuizate și acelea.

Bărbatul-furios: Deja?!

1: Mda! Situația e mai gravă decât credeam.

2: Chiar mai gravă decât era la început când abia ne-am dat seama cât este de gravă?…

Femeia-debusolată: Ce ne facem?

Bărbatul-furios: Oricum, suntem forțați să inventăm un alt sistem de hrănire și mai înainte de
asta… un alt sistem de gândire!

Toți: Dar tot sistem se cheamă!

Bărbatul-furios: Ce vreți? Iată că nu se poate viețui totuși în afară unui sistem organizat; așa e
omul… are nevoie de ordine. Dar, vă dau o veste bună! Un om care gândește sănătos va avea
mereu și un corp sănătos.

Toți: Oare?!
Bărbatul-furios: Prin umare, din acest moment ne vom hrăni cu… gânduri frumoase și asta va fi
suficient!

3: Și cum facem rost de gânduri frumoase?

Bărbatul-furios: Ei… asta-i partea cea mai dificilă! Gândurile frumoase și le găsește fiecare cum
poate și cum îl duce mintea!…

Toți: E cam greu!

2: Sper să n-ajungem să ne mâncăm unii pe alții în final!

Bărbatul-furios: Taci, domnule (către 2), nu știi ce vorbești! Nu vezi ce bine a început să ne
meargă? Atâta vreme cât rămânem uniți, nimic rău nu poate să ni se întâmple! Că…doar nu ne
vom lăsa ispitiți ca oamenii de rând: de nevoi, de pofte pe care demonii compactați și mega-
corporați vor să le experimenteze pe noi?

Toți: NU!

Bărbatul-furios: Am zis-o, dar nu m-a auzit nimeni: cu cât consumăm mai puțin, cu atât vom fi
mai câștigați; de azi, gândurile domnilor, gândurile… vor fi mai frumoase!

(Aplaudă toți, plini de un entuziasm de moment, apoi tac. Închid ochii, ca și cum deja încep să se
gândească. Se așează într-un șir. Pauză! Nimeni nu mișcă. Se ridică pe vârfuri. Deodată în
scenă, dă buzna o gaină mare- un actor îmbracat în costum pufos de găină. Deschid ochii. Se
agită.)

Bărbatul-furios: Vedeți ce văd și eu?!

Toți: Vedem!

1: Și e bine că vedem ce vedem?

2: Cred… că gândul meu a prins contur; m-am gândit la o găină frumoasă și mare!

2: Ce chestie… și eu la fel!

3: Habar n-am dacă e bine, dar cel puțin e util!

Toți: E bine!!

(Încep să fugă după găină. Găina speriată face trei ture prin scenă. Toți aleargă dupa ea. Joc,
de scenă cu găina- alergătură pe uși, care se deschid și se închid. Găina apare la o fereastră,
reapare la alta, iese pe ușă, revine la fereastră, etc… La un moment dat, găina reușește să iasă
pe o ușă, ies și ei; sunt toți cu găina în culise. De acolo se aud bufnituri, scrâșnituri, lovituri,
gâfâieli, etc., apoi pauză. Se întorc toți în scenă, plini de pene și puf.)
1: Cum de ce e bine….?

Bărbatul-furios: Asta m-am întrebat și eu!

(…)

2: Ați văzut ce mare și grasă era?

Toți: Am văzut!

2: Am fost eficienți, nu?

Toți: Am fost!

2: Asta am zis și eu!

3: Și ce,… n-a fost bine?

1: S-o lăsăm baltă, zic, cu idealismul. Era evident!

Bărbatul-furios: Ce anume era evident?

Toți: Eram lihniți!!

Bărbatul-furios (resemnat): Înțeleg, înțeleg… dar să vă coborâți așa de jos,… să exterminați în

halul ăsta biata ființă,… să-i luați gâtul…

2: Dar, cel puțin ne-am organizat!

3: Am funcționat ca o echipă profesionistă.

4: Multi-structurală.

(Femeia-debusolată sughite).

Bărbatul-furios: Bun! Am rezolvat-o și cu sistemul alimentar; să trecem deci la cel economic!

Cine se ocupă de conservarea resturilor de afară, adică a resturilor alimentare rezultate din
ingerarea găinii?

(Intră în încapere doi oameni îmbrăcați identic. Cei doi împreună): Noi!

(Uimire)

Bărbatul-furios: Cine sunteți dumneavoastră și cum de-ați…

Cei doi (deodată): Suntem reprezentanți ai securității mărfurilor organizației vecine!

(Cei doi scot legitimațiile, apoi câte o armă și o îndreaptă către locatari. Rumoare)

Bărbatul-furios: Bine! În regulă, dar aici suntem în zona liberă! (către locatari) A… avem doi
străini printre noi; urați-le ceva!

Locatarii și femeia-debusolată: Bine ați venit la noi! Să trăiți!

(Cei doi pun armele înapoi în centură.)

Cei doi: Avem informații că pe acest teritoriu s-ar fi pierdut o găină.

Locatarii (foarte mirați): Pe acest teritoriu?!?

Cei doi: Găina era proprietatea organizației noastre….

Bărbatul-furios: Iar eu sunt ambasadorul zonei libere; cu mine vorbiți!

Cei doi: Bine domnule!

Bărbatul-furios: Permiteți-mi să mă prezint. Sunt Bărbatul-furios!

Cei doi: Ce aveți de spus în apărarea dumneavoastră, Bărbat- Furios, adică a țării pe care o
reprezentați?

Bărbatul-furios: Pardon! Ar trebui să mă apăr de ceva anume, aici în zona liberă? Hmm…. Dar
sunt cumva vinovat de ceva? În această țară, în țărișoara asta pe care o vedeți aici, cuvântul
“vinovăție” a fost șters din dicționar!

1: Aici avem alte legi!

2: Legea proprietății nu a fost încă bine definită.

Bărbatul-furios: Vedeți dvs…? Aici ne aparținem doar nouă înșine! Cel de acolo poate oricând să
tranziteze zona sufrageriei, în timp ce domnul (arată spre 2) are acces liber la birou. Prin urmare,
cred că până și găina dvs. s-a simțit aici ca la ea acasă! Pe de altă parte…

Cei doi: Deci admiteți că găina a trecut pe-aici!

1: De admis,… admitem, ce să facem?

3: Ce… n-are voie o biată găină să zboare liberă pe unde dorește?

2: Cine a spus că n-are?

Cei doi (spun pe rând, fiecare câte o propoziție): Creșterea găinii nu e lucru simplu; s-a făcut cu
anumite sacrificii din partea patronilor și a organizației…
Bărbatul-furios: Înțelegem…

Cei doi (deodată): Și tocmai pentru că s-au făcut asemenea sacrificii… va trebui să o returnați.

Toți: Să o returnăm? Peste cadavrele noastre!

Cei doi (fiecare câte o propoziție): Dacă totuși o vreți dumneavoastră ar trebui să plătiți pentru
ea. Măcar o cotă parte din investiția făcută…

Locatarii (spre Bărbatul-furios): Corect să știi! Corect! Mda, corect!

Bărbatul-furios (către locatari): V-am cerut părerea? (spre cei doi) Și… cum propuneți să
plătim? Noi nu avem nici un sistem monetar aici!

Cei doi: Nu?! Atunci, plătiți în…

Bărbatul-furios (către femeie) Mai erau ăia doi bani în buzunarul pantalonului meu verde?

(Femeia-debusoltă iese din scenă pe una din uși, strigă din culise.)

Femeia-debusolată: Nu mai erau!

Bărbatul-furios: Vedeți? Nu mai avem nici măcar doi bani, însă noi valorăm mult mai mult de-
atât!… Pe de altă parte, suntem o țară liberă; cum să plătim?

Cei doi: Nu aveți cum, totuși infracțiunea s-a comis! Va trebui să anunțăm mai departe. Vom
întocmi câte un raport pentru fiecare locuitor al țării, dar nu vom da amenzi… Asta dacă nu
cumva cineva ar dori să-și asume fapta în nume propriu… sau poate, ați dori să faceți un
împrumut? Cred că vă putem acorda un împrumut!

Toți: A! Asta e la modă! Împrumuturile și datoriile externe!

Bărbatul-furios: Nu, nu, fără împrumuturi, fără datorii externe! Doar rapoarte…

Cei doi: Dar avem un sistem de rate foarte convenabil, să știți!

Toți: Nu, fără împrumuturi!

Bărbatul-furios: Întocmiți, întocmiți rapoarte dacă n-aveți ce face cu timpul! Iată că ne-ntoarcem
la aceeași poveste! Haideți domnilor securiști, reprezentanți ai mărfurilor am vrut să zic,… ce
Dumnezeu? Scrieți atâtea rapoarte doar pentru o…?

Toți: Găină?

Femeia-debusolată: G… găină…
Cei doi: Da! Vi se pare puțin lucru o găină?

Toți: Nu! O găină dă ouă, cotcodăcește…

Cei doi: Ei bine, o găină este cu mult mai prețioasă decât credeți dumneavostră și tocmai de
aceea… raportul va fi pe măsură!

1: O găină e mai prețioasă decât un copac?

Cei doi: Mai prețioasă!

2:… mai prețioasă decât o pădure?

Cei doi: Mai!

3: Da’ dacă e așa de prețioasă o găină… atunci cum de le masacrați, domnilor, cu atâta ușurință,
cum de tăiați și copacii, pădurile, fără să vă pese, pe ascuns, ca mișeii?

Cei doi: Să știți că… nu le-am tăiat noi!

Bărbatul-furios (spre cei doi): Asta înseamnă că sunteți diferiți de cei pe care îi reprezentați, nu?

Cei doi: Păi…

Bărbatul-furios: Deci voi nu scrieți rapoarte în numele vostru!

Cei doi: Nu!

Bărbatul-furios: Vedeți? E clar! Din moment ce scrieți rapoarte în numele altora, atunci tot
raționamentul vostru e ilogic, e subiectiv. Pun pariu că ați fost trimiși aici de o terță persoană.

Cei doi: Exact!

Bărbatul-furios: Și terța persoană unde este? (schimb de priviri) Din moment ce nu este… și nu
aveți nici martori, înseamnă că nu s-a comis nici o infracțiune, domnilor! Și dealtfel, n-aveți ce
caută aici fără vize de trecere. Aveți vizele?

Cei doi: Nu…!

Bărbatul-furios: Pentru că n-aveți vize de trecere și vă aflați în acest punct de frontieră,… adică
în punctul care ne aparține nouă… noi vă vom da acum o amendă.

(Grupul se manifestă zgomotos, pozitiv.)

Bărbatul-furios: Dar nu vă impacientați! Cum nici sistemul nostru de vize n-a fost încă pus la
punct, vă lăsăm să plecați de-aici liberi! Puteți totuși să ne lăsați câțiva bănuți… N-ar strica să
facem o colectă!

Cei doi: Cam câți…?

Bărbatul-furios: Ei, cât se poate…

(Cei doi își scutură zdravăn buzunarele și bănuții cad pe jos. Locatarii se reped să-i adune).

Cei doi: Acum putem pleca?!

Bărbatul-furios: Chiar vă rugăm (șoptind către grupul de locatari): S-au speriat!

(Cei doi salută indignați și dispar).

Bărbatul-furios (către locatari): Ați văzut, ați luat notițe? Asta înseamnă di-plo-ma-ție!

Femeia-debusolată: Ș… și acum?

(pauză)

Bărbatul-furios: Ia vedeți, am primit cumva scrisori, înștiințări, devize, acorduri, dezacorduri,

etc.? Ia vezi tu, soție, verifică te rog…

(Femeia-debusolată trage de câteva sfori de care sunt agățate cutii mari în care sunt puse zeci
de scrisori. Când trage de sfori, capacele cutiilor mari, agățate de ștăngi, se deschid brusc, și
din ele se revarsă scrisorile peste actorii din scenă.)

Locatarii (sărind printre scrisorile care dansează prin aer): Câte scrisori, câte înștiințări, câte
cuvinte?!

Bărbatul-furios: Să vedem ce scrie în ele!

Femeia-debusolată (alegând la întâmplare o scrisoare, citește): “Capitolul I: Eu? Capitolul 2:

Eu! capitolul 3…”

Bărbatul-furios: Lasă, cunoaștem urmarea. Hmm…De unde vine scrisoarea?

Femeia-debusolată (citind): “Grup organizat: VAX”!

2: Să le răspundem?

(Dar nu primește răspuns. Iau fiecare câte un maldăr de hârtii în brațe și încep să citească cu
voce tare):
2: “?” Aici e un semn de întrebare.

3 (citind altă scrisoare): “Să nu credeți că veți scăpa de-aici!”.

Bărbatul-furios: Asta ne este adresată nouă?

(dau din umeri)

1: Aici apare un “X” pe față și un “X” pe spate.

Femeia-debusolată: (citind): “Liberi nu suntem! Liberi nu vom fi niciodată!”

Bărbatul-furios: Uite unul sincer! Cine a scris asta? Sunt curios!

Femeia-debusolată: “Victima”; habar n-am ce înseamnă asta.

Bărbatul-furios (citind): “Mai departe!” asta scrie…

2 (citind): … “Și până la urmă, punând între virgule parantezele și uitând acolo adevărul, am pus
punct!” Atât! Voi ați înțeles ceva?

4: Aici pare a fi un poem scris invers, dar să-l descifrez… mi-e tare greu. (Întoarce foaia.
Citește): “Caii din apus s-au legănat o clipă pe semnul întrebării.”

1: (citind) “DE CE?” Doar atât! “DE CE?” scris cu majuscule, cu semnul întrebării îngroșat.

4 (citind): Asta-i o foaie complet goală; nu văd chiar nimic aici… ba da! E… un punctuleț în
mijlocul paginii.

3 (citind): “PUNCT!” La mine punctul e scris cu majuscule.

2 (citind): “Câteva puncte s-au ținut după noi un timp…” și aici se termină; n-a fost rău!

Bărbatul-furios: Asta e mai stranie ca toate…(citind): “Când veni noaptea s-au topit urletele.
Fulgii mari au acoperit abatoarele. Nici un porc nu mai mișca.”

Femeia-debusolată (reflectând): Păcat!… Aș fi vrut să aflu urmarea.

2: Aici sunt doar cifre; șiruri întregi de cifre!

Bărbatul-furios: Lasă-le! Nu servesc nimănui.

3 (citind): “Ne aducem aminte pentru că trebuie, sau pentru că ne pasă?!”

1: Eu am găsit una lungă; da’ e cam lungă, ce fac?

Toți: Citește!

1: Sigur? (citind): “Ieri m-am jucat de-a Dumnezeu; am modelat din tărână un șir de copaci, i-am
agățat invers, cu rădăcinile în soare, iar păsările… le-am sculptat din bulgări de pământ și le-am
atârnat de crengi. Le-am pus să cânte. N-au cântat. Le-am înodat bine aripile și n-au mai putut să
zboare. Stelele au privit o clipă înspre noi. Fluviul plutea pe deasupra, cu tot cu lampioanele
speranței aprinse de oameni. Am făcut tot ce se putea ca să fiu un creator la fel de talentat ca
Dumnezeu și totuși am eșuat. Lumea noastră a fost un eșec!” semnat… s.s. indescifrabil”. Cine
știe?...

(Pauză; cad toți pe gânduri.)

Bărbatul-furios: Gata! Am început să mă plictisesc; nu văd nici o logică în toate astea!

1: Sunt frânturi de gânduri… frânturi de vieți. Nu?

2: Sunt… imbolduri care i-au purtat pe unii spre eșafod.

Bărbatul-furios: Eu nu cred!… A… adică… în partea cu esafodul cred! Dar astea? Sunt doar
lozinci interpretate prost. Propun… să le dăm foc!

1: Am arde de vii împreună cu ele!

Bărbatul-furios: Mă dezamagiți! Cine are azi timp să citească toate aberațiile astea scrise de
oameni necunoscuți? Cine sunt cei care le-au scris în fond?!

Femeia-debusolată: D… dacă suntem noi?

Bărbatul-furios: Atunci să facem legea prin care orice om să fie obligat să-și scrie memoriile.

1: N-ar fi rău!

2: Ar apărea biblioteci întregi.

Femeia-debusolată: Legea nu-i rea….

3: Biblioteci cu aberații!

Bărbatul-furios: De ce?! Dacă fiecare și-ar scrie memoriile, am învăța cu toții ceva din ele; eu
unul aș vrea să aflu ce crede despre lume un om necunoscut, un anonim, un om care trece
neobservat. Din păcate, aflu doar ce gândesc cei cunoscuți și asta mi se pare…

Toti: DIS-CRI-MI-NA-RE!

Bărbatul-furios: Oricum, în țara asta a noastră, vor fi puțini autori de memorii…

1: Ah, nu-i posibil!... ca o găină să se plimbe singură în noapte în colțul asta de oraș…

2: …și să intre pe neobservate în zona asta neutră înconjurată doar de stâlpi de oțel și sârmă
ghimpată...

3: Găina a fost pusă să intre în țara noastră! Găina a fost infiltrată aici cu scop bine determinat.

Toți (fără Bărbatul-furios): Găina era spion!

Bărbatul-furios: Abia acum ați înțeles?!

3: Așadar, închideți bine ușile, închideți ferestrele și vedem mâine ce mai facem cu scrisorile și
cu discriminarea.

(Merg spre uși; le închid pe fiecare; închid și ferestrele.)

Bărbatul-furios: Acum închideți și lumina!

(Beznă în scenă și apoi pe întuneric)

Bărbatul-furios: Așa mai merge! Acum noaptea de afară e echivalentă cu noaptea din lăuntru.

(pauză)

Bărbatul-furios: Nu e îngrozitor?!

Toți (urlă): Aaaaaa!

Scena 2

(Bărbatul-furios aprinde lumina. Toți se ridică în picioare. Deschid ușile. Deschid ferestrele).

Bărbatul-furios: Buuun! Acum că ne-am trezit, să mergem mai departe, zic!

1: Unde?

Femeia-debusolată: N… nu s-a schimbat absolut N… nimic. Sau S… s-a schimbat ceva totuși?

2: Mi-e foame…

Toți: Iar?

Femeia-debusolată: Resturile găinii au fost recuperate de reprezentanții organizațiilor.

2: Prin urmare, a picat și economia noastră de piață!

Bărbatul-furios: Mai terminați odată cu prostiile astea! Aici ne confruntăm cu lucruri importante,
mai importante decât foamea și setea.

Locatarii: Ne e sete! Apa de la robinet e oprită!

Bărbatul-furios: Apa, apa să fie problema noastră? Săpați! Mi se pare că e un puț chiar aici,
dedesubt. Săpați cât sunteți motivați! Și voi săpa și eu cu voi la un moment dat, și la o adică….
Săpați acolo unde era televizorul, aici! Aici în mijlocul camerei, chiar aici!

(Aduc lopețile, încep să sape, scot nisip de sub practicabil. În timp ce sapă)

Femeia-debusolată: Așa… unde rămăsesem?!

Bărbatul-furios: Mi-am dat seama dintr-o dată că avem mult timp liber; asta e resursa noastră cea
mai importantă.

2: Ce să facem cu el? Fiindcă, nu mai e nimic de făcut!

Bărbatul-furios: Săpăm!

3 (săpând): Bine, bine…dar…cât săpăm?

Bărbatul-furios: Cine știe? Cât trebuie! De organizat, ne-am organizat… cam ăștia suntem! Cam
așa stăm, deci?

Toți: Săpăm!

2: Că poate ajungem de partea cealaltă a gardului metalic…(râde)

Bărbatul-furios (ironic): Ce, domnule (spre 2), dezertezi deja? Mai întâi ți-e foame… apoi ți-e
sete… iar acum dai bir cu fugiții? Ah, opriți-vă din săpat! Săpați de ore bune, mi-am dat seama!

Grupul: De câte ore bune?

Bărbatul-furios: De șapte ore bune!

1 (foarte mirat și oarecum contrariat): E… foarte… concret. De șapte ore bune săpăm?…

Toți (fără1): Da!!

1: Suntem cumva într-un accelerator de particule? Timpul s-a comprimat?

Bărbatul-furios: E irelelevant! Aici timpul nu mai are nici o valoare.

(Locatarii sapă mai departe.)

Bărbatul-furios: Nu mai săpați! De ce vă foiți de zile și săptămâni întregi printre hârtii ca niște
fantome? Spectatorii au plecat acasă; teatrul e pustiu și voi, tot aici. Chiar nu vă înțeleg!… Până
și fantomele se mai resemnează uneori…

2: Oamenii… ne-au tradat! Unde sunt cei care știau că suntem aici?

1: De ce te tot plângi oamenilor? Ei nu te înțeleg, nu te prețuiesc.

3: Nimeni nu face nimic pentru noi! Unde ne sunt prietenii?

2: De prietenie nici nu poate fi vorba într-o lume ca asta, din care sensul a fost extirpat.

3: Ce e prietenia?…

Femeia-debusolată: Un zâmbet pierdut pe valea uitării, două priviri înlănțuite… Drumul dintre
doi oameni, două fortărețe care se înclină una în fața alteia…

Bărbatul-furios: Da! Oamenii sunt fortărețe… mai ales azi, și uneori, umbra se închide cu lacăte
reci în interiorul fortărețelor în care sunt prinse alte și alte umbre; și astfel, Icar zboară
neputincios deasupra oceanului de sentimente înghețate…

1: Nu uitați! Sunteți tot aceeași oameni!

4: Izolarea te face să uiți!

3: În inima fiecărui om, e un oraș interzis și o mie de trepte duc spre desăvârșire; când ajungi, sus
admiri de acolo goliciunea… Privești în jos, înspre vid, spre marea agitație a vremurilor și știi
bine: spre jos nu te poți întoarce chiar dacă ești mai aproape de moarte...
(pauză)

Femeia-debusolată: Oamenii… de ce tac?

Bărbatul-furios: N-au timp, aleargă! Merg pe drumuri stranii…

1: Cad prea ușor robi plăcerilor!

2: Iar când plăcerile se usucă și rezervele se duc, când puterea dispare, se devorează unii pe alții,
fără jenă; atacă pe la spate pe cel nepregătit, mint, trădează…

Toți: Împung, înțeapă, împușcă, măcelăresc!

4: Decât să tot vorbim aiurea, mai bine să jucăm ceva, mă plictisesc!

2: Eu vreau să dorm pentru că mi-e foame!

Bărbatul-furios: Ești singurul care ar putea… având în vedere circumstanțele…

1: Circumstanțele sunt bune, fiindcă aici se spun lucruri adevărate, fiindcă nimeni nu se
grăbește...

Femeia-debusolată: Ce-am putea juca aici, cu jandarmii ăștia pe cap, cu zidurile astea, cu ușile
care se tot închid pentru noi?

Bărbatul-furios: Ne putem ascunde! Sunt atâtea uși, atâtea ferestre… dar… mai vede cineva
soarele?

2: Oamenii se ascund în spatele ușilor și ferestrelor…

3: Runda-ntâi! Ascundeți-vă deci!

1: Pe-asta am jucat-o de-atâtea ori în viață. De câte ori nu ne-am jucat de-a v-ați-ascunse-lea cu
demonii, fără să știm că ei sunt chiar în noi înșine.

2: Pentru demoni, nu suntem decât ținte mobile!

Toți: Ținte mobile!

(Bărbatul-furios bate din palme și ceilalți merg să se ascundă. Dispare fiecare în spatele unei
uși.)

1 (de la o fereastră): De câte ori ne-am ascuns de noi însine?

3 (de la o altă fereastră, către public): Poate credeți că suntem aici ca să vă dăm o lecție de
viață? N-ați ghicit!
2: Cum de-am nimerit tocmai noi aici, noi care nu știm să mințim, nu știm să trădăm… Cum de-
am nimerit în carcera asta?

4: Ne-am ascuns de atâtea ori în spatele istoriei, mai înainte să fim trădați, să fim părăsiți,
mutilați, executați… (spre public) Și voi, voi v-ați ascuns bine?! Eu unul nu vă mai văd!

2: Nu mai văd nimic; viața m-a pus la grea încercare. Ați dispărut așa cum dispare lumina, subtil,
fără urme.

Bărbatul-furios: Te văd bine? (se uită spre2) Văd că ești femeie! Cum de nu mi-am dat seama
până acum ?!!

Toți: Femeie?!

(2 se retrage debusolat în umbra ferestrei.)

3: Doamnelor și domnilor! Prima rundă n-a fost câștigată de nimeni, în concluzie, toată lumea a
pierdut! Vă bucurați? Știam eu!… Dacă cineva ar fi câștigat, nimeni nu s-ar mai fi bucurat; dar
cum toată lumea a pierdut… toată lumea se bucură!

Bărbatul-furios: Eu nu mă bucur!

4: Vă spun eu: dacă scena asta e viața și jucătorii suntem noi, înseamnă că urmarea o cunoașteți.
Precis că aici, nimeni nu câștigă, nimeni nu pierde. Aici, viața se derulează între prima rundă și
aplauzele de final.

Bărbatul-furios: Ah, sunteți atât de tineri, de nerăbdatori… și atât de periculoși!

1: Iată cum timpul dă buzna în case fără să ne-ntrebe.

2: Și nici măcar nu ne cunoaștem! (către 1): Tu mă cunoști? (către Bărbatul-furios): Dar tu?
(către Femeia-debusolată): Tu… cine ești? (către public) Dar voi?

Toți: Noi?… Liberi??

4: Eu, de pildă,… cine sunt? Sunt un nimeni… un ceva pierdut în colțul ăsta de lume, lasat aici
să moară, să dispară fără a i se acorda vreo șansă.

Bărbatul-furios: Îți plângi de milă? Să ți se acorde o șansă, pentru ce?

1: Și ce-ar fi fost dacă ar fi existat măcar atenția, grija, dacă-ar fi fost afecțiunea… Fiecare eram
la un moment dat iubiți, prețuiți, admirați… Dacă n-ar fi fost așa, de ce-am simți atunci atât de
acut lipsa acestor sentimente? Răspundeți!!

2: Aici nimeni nu-și răspunde decât sieși, și dacă vrea! Aici suntem liberi!
3: Urmează runda a doua! Ascundeți-vă!

(Nimeni nu mișcă.)

3: N-auziți? De ce-ați rămas așa amorțiți în mijlocul camerei?

(Bate din palme. Până la urmă, toți se împrăștie…ies din scenă pe toate ușile, fără prea multă
tragere de inimă.)

2: (de la o altă fereastră): Și iată cum se continuă circul; toate aceste trasee formate ca urmare a
dorințelor noastre, ce sunt? Vieți?! După ce alergăm de fapt?

Grupul: După certitudini!

Femeia-debusolată: După dovezi de afecțiune! E vina mea!… E vina mea pentru toate astea! Am
zis da, atunci când trebuia să tac!

1: Refuz să colaborez! Aici nu joacă nimeni corect, toți trișează!

Bărbatul-furios (către Femeia-debusoltă): Ia uite, abia acum îți văd chipul și privirea încețoșată;
văd că și tu ești femeie, o femeie atât de fragilă, atât de frumoasă…Ce cauți aici în frigul ăsta?

(pauză)

2: Ce mă fac, iar mi-e foame! Găina a fost jumulită a doua oară, iar noaptea continuă să se
lungească.

Bărbatul-furios: Răbdare! Curând trenul vieții va ieși din tunel. Vedeți luminița de la capătul
tunelului?!

Toți: Cu-rând!…

3 (spre Bărbatul-furios): Cine ești tu, tu cel ce ne organizează? (spre ceilalți) Voi… i-ați
recunoscut chipul?

Bărbatul-furios: Pai, v-am cerut voie ca să vă organizez, nu? Nu? Apoi… cum puteți ști cine
sunt, dacă nici eu nu știu? Aș fi vrut să-mi fi dat seama mai devreme… Dar mai devreme… nu s-
a putut. Ce bine că acum am harul de a nu-mi aminti cine sunt! Strângeți-vă lucrurile, aduceți-le
aici!

Toți: De ce?

Bărbatul-furios: Fiindcă așa trebuie!

(Se bulucesc pe uși, aduc din toate părțile valize, haine, diverse…)
3: Runda a treia a luat sfârșit; nici de data asta n-a câștigat nimeni…

1: Nu suntem de vânzare; nici măcar hainele noastre, nu sunt!

4: Nici măcar nu știm să ne ascundem!

1: Ne-am tot ascuns cum am putut de-a lungul timpului, în spatele trenurilor, în vagoane pentru
boi, în gunoaie… în… (dă cu lehamite din mână) N-a fost deajuns? Ne-am ascuns cu sete, cu
disperare. Și… ?!

Bărbatul-furios: Și ați iertat?

Toți: Ce-ar fi fost de iertat?

2: … cruzimea, falsul, minciuna, nedreptatea,…!

Toți: Nu,… n-am iertat chiar tot!

4: Fiindcă suntem zidiți aici înăuntru și pentru că deasupra noastră stau păpușarii cei mari. Ei
trag sforile și învârt lumea. Ei să ierte!

1 (către 4): Oricine-ai fi, ești orb! Orb!

Bărbatul-furios: Ce greu trece timpul aici… și ei vorbesc, vorbesc într-una… Nimeni nu sapă,
nimeni nu ascultă; cum am putea da peste apa care curge dedesubt dacă nimeni nu sapă?

Femeia-debusolată: Ce facem cu lucrurile, de ce le-am adus aici?

1: Le-am adus aici ca mărturie! Să demonstrăm că existăm.

4: Noi nu vrem să primim atenție, nu vrem să ni se satisfacă dorințele.

2: Noi nu suntem pioni!

3: Noi nu suntem victime!

5: Noi nu vom cădea în capcane!

Bărbatul-furios: Bine, bine! Acum aruncați hainele! Așa! Și terminați cu rundele, cu vaietele
astea prelungi de animale rănite. Nu sunteți animale rănite! Sunteți animale libere! Aveți
personalitate, aveți valoare, aveți har!

(Ies toți din scenă brusc, își aruncă hainele în culise, se foiesc de pe-o ușă, pe alta. Se trântesc
uși, se aleargă. În scenă se produce mult freamăt. Unii iau pe brațe hainele și le aruncă afară
din scenă, alții apar la ferestre și aruncă hainele din culise în scenă, pe ferestre. Joc dublu, în
care unii aruncă haine în scenă, iar ceilalți din scenă afară.)
Bărbatul-furios: Stop!

Femeia-debusolată (încet): Poate că noi suntem liberi, dar hainele noastre, nu! Ele nu vor să ne
părăsească!

(rumoare)

Bărbatul-furios: Noi suntem oameni cu personalitate, cu povești. Suntem păsări, câmpuri, copaci,
cerbi… nu-i așa? Spuneți!

2: Ce să spunem?

Bărbatul-furios: A venit vremea unui joc nou!

Toți: Ce joc?

Bărbatul-furios: Să ne închipuim că am fost cândva altceva decât oameni!

Toți: A…bun!

1: Pot începe eu?

Toti: Te rog…

1: Am fost odată un câmp cu flori…

2: Prin mine, vântul se plimba liber…

3: Lumina se furișa printre petalele mele…

4: Țipetele păsărilor izbeau iarba, greierii se rostogoleau în tărână, pământul meu respira.

1: Când au venit oamenii mi-au rupt florile și mi-au secerat iarba.

2: Mi-au pângărit pământul și mi-au alungat greierii; mi-au jupuit pielea copacilor și-au turnat
beton și fier peste mine.

(pauză)

1: Am fost odată un copac!

2: Când am ieșit din pământ, nu m-a observant nimeni.

3: Zeci de ani n-am contat pentru nimeni; eram singurul paznic al dealurilor goale.

4: În părul meu se odihneau gâzele.

Femeia-debusolată: Mie-mi cântau păsările!

1: Oamenii… am crezut că sunt buni; au agățat un leagăn de crengile mele dar leagănul s-a rupt.
Atunci, mi-au schingiuit brațele, mi-au tăiat crengile și le-au aruncat în foc.

3: Doar o rădăcină, atât a mai rămas din mine.

Bărbatul-furios: Ei, a rămas ceva totuși!

(pauză)

1: Am fost odată cerb!

2: …iar eu, vultur. Ziua purtam pe spate zăpada; planam deasupra stâncilor înalte, deasupra
tuturor.

3: Dintr-o singură săritură, mă înălțam spre stele; vara mă scăldam în izvoarele reci de la poalele
munților.

4: Nici n-am simțit când zborul meu a fost frânt și din carnea mea a țâșnit o minunată fântână vie
și roșie…

1: Oamenii m-au târât prin pădurea pe care-o iubeam, printre copacii de care mă îndrăgostisem.

2: M-au coborât printre crestele încețoșate, fără să le pese.

3: Habar n-aveau că eram rege… Nu știau că odată cu mine ucideau măreția, inocența, mila.

(pauză)

Bărbatul-furios: Oamenii… oamenii… De ce oamenii?! Cine e vinovat pentru toate acestea?

Toți ( încet): Oamenii!…

Bărbatul-furios: Ei… na! A fost odată! Și dacă povestea noastră s-ar termina aici, ce-am mai
avea de spus în punctul ăsta? Nu mai e nimic de spus, s-a spus totul, și nu s-a făcut nimic. Acesta
nu e procesul nostru!

Toți: E procesul oamenilor!

(pauză)

Bărbatul-furios: Acesta… proces? Nici măcar!

1: Ai dreptate; nu mai e nimic de spus, cu atât mai puțin de făcut!

Bărbatul-furios: Dar dacă-am începe așa, dintr-o dată să săpăm, să săpăm cu sete, cu ostentație,
cu obstinație. Hm?

(Toți încep să sape cu disperare. Deodată, se opresc brusc; rămân deasupra gropii uimiți).

Bărbatul-furios: Vedeți ce văd și eu?

1: Vedem, dar nu ne vine să credem.

2: Nu… nu se poate, cred că nu vedem bine!

3: Eu cel puțin știu că mă înșel.

Bărbatul-furios: Ba nu te-nșeli deloc, fiindcă dacă te-ai înșela tu, ar însemna că mă înșel și eu!
Fii curajos! Uite-te bine!

2: Mă uit, dar nu-mi place ce văd!

3: Ce vezi?

Bărbatul-furios: Vezi poate ceva straniu?

Toți: Da, foarte straniu!

Femeia-debusolată: Eu văd!

Toți: Ssssst… nu spune încă!

1: Eu zic că nu ne-a sosit încă vremea totuși!

Toți: Sssst!

3: Mie glumele astea macabre nu-mi plac.

Toți: Sssst!

2: Dar putem să ne consultăm; poate totuși n-am văzut bine, sau poate totuși fiecare dintre noi a
văzut diferit!

Toți: Ssssst!

2: Bine…bine…

Bărbatul-furios: Puneți pământul la loc. Așa! De ce stați!? Puneți zic, pământul la loc. Așa!
Acum neteziți bine. Vedeți? Nu e nimic de văzut!
3: Și acum ce urmează….?

Toți: Runda finală!

Femeia-debusolată: Credeam că runda finală nu va veni niciodată.

2: N-ați zis să nu mai jucăm jocul ăsta idiot?

1: Ați auzit băieți? Se joacă deja runda finală.

Toti: Deja?! Acum ce mai urmează?

Bărbatul-furios: Acum urmează liniștea… Stinge lumina!

1: Iar?

(Se stinge lumina.)

Bărbatul-furios: Așa!

(Toți tac; nimeni nu mișcă preț de câteva secunde bune. Deodată dau buzna în scenă câțiva
soldați. Au lanterne. Din boxe se aude):

Jandarmul: FOC!

(Soldații scot armele și trag în cei din scenă, care cad secerați. Pauză. Se aude prin boxe):

Jandarmul: Aprindeți lumina!

(Se aprinde lumina și vedem grupul de locatari, Bărbatul-furios și Femeia-debusolată, 1, 2, 3,

4…unii peste alții, pe jos. Nimeni nu mișcă. Au fost secerați de gloanțe. Se aude iarăși prin
boxe):

Jandarmul: Bun! S-a finalizat procesul! Constatați decesele! Raportați! Și închideți dracului ușile
astea! Zici că-i casă de nebuni. Gata!... Dragi soldați, puteți pleca!

Soldații: Deja?!

(Soldații părăsesc scena unul câte unul, printr-o singură ușă. Lumina scade în intensitate. Semi-
obscur. Pauză 25-30 secunde. Deodată, unul dintre locatari se mișcă, apoi altul. Se ridică un
cap, apoi altul, o mână, apoi alta, etc… Se ridică rând pe rând de jos).

1: Ne-au… împușcat?

2: Nu! din moment ce întrebăm.

3: Ba da, ne-au împușcat! Am văzut cu ochii mei!

1: Ei… n-aș folosi chiar cuvintele astea…

4: Eu nu mă simt deloc rănit, și mai cu seamă împușcat; nu curge nimic din mine.

Bărbatul-furios: Atunci… aprinde lumina! Femeie- debusolată… tu ești rănită? Din tine curge
ceva?

Femeia-debusoltă: Nimic!

2: De ce ne-au împușcat dacă eram în zona liberă?

3: Taci, domnule! Unii se mai înșeală uneori și împușcă pe cine nu trebuie, pe unde nu trebuie.
Da’ cine-a zis că ne-au împușcat? Voi vă simțiți atât de rău, atât de definitiv pierduți?

Toți: NU!

2: Habar n-aveam că poți fi împușcat și totuși să te poți simți atât de bine! Și dacă totuși…

3: Dacă totuși ne-au rănit și nu ne dăm seama?

2: Dacă totuși ne-au împușcat și nu ne dam seama?

4: Dacă totuși am murit?

Toți: ȘI NU NE DAM SEAMA?!

(pauză)

Bărbatul-furios: Nu cred! Să murim împreună în acest apartament nenorocit? Așa… toți deodată?
Imposibil!

1: De ce nu? Pentru Romanovi, de pildă… a fost posibil! Și e o poveste din secolul al XX-lea!
Noi suntem doar la un secol distanță!

2: Nu suntem Romanovii!

3: De unde știi!? De ce nu s-ar putea repeta istoria? Se repetă ceas de ceas!

1: Ei, Romanovii… mergeți prea departe! Să căutam un subiect ceva mai actual… Uite, am putea
fi un grup de cetățeni sirieni, pașnici, grupați în fața televizorului, peste care au dat buzna dintr-o
dată, o mână de soldați americani beți și i-au împușcat din greseală… Ce ziceți? Ce, nu s-a
întâmplat? La o adică… nu puteam fi noi sirienii în cauză?

3: Mda…am putea fi un grup de sirieni debusolați…

Grupul : Mai bine-așa decât Romanovii!!

Bărbatul-furios: Cea mai plauzibilă versiune ar fi că suntem un grup de cetățeni debusolați, uciși
pe ne-pusă masă de un grup de soldați! Cum astăzi se poartă războaiele între grupuri armate și
grupuri de cetațeni… pare plauzibil!

2: Da’ eu nu mă consider mort! Nici sirian, nici măcar cetățean; dar dacă voi vă considerați…
dacă vă simțiți ca atare, n-aveți decât!

Femeia-debusolată: Pe de altă parte, s-ar mai putea avea azi încredere în simțuri?

4: Vă spun eu, ne-au împușcat cu gloanțe oarbe; a fost o glumă!

3: Ai dreptate,… gloanțe oarbe… uite că nu m-am gândit!

1: Ne-au împușcat și gata! Poate totuși nu suntem…

2, 3, 4: Morți?!

Bărbatul-furios: Uitați-vă la fețele voastre, uitați-vă la ochii voștri, la pielea asta albă ca
varul…Voi nu arătați a morți, ci a morți de spaimă! Lăsați-o baltă! Nu cred că-i important dacă
suntem morți sau nu. Zi de zi mor oameni!

2: Da’ ce e important?

Bărbatul-furios: Să înțelegem de ce-au făcut asta?

Femeia-debusolată: Halal glumă!…

Bărbatul-furios: Ia vezi, ușile sunt deschise, totuși?

(1 se duce spre ușă, apoi iese din scenă. Intră pe altă ușă.)

1: Ciudat… au dispărut zidurile din jurul casei… au dispărut stâlpii… nu mai există nici sârma
ghimpată.

Bărbatul-furios: Nu fi prost, nu fi orb! Sârma ghimpată va fi mereu aici.

1: Dacă nu mă credeți, mergeți afară!

(Ies afară, apoi se întorc din nou în scenă.)

2: Are dreptate!

3: Ați văzut?
1: Nu mai sunt stâlpii!

4: Nici farul!

Femeia-debusolată: Nu mai văd gardurile.

Bărbatul-furios: Nu?! Asta-i iluzie optică!

1: Iluzie optică? Cum adică “iluzie optică”?

Toți: Adică…: Democrația!

2: A… dar ce credeți c-a fost cu jocul ăsta de-a… “țara liberă”, cu împușcăturile astea?

Bărbatul-furios: Asta? A fost: un banal EXERCIȚIU de SOLIDARITATE!

Toți: Un EXERCIȚIU DE SOLIDARITATE!?

1: Prin urmare, tot “exercițiul ăsta de solidaritate”, nu a fost decât o glumă? Ne-au împușcat aici
ca să ne facă în ciudă, sau ca să râdă de noi?

2: Iată noua sintagmă a lumii moderne: Împușcați-vă de ciudă!

1: Având în vedere circumstanțele, având în vedere că stâlpii și gardul de sârmă ghimpată au

dispărut, m-am gândit, dacă nu cumva ar fi bine să…

Bărbatul-furios: Să?!

1: Să-l aducem înăuntru!

Bărbatul-furios: Pe cine? Ce anume?!

1: Ca să fim mai informați.

Bărbatul-furios: Aaaa… televizorul!? Tocmai acum când au dispărut stâlpii? Acum când marea e
atât de calmă și aproape de noi?

Toți: Da!

1: Dar regulile stabilite nu precizează nimic în legatură cu protocolul de aducere a

televizorului…

Bărbatul-furios: Taci, domnule!

Bărbatul-furios: Chiar vreți să aducem televizorul?

Toți ceilalți: Da!

Bărbatul-furios: Vreți să…?

Toți ceilalți: Da!

Bărbatul-furios: Avem bază legală pentru asta?

Toți ceilalți: Da!

Bărbatul-furios: N-am depăși cumva limitele legale, dacă am face asta?

Toți ceilalți: Nu!

Bărbatul-furios: Sunt de accord, dar în anumite condiții!

Toți ceilalți: Da!

Bărbatul-furios: Mergeți!

(Toți ceilalți ies din scenă și revin cu televizorul).

Bărbatul-furios: Deschideți-l!

(Îl deschid; pe ecranul televizorului apare chipul jandarmului, care râde.)

Jandarmul (mai întai râde iar apoi): Vă aud! Vă văd! Tehnica asta!… Ziceați că nu suntem
făcuți să ne vedem? Iată: ne vedem reciproc! Totul e perfect! Totul e… în direct! Involuntar,
inconștient! Eu vă văd pe voi și voi mă vedeți pe mine și mai mult, o lume întreagă vă vede.

(Râde din nou. Se aud aplauze.)

Locatarii: Ce se întâmplă?

Jandarmul: “Ce se-ntâmplă”? Ce să se-ntâmple? Sunteți în direct și ați fost așa, fără să știți, în
direct, tot timpul!

(Se aud iar aplauze.)

Toți: În direct!!?

Bărbatul-furios: Chiar și atunci când am renunțat la televizor?

Jandarmul: Chiar!

Bărbatul-furios: Chiar și atunci când… ne ascundeam?

Jandarmul: Chiar!

1: Chiar și atunci când am jumulit găina…

2:… când am mâncat peștii din acvariu, gândacii de bucătarie…

3: …când ne-am despuiat și-am aruncat hainele?

Jandarmul: Chiar!

(Bărbatul-furios scoate televizorul din priză).

Jandarmul (i se aude vocea în boxe): Degeaba, nu ține!

(Bărbatul-furios ia televizorul și-l aruncă.)

Jandarmul: Tot aici sunt… aici! Aici! A… nu vă supărați, domnule, dragi locatari, doamnă,… ați
avut dreptate! Acesta n-a fost nici măcar un joc televizat. Ci a fost: un banal “exercițiu de
solidaritate”!!

Toți: Nu!!

Jandarmul: Surpriză, surpriză!

Toți: Nu!!

Jandarmul: Ba da! Surpriză… surpriză!

Bărbatul-furios: Atunci, noi n-am inventat nici un nou sistem…?!

Jandarmul: Nu!

1: N-am creat noi nici o lege viabilă…?!

Jandarmul: Nu!

2: N-am fost o… țară liberă?

Jandarmul: Nu!

3: Adică… totul a fost o minciună?

Jandarmul: Da!

Bărbatul-furios: O altă minciună…?

Jandarmul: Da!

4: Ce bine că pe parcursul jocului, n-am avut timp să ne cunoaștem, n-am avut timp nici să ne
dăm seama…

1: N-am avut timp să aflăm cine suntem!

2: Nici ce vrem!

3: Nici cine sunt prietenii ori dușmanii noștri!

Femeia-debusolată: Ce bine că am știut de la început că nu suntem liberi!

Toți: Ce bine!

Bărbatul-furios: Domnule Jandarm…

Jandarmul: Domnule Bărbat-furios?

Femeia-debusolată: Domnule Jandarm…

Jandarmul: Doamnă Femeie-debusolată?

Toți: DOMNULE JANDARM!

Jandarmul: Domnilor locatari?

Toți, inclusiv Bărbatul-furios: LA REVEDERE!

(Pauză. Lumina clipocește.)

…..

1: Având în vedere circumstanțele, am decis să plec de-aici.

2: Unde? …Departe?

1: Cât mai departe. Gata! Mi-a ajuns!

2: Dacă stau să mă gândesc bine, plec și eu!…

3: Mda… și eu plec!

4: (spre 3) Unde pleci?

3: Oriunde, dar nu aici!

4: Ai dreptate, plec și eu!

Toți locatarii (spre public): Ne pare rău că plecăm, asta este! La revedere Bărbat-furios! La
revedere Femeie- debusolată! LA REVEDERE!

(Merge fiecare să-și strângă hainele. Ies care mai de care pe câte o ușă. Acum ușile sunt toate
închise în scenă. Femeia-debusolată se îndreaptă către Bărbatul-furios.)

Femeia-debusolată: Având în vedere circumstanțele…

Bărbatul-furios: Pleci și tu! Știam! De fapt, nu-mi spui nici o noutate. Așa-s femeile, când se
plictisesc, când devine dificil, când nu mai înțeleg… pleacă.

Femeia-debusolată: Dacă-aș fi știut măcar ce va urma, dacă toată mascarada asta fără sens… ar fi
avut vreo logică… Oare ceva din toate astea a fost adevarat?!

Bărbatul-furios: Dacă-ar fi fost adevărat, ar fi fost grav, ar fi fost trist. Dar cum nimic n-a fost
adevărat…

Femeia-debusolată: Plec pentru că mi-e dor de mare, iar marea e doar la câțiva pași mai
departe…

(Femeia-debusolată își adună câteva haine și dă să iasă din scenă. Ieșind, spune):

Femeia-debusolată: De săpat, am săpat aici ani buni… și la un moment dat, am dat peste ceva
tare; am văzut ceva... Ai zis atunci să nu spunem ce-am văzut, și n-am spus. Apoi am uitat. Toți
ceilalți au tăcut, dar și ei văzuseră. Poate că eu n-am privit atent. Oare acolo, dedesubt, nu eram
îngropați noi? Noi, toți?! Eram noi acolo, nu-i așa?! Și tu ai văzut. Ne-ai văzut pe noi. Spune-mi
adevărul! Măcar acum, spune-mi adevărul!

Bărbatul-furios: Vezi tu… suntem atât de mulți și totuși lumea-i atât de goală! Ziua murmurul
vieții e pustiu. Toată agitatia asta, fuga nebună după profit, motivațiile false, sună ca un clopot
spart. Ce e respectul? Un dar natural, dreptul fiecăruia la recunoaștere. Aroganța… la ce
servește? Trebuie să fii rege pentru a merita respectul, bogat pentru a primi un zîmbet sau o
vorbă bună? Nu, moartea nu mă sperie! Există în lumea asta lucruri mai rele decât moartea:
moartea respectului, moartea blândeții, a milei! Moartea inocenței!… Aici jos nu eram noi
îngropați, deși am fi putut fi! De-atâtea ori în istorie sufletele curajoase și-au văzut moartea,
trupurile lor îngropate de trădători, de oameni ai sistemelor. Mie nu mi-e teamă de moarte, mie-
mi pasă de cuvinte! Cuvâtul zidește, cuvântul zdrobește. Îmi pasă de lucrurile fundamentale care
nu pot fi împărțite, vândute… care ne aparțin în mod natural și ne definesc! Îmi pasă de sufletul
cel nemuritor, de adevăr, de virtute, de blândețe, de bunătate, de milă! Și dacă, aici dedesubt ne-
au îngropat pe noi, sărmane corpuri trecătoare, nu mi-ar fi milă de ele fiindcă iată, suntem liberi!
Credeam că va dura mult… dar totul a trecut atât de repede. Suntem liberi să urcăm pe ziduri, să
deschidem ușile și ferestrele, să iubim, să iubim, să IUBIM! Liberi să revedem marea! Nu! Ei nu
ne-au îngropat. N-au îngropat decât trupurile noastre de regi ai clipei, de Romanovi prost
înțeleși, de… sirieni debusolați! N-au putut îngropa Omenia și Generozitatea, Inocența,
Blândețea, Bucuria de fi împreună, de a împărtăși din frumusețile lumii acesteia imperfecte…
Pleacă Femeie, mergi către mare și salut-o din partea mea... fiindcă așa e bine!

(Femeia iese din scenă. Bărbatul rămâne singur printre hârtii și se îndreaptă către public. Se
proiectează o lumină roșie peste hârtii și scena se înroșește ca sângele. Se aud doar valurile
mării. La un moment dat, când Bărbatul e cel mai aproape de rampă, toate ușile și ferestrele se
deschid dintr-o dată cu puterea unei explozii și Bărbatul înțepenește, ca și când timpul s-ar fi
oprit în loc. Lumina se stinge gradat.)

Final.

Noaptea

(Piesă într-un act)

Personajele: Sine, Eu, Femeia, 423

Sine - bărbat obișnuit, banal chiar, îmbrăcat civil;

Eu - bărbat, îmbrăcat tot civil, posibil cu un pardesiu sau cu o haină lungă;

Femeia - femeie subțire, frumușică, îmbrăcată în fustă sau rochie;

423 - un individ îmbrăcat cu haine de culoare deschisă, arse. Poartă bandaje pe aproape toată
suprafața corpului. Fața îi e acoperită de o mască din silicon care dă iluzia că nu are chip. O
arsură ocupă mijlocul măștii.

Semi-obscur; o cameră nedefinită ca aspect. Câteva televizoare, mai mari, mai mici sunt
împrăștiate pretutindeni pe scenă: pe schele, stative și pe jos. În spatele lor, într-un punct
luminos se află un scaun. De jur împrejur, camere video ațintite către acel scaun gol pe care nu
va sta nimeni tot timpul spectacolului, până la final. În televizoare, mereu aceeași imagine,
același chip vorbind. Dar nu se aude nimic- nu merge sonorul.
În scenă sunt doi oameni îmbracați ca pentru stradă, care asteaptă… Par să nu se observe
reciproc, fiind orientați fiecare cu corpul în altă direcție. La un moment dat, cei doi se observă.

Eu: Nu credeam că voi găsi pe cineva la ora asta, în exact același loc în care mă găsesc eu, la
aceeași dată, tocmai aici. Cine sunteți de fapt? Vă văd singur, e noapte și e frig. Ce straniu…
locul ăsta îmi aduce aminte de un alt loc. Astăzi toate locurile, toate locuințele seamănă. Asta e
locuința mea și totuși, pare o stradă, o stradă pe care trec fel de fel de oameni, fără să mă vadă,
tocmai pe mine, proprietarul locului. Cu toate că… asta nu mă deranjează. Îmi amintește de
vremea când eram un proprietar de imobile în care nu puneam niciodată piciorul. Nu-i
cunoșteam pe chiriașii mei, pe cei fără de nume. Am fost și patron de fabrică… dar nu m-am
considerat niciodată un paron. Nici atunci când învârteam afaceri de multe miliarde, mai ales
atunci, cred eu, mă consideram sclav. Prietenii se mirau să mă vadă mereu trist, cu cearcăne sub
ochi. Eram teribil de neliniștit. Îmi puneam întrebări cu privire la mersul faptelor, la soarta
omenirii… Căutam răspunsuri la întrebări pe care angajații mei nici nu visau să le pună. Mi-am
pierdut mult timp anticipând, de exemplu… probleme care nu se născuseră, încât timpul însuși se
defragmentase. Zilele și nopțile treceau atât de repede, într-o deplină insatisfacție. Așa era viața
mea… austeră. Pe dinafară plină de așa-zisele recompense materiale, pe dinăuntru… prins în
celula gândurilor mele de cenușă. Era mersul vremii de atunci: greoi, static, lunecos, ca un pește
împuțit. Trăiam și eu ca mulți alții, fără să știu de ce. Trăiam cu teamă fără a avea timp să-mi uit
teama, fără a avea bunăvoința de a mă gândi la adevăr, la copiii săraci, la tinerii care se
droghează, la femeile abuzate, or la bătrânii uitați de soartă… Nu era loc printre neliniștile mele
să mă gândesc nici măcar la mama, pe care-o uitasem demult, undeva într-un colț al amintirilor,
printre cărțile ce-i țineau companie în lipsa mea. Nu eram preocupat nici de Mimi, de nevastă-
mea care până la urmă s-a plictisit de felul meu de-a fi… și a fugit cu un artist. Da’ nici măcar la
fiica mea, absolventă de conservator nu mă mai gandeam, săraca… Ce mult trebuie să fi suferit!
A emigrat până la urmă în Statele Unite. Ultima oară când am vorbit cu ea, locuia într-o casă de
carton pe un câmp amenajat special pentru oamenii fără identitate. Da, da, ați auzit bine! Fără
identitate! Și ea care credea că merită mai mult… Mă tot întreb ce carton era acela și cum de
rezista el intemperiilor: furtunilor, tornadelor, ninsorilor puternice. De atunci, n-am mai auzit
nimic de ea. Dar “atunci” a fost demult. Între timp, a venit nenorocirea asta cu noaptea. Dar eu
nu văd asta ca pe o nenorocire, nici măcar ca pe o capcană. O văd ca pe un refuz al zilei de a se
naște. Poate că tocmai lumina nemaivenind, ne-a dat un timp de gândire, o pauză… Astfel că,
datorită acestui fapt extrem, acestei probleme survenite pe furiș și pe care n-am putut, cu mintea
mea ageră de om stăpân pe mine, s-o prevăd, am început să reflectez la viața mea. Am găsit
timpul necesar… acum când nimeni nu mai face nimic, când totul s-a blocat din cauza
întnericului, în afară doar de sectorul bancar. El e singurul care mai funcționează, fiindcă
oamenii nu mai au nimic în afară de câteva depozite de bani. Vai de viața mea, viața mea
goală… n-am semănat decât un singur lucru: strategii pentru a avea mereu dreptate!

(Sine scoate un geamăt.)

Eu: Ați spus ceva?! Am crezut că am auzit ceva. Tăceți?! Văd că nu vorbiți… Sau poate vă e
teamă să vorbiți. E drept… în fața unei asemenea agresiuni verbale, în fața monologului meu -
care fără îndoială că dvs. vi se pare inutil în vremurile astea, ce-ați putea face?! E târziu și e frig,
iar eu vă plictisesc cu bâiguielile mele. Astă-seară nu suntem decât doi străini aici… străini
probabil și de noi înșine; da… pentru că ieri, cu toate că acel ieri nu mai există, eram aici trei sau
patru. Ar trebui să vorbesc pentru mine. Mă simt străin de mine însumi, din ce în ce mai străin.
E-ul meu chiar mi-e străin și nu sunt decât o pasăre vorbitoare, una călătoare însă, dar o pasăre
și-atât; inutilă, pierdută în noapte, una care strigă în zadar. A…poate că vă deranjez. Ce nebun!...
veți spune. Un nebun singur, un vorbăreț. Ăsta e efectul pe care noaptea îl are asupra unor păsări
speriate ca mine: le face să ciripească în loc să le adoarmă. Mai bine tac, dar ce să vezi… la mine
vorbăria e aproape un viciu. Eu sunt omul care nu poate să tacă. Vorbește, vorbește… în zadar,
că nu-l ascultă nimeni, nimeni în afară poate de noaptea asta care nu se mai termină.

Sine: E noapte într-adevăr!

Eu: M-ați speriat! Sunetul vocii dvs. m-a trezit din lâncezeală, din…monologul ăsta despre mine
însumi, din plânsetul vicios al regretelor cu care îmi umplu acum existența. Așa fac maturii…
regretă, în timp ce tinerii speră. Poate c-ar fi bine ca tinerii să regrete și maturii sau bătrânii să
spere!... Această logică și ordine mi se pare mai corectă având în vedere împrejurările.
Doamne!... ați spus ceva, totuși. Mă bucur că am reușit într-un fel să provoc o reacție, fiindcă
altfel, m-aș fi simțit atât de deznădăjduit vorbind ca un prost, degeaba, singur în noapte. Și iată
că noaptea asta nu se mai sfârșește, nu-i așa?! Sau poate greșesc, poate mi se pare.

Sine: Nu, nu greșiți. Noaptea e într-adevăr insuportabilă, interminabilă și durează de ceva vreme.

Eu: De când sunteți aici?

Sine: De mult, de prea mult timp…

Eu: Serios? Ce interesant!... Fiindcă și eu sunt aici de mult timp și vorbesc într-una fără rost și
nici nu v-am văzut până acum. De altfel, acum vă văd pentru prima oară, deși aș putea să jur că
v-am văzut aici și ieri, și alaltăieri.

Sine: O enumerare care n-are nici un rost deoarece ieri, alaltăieri nu mai există.

Eu: Da, aveți dreptate!

Sine: Și nici mâine sau poimâine…

Eu: Incredibil… atât de mult timp a trecut de când?… Îmi părea că sunt singur și că acest loc îmi
e doar mie închisoare.

Sine: Ați spus închisoare?!

Eu: O închisoare pentru inimă probabil, fiindcă corpul e liber să plece, să umble departe. Cu
toate că fără inimă, tot singur în noaptea asta interminabilă ar călători. Și câte corpuri fără inimă
am observat în ultimul timp… prea multe! Am văzut ani la rând oameni gonind spre nicăieri,
oameni-umbre, prinse pe rotițe în traseele lor limitate, schematice și false... în tot soiul de locuri:
loc cu ferestre pe care se leagănă pisici, loc în mișcare, loc pentru birou, casă, altă casă, alt birou-
cu multe becuri, loc, alt loc, un loc în mișcare, un loc în alunecare, birou, loc cu scări, casă: loc
cu vedere spre mare, loc pe nisip, loc cu vedere spre pădure, loc cu flori, loc- fără flori, loc cu
faianță, cu ecrane, loc întunecat…

Sine: Loc de veci!

Eu: Mda…

Sine: Nu!… Mi se pare un traseu prea complicat. Astăzi am devenit mult mai schematici, chiar
mai schematici decât ceea ce tocmai ați enumerat. Nu mai e timp pentru asemenea permutări. Eu
aș defini un singur loc: loc cu ecrane, ecran mare, mic, cu plasmă, cu protecție, ecran anti-
acvatic, ecran cu husă, cu flori, ecran cu pădure, loc în ecran. Iată!
Eu: Adevărat, nu m-am gândit!

Sine: Cum… alții s-au gândit de mult!

Eu: Alții!

Sine: De când sunt aici, ziceați?!

Eu: Aș fi răspuns imediat și aș fi spus: de ieri. Dar mi se pare că ieri a fost demult, mai mult
decât ceea ce-mi amintesc eu, o fi fost ieri.

Sine: Ieri... îmi pare atât de cunoscut și atât de îndepartat, totuși…

Eu: Așadar, ca să nu vă mai încurc, nu știu să vă dau răspunsul cu toate că… îmi amintesc că vi
l-am dat deja. Spuneați că sunteți aici demult…

Sine: Poate că m-am născut aici. Dar mi se pare absurd gândindu-mă mai bine la asta, fiindcă eu
m-am născut într-o zi cu soare.

Eu: A, da?! Ciudat, și eu la fel… În tot cazul, nu era noapte.

Sine: E drept că erau și câțiva norișori pe cer în ziua în care mă născusem și au rămas acolo pe
parcursul copilăriei mele. Și ce nori erau!… Închipuiți-vă ce frumusețe: au tot stat acolo
suspendați în oceanul existenței mele ca niște corăbii. Știți, îi priveam cum ai vedea o corabie de
pe fundul unui ocean - albă zburând peste valuri, liberă… așa erau norii din copilăria mea. Mai
erau și copacii suavi, cu crengile lor argintii, rumene, tremurând de bucurie, parcă-mi zâmbeau,
cu tulpinile lor groase, ascunzători pentru duhurile nevăzute.

Eu: Duhuri?!

Sine: Erau multe duhuri în copilăria mea: duhul blândeții, al înțelepciunii, al răbdării, al gândului
smerit… S-au topit și ele de-atunci, au pierit în noaptea asta nedefinită.

Eu: Ah, de-aș putea să plec de-aici!... Aș face totul ca să fug cât mai departe. Dar degeaba mi-aș
dori asta fiindcă, fără să văd pe unde umblu, n-ar mai avea sens să călătoresc. Ar trebui să văd ca
să pot să-mi doresc să schimb ceva. Prin urmare, să doresc să mă deplasez, ar fi absurd. Doamne,
câte gânduri am adunat în mine! Pot spune că a îmbătrâni este exact asta: a strânge în tine multe
gânduri, care lasă urme adânci în pielea menită să țină strâns sufletul, în scoarța cărții numită om.

Sine: Ce frumos… și complicat tot-odată. Da’ totuși îmi pare dificil de înțeles ce spuneți. Astăzi
cuvintele sunt mai lungi ca adevărurile, mai încâlcite, nu-i așa?!

Eu: Poate!
Sine: De ce-i atât de frig și beznă aici?! Nu mi s-a mai întâmplat să fiu lovit cu atâta forță de
doua fenomene deodată. Îmi amintesc totuși că, la un moment dat în existența mea, m-a izbit o
durere îngrozitoare de măsea exact în timpul unui concurs de angajare.

Eu: Și?

Sine: Ce, și?!

Eu: Ați fost angajat?!

Sine: Mai contează?! Poate că am fost, poate că n-am fost… și chiar dac-aș fi fost, acest lucru nu
mi-ar fi servit la nimic acum, fiindcă acum trăim cu toții în această noapte îngrozitoare. Nimeni,
dar absolut nimeni nu mai muncește, toți sunt liberi să se simtă prizonieri. Straniu!... pe vremuri
îi consideram șomeri, acum îi numesc “fericiți”.

Eu: Sunt singuri domnule, fiecare în bezna sa, cu ecranul din față, privind în vidul imaginilor
obscure.

Sine: Da… Dacă stau bine să mă gândesc, această noapte afurisită, a pus stăpânire pe întregul
oraș.

Eu: Păi… ce spuneam?!

Sine: Exact asta! Însă mi-a luat ceva timp ca să-nțeleg.

Eu: Speranța are căile ei de-a ne amăgi. Atunci când speri, o vreme uiți să și trăiești… și așa…
într-o pseudo-existență, ai senzația că poți ajunge dintr-un punct, în alt punct. Nu pentru că ți-ai
dori asta, ci pentru că tinzi către ceva definit. Îți dorești ca acel punct să devină cât mai clar, să-ți
fie ție ușor să-ți găsești repere, ca să te poți agăța mai bine de această dezordine care ne
depășește pe toți și care se numește viață.

Sine: Păi da! Și totuși, mă întreb, cui i-ar servi mai multă ordine?! Ordine pentru ce?! Pentru a
acuza, a judeca sau poate pentru a stăpâni? Prea mulți stăpâni ies din birourile astea pătrățoase,
de talia ecranelor ce ne înconjoară, prea multe inimi sclave zac fiindcă au uitat să trăiască și să
fie sincere.

Eu: Aveți dreptate, sunt prea mulți în birouri! Eh, sinceritate… ce cuvânt desuet! Învechit!...
Totuși, parfumul lui se regasea peste tot în copilaria mea, alături de norișorii ăia albi plutind
precum corăbiile...

Sine: Vă întoarceți prea des la copilarie.

Eu: Mă întorc, că n-am încotro; e poate singura direcție în care mă mai pot întoarce și unde
întrevăd un punct luminos. Din celelalte direcții a apus lumina, din care cauză, ce rost mai are să
vorbim?! Adevărat!… suntem doi oameni singuri, stăpâni pe beznă, sau ea stăpâna pe noi, cine
știe?! Prizonieri, cum spuneam locului ăstuia banal, dar unic poate, real, ars mâine, fiindcă, iată,
aici ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, cum doriți s-o spuneți. Aici trăim cu toții în prezent!

Sine: Într-adevăr, vă dau încă o dată dreptate. Un cer plin de stele oglindit într-o fântană
tărănească vor rămâne de-apururi în urmă și doar umbrele lor pasagere călătoresc înainte și-napoi
prin timp. Dar noi… rămânem tot aici, în singurul loc pe care-l cunoaștem. Cândva, credeam și
eu că locul ăsta e o carceră. Acum, nu mai cred asta, m-am schimbat. Deunăzi speram că-i
înțeleg pe oameni… Treceam pe lângă ei cu un aer de simpatie, zâmbeam ici, zâmbeam colo,
eram încrezător și mă credeam puternic. Dar de fapt îi consideram pe toți niște marionete stranii,
srâmbe, inferioare mie, puse acolo în sfori ca să-mi răspundă la surâs. O vreme a funcționat și
roiau în preajma mea precum gâzele. Dar când au înțeles că trișez, că zâmbetul meu era o
capcană, că îmi doream doar să fiu singur printre ei și atât… au dispărut din preajma mea, m-au
lăsat cu gândurile și obsesiile mele. Oamenii simt, nu pot fi înșelati…

Eu: Probabil.

Sine: Ei te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți, știu cine ești, mai înainte ca tu să-ți fi dat
seama. O, nimic concret, se-nțelege, dar uneori “oamenii” pot funcționa ca un ocean inteligent,
precum “Solaris”. Și mulțimea asta amorfă, deodată se trezește și te lovește cu toată forța
inteligenței ei supranaturale, mișcată de ceva anume, ca de un suflu divin.

Eu: Dar din păcate, indivizii, luați separat, parte cu parte, sunt la fel de slabi în sforile oarbelor
lor individualități...

Sine:… și eu care credeam că sunt prizonierul acestui loc ce poate fi asemănat cu un “Solaris”,
cu gândirea însăși…

Eu: Gândirea e ceva minunat. Cu ajutorul ei putem traversa spații, ne putem elibera de întuneric,
și deveni liberi!

Sine: În schimb, cei mai mulți o folosim ca și când ar fi o iluzie!

Eu: Noi însă, suntem cât se poate de reali!

Sine: Credeți?! Eu nu mai cred nici măcar asta!

Eu: Ce vreți să spuneți? Se înțelege că s-a schimbat clima, se schimbă contextele, oamenii sunt
alții, chiar și locurile se transformă, pământul a luat-o razna, dar nu ne-a expulzat nimeni în
spațiu... Apele se mențin încă în albiile lor deși, în noaptea asta nici nu-ți mai poți da seama dacă
unele teritorii au fost deja inundate sau nu. În această nebuloasă în care zilele sunt inexistente, iar
nopțile interminabile, mi se pare că singurul lucru palpabil suntem tot noi.

Sine: Noi ăștia care vrem totul și trăim fără a renunța?! Noi, cei care-am învățat să uităm și am
uitat să învățăm? Nu!… Noi ne-am săpat aceste locuri ale beznei special pentru a-i îngropa în ele
pe cei mai mulți. Dar nu vreau să vă plictisesc cu prostiile mele nocturne. Mai ales la ora asta
târzie! Știți… si eu mă întreb ce-am făcut cu viața mea, pe ce anume am irosit timpul ăsta totuși.
Îmi pare că trăiesc de multă vreme. Nu, nu mă pot plânge, nu pot spune că am trăit puțin. Puteam
să gândesc altfel dacă aș fi anticipat acest dezastru, dacă-aș fi știut…

Eu: Dar ora asta târzie vă convine și… va ramâne pe veci târzie!

Sine: Să sperăm că nu chiar pe veci! De lumină are nevoie orișicine: o plantă închisă în întuneric
într-un dulap, să spunem, moare se usucă. Orice insectă se orientează după lumină.

Eu: De curând, ziceau la știri, că nu mai ține mult noaptea.

Sine: La știri!? Sper că nu vă încredeți în ceea ce se spune la știri...

Eu: Aveți dreptate. Cu știrile de altfel a și început noaptea!

Sine: Da, există o legatură…. cine știe?!

Eu: Între știri și noapte!

Sine: Exact! Cine mai știe astăzi ce mai e și cum mai e?!!! Dacă am putea umbla, dac-am putea
călători dintr-un spațiu în altul concomitent, dacă n-am fi orbi… dacă n-ar fi bezna asta, dacă…

Eu: Eh, și totuși, timpul trece și nu iartă pe nimeni! Puțin îi pasă lui dacă-i noapte sau e zi, dacă
suntem noi sau alții, orbi, vii sau morți. Nu-i pasă fiindcă dacă i-ar păsa, poate s-ar mai opri din
când în cînd!

Sine: Ferească Dumnezeu! De ce să se oprească!?

Eu: Nu, nu, nu mai vreau să pierd nici un minut pe-aici. Mi-a ajuns! Prea mult… prea multă
noapte!

(“Afară” se aud împușcături. Televizoarele sunt scoase din circuit. Apoi apare în ecranul
televizoarelor un carton negru, pe care stă scris cu alb, cu litere mari: “A-ten-ție!” “A-ten-ție!”
“A-ten-tat!” “A-ten-tat!” “Morți!”. Cei doi se apropie de ecrane.)

Eu: Ia uită!...

(Se aud alte împușcături.)

Sine: Alți orbi! Alți morți! Dar chestiile astea nu-mi mai spun nimic!... Parcă au început deja să
mă distreze!

Eu: Cum așa?!

Sine: M-aș plictisi doar cu dvs. aici și cu întunericul, sau cu ecranele cărora nu le mai înțeleg
logica!
Eu: De ce nu le aruncați?!

Sine: Nu!… Să vă spun ceva, ceva de care îmi e cam rușine: când emisia se întrerupe și apar
literele alea mari și albe pe fond negru… parcă o speranță se trezește în mine. (Eu tace foarte
mirat.) Un soi de mecanism interior se pune în funcțiune, zvâcnind, zornăind... o lumină
pasageră mi se-nvârte în cap, unduind și levitând. Apoi parcă levitez și eu pe de-antregul, odată
cu ea… mă preling peste zidul ăsta, ies din corp, mă duc acolo în mijlocul evenimentelor, văd
strada, morții și aud mai bine ca niciodată sunetele lor ascuțite.

Eu:… Și vreți să spuneți că asta vă face bine!?

Sine: Într-un fel! Există vre-o altă alternativă pentru mine care sunt doar un pion, un mort viu
deja?!

Eu: Cum așa?!

Sine: Ce nu-nțelegeți?! Evenimentele astea sinistre mă trezesc din letargie, mă fac să mă simt
dintr-o dată mai viu decât sunt!

Eu: Ăsta e probabil și scopul lor… să vă dea impresia că vă trezesc, când de fapt vă adorm tot
mai mult.

Sine: Credeți că cineva regizează evenimentele în vederea acestui scop?!

Eu: Se prea poate!

Sine: Straniu… Parcă tot corpul meu rămas aici înțepenit, încremenit în nemișcare ca într-un
cavou imaterial, începe să vibreze atunci când apar cartoanele astea cu atentatele... și întreg…
corpul ăsta săracul: naiv, uzat de prea multe gânduri, se transformă, devine câmp de acțiune. Pare
grotesc știu, dar oare viața noastră, nu e grotescă!?… și noi, biete creaturi tremurând pe bețe, ca
niște paiațe, nu născocim mereu iluzii ca să putem continua?!

Eu: Cine credeați că suntem?! Ce? Vă spun eu: masă de date, cioturi istorice, pioni, dacă vreți…
dar pion e un cuvânt sofisticat. Nu vă deprimați, vă rog.

Sine: E drept că noaptea prelungită poate crea astfel de stări, de sentimente: depresie, discomfort
emoțional, anxietate. Ne face să ne pierdem controlul, busola, să deznădăjduim, să ne plângem
de milă. Să ne ieșim din matcă. Pe scurt: nu mai suntem noi! Dar nu vă temeți! Tocmai de aceea
ne-au plasat doi câte doi, dvs. și cu mine… aici, dincolo alți doi, și tot așa. Suntem celule
operaționale! Acest binom e infailibil! Fiind doi, nu ne vom pierde, nu ne vom disipa. Mergem
împreuna spre înainte, sau spre nicăieri, dacă vreți, dar tot ne îndreptăm către ceva! De definit
am definit o direcție. Așadar, mai avem o șansă, fiind doi.

Eu: Și dacă nu-mi trebuie șansă?!

Sine: Prostii!
Eu: În șansă n-am crezut niciodată!

Sine: Dar în ce credeți?

Eu: În destin, cred în destin!

Sine: Adică în desenul acela conceput anume pentru dvs., înainte chiar să vă fi născut, un fel de
circuit al predestinărilor multiple sau pasagere?

Eu: Da, în care am un simplu rol de interpret.

Sine: Mă înebuniți cu logica, aveți atâtea cuvinte la dvs… Și totuși, dacă eram singur,
Doamne!… dacă eram singur, mă înghițea noaptea asta, mă dezintegram, mă invadau stările
mele ciudate, ecranele și toate celelalte.

Eu: Adevărat! Să bem pentru asta! (Eu aduce o sticlă, o deschide.)

Sine: Da… să bem pentru sintagma “împreună”, și ce-o mai fi însemnând ea, cine-o fi inventat-
o!

(Beau, se destind. Reapare în ecrane chipul vorbitor, fără să se audă ce spune.)

Eu: Vă rog, dați mai tare!

Sine: Ce, vă interesează ce se spune?!

Eu: Sigur că da!

Sine: Din păcate nu merge mai tare. Mi se pare straniu să vreți să înțelegeți ceea ce nu poate fi
înțeles și nici măcar nu e demn de noi.

Eu: Mie mi se pare straniu că lăsați toate televizoarele astea deschise de atâta vreme, fără să vă
pese de chipul din ecran, fără să ascultați ce se spune.

Sine: Eh, lăsați deoparte grandomania! Nimic și totuși orice… e demn de noi!

Eu: Mai rămâne să vedem dacă noi suntem demni de noi înșine, de vremuri...

Sine: Vedeți, eu sunt un om de acțiune, trăiesc momentul sunt conectat și-mi place asta. Mă simt
mai bine așa. E un statut la care țin și pe care mi-l asum. Și nu vreau să renunț la el nici în ruptul
capului! Nu-mi spuneți că nu vă simțiți bine fiind conectat?!

Eu: Hm… nu știu ce să spun. La ce anume să fiu conectat?!

Sine: La timpul prezent!

Eu: Nu, nu vreau să fiu conectat!

Sine: Serios?

Eu: Tot nu înțeleg de ce țineți toate ecranele astea deschise?!

Sine: Dintr-o curiozitate fără finalitate. Poate că mă simt mai bine așa!

Eu: Vă contraziceți! Și asta n-ar fi o noutate… Poate că tulburările dvs. de comportament se

datorează efectului întunericului asupra creierului, fac parte dintr-o întreagă categorie de mici
deviații comportamentale, contraziceri la obiect și subiect, contraziceri utile și inutile...

Sine: Curând vom începe să ne contrazicem unii pe alții, cu toate că nici până acum n-am existat
chiar într-un perpetuu consens.

Eu: Cum să nu?! Ba chiar, consens a fost până mai ieri!

Sine: Dar ieri a fost demult!

Eu: Nu, nu-mi doresc din nou consens, adevărat. Ce bine că s-a depășit această aberație:
consensul obligatoriu! Cine naiba a aprobat existența unui asemenea termen?! Și când te gândești
c-au aprobat legea, apoi au creat și un partid politic pentru a legifera consensul! N-am auzit doi
oameni să se-nțeleagă darămite o întreagă societate!

Sine: Și cu toate astea am fost siliți să fim de acord unii cu ceilalți mult timp, nu-i așa?! Un acord
tacit între călăi și victime, între cei puternici și cei slabi; și câți mișei nu si-au dat mâna atunci, ca
să strice, să usuce, să terorizeze, să deterioreze frumosul, să prade adevărul și binele?! Alianțele,
legăturile, consiliile, confederațiile, partidele… n-au făcut tot asta?!

Eu: Băncile…

Sine: Vedeți?! Câte cuvinte avem încă, câte cuvinte prin care se-ncheagă consensul. Și câte alte
cuvinte au reușit să scape, să ucidă, să-nchidă, să aducă întunericul…

Eu: Chiar așa! Sunt atâtea cuvinte rămase slobode, cuvinte pe care nu le-au desfigurat încă,
cuvinte de care ne-am putea servi înca pentru a aduce lumina!

Sine: Exact! Și totuși nu se servește nimeni, dar absolut nimeni de ele, pentru a face loc dreptății,
adevărului, frumosului, binelui…

Eu: Acum aș zice că, ar fi cam târziu pentru frumos. Nu vedeți bezna?! Pentru ce-ar mai înflori
bobocii, dacă nu-i poți vedea?! La ce-ar mai servi copacii ăia din copilăria dvs. scăldați în
soare?! Se scăldau în lumină, vă spun eu! De acolo și bucuria, norii, corăbiile îngerești… La ce-
ar servi toate astea în beznă?! La absolut nimic. Deunăzi am văzut un funcționar al băncii
purtând pe umeri un copac… avea rădăcini groase copacul, flori și frunze, un pic palide evident,
tot din cauza întunericului. Trebuie să ai putere ca să fii funcționar într-o bancă, puterea de-a nu
înțelege înșelăciunea, furtul, doctrina, disimularea. Puterea de-a fi temporar orb! Iar capacitatea
asta… pe care, uitați, eu recunosc că n-o mai am, e rară! Așadar, am zărit pământul din jurul
rădăcinilor copacului, care mai avea încă iarbă, pe iarbă erau case, oameni, animale. Era acolo tot
ce trebuia și totul se susținea pe umărul acelui bărbat puternic, urât ce-i drept, dar ce contează
asta?... Că era șpanchiu, știrb, chel or burtos, dar, la drept vorbind își ascundea bine burta în
costumul lui impecabil albastru- cardinal. Dar noaptea, toți par mai drepți, mai frumoși... Ar fi
bizar să vorbim acum despre frumusețe. Tot pe umărul acela, cum spuneam, erau și norii, colțul
de cer, pe scurt partea din lumea copilăriei noastre. Ce ziceți de asta!?

Sine: Și ce-a făcut bancherul cu acel colț de lume, mă rog?! Ce-a făcut cu copacul!?

Eu: Păi, l-a plantat acolo, în bancă.

Sine: (bâlbâindu-se) Pe… gresia aia de lux?!

Eu: Pe gresie.

Sine: Și… a prins rădăcini?! Sunt stupefiat! Așa ceva n-am mai auzit! E drept că nu mă uit la
știri...

Eu: Au lumină în bancă! Au zi, au noapte, au noapte și zi! Totul la pachet! Au închis bine lumina
între pereții lor.

Sine: Am auzit și eu că dau lumină în rate: “creditlux”, dar n-am crezut. Așa e! Au reușit!... Dar
să nu mai vorbim despre asta! Nu mai am la mine atâtea cuvinte și mă tem că dacă le-aș irosi cu
povești istovitoare, le-aș consuma inutil. Vedeți dumneavoastră… și cuvintele au nevoie de
lumină… de aer și de apă; au nevoie să înflorească în inimile celor curați. Dacă nu găsesc acele
inimi, se ofilesc, pier iar logica înălțătoare, or ruga ce le-ar putea uni, s-ar stinge ca un tăciune,
așa ca noi. Stiți câtă vreme am umblat eu pe pământurile uitării semănând doruri și replici pentru
surzi? Pământul ăsta miroase urât din cauza morților-vii ce-i stau deasupra, în timp ce alții, mai
buni, zac dedesubt uitați de noi și de vremuri…

(Se aud din nou împușcături. De astă dată în plină scenă. Chipul din televizoare se agită. “Sine”
se arunca pe jos cu mâinile pe cap. “Eu” amuțește de spaimă. Apoi, din nou liniștea pune
stăpânire pe tot. Chipul din televizoare se redresează. “Eu” îl ajută pe “Sine” să se re-adune, să
se ridice de jos.)

Eu: Ce tare… v-ați speriat!

Sine: Cum să nu?! Poate că dvs. v-ați pierdut acel auz… dar eu aud încă, aud inimile celor care
speră… cum bat și bat la porțile neantului. Le aud atât de bine!

Eu: Dar ăsta n-a fost zgomot de inimă, ci sunet de mitralieră… acel obiect strident, metalic;
parcă simți cum îți vâjâie gloanțele pe lângă ureche, parcă le și vezi cum pătrund ușor în carne,
lăsând în urmă o dâră neagră, subțire, mortală!
Sine: Să nu mai vorbim despre asta!

Eu: Cum?! Să neglijăm taman politica momentului?!

Sine: Gata cu politica! Toți sunt niște actori… mă refer la cei care crează evenimentele.

Eu: Aceea se numesc “Autori”!

Sine: Atunci actorii sunt cei care trag în oameni nevinovați.

Eu: Tocmai vorbeam despre cuvinte și ziceam să nu le irosim în van. Mă tem, cum vă spuneam,
să nu le pierdem și apoi să le lăsăm acolo în beznă și să nu le mai putem recupera, odată ce-au
fost abandonate.

Sine: Poate că vă temeți prea mult. Deși trăim vremuri cumplite e drept să vă temeți!

Eu: Poate!

Sine: Și de fapt, ce-a fost acel zgomot?! Ce-a fost?! Cineva a tras în oameni, în noi? Vreun autor
a vrut să creeze un a-ten-tat?!

Eu: Cineva… actorul… cine știe?! Dar eu n-am observant asta. Poate că a fost doar o glumă.

Sine: O glumă atât de zgomotoasă!?

Eu: De ce nu?! Sau poate că s-a tras spre noi cu gloanțe oarbe. O fi fost un exercițiu de regie? …
De ce să nu glumim mai mult?! Să râdem mai mult! Ha, ha, ha (râde) Râdeți! Râdeți! Haideți, cu
curaj! Să râdem! Așa, vedeți? Râdeți, râdeți mai tare! Râdeți împreună cu mine! Să râdem
amâdoi!

(Încearcă să râdă, dar tușesc din ce în ce mai tare, apoi se îneacă în tuse. Pe ecrane sunt purici.
În acest moment intră în scenă o femeie, dezorientată, ușor speriată.)

Femeia: Am fost chemată aici… Mi s-a spus să vin aici exact la această dată, la această oră. Mi
s-a transmis asta printr-o scrisoare. (Le arată scrisoarea) Apoi mi s-a telefonat iar la telefon mi
s-a spus exact același lucru. Când am deschis mai devreme televizorul… stiți, mi s-a spus că am
uitat să vin aici și astfel mi s-a adus aminte, atât la telefon, cât și în scrisoare; exact la fel. Și când
să intru aici, am auzit împușcături, exact în clipa dinaintea intrării mele, chiar înainte să pun
piciorul în acest loc, am auzit împușcăturile. A fost teribil! Nu știam ce să fac. Am ezitat firește
deși trebuia să intru. Dacă nu mi-aș fi agățat ciorapii în cuiul pe care am uitat să-l scot din
peretele de lângă ușă, cuiul de care am uitat tot din cauza întunericului… și nu m-aș fi rănit, și nu
m-aș fi întors înapoi să văd cum pot opri hemoragia… eram aici, moartă! Da, în timp ce veneam
aici, simțeam cum îmi curgea sânge din picior și totuși, nu puteam să văd ce se întâmplase cu
piciorul meu, nu mie! Eu… eram bine! Dacă nu făceam toate aceste lucruri, aș fi intrat în camera
asta și….
Eu și Sine: (deodată) Și?!

Femeia: … și….

Eu și Sine: Și?! Nimic! Și nimic! Aici, nu s-a întâmplat nimic!

Femeia: Nimic!?

Sine: Nimic!

Eu: Nimic! Cu toate că… ne-am speriat și noi. Dar e în regulă. Aici nu s-a întâmplat nimic!

Femeia: Bine dar… nu se poate!

Sine: Cum să nu se poată!?

Femeia: Nu se poate să nu se fi întâmplat nimic! Fiindcă altfel, de ce-aș mai fi intrat în panică!?

Eu: Iată că sunt cuvinte cărora nu le mai înțelegem rostul… și verbe: “să fi făcut”, “să fi intrat în
panică”, verbe care nu-și mai au sens.

Sine: Nu s-a întâmplat nimic din ce ne închipuim.

Femeia: Dar sunt îngrijorată!

Eu: De ce?! Fiindcă nu s-a întâmplat nimic, sau fiindcă ați intrat în panică!?

Femeia: Exact! Amândouă!

Sine: Nu, absolut nimic. Totul e uneori în mintea noastră. Luați loc, vă rog! Ca să fiu sincer, mi
s-a părut bizară întreaga scena, chiar și… (arată spre chipul din ecrane)… da… chiar și d-lui s-a
cam clătinat. Cum una ca asta?! Nu știu! Nu știu de altfel nici cine sunteți, cum de vă aflați aici
la această dată, oră, în exact locuința mea… cu toate că, nu mai sunt sigur de nimic acum, nici de
acest fapt. Poate că locuința aceasta e a d-lui! (arată spre Eu).

Eu: Asta rămâne de văzut!

Sine: Ce anume?!

Eu: Chestiunea legată de locuință. Să spunem că locuința e a amândurora și gata! Iată cum, și cât
de repede se pot rezolva anumite chestiuni materiale pentru care unii nebuni, de-a lungul istoriei
au îndrăznit să se certe, să se omoare chiar. Vedeți!? Totul e atât de simplu! Dacă am da mai
puțin credit unor idei… unor bunuri sau cuvinte…

Femeia: Mă bucur totuși că totul s-a sfârșit cu bine!

Sine: Vă bucurați?!

Femeia: Într-adevăr mă bucur! Ce straniu!… mă simt chiar bine acum! Să fiu sinceră, nu m-am
mai simțit demult atât de bine. Mă simt mai vie ca niciodată!

Eu: Păi haideți,… rămâneți aici cu noi! Fiți vie! Uitați, avem bautură,… avem ecrane, camere de
înregistrat, un veritabil studio… Cu toate că, fiind atâta întuneric, abia-l vedem și abia ne vedem
unii pe ceilalți.

Sine: Doriți un pahar?!

Femeia: Nu, mulțumesc, nu beau la ora asta târzie!

Sine: Târzie?! Păi tocmai acum, la ora asta ar fi bine să bem.

Femeia: Târzie…

(Femeia se așează pe un scaun, deși e puțin crispată… Își ține geanta aproape de piept, stă într-
o poziție ciudată, cu picioarele încrucișate. Face eforturi să se relaxeze).

Eu: Sărăcuța! Cred că ați orbecăit pân-aici. Nu e un bec pe stradă. Au fost interzise. Nu vezi nici
o stradă, de altfel, e doar una singură pe care se plimbă în sus și-n jos actorii vieții ăsteia…

Femeia: (încet, confuz, negotărât) Da, da…

Sine: Și totuși, cum ați făcut să ne găsiți?!

Femeia: Nu v-am explicat deja? Printr-un miracol dintr-acelea care nu se întâmplă prea des.
Ceva m-a adus până aici, ca un suflu, m-a adus pur și simplu. M-am lăsată, purtată de acest suflu,
pot spune, ca de-o aripă.

Eu: Un înger!

Sine: Ce meserie aveți?

Femeia: Păi…

Eu: Unde locuiți?

Femeia: Printre cărți!

Sine: Printre cărți?!

Femeia: A… nu… mă gândeam la meserie… (absentă) Sunt învățătoare.

Sine: …îi învățați pe alții, deci…

Eu: Ce și cum să gândească!

Femeia: Cam așa, cu toate că astăzi nu le mai pasă ce și cum gândesc…

Sinele: Și locuiți printre cărți.

Femeia: Într-un fel da.

Eu: E bine! Înseamnă că aveți multe cuvinte.

Femeie: Da am… cuvinte. De fapt, e cam tot ce am.

Sine: E suficient, vă asigur! Dacă oamenii moderni ar acorda mai multă atenție cuvintelor…
credeți-mă, lumea ar fi mai curată și mai frumoasă, poate că bezna s-ar rări și cine știe, am scăpa
și de boala asta numita “noapte” și în cele din urmă am vedea odată soarele!

Femeia: Soarele… ce cuvânt frumos! Cum poate fi un singur cuvânt atât de frumos?! Doar când
auzi cuvantul soare, parcă te și simți dintr-o dată înălțat, iluminat din interior… iubit!

(Sine sare de pe scaun).

Sine: Ce… ați spus?

Femeia: Ce-am spus?

Sine: Repetați vă rog, repetați!

Femeia: Ce să repet?!

Sine: Ce tocmai ați spus! E foarte important pentru mine!

Femeia: Am spus că “soarele” e un cuvânt frumos.

Sine: Nu, după… după!

Femeia: Am spus că… nu mai știu ce-am spus.

Sine: Nu se poate… vă rog!

Femeia: Sunt atât de obosită, credeți-mă! Abia am ajuns până aici. Am pierdut noțiunea timpului
fiindcă e mereu la fel de târziu. Ar trebui chiar să mă întorc.

Sine: Nu… Ce-ați spus?!

Femeia: Îmi vâjâie capul în acest consum inutil de timp. Simt că mă topesc în răceala asta
nesfârșită, glacială. De când cu noaptea e atât de frig!
Sine: Vă rog,… amintiți-vă! Spuneați ceva mai înainte chiar să amintiți de noapte, un cuvânt de
care uitasem... mai înainte de a înțelege ce-ați vrut să spuneți.

Femeia: Mai înainte de… a-mi aminti de…?

Eu: De noapte, desigur!

Femeia: Mai înainte de a înțelege… ce anume?!

Eu: Vă rog, femeia nu se simte bine! Uitați cât e de palidă! A devenit albă ca varul! Doamne,
Dumnezeule!… Vă e rău?!

Femeia: Doamne, Dumnezeule… vă pasă!?

(“Sine” vorbind în locul lui “Eu”.)

Sine: Sigur!

Femeia: Credeam că, în timpurile astea, nimănui nu-i mai pasă de nimeni… dar dvs…?

Sine: Mie-mi pasă! Și tocmai de aceea vă rugam să vă amintiți ce tocmai ați spus!

Eu (supărat): Dar lăsați-o domnule, lăsați-o să respire! Mai terminați odată cu povestea asta…

Sine: Ce poveste?!

Eu: Povestea asta despre amintire!

(Femeia privind cu ochi goi pe cei doi, camera, totul dinprejur.)

Femeia: Nu știu… nu mai știu nimic!

Sine: Vă rog să vă calmați! E desigur depresia, anxietatea cauzată de noaptea asta… dar e atât de
simplu! Acel cuvânt tocmai rostit, priviți-l!

Femeia: Unde?!

Sine: Acolo, vă stă pe buze!

Eu: Vă rog, lăsați femeia în pace! Parcă-ați fi Eu! Gata! Nu-și mai amintește, punct! Nici eu nu-
mi mai amintesc, de altfel. Ce tot doriți de la dânsa?! (către femeie): Doriți să beți ceva… orice?!

(Femeia tace, nu mai spune nimic. A înțepenit într-o atitudine statuară. E mută.)

Sine: Și totuși, cât de mult aș vrea să-și amintească!… E atât de important!

(“Eu” luându-l pe “Sine” deoparte.)

Eu: Vroiam și eu să-și amintească dar acum e târziu. Vă rog încetați! Nu se simte bine, chiar nu
vedeți?!

(Televizoarele din cameră își revin, treptat, rând pe rând. Apare același chip vorbind în toate
ecranele. “Eu” ia un televizor mic, îl zgâlțâie, își apropie urechea de un ecran.)

Eu: Nu mai reușesc să le dau de capăt, nu aud nimic! Voi auziți?!

Sine: Nu!

Eu: Multă tehnică, puțini tehnicieni! Date, statistici, programe, cifre, tabele, coloane, puțini
oameni. Oare de ce?!

(Pauză în care reflectează la spusele lui, dar nu-i răspunde.)

Sine: Oare ce zi e azi?

Eu: Mă faceți să râd! Cum aș putea ști ce zi este dacă nu mai există zile?!

Sine: Vorba vine, ipotetic vorbind sau chiar practic: astăzi este totuși o zi, urmând vechea logică.
Mai există totuși calendare... Am putea împarți noaptea asta lungă în zile și nopți!

Eu: Ce sens ar avea? Și totuși, nu facem deja asta?!

Sine: Da… și atunci, cum de nu mai știm ce zi e azi?! Azi s-a petrecut un fapt extraordinar!

Femeia (trezindu-se deodată): Azi e duminică!!

Eu: Duminică! (zise fericit). Într-adevăr, ce prost sunt! Cum de-am uitat? Ce zi frumoasă! Cum
de nu m-am gândit? Cum de nu știați?!

Femeia: A fost ziua fetei mele!

Sine: Doamne… și ați venit așa singură, prin întuneric până aici, de ziua fiicei dvs.?

Femeia: Am venit!

Sine: Atunci sunteți extraordinară, minunată! Cine se mai deplasează astăzi singur în noapte, de
ziua fiului său?! Singur către alți oameni singuri?! Cui îi mai pasă astăzi de cei care sunt
singuri?!

Femeia: Există atâția oameni singuri…

Eu: Așa e! Și mulți dintre cei ce sunt singuri sunt mai mereu împreună cu alții! Adevarații
singuri locuiesc astăzi în grupuri. Văd din ce în ce mai multe grupuri având opinii zgomotoase:
grupuri “pro” și grupuri “contra”, adică grupuri “pentru” și grupuri “împotrivă”. Cu toate că
avem și grupuri “pentru-contra”, grupuri “pentru-pro”, grupuri “contra-pro” și “pentru-
împotrivă”, și…

Sine: … tot grupuri sunt! Nu-i firesc să-și țină de urât noaptea?

Eu: Poate că da, poate că nu!

Sine: Noaptea e aceeași pentru toți!

Femeia (arătând spre “Sine”): Sunt de acord cu domnu’!

Sine: Vedeți? Da, și eu sunt de acord cu mine însumi, altfel… cu cine aș mai putea să mai fiu de
acord?!

(Tac toți. Femeia își reia prima poziție și-și ține gentuța strâns la piept. “Sine” încearcă să pară
relaxat, își leagănă un picior.“Eu” a căzut pe gânduri.)

Sine: Știți, mă gândeam… dacă tot suntem aici și ăia turuie degeaba (arată spre chipurile din
ecrane) … suntem de fapt și noi un mic grup, o structură, o construcție inerentă, o organizație, o
asociație încă ne-constituită formal, mă rog, o mică fundație.

Eu: Mda…

Femeia (sărind în picioare): Mi se pare entuziasmant!

Eu: Și totuși, nu! Am avea nevoie de un crez, de o idee conducătoare!

Sine: Dar n-avem crez, nici idei…

Femeia: Ei, idei se mai găsesc.

Sine: Am putea găsi și o cauză pentru care să luptăm!

Femeia: Buna idee. Care să fie aceea?

Sine: Cum care? Nu știu! Putem inventa una! Să inventăm una pe loc!

Eu: Ce ziceți de….

Femeia și Sine (la unison): Da?!

Eu (nehotărât): Habar n-am! Am putea să ne unim forțele ca să…

Femeia și Sine: Să!?...?

Eu: Nu știu pentru că… a lupta în van ar fi o mare irosire a energiei. Ce cauză ne-ar putea uni?
Nu știu… chiar nu știu! Dar cunosc câteva sloganuri: Jos! Jos cu barbaria! Jos cu mișeii! Jos cu
întunericul! Jos! Jos! Jos!

Femeia: Îmi place!

Sine: Liniștiți-vă! Astea-s deja învechite…

Eu: Cum așa?

Sine: Oamenii au alte priorități acum… au… ecranele astea… au… Astăzi nu mai strigă nimeni.

Eu: De ce?!

Sine: Au alte priorități! Nimeni nu mai crede nici macar că bezna e reală. Dvs. vedeți noaptea și
ei spun că nu vedeți bine. Ba chiar, te bat pe umăr, spun verde-n față că n-au timp, lucrează mult,
sunt ocupați, crează proiecte. Fiecare conduce astăzi câte un proiect. Suntem cu toții conducători
de proiecte. Vedeți în ce minciună trăim? Rădăcina cuvântului “proiect” este a proiecta, a
proiecta… unde? În viitor! Ei amestecă într-un fel viitorul cu prezentul. E cam exclusivist.

Femeia: Nu mă regăsesc în această viziune exclusivistă despre existență.

Sine: Vedeți? Noi suntem oameni simpli nu… conducători de proiecte.

Eu: Și atunci?

Sine: Avem nevoie de strategii mai subtile, particulare, subversive!

Femeia: Ar trebui să ne reinventăm.

Sine: Exact! E nevoie de ceva în plus ca să părem actuali, de o forță interioară a

comportamentelor care rezidă din privire.

Eu: “looking good”!

Sine: Iată strategia momentului, avem nevoie de…

Femeia: de tact!

Sine: Și mai mult decât atât.

Eu: Mi se pare cam greu de realizat. Prea multă muncă inutilă!

Sine: Exact, ăsta e cuvântul: inutil, adică actual!

Femeia: Așadar, ce facem? Ne reinventăm?

Sine: Nu știu… dvs. ce ziceți?

Eu: Am putea încerca… măcar o perioadă. E drept că nu-mi place să-mi uit reperele, dar dacă
totuși trebuie, adică, dacă facem front comun… nu știu ce să zic…

Sine: Am putea încerca, cu toate că… sunt sigur niciunul dintre noi nu s-ar regăsi, n-ar crede în
asta.

Eu: Dar nici nu ne cunoaștem…

(Tăcere).

Eu: Poate că în zilele astea, sau mai bine zis, în nopțile astea, n-ar mai avea importanță dacă ne
cunoaștem sau nu. Să facem deci pe loc cunoștință. Ce ziceți?

Sine: Pare copilăresc… ca și cum am suspenda aceste nume de un gard și le-am picta în culorile
speranței de care vorbeam mai devreme.

Eu: Și găsiți că-i ceva rău în asta?!

Femeia: Am putea să ne dăm și o vârstă…

Sine: Cum să ne dăm o vârstă dacă n-am facut cunostință?

Eu: Vă spun de la început și cu multă sinceritate că eu nu-mi mai cunosc vârsta.

Femeia: Nici eu! Mă uit uneori la mine, așa cum pot fiindcă de oglindă nu poate fi vorba…
încerc să-mi ghicesc trăsăturile cu degetele și sunt uimită de fiecare dată când mă ating cu ele,
trăsăturile mele sunt mereu aceleași, mereu acolo. Cred că n-am îmbătrânit deloc și că probabil
mă aflu tot în același loc de multă vreme. Și totuși, de ce mă simt atât de bătrână uneori!?

Sine: Poate pentru că sunteți singură,… părăsită de cel pe care l-ați… dar îmi scapă cuvântul...

(Femeia a înlemnit).

Sine: Am ghicit, nu-i așa? Vedeți câte similarități sunt între noi? Ce aveți de spus vis-à-vis de
asta?

Femeia: Nu mai știu ce să spun. Vedeți… chiar nu știu. Mă întreb dacă m-a… cu adevărat. Ah,
acum nici eu nu mai țin minte cuvântul și pentru că uneori nu-mi amintesc cuvintele am decis să
le închid într-un seif pe cele rămase. Și așa încerc să-mi construiesc o lume a liniștii mele.
Eu: Mi se pare minunat. Trăiți într-o țară a minunilor dvs. din care mizeria a dispărut, morții i-ați
înlocuit cu pescărușii și asta datorită unui banal seif în care ați închis cuvintele frumoase. Duceți-
mă și pe mine în această țară a minunilor dvs.!

Femeia: Exagerați! Știți mai bine ca mine că această țară nu mai există, din păcate, că oameni
lacomi au închis tot mai multe cuvinte în tot mai multe seif-uri. Dar dacă doriți să mă însoțiți
oriunde, vă primesc. Nu mai refuz nimic de la o vreme, nici măcar o invitație. Știu că, desi mă
simt bătrână sunt la fel de tânără și am în fața mea atâția ani, atâtea posibilități… De fapt, având
în vedere faptul că nu mai există zile, aș putea chiar spune că sunt veșnică din clipa asta. Deși
sunt tânără, timpul a trecut totuși… știu că undeva în interiorul meu am îmbătrânit, că în
porturile sufletului meu nu mai ancorează nici un vapor. Așadar, deși am atâtea posibilități, nu-
mi place să refuz nici o invitație. Prin urmare, mă las invitată de dvs., putem pleca oriunde doriți
din clipa asta, să mergem.

Eu: Ați repetat același lucru de câteva ori, dar cu alte cuvinte. Oare pentru ca nu vă invită nimeni
nicăieri!?

(Tăcere)

Sine: Stați puțin!… De ce așa, dintr-o dată vă gândiți să plecați cu d-lui? Eu ce să fac? Să rămân
aici, singur?! Oricum, neîmplinit mă simt de când m-am născut, dar asta e altă poveste. Eu nu
știu să renunț, încă! Nu vă pot părăsi, nici pe dumneavostră, nici pe dânsul.

Eu: Pe mine?!

Sine: Adica… pe doamna (spre femeie) Începusem să mă obișnuiesc cu dumneavoastră, cu

întâlnirea noastră, care făcea deja parte din mine. Era deja povestea mea. Când mă trezeam și vă
găseam lângă mine, cunoșteam atât de bine trupul cald și moale din spatele meu. Știam ce va
urma: veți sări din pat prima, veți alerga în baie, apoi în bucătărie, veți ofta pe culoarul care duce
spre veranda... V-ați fi întors iar în bucătărie, ați fi pus de-o cafea, apoi către mine cu un zâmbet,
ați fi tras puțin obloanele să lăsați lumina să pătrundă în casă, ați fi îmbrățișat pisica, pisica ar fi
mieunat, v-ați fi răsucit pe piciorușele alea roz cu stropitoarea în mână, ați fi udat pe rând mai
întâi trandafirașii firavi din balcon, apoi orhideele de pe pervazul ferestrei camerei…

Femeia: Știți toate astea despre mine?

Sine: Apoi… eu sunt aici de când mă știu, mai înainte chiar să existe aceste ecrane, mai înainte
să fi apărut dumnealui, deși nu-și amintește să fi venit după mine aici, mai înainte ca d.lui să fi
apucat să spună vreun cuvânt, mai înainte ca doamna să ne fi întâlnit pe amândoi. Prin urmare,
de ce-aș renunța la ceea ce prețuiesc cel mai mult?

Femeia: Adică!?

Sine: La întâlnirea dintre noi!

Femeia: Adevărat! Fiți pe pace, n-aș fi plecat așa… nu v-aș fi lăsat singur aici. Oricum n-aș fi
putut să plec fără regrete, fără ezitări, fără a mă gândi la bezna ce mă așteaptă, la bezna care nu-i
a mea, e împrumutată de la alții, alții care se ocupa intens cu fabricarea ei.

Eu: Acum e cu adevarat frig…

Sine: Știți cât de frig este în spațiul cosmic? În curând ne vom afla în această tragică situație.

Femeia: E posibil?!

Sine: Nu cred. Stiți de ce nu cred? Fiindcă acest cuvânt “tragic” va fi și el arestat în curând…
blocat, ucis, ca multe altele și prin urmare, nu vom mai ști în ce stare ne vom afla.

Femeia: Se prea poate, deși nu înțeleg tot jocul ăsta de cuvinte.

Eu: E firesc să nu-l înțelegeți… e doar un joc.

Sine: E ciudat că vorbim de spațiul cosmic. Deunăzi, stând aici singur, neavând ce face, am avut
cumplita senzație că podeaua casei mele, sau mai bine zis întregul imobil plutește în spațiu, că
lumea în care mă aflu s-a sfârșit, s-a rupt în bucăți și fiecare bucată a devenit satelitul unei
planete.

Femeia: Ciudat!

Sine: Mai bine decât atâtea vorbe scurse fără rost… povestiți-mi ceva despre viața dvs.

Femeia: Așa dintr-o dată!?

Sine: Ce v-a determinat, de pildă, să doriți a-i învăța pe alții… ?

Femeia: Rutina… a pardon, n-am vrut să spun asta. De fapt, mă gândeam la alt cuvânt și în
mintea mea și-a făcut loc cel tocmai rostit. Ce jucăuse au devenit astăzi cuvintele! Uneori nu te
mai înțelegi cu ele. Se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi. Cum să vă spun… în raport cu ce m-ați
întrebat: m-a interesat să cunosc, și în cele din urmă, să mă cunosc pe mine prin alții. Desigur că
ăsta e poate un răspuns banal. Când am terminat eu facultatea eram atât de săracă și
deznădăjduită, încât am avut de făcut câteva opțiuni importante. Nu-mi plăceau oamenii, cu
precădere oamenii mici, atât de zgomotoși, de lipicioși, de plângăcioși. Mi-aș fi dorit să intru în
cercetare, să mă dedic unor…

Sine: Proiecte… e de înțeles!

Femeia: Și nu doar. Aș fi preferat solitudinea unui loc însorit în care să mă înconjor de carți și
flori, de liniște, de propria-mi singurătate.

Eu: Și!?
Femeia: Și am acceptat un post ingrat, la o școală generală de cartier. Am acceptat rutina, cum se
spune, dar pe care am făcut tot posibilul s-o transform. Până la urmă, oamenii mici mi-au lăsat o
bună impresie și mi se pare astăzi, privind în urmă, că aceștia sunt mai mari decât crezusem.
Giganții se ascund în trupuri fragede, iar lumina nu ține cont de statură.

Eu: Ei… și apoi?

Femeia: Din rutină în rutină am devenit mamă, apoi… nu mai știu cuvântul, apoi… iată încă un
cuvânt care-mi scapă! Doamne, ce dezastru!

(Se aude un zgomot înfiorător, ca o explozie. Se cutremură scena, lumină intermitentă, fum în
fundal curgând. Toți trei se aruncă la pământ. Cad lumini peste ei. Curge praf peste ei și
televizoare. Televizoarele palpită, apoi se sting. Se stinge și bruma de lumină care mai era în
scenă. O mașină de vânt împraștie praful. Cei trei par a fi luați de vânt, parcă scena se înclină,
gravitează. Pare că toți plutesc. Se aud țipete, apoi o lungă clipă de întuneric și tăcere. Apare
cineva. Este “423”. Are fața complet arsă- o mască îl acoperă și hainele îi par din cenușă. Se
mișcă cu greutate, târând dupa sine dâre de noroi și cenușă.)

Sine (tușind): Ce zbatere de aripi, ce ploaie acidă… Sinistre timpuri, groaznică noapte. Văd în
abis ca într-o oglindă și la capătul ei sunt tot eu culcat… dormind. O mulțime de stele se scurg
în mine ca un torent electric. Sunt aripi sculptate în Eden, arse de sufletul meu.

Eu: Cine suntem?!

Sine: Torțe vii!

Femeia: De ce e atâta liniște? (către cel ce tocmai a intrat) Cine… sunteți?

Eu: Năucitor, amețitor. Explozia m-a făcut să văd caruselul vieții. Am rătăcit o clipă în labirint și
apoi m-am trezit în inima lucrurilor. La mine a venit lumina. Puteți înțelege? Puteți crede?

Femeia (către “423”): Cine sunteți? Cu toate că privindu-vă, îmi dau seama că v-am mai văzut.
Vă cunosc. Îmi aduc aminte de dumneavostră ca prin vis…

Sine (trezindu-se): Ce om straniu! Ai zice că s-a întors din timp. Pare că urcă spre noi. De unde
vine oare? Din spațiu? Care-i povestea lui?

Femeia: E rănit!

Eu: Poartă în sine amprente ale unor ființe dispărute, a unor lucruri disparate.

Femeia: Nu are chip!

Eu: Poate fiindcă l-a uitat în trecutul din care vine.

Sine: Prin urmare,… n-are cuvinte. Și dacă n-are cuvinte… ce-am putea face cu el?
Femeia: Ai zice că a supraviețuit unui bombardament atomic.

Eu: O fi omul istoriei!

Sine: Eternul emigrant!

Femeia: Victima care încasează!

Eu: Titanul supraviețuitor al dezastrelor colective, de care tocmai vorbeam și pentru care ne
făceam griji.

Cu Toții (fără “423”): Omul actual!

Sine: Supoziții. Nu știm cine este!

Eu: Nu știm de unde vine.

Femeia: Nu știm ce vrea! Dar un lucru e cert: judecând după aparențe, după carnea arsă și chipul
dezintegrat, judecând după mers… a pățit ceva!

Sine: S-a deghizat!

Femeia: Nuuu!….

Sine: Cine știe?! E atât de puțină lumină aici ca să-i vedem chipul… ca să înțelegem.

Femeia: Am putea înțelege prin simțuri.

Sine: Marea dramă a istoriei noastre e că nu putem simți nimic din ceea ce simt ceilalți.

Eu: Și în asta eu văd și marea noastră eliberare. Vă dați seama ce groaznic ar fi dacă-am simți ce
simt ceilalți?!...

Sine: Totuși ce trist că tot ce simțim… oricât de profund am face asta… nu e decât limita
propriei noastre ființe. Vedeți? De fapt suntem singuri în însăși esența noastră. Prin urmare…
oricât ar fi de frumoasă această întâlnire, oricât de mult ne-am asemăna în gândire, am constata
până la urmă că suntem totuși singuri tot în propria noastra gândire și simțire.

Femeia: Nu singuri, singulari! Pot să spun asta cu certitudine fiindcă trăiesc printre cărți și am
cuvintele la mine.

Eu: Și totuși, n-am elucidat misterul, cine este dumnealui? Ce vrea de la noi?

Sine (spre public): Sau de la ei!

Femeia: Poate că nu e nimeni… doar un alt om în noapte. Prin urmare, de ce ne-am mai face
griji? Cine știe câți alți oameni se ascund în noaptea asta profundă!?

Sine: Omul ăsta tace.

Femeia: Poate pentru că nu vrea decât să traverseze spațiul în care ne aflăm și… cam atât!

Eu: Asta vrea oare? Să treacă. E liber!

Sine: E liber să și rămână cu noi dacă asta dorește. Incredibil, cât suntem noi de generoși față de
alții. În timp ce ei pun granite peste tot, lacăte la fiecare intrare… dacă se poate între mâna
dreaptă și cea stângă, între gât și beregată…

Femeia: Va trebui să identificăm ce anume dorește acest om!

Eu: Ar fi chiar bine, cu acest prilej să mărim mica noastră asociație înca ne-constituită. Un om
nou, mai ales un om actual înseamnă o nouă idee, prin urmare o nouă direcție de urmat. Iată!
Așadar, îl adoptăm!

Femeia: Totuși, nimeni nu i-a cerut părerea. Nu credeți c-ar fi bine să… ?!

Eu: Nu poate să vorbească cu noi.

Femeia: Propun să nu-l forțăm.

Sine: Mie-mi convine un om care tace. Oamenii care tac sunt rari, mai ales azi, prin urmare
valoroși.

Femeia: Poate că e obosit!

Eu: Poate că s-a săturat. Cine știe? S-a săturat să tot vorbească… se vorbește atât de mult
astăzi…

(și “Sine” merge să șteargă cenușa de pe televizoare pe care apoi le reglează, bate deasupra
lor. Apare iar la televizoare chipul vorbind în gol, fără sonor. Femeia îi oferă un scaun lui
“423” dar “423” rămâne nemișcat în picioare. Femeia insista cu scaunul.)

Eu (spre femeie): Lasați-l. Nu puteți face un bine cuiva cu forța. Când va dori, se va așeza singur.
O vreme stăm cu toții în picioare, ne prefacem curajoși, puternici și chiar suntem dispuși să
rămânem în picioare. Dar până la urmă absolut toți, mai devreme sau mai târziu, întindem o
mână… cerem un scaun. Câți dintre noi au tăria să rămână în picioare… la verticală?

Femeia: Aceea sunt sfinții… martirii…

Eu: … noi ceilalți ne lăsăm prea repede biruiți de micile noastre slăbiciuni. Rămânem în
confortul iluziilor pasagere care-și schimbă forma și substanța în funcție de cine știe ce dorințe
absurde care se trezesc în noi. Și până la urmă ne așezăm pe câte un scaun și rămânem acolo
inerți, spectatori ai propriei noastre sorți. Ne complacem, ca să zic așa, nopții ăsteia lungi.

Sine: Să stea în picioare atunci.

Femeia: Pe mine nu mă deranjează. Cu toate că am putea să stăm cu toții în picioare până se

așează dumnealui. Așa ar fi cel mai corect și frumos. Am demonstra astfel că avem unitate în
opinii, uniune în cuget, am arăta că îl prețuim. Ce ziceți?!

(Femeia și “Eu” se ridică în picioare. Stau toți patru în picioare o clipă. La un moment dat
brusc “423” cade. Ceilalți sar să-l prindă, îl așeză pe un fotoliu).

Femeia: Cred că a leșinat de oboseală și cred că l-am ridicat. Nu-i așa?

(Ceilalți încuviințează dând din cap.)

Eu: Pare un om bun. Îmi pare rău pentru el.

Sine (pipăindu-l pe “423”): Simțiți asta?

Femeia: Am simțit acum. Dacă nu puneam mâna pe el la timp s-ar fi spart. Zici că-i făcut din
sticlă. Doar sticla a mai rămas din el… Uite, nici nu mi-aș fi dat seama…

Sine: Pare mai degrabă construit din carton, din acele cartoane din care au construit cartiere
întregi de barăci. Omul ăsta e plin de răni.

Eu: Într-adevăr, cum e posibil să găsești atâtea răni într-un singur perimetru de piele?

Femeia: Sunt prea multe răni.

Sine: Va supraviețui oare?

Eu: E viu. De ce nu?!

Femeia: Ar fi trebuit să chemăm un…o…

Sine: Da… ar fi trebuit! Dar cum să-l chemăm? Nu-mi aduc aminte cuvântul. Cum se spunea
celui care îngrijește oameni?

Eu: Nici eu nu mai țin minte. Era un cuvânt specific.

Sine (spre femeie): Parcă ați spus că aveți cuvintele cu dvs. Iată că au început deja să vă dispară.

Femeia: Liniștiți-vă, n-ar fi prima oară! Vă tulburați prea ușor. Omul ăsta e un supraviețuitor.
Cum altfel? Tocmai a ieșit dintr-o explozie probabil. Toți copiii lui, toate rudele s-au topit în
acea explozie care a cuprins un întreg oraș… El n-avea nici o vină probabil și nici o șansă.
Sine: De unde cunoasteți toate astea dvs.? V-am spus că nu cred în șansă.

Femeia: Știți câte războaie există în acest moment? Câți oameni pier în explozii acum cât noi
vorbim? Câți oameni puternici nu dau nici o șansă unora ca “423”?

Eu: Așa-l cheamă!? “423”? De unde ați știut?

Femeia: N-am știut, era scris aici. Vedeți? Chiar aici.

Sine: Mor în beznă…

Femeia: În beznă! Câți copii mor împușcați chiar în acest moment?! Acest om le e rudă și de
aceea e un supraviețuitor. Le e tată, soră, naș, fiu, sau fiică.

Eu: Oare?

Femeia: Dacă nu a murit când cenușa i-a ars ochii și când s-a dezlipit din betonul încins pe care
și-a desenat umbra, atunci nu e o victimă. Nu încă! Liniștiți-vă!

Eu: Cuvintele nu pier. Dispar o vreme, apoi se întorc.

Sine: Credeți? Ce frumos ar fi fost…

Femeia: … daca ce anume?

Sine: Dacă ați fi plecat cu unul dintre noi, în loc sa vorbiți atâta. Poate că ați fi ajuns în țara
minunilor dvs. și ați fi fost fericită. Aici e mult prea mult zgomot. Aerul nu vă priește. In ceea ce
mă privește, am construit o catedrală din ecrane fiindcă eram singur. Iar în cutiile astea sintetice
am închis neliniștile mele.

Eu: Liniștiti-vă… și alții au făcut la fel de-a lungul timpului.

Femeia: Ce straniu… cunoașterea spre care am râvnit e închisă acum în mașinăriile astea toxice
și reci, în timp ce noi suntem aici prizonierii lor. Și totuși libertatea, lumina, aceste daruri simple
ne rămân inaccesibile. Oare de ce?

(“423” dă din mâini ca o pasăre, ca și cum ar cere ajutor. Toți se învârt în jurul lui. Încearcă
să-l repuna în picioare).

Sine: Ce vrea?

Femeia: Nu vă temeți, vă vom salva!

Eu: Încearcă să pronunțe, ne spune ceva, auziți?

Femeia: N-aud nimic.

(Îl repun în picioare. “423” îi privește și dă din buze asemeni chipului din televizor.)

Eu (apropiindu-se cu urechea de buzele lui “423”): Aveți dreptate… spune ceva, dar îmi este cu
neputință să înțeleg ce?

Sine: Poate că-i o modă acum. Să dai din buze și să nu spui nimic!

Femeia: Vorbește despre ceva anume… mă tulbură dar nu înțeleg. Totuși nu pricep de asemenea
cum poate să mă tulbure ceva ce nu înțeleg. Aș vrea să-l pot înțelege pe acest om și uite, stă
acolo la fel ca umbra din televizor.

Sine: Tace, tace profund, iar în locul tăcerii danseză abilul joc de buze. Cam cu asta seamană
acum existența noastră. Aș vrea să văd o rază de soare venind în drumul meu, una singură și nu o
văd. Drumul pe care mergem toți patru se tot întunecă.

Eu: Vă dau dreptate! Și eu aș face orice: pentru o singură rază de soare, m-aș lupta chiar și cu
clipele.

Sine: Aș! Poți spera dar de soare nu vom mai avea parte.

Femeia: Cine știe? Au emis diferite ipoteze unii de-a lungul istoriei și istoria le-a dovedit mereu
contrariul. Acest carusel al existenței învârtindu-se prin camerele viilor și ai morților, nu ne-a
abandonat încă, nu ne-a lăsat niciodată complet fără răspunsuri.

Sine (deodată): Mi-aduc aminte despre ce vorbește omul asta!

Eu: Ce doriți să spuneți?

Sine: Nu știu… fabulez, poate.

Femeia: Într-adevar, dacă stau bine să mă gândesc și eu îmi aduc aminte.

Eu: Păi spuneți, afirmați! Toată lumea tace. De ce oare?! Mă dor sincopele, pauzele astea
rătăcitoare. Deci?

Sine: Mda, dar eu am obosit (spre femeie) Dvs. nu?!

Femeia: Ce anume?

Sine: Nu ați…?

Femeia: Nu înțeleg…

Sine: Tocmai am spus cuvântul… Abia l-am pronunțat.

Femeia: Vă rog iertați-mă, dar nu l-am auzit.

Sine: Nu-mi vine să cred. Abia l-am rostit!

Eu: Se poate să fi dispărut și acesta.

Femeia: Ce anume?

Eu: Cuvântul tocmai rostit a dispărut în neant. N-ar fi prima oară. Abia vă mai înțeleg.

Femeia: Și dacă ne vom trezi uitând cuvinte, vorbind fără sens, fără să vorbim?

Sine: Se prea poate, nu mă mai miră nimic. În fond, de ce n-ar adormi și cuvintele în noaptea asta
profundă?

Eu: Ar fi într-adevăr o problemă.

Sine: Să ne gândim… Câte cuvinte cunoaștem? Poate că dacă le-am enumera acum pe loc, ne-ar
rămâne totuși în memorie…

Femeie: E absurd! Ne-ar lua prea mult timp.

Eu: Nu! Mie mi se pare o idee genială! Să le enumerăm. Pot să încep eu?

Femeie: Vă rog, sunt atâtea mii de cuvinte. Cine-ar face față unei asemenea torturi vocale?

Sine: Dar nu e necesar să le enumerați și dvs. Ascultați doar.

Femeia: Fie!

Eu: Să începem deci: aur, catedrală, pescăruș, icoană, ocean, nor, generozitate, emoție, alb,
lumină…

Femeia: Ce faceți!?

Eu: Cum adică?

Femeia: Păi, astea sunt… cuvintele dvs.?

Eu: Nu înțeleg…

Femeia: Sunt cuvinte frumoase. Trișați! Ce ziceți de: depresie, dezumanizare, dezbinat, durere,
d…?

Eu: Ați folosit doar cuvinte cu litera “d”!

Femeia: Uitați… pe mine jocul ăsta cu enumerările mă plictisește!

Eu: Păcat! E nevoie să strângem cuvintele rămase, altfel, într-o noapte ca asta, riscăm să ne
pierdem identitatea. Într-o zi vom uita cine suntem, dacă n-am făcut-o deja.

(Televizoarele arata scris:“I-den-ti-ta-te”. Ceilalți amuțesc.)

Sine: Ia te uită!…

(Deodată televizoarele emit mai multă lumină. Lumina iese din televizoare și pare a-i orbi pe cei
prezenți. “423” se îndreaptă spre televizoare și parcă vrea să le îmbrățișeze. Femeia nu știe ce
să facă, apoi încremenește. În televizoare apare din nou chipul.)

Sine: Dacă stau bine să mă gândesc toată lumea are nevoie de lumină și parcă în bezna asta
lumina sintetică e mai bună decât nimic!

(Femeia și chipul din televizoare încep să vorbească în același timp.)

Femeia: Un fascicol îmi in-dică di-recția. Lumina mănâncă din mine. Înaintez spre nicăieri cu
pupila des-figurată în apa minții.

Sine: Liniștiți-vă! Orice-ar fi fost… a trecut…

Femeia: Îmi or-do-nez elanul pe spi-rală. Devin undă și că-lă-to-resc asemeni ei…

Eu: E cu putință oare? Vorbește odată cu televizorul și iată că merge și sonorul acum.

Femeia: Mă scurg într-un a-ba-tor de in-ten-ții…

Sine (speriat catre “Eu”): Ce are!? Aveți idee?!

Eu: Poate că… e vorba de o nouă boală: boala actuală!

Femeia: Mă de-frag-men-tez apoi mă re-com-pun. Îmi văd în culori in-sa-tis-fac-ți-a și mă doa-re

să-ru-tul fru-gal al ma-te-riei. Tră-iesc frânturi de vis, bă-tăi de inimă pe ju-ma-tate.

Sine: Aici distorsiunea timpului arată ca o aripă tăiată. Chiar nu știu ce să mai cred.

Femeia: Amin-tește-ți!

Eu: Totul e posibil.

Femeia: Sunt o parte de me-moria rămasă in-tactă.

Eu: Vă rog… asta-i culmea!

Femeia: Re-trăiesc ascunzișurile în care mintea s-a ferit de sine.

Sine: Serios?! Ce-i de făcut?

Femeia: Re-văd co-pacul copilăriei me-le, ordinea mea din ha-os.

Eu: Se poate oare?

Femeia: Mașina de scris fa-bri-că încontinuu cu-vinte…

Sine: Da?! Iată avem un aliat!

Femeia: Înțelesurile or-ches-trează impulsuri și crează oa-meni ce răspund acestor im-pulsuri.

Cor-pul devenit o sumă de sti-muli, răspunde ca la comandă cor-zilor secrete ale inimii. De-vin
una cu i-nima mea și bat deodată. Sunt un om inimă. Sunt…

423 (deodată): IU-BIRE!

(Toți încremenesc. Lumină în scenă. Sunt orbiți de atâta lumină. Deodată “Sine”, “Eu”,
“Femeia” se uită mirați unii la alții. Tocmai vorbise “423”. Televizoarele se dereglează iar. Și
lumina revine la starea initială).

Sine: Ați auzit ce a…a…? Străinul nostru a vorbit și ne-a adus aminte cuvântul pe care-l căutam
de ceva timp…

Femeia: Iubire, ăsta era cuvântul…

Eu: Iubire într-adevăr!

Femeia: Cum de nu mi-am dat seama mai devreme că lipsea?!

Sine (trist): Cine știe?

Femeia: E atâta dezordine în mintea mea.

Eu: Și spuneați că ați văzut lumina…

Femeia: Domnule, vreți să mă testați? Credeți că sunt vreo gospodină isterică apărută aici din
senin, lovită brusc de amnezie?

Eu: Cu farmecul dvs… ați fi putut fi orice. Nu încerc să vă flatez ci să vă aduc la realitate.
Femeia (către “Eu”): Nu vă mai înțeleg. Nu spuneați că vă doriți să plecați de-aici cât mai
departe? Să fiți liber? Ați spus-o… eu îmi amintesc.

Eu: Ba, mi se pare că dintre noi doi, dumneavostră ar trebui să plecați pentru că… în fond, e ziua
fiicei dumneavoastră!

Femeia: A fost. S-a terminat demult. După cum vedeți, nu mai e zi, ci noapte… o noapte bizară,
nesfârșită, adâncă… dar tot noapte!

Sine (spre “Eu”): Dacă a reușit să ajungă până-aici, înseamnă că i-a fost dat să ajungă. De ce vă
chinuiți singur?

Eu: Nu mă chinuiesc. Încerc să-mi aduc aminte. Îmi pare uneori că revăd anumite situații din
viața mea, anumiți oameni. Îmi amintesc de cuvântul pe care tocmai l-ați rostit… cuvântul
“iubire”. Mi se pare atât de asemanator cu “neîmplinire”. Oare de ce?

Sine: Și totuși sunt aproape două sensuri contrare.

Eu: Sunt contrare și complementare totuși. Ce paradox! Un cuvânt îl stârnește pe celălalt.

Femeia: Nu înțeleg!

Eu: Asta pentru că nu vă străduiți suficient. Străduiți-vă, doar aveți darul de a-i învăța pe alții.
Formați o propoziție simplă din cele două cuvinte și veți vedea cât sunt de asemănătoare.

Femeia: “Deși iubesc, mă simt neîmplinit”.

Eu: Vedeți cât e de simplu? Banal de simplu, lipsit de poezie, de contur filosofic. Propoziția v-a
ieșit din gură întocmai ca suflul ce v-a purtat până-aici, la fel de ușor. Dacă stau bine să mă
gândesc, acum în lumina asta palidă… îmi păreți atât de cunoscută, iar situația asta atât de
familiară, încât îmi vine să cred că am mai retrăit acest moment. Poate că ați venit aici fiindcă mă
cunoșteați.

Femeia: Pe dvs.?! Nu, vă asigur, nu v-am văzut în viața mea!

Eu: Sunteți sigură? Eu n-aș fi atât de sigur, uitându-mă la dvs. Acum, din nou îmi revin în minte
unele imagini, ca de pildă… întrevederea noastră de pe chei, podul și salcia tristă pe lângă care
treceam adesea, peștișorul zbătându-se în pahar. Îmi revin în minte străzile lungi, peste care
lunecam ținându-ne de mână, promisiunile făcute, ploile de care ne adăposteam prin cafenele,
toate astea, fiica noastră… Dvs. nu vă revin în minte? … Nici acum?!

423: Ma-mă!

Femeia (tremurând): A zis ceva?

Eu: Nu, nimic, absolut nimic!

Femeia: Ba chiar, dacă înainte aș fi plecat cu dvs., acum sunt atât de contrariată încât nici prin
gând nu mi-ar mai trece să o fac. Ce nebunie!

Eu: Vorbiți la fel ca soția mea. Aveți și aceeași alură, același profil, chiar și ticurile îi aparțin ei.
Din spate vă asemanați ca două picaturi de apă. Și ea a plecat cu altul, val-vârtej, lăsând în spate
pustiu și o zbatere inutilă. A meritat să-i suport trucurile ieftine fiindcă erau ale ei. Un nenorocit,
absent și plin de putregaiul vremilor, asta am fost pentru ea. A plecat de cum venise, a ieșit din
casa mea într-o clipă. Aș putea spune chiar că nu a plecat deloc prin voință proprie, ci că a răpit-
o întunericul.

Femeia: Dvs. sunteți un constructor de identități false, un trișor!

Eu: De ce!?

Femeia: Fiindcă mințiți!

Eu: De ce?!

Femeia: Vă credeți în postura de a inventa cuvinte, de a plasa oamenii în cutiuțe? Cine vă credeți
în fond? Cum de îndrăzniți? Abia ne-am cunoscut și deja mă acuzați că v-am furat trecutul.
Credeți că sunt soția dvs…

Eu: Și nu-i așa!?

423: Ma-ma!

Femeia: Nu! Doar pentru că am ajuns aici desfigurată, flămândă, înfrigurată, cu răni la picioare
din cauza drumului, doar pentru că m-ați primit în casa dvs. asta nu înseamnă că…

Eu: Vă asigur că nu doresc să vă acuz, ba dimpotrivă, încerc să-mi dau seama… cine sunteți
defapt? Dacă sunteți sau nu soția mea!

Sinele: Exagerați acum. Zău așa domnule, nu orice femeie e soția dvs. Cum dânsa e singura
femeie din acest areal, vă închipuiți probabil că…

Eu: Nu-mi închipui nimic, absolut nimic.

Sine: Atunci tăceți! Ați exagerat de data asta!

Femeia: Vă asigur că vă înșelați profund.

Eu: Se prea poate, nu vă contrazic. Și totuși, îmi părea că… stând în această casă, dvs. ați fi fost
femeia pe care am tot așteptat-o. Și poate că, la urma urmei, aceea (arătând spre “423”) e fiica
dvs, cea care a plecat în Statele Unite ca să locuiască într-o zona construită întocmai pentru
emigranți, în zona de carton, zona barăcilor, zona fără identitate.
Femeia: În cazul ăsta, aceea ar fi și fiica dvs!

Eu: Îmi pasați mie responsabilitatea asta?

Femeia: Nu știu!

Eu: Da, se prea poate ca aceea să fie și fiica mea. N-am mai văzut-o demult, de când a emigrat în
Statele Unite… și nu credeam că poate umbla îmbracată așa.

Sine: Dar nu e vina ei, săraca! Tocmai a scăpat dintr-o explozie, nu?!

(Tăcere din nou. Nimeni nu mai zice nimic. “423” se apropie de Femeie apoi de “Eu”. Începe să
pipăie Femeia, să-i mângâie fața, trăsăturile, părul, apoi intră în panică, scoate un pistol și îl
ațintește asupra lui “Eu”. Eu se retrage și ajunge în locul scaunului gol spre care sunt ațintite
toate camerele de filmat, plasate de la început pe scena. După un moment scurt de panică și
agitație “423” îl împușcă pe “Eu” și “Eu” cade răpus pe scaun în acea lumină. Teroare în
scenă. Cei de față rămân înlemniți privindu-l pe “Eu”. “423” fuge din scenă. Pe ecrane s-a
urmărit scena în direct: mai întâi “423” tragând, apoi “Eu” căzând. În ecrane se vede în “gros-
plan” chipul lui Eu.)

Eu (de pe scaun, rănit): Ce vă uitați așa la mine?! De ce vă surprinde atât de tare că mă vedeți
murind? De ce vă temeți? De un biet sânge țâșnind? De podeaua asta impecabilă care s-a
murdărit un pic? Ce anume vă sperie? Suferința mea? Eu nu sufăr. Suferința voastră, poate? De
ce mă priviți așa… cu ochi pustii? Cred că nu înțelegeți prea bine… nu înțelegeți că neantul se
afla deja în privirile voastre, în această neînțelegere a lucrurilor, în această degringoladă din care
doar noaptea a rămas stăpână peste lume. Știu că nu merit… nu merit iertarea voastră, nici ca voi
să fiți iertați de mine, nu că ați fi greșit cu ceva. Vă veți gândi probabil, după ce nu voi mai fi, că
nici măcar nu m-ați cunoscut prea bine. Veți spune că acesta a fost un accident stupid, o simplă
întâmplare; că asta nu trebuie să vă afecteze. Apoi vă veți feri de trecut. Veți spune până la urmă
că nici măcar nu m-ați cunoscut. Oricum… n-am făcut nimic pentru voi, n-am zis nimic
fundamental sau doct. Oare v-ați schimbat pentru că m-ați cunoscut? Hm? V-am făcut mai
generoși, mai atenți? Cel mult pot să vă fac să mă ascultați. Acum sunt în postura de a cerși mila
voastră. Eu sunt cerșetorul de serviciu, modern, omul actual lăsat aici să moară în colțul în care
locuința se îmbină cu strada, cu singura stradă pe care umblă sufletele. Nu vă neliniștiți, nu mă
doare nepăsarea voastră fiindcă văd în ochii voștri uimiți cerul și apoi văd marea. Câte sute de
ani s-au scurs de cand n-am mai vazut marea?… Aveam cândva un prieten cu care am învățat să
hipnotizez oameni, în cadrul facultății de medicină. Eram tânăr pe-atunci, credeam că știu tot, dar
eram total neștiutor. Am încercat hipnoza pe pacienți de-ai mei, apoi îmi petreceam timpul cu tot
felul de domnișoare… Într-o zi o femeie a venit la mine și mi-a spus că suferă de teamă, în rest…
era bine. M-a mirat să aud asta. Știam că există o serie de boli mintale care se manifestă prin
teamă. Teama… ce cuvânt greu. Mă întreb care ar fi fost soarta noastra, a oamenilor dacă teama
n-ar fi existat. Am trimis-o pe femeie la diverși medici. Iată, “medic”- ăsta era cuvântul pe care-l
căutam mai devreme și nu-l găseam! Pierdusem cuvântul fiindcă mă pierdusem pe mine. Până la
urmă, femeia s-a reîntors, m-a rugat s-o ajut. Am recurs desigur la hipnoză. Am adormit-o. Am
întrebat-o în stare de transă care e sursa temerilor ei. Mi-a spus că: o sperie neputința de a
înțelege de ce a trebuit să ocupe un corp, când ea era deja lumină? Pentru mine asta a fost o
îngrozitoare revelație a propriei mele neputințe. De ce vă uitați așa la mine!? Vă așteptați să mor
mai repede? Mă speriați când vă văd. Ce, nu știați?! Murim până la urmă și renaștem dincolo, la
fel de repede. Și toate aceste fragmente din existența noastră absurdă, rămân suspendate în eter.
Se mișcă pe fire invizibile în sus și-n jos, se mișcă odată cu noi, fiindcă ele sunt mișcare sunt
energie, sunt carne din carnea noastră. Iar eu acum văd deja dincolo de aparența năucitoare în
care corpurile se compun și se descompun, devin semințe, se lasă zdrobite, înghițite de foc,
adăpate, curățate de mări, cărora nu le mai știu nici gustul nici numele, ațâțate de săruturi false,
pierdute prea repede într-o memorie colectivă, într-un timp al uitării. Veți spune că sunt nebun,
că întorc în van aceste cuvinte sperând ca prin ele, ceva din mine să rămână vremurilor. Dar
vremurile se duc precum oamenii, în goana bătăliilor lor oarbe, a cailor muți și a crizantemelor
presarate la întâmplare. Am lăsat aici ceva din mine, pentru că v-am iubit. Am așteptat să răsară
soarele, am privit în toate direcțiile dar n-am văzut nicio rază de lumină pură ieșind din noaptea
asta. Mă uit în sus, spre cerurile infinite ale nopții și încerc să văd chipul lui D-zeu, să-i văd
mâna aurie venind spre mine… Văd cercuri peste cercuri, defragmentându-se la infinit, văd
câmpuri înroșite de sânge, deșertul înghețat în nemișcare și dunele lui care s-au prefăcut în
oameni. Am vorbit pentru voi, am cântat și dansat pentru voi, mi-am făcut griji pentru voi. Mi-
am făcut atâtea griji, încât biata mea inimă a sărit din piept, ca o mașinărie stricată și zace acum
uitată, la fel de rece ca mine. Mă cunoașteți? Știți cine sunt? Ați aflat până la urmă care-mi este
numele? De ce-am risipit atâtea cuvinte… s-au topit oare în van? Care a fost rostul lor? Acum
văd și eu lumea cu ochii tristeții, o văd cu privirea înțeleptului tocmai ucis de propria-i ignoranță.
Fiindcă și înțelepții cei mari pot fi ignoranți, precum albatroșii orbi. Văd oamenii, ascult cum se
nasc trupurile din cenușă, cum se întorc înapoi goi, fără nume, fără soartă, la fel de singuri cum
au trăit, așa cum au venit pe lume, având la ei doar mirarea... Voi pe cine ați cunoscut? Pe cine
ați iubit? Stiți cine sunt cei de lângă voi? Aproapele vostru? Vă întreb pentru că noaptea a
devenit din ce în ce mai profundă și chiar de-ar veni lumina acum… ne-ar orbi. Ne este din ce în
ce mai greu să înțelegem lumina. Nu mai stați aici, plecați! Nu mai e timp! Altfel, vă veți ieși din
ritm, din ritual. Eu rămân aici, în locul ăsta al meu, gol de orice istorie, gol de orice valoare.
Rămân în urma voastră și poate e mai bine așa… Rămân să susțin eșecul istoriei și bezna venită
peste noi și uite parcă dintr-o dată, privind spre cerurile astea multe de deasupra mea, din
noapte… văd o lumină, văd răsărind soarele și în el mâna lui Dumnezeu!

(Pe ultima replică crește lumina în scenă apoi se stinge gradat. Final)
FABRICA DE PEȘTE

Acțiunea se petrece într-o hală dintr-o fabrică de pește situată undeva în Africa de nord-est (la
Marea Roșie). Hala nu e plasată propriu-zis în incinta fabricii, ci ceva mai departe și servește și de
birou și de locuință domnului Hans Gacinsky, contabil șef și responsabil financiar al patronului.

Hala e plină ochi cu pachete și cutii de lemn, mari și mici, în care presupunem că sunt tot felul de
obiecte, aparținând domnului Gacinsky, probabil trimise de soția sa din Polonia. Până și fereastra
e blocată cu obiecte.

Personajele:

-Hans Gacinsky de origine polonez; bărbat, aproximativ 45-50 de ani, responsabil financiar al
domnului K.;

-Petrov, rus de origine, un bărbat de aproximativ 20 de ani, (un “puști”), ajutor în fabrică, dar și
mâna dreaptă a lui Hans Gacinsky;

-Domnul K., patronul cel mare, bărbat de aproximativ 65 de ani;

-Marele Negru: bărbat negru, în jur de 40/50 de ani;

-Figuranți îmbrăcați în pești.

Scena 1

Hans: Iar cutii? Pf…Unde să le mai pun și pe astea?

Petrov: Și tot vin, șefu’!

Hans: Lasă-le acolo, fă-le loc pe undeva.

Petrov: Tot acolo, în colț, lângă fereastră?

Hans: Da, Petrov!

Petrov: Și soarele…?

Hans: Ce-i cu soarele?

Petrov: Lumina… pe unde mai intră dacă fereastra-i blocată?

Hans: Nu-ți fă griji pentru lumină; mai bine ai grijă să nu spargi ceva!

Petrov: Da, șefu’!

Hans: Gata? Hai Petrov, că mă grabesc… Cât să mai aștept?

Petrov: Sigur Șefu’, ne grăbim. Băieți, ați auzit? Descărcați mai repede că Șefu’ pleacă.

(Intră câțiva bărbați care aduc o cutie mare de lemn, pe roți.)

Hans: Ce mai e și asta?

Petrov: E pentru dvs. șefu’. Scrie aici: “Dlui. Hans Gacinsky”. Nu sunteți dvs.? E pentru dvs. dacă
așa scrie.

Hans: Bine, măi!

Petrov: Ce credeți că e, Șefu’?

Hans: Habar n-am. Ce… sunt ghicitor în stele? Am cerut să-mi fie trimise lucrurile, atât. Da’ de
unde să știu eu ce-i în fiecare pachet? Nevastă-mea, ea s-a ocupat de tot!

Petrov: Ce-o fi?

Hans: N-auzi mă, ești surd? Da’ curios mai ești… O fi ceva important, dar mie îmi scapă. Gata!
Mai e ceva de adus?

Petrov: Nu. Cred că ăsta-i ultimul. (citește pe o foaie): 12, 13… da… și-apoi, nu mai scrie nimic
aici. Ăsta-i ultimul.

Hans: Vezi? O întreagă viață. Toată viața mea a încăput în cutiile astea ciudate, în 13 cutii.

Petrov: Viața de până acum, adică.

Hans: Așa o fi.

Petrov: Sigur ați mai lăsat ceva pe-acasă, prin țara dvs. de origine, adică.

Hans: Nu prea cred!… Hai, că s-a făcut târziu, trebuie să-nchid aici.

Petrov: Nu deschideți totuși cutia asta mare? Vine tocmai de departe. Scrie: “Fragil”.

Hans: Toate vin din același loc.

Petrov: A traversat o grămadă de lume până-aici.

Hans: Ce-i cu tine azi, Petrov? N-auzi că mă grăbesc? Doamne, ce târziu e! Trebuia să fiu la
nenorocita aia de întâlnire.

Petrov: La… întâlnirea cu patronu’?

Hans: Întocmai! Vine o dată pe an aici, în țara asta pustie, iar eu să lipsesc!?

Petrov: Păi, de ce să nu vină? Doar el e patronul!

Hans: Și totuși, mi se pare că vine prea rar.

Petrov: Păi, nu vine rar? Viziteză câte-o fabrică, două, o dată pe lună. Vă dați seama câte drumuri
face Dl. K. pentru toate fabricile sale? Vede 24 de fabrici în 12 luni. Asta-i muncă multă…

Hans: Văd că te pricepi la calcule. Bine, cheamă-i înapoi pe băieți! Repede!

(Petrov se repede afară din scenă.)

Petrov: Veniți înapoi! (fluieră) Hei! Șefu’ vrea să deschidă pachetul cel mare!

Hans: Da’ bine ți-ai mai intrat în rol Petrov! Tonul ăla a fost perfect.

(Intră băieții.)

Hans: Deschideți-mi asta!

(Băieții încep să bată în șipci și să le îndepărteze pe rând.)

Hans (privind mirat la muncitorii care desfac cutia): Cine știe ce trăsnaie de-a nevesti-mi!

(Se bate în șipci, se încearcă îndepărtarea lor.)

Petrov: Cât despre patron… domnul K… nu sunt fabricile domnului? “L&K”, afacere de multe
zeci de milioane pe an, din exploatarea țărilor sărace, ca aici, în Africa.

Hans: Lasă asta! Bine că vine să vadă ce-i de văzut. Măcar o dată pe an!

Petrov: Și pentru cele 24 de fabrici ale sale are 24 de responsabili financiari…

Hans: Eu sunt unul dintre ăștia 24!

Petrov: Dumneavoastră unul dintre cei 24, eu unul dintre ceilalți 5.000, iar băieții ăștia, trei din
40.000 de angajați per total.
Hans: Ce-i cu calculele astea pe capul tău?

Petrov: Habar n-am; încerc să văd cum stau lucrurile. Doar știți că de câte ori vine pe-aici domnul
K., nu se-ntâmplă mai nimic.

Hans: Și ce-ar trebui Petrov, să se-ntâmple?

Petrov: Știu și eu…

Hans: Salariile nu ni le mărește nimeni, băiete; nu acum, n-auzi? Lumea e în criză!

Petrov: De când m-am născut eu, tot în criză! (spre băieți): Haideți băieți, nu mai măsurați atâta.
Domnul Gacinsky se grăbește! Ridicați odată capacu’ ăla!

Hans: Păi asta e ideea; să fim într-o criză perpetuă.

Petrov: Eu nu mă refeream la asta, să se schimbe!

Hans: Dar la ce? Ce să se schimbe pe-aici?

Petrov: Nu știu… vorbesc și eu aiurea.

Hans: Nu mai vorbi, că nu-i timp!

Petrov: Ia te uită!…

Hans: Ce Petrov, ai ghicit?

Petrov: Chiar nu-mi dau seama ce e înăuntru.

Hans: Ia să vedem…

Petrov: Cum de nu m-am gândit? O pianină, tocmai aici, la capătul lumii.

Hans: Doamne Dumnezeule! Ce-o fi fost în capul neveste-mii?! A înnebunit de-a binelea! Ce
dracu’ să fac eu cu un pian, aici?!

Petrov: Lăsați Șefu’ nu vă supărați pe ea.

Hans: Nu mă mai lua atâta cu șefu’, șefu’…

Petrov: Bine dar… puțină muzică, nu strică. Poate i-o face plăcere domnului K. s-audă pe-aici
sunetul pianului.

Hans: Dacă mai vorbești tâmpenii, îți trag o mamă de bătaie… Cine dracu’ să cânte la pian? Eu?!
(Petrov se face mic în spatele pianului și face semn celor trei haidamaci să părăsească încăperea.)

Petrov: Să trăiți! Ia uitați, aveți și o scrisoare!

Hans (supărat): Dă-o-ncoa’! (Îi ia scrisoarea și citește): “Scumpul meu ți-am trimis pianul cel
vechi al bunicii. Nu i-am mai găsit rostul pe-aici. Cred că… îi va fi mai bine sa stea cu tine. Cum
noul apartament e la etajul 40, cine să-l fi urcat așa sus? Doar știi și tu… liftul e îngust, iar pianul
ăsta hodorogit… copiii tot nu mai cânta la el. Sper să apreciezi! A propos… ce-ți mai fac oasele,
dar reumatismul?” (Hans întrerupând cititul scrisorii, bâiguie): Ce dracu să-mi facă!? (continuă
cititul): “Ce bine că locuiești mereu la mare. Nu-i așa că-ți priește căldura? Te asteptăm cu dor și
drag, iar când vei dori să te-ntorci, nu uita de fluierele pentru Teodorius.”

Petrov: (încet): … “fluierele pentru Teodorius”. Ce frumos scrie!…

Hans: Cum naiba să fi uitat tocmai de ele!? (continuând să citească): “P.S. Bunica a murit…”

(Tăcere)

Hans: Ai auzit, Petrov? Mi-a murit bunica.

Perov: Îmi pare rău Șefu’. Condoleanțe!

Hans: Tocmai am aflat! Nu mai aveam pe nimeni în afară de bunica!

Petrov: Nici măcar pe soția dvs.!?

Hans: Ai văzut cum am aflat? A fost trecută la post-scriptum…

Petrov: Da, Șefu’.

Hans: Mă enervează că-mi spui “șefu’” și nu știu de ce.

Petrov: De ce?

Hans: Cum de ce? N-am vrut deloc să devin șef peste depozite de pești morți, înțelegi? Iar gândul
că am ajuns unul, mă scoate din sărite.

Petrov: Ciudat! Și cum să vă spun de-acum înainte? Că nu vreau să vă supăr…

Hans: Spune-mi domnul Gacinsky și atât; sunt polonez de origine!

Petrov: Eu rus, dvs. polonez...

Hans: Ai văzut, suntem aproape frați.

Petrov: Și cum ați ajuns tocmai aici, în Africa?

Hans: Părinții mei au emigrat în Statele Unite când aveam 15 ani, dar o parte din viața mea a rămas
tot acolo, în Polonia; și din State… am aterizat aici, angajat pe normă întreagă.

Petrov: Bunica dumneavoastră poloneză… cânta la pian?

Hans: Biata bunică-mea! De ce mi-ai adus aminte de ea? Cânta și încă cum… la pianul ăsta!
Realiza turnee muzicale prin toată Polonia. Ce vremuri!… Bunica era o femeie extraordinară,
frumoasă, cu un păr roșcat, lung până la genunchi. Avea niște ochi mari și expresivi, iar când te
privea… parcă totul ardea în jurul ei. Ia uite ce repede se scurge viața și tocmai atunci când crezi
că trece greu, trece cel mai repede.

(Gacinsky începe să caute febril printre pachetele de lemn.)

Petrov: Lăsați, dle Gacinsky, bănuiesc că era bătrână din moment ce și dvs. sunteți… am vrut să
spun…

Hans: Da, Petrov, ai spus-o bine; un bărbat care se apropie de 50 de ani, nu mai e tânăr, și totuși,
nici chiar bătrân, nu e! Nu-i așa? Dar tot nu înțeleg ce-o fi fost în capul soției mele ca să-mi trimită
pianul tocmai acum și tocmai aici?

Petrov: E clar c-a vrut să se debaraseze de el.

Hans: Ai dreptate! Pianul ăsta e un simbol pentru familia noastră. Ne-a purtat mereu noroc. A fost
martor la cele mai importante evenimente din viața noastră, martor la nunți, botezuri și
înmormântări. Era un spectator tăcut. Acum când mă gândesc bine, îmi dau seama că-l consideram
o persoană. Participa. Când vorbeam cu mine însumi, chiar și în gând… părea că mă ascultă.

Petrov: Ați cântat vreodată la…

Hans: Niciodată; am refuzat categoric. O singură dată, bunica a vrut să mă învețe și i-am trântit
capacul pianului peste degete.

Petrov: Dur!

Hans: Am fost un copil rău, recunosc. Bunica săraca, m-a crescut. Și ce timpuri ingrate erau…
Săraca, i-ar fi plăcut să devin pianist. Spunea că pianiștii sunt ființe delicate, au degete fine. Dar
uite-te acum! Degetele mele sunt murdare, tăbăcite și arse de soare. Put a pește și a untură!

Petrov: Ce,… nu-i bine? Nu-i fabrică de pește?

Hans: E… !

(Gacinsky tot caută ceva, printre pachete.)

Petrov: Da’ ce căutați, dom’le Gacinsky?

Hans: Caut o fotografie, dar nu găsesc nici una. Ah, nevastă-mea!… Mi-a trimis fel de fel de
fleacuri, dar nici o poză cu familia… Știi care e rolul fotografiei?

Petrov: Care?

Hans: Să țină puțin în frâu dihania asta numită “timp”, care ne tot roade. Ia uite… fel de fel de
fleacuri și nici măcar o fotografie!…

Petrov: Nu-s acolo?

Hans: Unde?

Petrov: Acolo!

Hans: Ce anume?

Petrov: Fotografiile! Nu cumva sunt în… pachetul ăla mic?

Hans: Nu, aici sunt doar niște peruci. Mi le-o fi trimis din greșeală.

(Petrov râde.)

Petrov: Ia să văd! Perucile dvs.?

Hans: Cum ale mele, nebunule? Ale ei!

Petrov: Arătați-mi-le!

(Hans îi dă pachetul cel mic și Petrov îl deschide febril; probează perucile, una câte una.)

Hans: Oare ce-a făcut cu ele? Le-o fi aruncat?!

Petrov (probând perucile): N-aveți nici măcar o poză cu copiii dvs.?

Hans: Dă-ți jos peruca asta! Te strâmbi ca o maimuță! Dacă intră cineva?

Petrov: Stați liniștit, dom’le Gacinsky! Au plecat toți. E ora mesei.

Hans: Așa tânăr cum ești și cu trupul tău de muiere, or să-ți iasă vorbe! Că știi… băieții ăștia, de
atâta timp pe vapoare, prin halele astea împuțite pline cu pește, departe de soții, au flămânzit.
Înțelegi ce vreau să spun… Iar populația băștinașă e plină de sida și de sifilis!

Petrov: Doamne ferește, dom’le Gacinsky, ce vreți să spuneți?!

Hans: Exact ce-am zis și nu-mi mai spune dom’le Gacinsky!

Petrov: Păi tocmai ați zis să…

Hans: Spune-mi mai bine Hans!

Petrov: Desigur, domn’ Hans!

Hans: Așa… unde eram?

Petrov: O plângeam pe bunica dvs. Și mama dvs… ?

Hans: Mama, ce-i cu ea? A plecat cu altul, cu un colonel de securitate. Ne-a părăsit! Dar aveam
deja 18 ani. Așa că… mai contează?

Petrov: Și soția dvs.?

Hans: Și ea tot poloneză. Ne-am întâlnit în Statele Unite la o manifestație pentru drepturile
emigranților. O vreme am trait fericiți. Apoi s-a saturat de tot balamucul și s-a reîntors în Polonia
cu tot cu Teodorius… fiul nostru. Da’ eu n-am mai vrut să mă întorc cu ea. O vizitam în Polonia-
mai întâi de trei ori pe an, apoi de doua ori, apoi…

Petrov: Cum era dom’le Gacinsky, adica Hans, domnule Hans în Polonia… în Polonia copilariei
dvs.? Cum era pe-atunci adică?

Hans: Era greu. Uite, de pildă… tu când te-ai născut?

Petrov: După ’90!

Hans: Păi atunci, n-ai cum să știi cum era înainte de ’90.

Petrov: Povestiți-mi!

Hans: Era greu înainte de ’90, dar a fost și mai greu după! Paradoxal, dar așa e, înțelegi?

Petrov: Cum adică?…

Hans: Adică… e greu de explicat! E exact ca situația asta cu pianul… absurdă! Cum să trimiți un
biet pian, un pian cu suflet, peste mări și țări… atât de departe, pe deasupra lumii, să traverseze
toată Marea asta Roșie?… Și de ce? Fiindcă nu reușești să-i faci un loc în lumea ta! Ar fi stat
oriunde pianul ăsta saracu’; nu e pretențios! Vezi? La fel de bizară e și lumea de azi în raport cu
cea de ieri. Absurditatea nu ne-a părăsit niciodată, doar încercăm să găsim o logică în haos.

Petrov: Așadar?

Hans: Zău, măi Petrov, dacă n-aveai un nume așa impunător, care sună atât de bine în comparație
cu al meu, nici că m-aș fi uitat la tine. Nu știu de ce, dar mi te-ai lipit de suflet și iată că-mi pierd
timpul vorbind cu tine. Ești prea vorbăreț!
Petrov: Ei haideți, știu că din când în când și dvs. vă face bine o pauză, mai ales atunci când vorbim
despre familia dvs.

Hans: Da, măi băiete… o pauză face întotdeauna bine. Ce să-ți spun? Mi-a rămas un pic inima
acolo, în Polonia mea. Mai întâi pentru că în acele vremuri mi-am trăit copilaria și știi bine că
nimic nu-i mai frumos în viața unui om decât copilaria. Apoi, pentru că un copil are acest dar
binecuvântat de a transforma, de a înfrumuseța urâtul, de a găsi o funcție inutilului. Poate că, din
punctul ăsta de vedere sunt subiectiv; dar cum altfel aș fi putut să cunosc lumea, dacă nu prin
prisma subiectivismului și a propriilor mele limitări? … Între lumea mea de ieri și cea de azi sunt
hăuri de netrecut.

Petrov: Deci, cum era viața în Polonia de altădată, sub comuniști… ?

Hans: Mohorâtă, tristă... Totuși, în pustiul ce domnea, unii reușeau să rămână curați. Poate în
virtutea inerției.

Petrov: Existau și mai puține mijloace care să-i murdărească…

Hans: Adevărat! Și în ciuda deznădejdii, mai găseai oaze de bucurie adevărată. Îmi amintesc de
pildă cum tata mă plimba pe sanie, pe podul cel mare, prin troienele uriașe de zăpadă; în jur nu
mișca nimeni și nimic... Nimic nu ne tulbura liniștea. Tot plimbându-ne, luna însăși înghețase ca
într-un ocean de cristal. Era atâta zăpadă în jur, încât noaptea era ca ziua, iar stelele își aureau
cântecul în ramurile sculptate de ger. Iartă-mă, am plecat departe!… Nu asta doream să-ți spun
despre Polonia mea.

Petrov: Asta-i deja poezie!

Hans: O poezie era și viața noastră. Ce știam noi de… economie de piață, de lupte interne, de
bursă, de creșterea sau descreșterea salariilor? Îmi amintesc de casa copilariei mele, de camera
albastră… de pianul meu... Când veneam de la școală, țin minte, aveam timp să desenez copacul
cel mare din grădina noastră. Vara soarele stătea prins de crengile lui, iar când apusul vopsea cerul
în violet, copacul devenea un moș cu barbă aurie, așa cum voi fi și eu peste câțiva ani. Primăvara,
copacul era verde și răspândea mirosuri atât de fragede încât toată străduța noastră cu garduri din
lemn colorat, fremăta de voioșie. Fetele se legănau amețite în poartă, îmi zâmbeau și când aveau
prinse flori albe în codițe, știam că erau îndrăgostite. În zilele ploioase, copacul meu se supăra și
arunca în toate părțile, crenguțe de tot felul. N-a încetat niciodată să ne protejeze... copacul. Am
aflat că, atunci când au venit capitaliștii, l-au tăiat. Ziceau că e un pericol public, fiindcă potrivit
cercetărilor lor, era gol pe dinăuntru și-ar fi putut cădea oricând peste vreo mașină… Dar eu
știam… copacul nu era gol, era plin de cântecele și amintirile despre primăvară, plin cu toată
dragostea noastră, cu șoaptele pianului și râsetele de copii fără griji…

Petrov: Ce frumos povestiți!…

Hans: Cine-ar fi crezut atunci că visele mele mă vor purta atât de departe de Polonia… tocmai aici,
în țara asta sărată și uscată din nord-estul Africii? Oare de ce-am plecat atât de departe?
Petrov: Păi, nu sunteți dvs. principalul responsabil financiar al uneia dintre cele mai mari
corporații? Nu pentru asta?

Hans: Știi, Petrov… uneori am senzația că ești cam sărac la minte; dar asta e doar o impresie…
Băiete, tu poți mai mult, crede-mă!

Petrov: Șefu’, adică… domn’ Hans, dacă nu eram convins că pot mai mult… n-aș fi venit până-
aici; și, să fiu sincer, nici n-am prea avut de ales. Că dacă ziceam “nu”… muream de foame până
acum, pe cine știe ce stradă a Philadelphiei; luau pe altul, tot pe același salariu… și salariul, nu-i
tocmai rău: 900 de dolari pe lună, în condițiile în care am cazare și masă asigurate! Totul e să-mi
strâng banii cât stau aici… că doar, pe ce să-i cheltuiesc? N-am văzut nimic să-mi placă!

Hans: Ce să-ți placă puștiule, aici? Doar nu drogurile? Ce să-ți placă: sărăcia, căldura, sau poate
câte-o femeiușcă cu pielea ca abanosul!

Petrov: Ptiu, (scuipă-ntr-o parte) Nu!… Mie nu-mi plac astea; chiar nu-mi plac! Poate nu sunt eu
așa inteligent, poate nu-s școlit… dar negresele… nu le suport!

Hans: Doar nu ești rasist?

Petrov: Rasist? Eu? Doamne-ferește! Nici în ruptu’ capului! Am văzut ce orori s-au întâmplat din
cauza rasismului… Sunt atâtea emisiuni din alea, cu evrei deportați... mai multe decât cu negri sau
cu țigani! Ce… ăia nu erau oameni? Ce, ăștia, africanii de-aici, nu-s tot oameni?

Hans: Păi tocmai!

Petrov: Păi sunt! Prin urmare, nu prea înțeleg de ce le luăm tot peștele ăsta împuțit… Chiar pe tot,
domn Hans?! Chiar pe tot?

Hans: Ce te miri așa?

Petrov: Luăm prea mult pește de-aici și bieții băștinași au rămas complet fără!

Hans: Asta-i treaba noastră, să luăm peștele băștinașilor; tot peștele, dacă trebuie!

Petrov: Adică, domnul K., patronul ne plătește pentru furt?!

Hans: Mergi cam departe. Domnul K. investește aici. Peștele ăsta, doar știi… nu iese singur din
mare.

Petrov: Și vi se pare corect?

Hans: Ce anume? Zi, Petroave!

Petrov: Dacă băștinașii ar ieși în larg după pește, i-ar împușca! Tot ai noștri! Că cică n-au voie să
pescuiască în apele închiriate de domnul K. iar patronu’ a închiriat cam peste tot pe-aici!
Hans: Petrov, de când te interesează pe tine politicile? Poate că ți-ai greșit meseria. Ascultă, aici
nu ne plătește nimeni să judecăm ce-i corect; și-apoi… e atâta incorectitudine în lumea asta, încât,
ce se întâmplă pe-aici, e-un fleac. Uite, mai deunăzi, auzeam la radio că un nebun ar fi ieșit cu
mitraliera pe un stadion și ar fi împușcat vreo 40-50 de oameni.

Petrov: Nu mai spuneți?! Iar? Pe asta n-am auzit-o. Unde anume s-a întâmplat?

Hans: Cum adică unde? Tot acolo!

Petrov: Tot acolo, adică… tot acolo?

Hans: Da! Așa încât, ce să ne mai mire ce se întâmplă într-o biată fabrică de pește?

Petrov: Da’ sunt tone de pește…. Domn’ Hans. Unde se duc toate? Că pe feriboturi, atunci când
se asamblează loturile, nu scrie nimic.

Hans: Cine știe? Se duc undeva, nu? Nu plătește domnul K. degeaba… Cineva îi rambursează
cumva transporturile. Ce întrebare mai e și asta? Aici se fac bani grei…

Petrov: Eu observ! După-amiază când îmi fac rondul văd cum îmbarcă și cum închid halele… în
mare secret! Ridică containerele unul câte unul, apoi lăzile vin grămadă… și securizează halele.
Dar nu văd niciodată nimic scris, nicăieri.

Hans: Să știi că ai dreptate, nici nu m-am gândit la asta; și lucrez de-atâta timp aici…

Petrov: Vedeți? Prin urmare… unde se duce tot peștele ăsta?

Hans: Măi, da’ deștept mai ești. Cum de ți-ai dat seama și eu n-am observat până acum și credeam
că am spirit de observație? Nici eu nu știu să fi văzut vreodată ceva scris pe ușile astea mari de fier
ale încărcăturilor, nici pe vagonete, nici măcar pe cutiile alea semnate cu X și 0. Înseamnă că
destinațiile sunt secrete!

Petrov: Păi vedeți? Da’ oare de ce?

Hans: Nu știu! Nu mă atrage în nebunia asta. Trebuie să existe un răspuns simplu. Ce, Doamne,
iartă-mă?! De ce crezi că nu-i nimic scris pe nicăieri? Nici o destinație, nici un nume?...

Petrov: Poate pentru că ceea ce fac ei aici, e ilegal!

Hans: Ssst! Exagerezi! Ce-ți veni așa, deodată? Crezi că, din poziția ta de om sărac, singur, inocent,
ai vreun drept să judeci, să rezolvi enigme, enigme ce nu-ți sunt ție destinate, să acuzi? Ai vreun
plan când faci asta? Ai vreun drept să găsești răspunsuri?

Petrov: Nu am? În fine… Ce știu eu? Vedeți cum ne-am îndepărtat de la subiect?

Hans: Exact! … Care subiect?

Petrov: Cel cu bunica dvs.

Hans: Ah! De ce mi-ai adus aminte?! Uitasem!… Nu pot să cred că a murit bunica! Am tot vrut s-
o văd anii ăștia, dar eram mereu ocupat. Am fost mereu aici, la capătul pământului… și uite că s-
a dus! Toate lucrurile importante au trecut pe lângă mine, în timp ce eu acordam atenție
fleacurilor…

Petrov: V-ați întristat. Nu vă întristați, domn’ Hans; cu toții ne ducem…

Hans: Să-ți spun sincer, nu mă tem de moarte; ar fi ultimul lucru de care m-as teme.

Petrov: Nu vreau să fiu indiscret… dar, de ce anume vă temeți?

Hans: Mă tem… de… degringoladă, de răul accidental, cel care vine din prostie și indiferență. Mă
tem de mine însumi uneori, și de greșelile pe care le-am făcut datorită naivității. De fapt, n-am
avut niciodată timp să reflectez cu adevărat,… să înțeleg de ce să-mi fie teamă. Poate că tocmai de
asta mă tem, de momente ca acesta, momente de confuzie interioară în care mă trezesc că sunt
inutil, mic pentru mine însumi și pentru ceilalți, că viața mea poate fi oricând înlocuită cu alta, sau
cu a altcuiva; că s-ar putea oricând ca în locul meu, să apară altcineva.

Petrov: Vă temeți de asta?

Hans: Mă tem și de piane, ca ăsta, apărute din senin, venite din locurile uitate ale trecutului. Piane-
simbol, ca o umbră aparută să-mi reamintească ceva ce tocmai uitasem. Viața are darul ciudat de
a ne aminti atunci când uităm, aspecte esențiale care nu trebuiau trecute cu vederea. Iar pianul ăsta
e un călător pustiu pe o mare a trecerii, ca această Mare Roșie. Iată, a decis până la urmă, să-mi fie
aliat. Pare singurul dispus să-mi împărtășească o poveste adevarată. În rest, doar ruine.

Petrov: Într-adevăr, dacă mă uit bine la pianul dvs., îmi dau seama că e diferit de restul, diferit de
toate lucrurile din jur.

Hans: Vezi? Această culoare roșiatic-maronie, lucrătura asta fină a lemnului de bună calitate,
micile basoreliefuri aplicate aici, locașurile în care stăteau atârnate altadată sfeșnicele pentru
lumânări, luciul ăsta, chiar și mirosul de fum amestecat cu parfumul de roze, amprentă a fineții, a
mânecilor din tafta sau mătase, care se așezau deasupra… toate astea îl fac să fie diferit. Nimic nu
i-a bruscat existența, nu vezi pe el urme îndesate de țigară, ca pe-acest birou muncitoresc cu iz de
slănină și unsoare; nu vezi o zgârietură de prost gust, doar amprente ale unui trecut miraculos,
năucitor, fugind în viteză pe lângă noi, ca o iapă albă ce prinde-n fuga sa lumina… Petrov, dă-mi
o lanternă!

(Petrov se caută prin buzunare și scoate o lanternă mică.)

Petrov: Ia uitați, o aveam chiar aici. De când tot caut lanterna asta? Și am găsit-o abia acum.

Hans (urmărind luciul pianului, cu lanterna): Ia uite, vezi? Pianina asta veche de 150 de ani îmi
aduce și acum liniște. Cum poate, oare? Ia să vedem!
Petrov: Ce căutați, domn’ Hans?

Hans: Mă uit să văd dacă găsesc amprentele…

Petrov: Ce amprente?

Hans: Amprentele bunicii, ale mamei… poate că le găsesc pe-aici pe undeva, prin carnea
neumblată a acestei fecioare bătrâne din lemn.

Petrov: Vedeți ceva?

Hans: Nu-mi dau seama, e cam întuneric. Dacă-am scoate-o afară?…

Petrov: Glumiți! O fi ea frumoasă, dar e a naibii de grea! Asta, mâine! E trecut de ora 17 și băieții
au terminat de mult lucrul pe ziua de azi.

Hans: Știu… știu… Ce repede trece timpul ăsta! Abia ne-am întâlnit și zici că-i ora 17?

Petrov: Da, domn’ Hans!

Hans: Ora 17, deja!?

Petrov: Da!

Hans: Doamne, unde mi-a fost capul?! Am uitat! M-am luat cu vorba și era cât pe ce să ratez
întâlnirea.

Petrov: Mai aveți o oră!

Hans: Doar o oră și trebuie să pregătesc toate rapoartele alea, lua-le-ar naiba! Și tu, ce stai așa și
te uiți la mine? Dă-mi cheia!

Petrov: Care cheie?

Hans: Cheia pianului ăstuia; vezi unde e!

(Petrov caută febril.)

Petrov: Unde să fie, domn’ Hans?

Hans: De unde să știu eu? Eu am adus pianul aici?!

Petrov: Aveți dreptate!

Hans: Ia vezi în scrisoare… vezi dacă nu cumva nevastă-mea a pus-o în scrisoare!

(Petrov caută cheia în scrisoare.)

Petrov: Aici e, domn’ Hans! Ați avut dreptate!

Hans: Dă-mi-o!

(Petrov îi dă cheia. Hans se chinuie să deschidă capacul pianului.)

Hans: Așa…

Petrov: Reușiți, domn Hans?

(Hans deschide în fine capacul. Stupoare.)

Hans: Petroave, vezi și tu ce văd eu?

Petrov: Cred că văd același lucru, deși nu sunt sigur…

Hans: Pianul ăsta n-are nici o clapă! Degeaba m-am chinuit să găsesc cheia, nici măcar o clapă!

Petrov: Nici una!

Hans: Dar cum e posibil?

(Petrov dă din umeri)

Hans: Îngrozitor!

(Hans se ține cu mâna de inimă. A pălit brusc.)

Petrov: Șefu’ adică,… domn Hans! Ce D-zeu, merită să vă faceți sânge rău pentru asta?

Hans (smiorcăindu-se): Biata noastră fecioară bătrână!… A rămas știrbă!

Petrov: Așa e… dar, pe de altă parte… bunica dvs. nu era oare și ea, tot știrbă?

Hans (enervat): Taci, Petrov! Ce legatură are pianul cu dantura bunicii? Și în plus… bunica nu era
fecioară! Adică, legatură are, dar nu chiar în halul ăsta! Ce, nu vezi că sunt tulburat?!

Petrov: Sigur, domn’ Hans. Văd domn’ Hans.

Hans: Și nu-mi mai spune “domn’ Hans”; sună disonant. Spune-mi…

Petrov: Cum?

Hans: Habar n-am; nu-mi mai spune în nici un fel!

(Petrov tace, bosumflat.)

Hans: Ce poveste!… Da’ are vreun sens? Cum să-mi trimită o pianină fără clape? De ce!? Și tu
stai și te uiți la mine… Tocmai acum taci?! Spune ceva!

Petrov: S-or fi gândit că așa e mai bine.

Hans: Cum?!?

Petrov: Se știe că omul bătrân devine la un moment dat inutil, ca un obiect de mobilier vechi,
căruia nu-i mai găsești loc în casă. Pianul fără dinți e un fel de paralelă-simbol cu omul bătrân.

Hans: Și ce-i cu asta? Ce legatură are asta cu mine? Nu Petrov, acesta-i un act de cruzime, un act
de vandalism pe care bietul instrument l-a suferit fără să aibă vreo vină! Ce monstru cu chip și
minte de om, a putut face una ca asta, și de ce?!

Petrov: Poate că s-a întâmplat demult și nici nu v-ați dat seama. Poate că pianul dvs. era deja
desfigurat, mai înainte ca dvs. să plecați spre America.

Hans: Nu-i adevărat! M-am intors de multe ori în Polonia dupa 90’ iar când plecam- pianul era de
fiecare dată în perfectă stare. Îmi amintesc destul de bine de ziua aia, ziua plecării în State: făcusem
o tură prin vechea casă… eram fericit. Aveam pașaportul în mână, vizat. Toate erau la locul lor.
Nimic nu mi-a atras atenția în mod negativ; nici măcar nevastă-mea, nu mai vorbesc de Teodorius,
care mă privea așezat într-o poziție impecabilă, în colțul ușii. (…) Ce vrei să spui? Că nu mai
percep bine realitățile timpului? Că nu observ ce se întâmplă în jurul meu? Vrei să spui că trăiesc
pe-o insulă și nu mai simt ce se petrece cu noi?

Petrov: Sunt convins că observați ce se petrece pe continent, sau chiar și pe această insulă, sau mai
precis aici, în această fabrică; dar poate că n-ați văzut bine taman în casa dvs., în familia dvs.!

Hans: Petrov! Acum gata! Ai mers prea departe!

Petrov: De ce? Încerc să aflu cauza; se prea poate să nu fi văzut bine când ați plecat, să nu fi înțeles
de ce ați plecat, și de aceea poate soția dvs. a smuls clapele pianului, de furie!

Hans: De ce? Tot nu-nțeleg!

Petrov: De furie!

Hans: Imposibil! Pianul era sigilat când am plecat!

Petrov: Era și soția dvs.? Adică, am vrut să spun….

Hans: Desfigurat, ăsta-i cuvântul. Vai bietul pian, biata bunică-mea. Dacă-ar fi văzut pianul într-
așa un hal, ar fi înnebunit. Mai bine c-a murit! Și dacă totuși nu murise și a văzut… înseamnă că
de aceea a și murit!
Hans (rămâne deasupra pianului, îmbrățișând pianul, fără să se miște): Pe dracu’ degeaba alerg
mă lupt cu timpul care-mi pune piedici. Caut să fac tot soiul de calcule aproximative, formula
ideală pentru a mă face plăcut, util în inutilitate, pentru a-i atrage atenția domnului K., domnului
L. sau domnului S. Din teamă fac toate astea, din teama de a nu pierde acest nenorocit job. Și
pentru ce trăiesc eu pe jumătate? Pentru ce mă chinui de atâția ani în această țară împuțită,
plictisindu-mă, privind mereu aceeași priveliște ternă?

Petrov: Întâlnirea cu domnul K….

Hans: Da, Petrov, da! Strigi mai tare decât țicăitul ăla amarnic al ceasului.

Petrov: Dar ați spus că…

Hans: Taci și spune-mi: “domnule Gacinsky!”, ai înțeles? De-acum sub nici o formă să nu mi te
mai adresezi altfel!

Petrov: Da, să trăiți!

Hans: Lasă… lasă glumețule, lasă că mai vorbim noi! Uneori prea mă iei peste picior și știi prea
multe despre mine…

Petrov: Nu, vă asigur că…

Hans: Lasă că eu nu sunt prost; sunt dintre cei care-și dau seama. Unii sunt proști, iar alții o fac pe
proștii ca să tragă foloasele.

Petrov: Vă asigur că…

Hans: Nu mă mai asigura de nimic că mă asigur de ce trebuie și singur. Închide dracului pianul
ăsta, pune lacătul, închide capacul și cutia. Nu vreau să se atingă nimeni de el, ai înțeles? Nimeni!
Cu toate că…

Petrov: Ce anume, domnule Gacinsky?

Hans: Mai sunt de rezolvat două enigme…

Petrov: Da? Care-s acestea?

Hans: Patru, dacă mă gândesc bine: Cine dracu’ mi-a desfigurat pianul și de ce?

Petrov: Asta-i una.

Hans: De ce dracu’ n-am văzut ce se petrecea în casa mea?

Petrov: Asta-i a doua!

Hans: De ce mi-am părăsit familia, soția și țara?

Petrov: E…asta-i a treia! Și a patra?

Hans: Îmi ții socoteala acum, Petroave? A patra: unde se duc peștii ăștia?

Petrov: Asta-i cea mai tare dintre toate!

(Hans iese furios din scenă, în timp ce Petrov închide bine capacul pianului. Lumina se stinge
gradat).

Scena 2

(Hans se întoarce de la ședință obosit și plictisit. În baraca sa, lângă pian tot Petrov.)

Hans: Iar te ții după mine ca o cățea leșinată? Ai mâncat ceva azi, măi băiete? Că de dimineață tot
vorbești într-una, fără folos. De descarcăt ai descarcăt toată ziua, de cărat ai carat; te-am trimis să
umbli după facturile alea. Atâtea hârtii ne umplu azi birourile, numai calcule și iar calcule…

Petrov: Nu vă faceți griji pentru mine. Da’ de ce v-ați întristat din nou?

Hans: Păi n-ai auzit discursul d.lui K.? N-ai băgat de seamă?

Petrov: Cum să nu?… Spune aceleași lucruri de fiecare dată. Cine-l mai aude? “Lumea e-n criză”
a spus, dar asta știam. “Nu mai sunt bani”, și asta știam. Da’ dacă nu mai sunt… de ce să-i ia de la
oameni cinstiți ca mine?

Hans: Și de unde să-i ia? Lasă Petrov, că n-o să ieși tocmai tu în pierdere…

Petrov: Cum nu?! N-a zis patronul că o să ne taie salariile? De unde-o să taie? Că doar n-o să-l taie
pe-al dvs.? Îl înjumătățește pe-al meu: de la 900 de dolari de care eram mândru, abia dacă voi
ajunge acum la 559… nu 560, ci 559 ceea ce e cam același lucru, dar cu un dolar mai puțin, totuși.
Mă gândesc că la 40.000 de angajați și ceva… toți dolarii ăștia în minus la salariu... înseamnă ceva
pentru economiile domnului K., ce ziceți?

Hans: Ei, Petrov… vei primi doar cu câteva sutici mai puțin…

Petrov (supărat): Erau bune suticile alea… Nu, mie nu-mi convine așa!

Hans: Nu te-nțeleg. Ți-a pus D-zeu mâna-n cap… tocmai ție care n-ai familie, n-ai scoală, n-ai
nimic. Acum e momentul să începi ceva, să strângi și tu un ban… și tu te plângi!

Petrov: Aș strânge dacă aș avea din ce!

Hans: Nu te înțeleg… aici ai casă, ai masă, până și țigările îți sunt asigurate. Nu ți-am dat eu atâtea
pachete de țigări până acum? Ia vezi… câte s-au strâns în doi ani de zile? Hmm?

Petrov: Domnule Gacinsky…

Hans: Lasă măi băiete, nu te mai supăra… supărările îmbolnăvesc inima, mai ales o inimă atât de
tânără ca a ta; și-apoi, văd într-adevăr că inima ta e tânără (se apropie de Petrov). Văd că trăsăturile
tale sunt armonioase, ca acelea ale unei muieri; văd că alunița asta din obraz se asortează bine cu
mustăcioara care n-a prea îndrăznit să iasă fiindcă, ăsta e adevărul… încă n-a îndrăznit să iasă (îl
mângâie cu subînțeles pe obraz). Vezi tu… ce multă vreme a trecut de când n-am mai pus mâna
pe un obraz atât de catifelat ca al tău…

Petrov (sare): Mi-am adus aminte, domnule Gacinsky!

Hans: M-ai speriat!

Petrov: Mi-am adus aminte că alaltăieri era luni!

Hans: Așa…

Petrov: Ieri era marți, mâine joi, poimâine vineri!

Hans: Zău, mă înnebunești uneori; și ce-i cu asta?

Petrov: Prin urmare, astăzi suntem miercuri, și sâmbătă plec! Am vapor la ora 16!

(…)

Hans: Tu vorbești serios?

Petrov: Cât se poate de serios, șefu’, adică domnule… Gacinsky.

Hans: Măi băiete, stai nițel! Asta-i o treabă serioasă, asta cu plecatul. Ce adică… demisionezi, sau
cum? Sau…

Petrov: Da! Demisionez!

(Se deschide ușa depozitului și înăuntru intră patronul, Domnul K).

Domnul K: Dragul meu Gacinsky!…

Hans: Domnule K! Vă rog, poftiți, luați loc!…

(Petrov iese, Hans fuge după el.)

Hans: Petrov, așteaptă-mă! Mai avem ceva de vorbit, ai înțeles? Petrov, să m-aștepți!
Domnul K: Am înterupt cumva ceva important?

Hans (revenit, abia respirând): Nicidecum! Vă rog…

Domnul K: Dragul meu, te văd cam obosit… cam neliniștit. Ești bine, Gacinsky?

Hans: Sigur, domnule!

Domnul K: Așadar, ai înțeles; am venit aici ca să-ți clarific lucrurile, să mă asigur că pricepi. Nimic
nu iese, nimic nu intră fără să mă informezi; numără bine fiecare lot, de câteva ori dacă trebuie…
supraveghează, fă calculele, dumneata știi cum! Dacă ești obosit, trimite pe altcineva! Dacă vezi
ceva nelalocul lui, sună-mă! Asta nu-i treabă de copii; și nu uita, poartă armă! De ce n-o porți,
Gacinsky? De câte ori să-ți repet că băștinașii ăștia sunt periculoși?

Hans: Și aici să port armă?

Domnul K: Cum adică?

Hans: Aici la mine?

Domnul K: Gacinsky, cu tine vorbesc! Nu auzi bine? Poartă cu tine o armă mereu!

Hans: Păi nu-i destul că ați împrejmuit locul cu sârmă ghimpată? Asta nu ne protejează de…
băștinași?

Domnul K: Poartă armă, spun asta pentru că-ți vreau binele; nu poți ști ce se întâmplă. Azi e senin
și mâine iese ceva, ceva straniu, neînțeles, care pute și te face să te tulburi în sinea ta, apoi să te
pierzi. Nimeni nu vrea să te pierzi, Gacinsky! De ce să te trezească altul c-o bufnitură, când ai
putea să fii tu cel care preia controlul? Doar ești puternic! Nu te-am învățat eu cum să ții frâiele
astea? Îți mai trebuie altceva?

Hans: Nu!

Domnul K: Și atunci?

Hans: Dar nu m-ați învățat nici cum să apăs pe trăgaci.

Domnul K: Asta înveți singur, înveți din necesitate! Dar ce-ai albit așa? Ce-i cu fața asta de
înmormântare?

Hans: Îmi stă chiar atât de rău?

Domnul K: Schimb-o, mă sperii!

Hans: Dar n-am alta!…

Domnul K: Atunci, schimbă ceva la ea!

Hans: Nu pot, domnule…

Domnul K: De ce?

Hans: Tocmai am aflat că mi-a murit bunica.

Domnul K: Cine ți-a dat vestea?

Hans: Petrov…

Domnul K: Băiatul ăsta se întrece cu gluma! Și era bogată?

Hans: Cine, bunica? Nu!

Domnul K: Ei, atunci… asta da nenorocire!

Hans: Locuia cu nevastă-mea și cu copiii, săraca.

Domnul K: Lasă că nu-i rău; fiecare cu vremea sa, morții cu morții, viii cu viii!

Hans: Doar că… nu știu ce să fac cu…

Domnul K: Cu ce anume?

Hans: Cu toată amărăciunea asta!

Domnul K: Cum adică?

(Hans izbucnește în plâns, plânge ca un copil.)

Domnul K: Vai Gacinsky! Nu te-am văzut niciodată așa… Adună-te, fii bărbat, ce Dumnezeu! Fii
cu băgare de seamă! Dacă faci așa când îți plângi bunica, mă întreb cum faci când te plângi pe tine,
adică atunci când îți plângi de milă?

(Hans izbucnește și mai tare în plâns, apoi brusc se stăpânește și spune printre sughițuri și
lacrimi:)

Hans: Mă scuzați, uneori îmi pierd și eu cumpătul. Nu sunt chiar de fier.

Domnul K: Lasă, lasă… asta vine de la sine odată cu experiența.

Hans: Așadar, ce spuneați de armele alea?

Domnul K: Nu spuneam nimic concret… sper că înțelegi. Nu e ca și cum ți-aș fi spus eu ceva;
ziceam doar, să fii pregătit în caz că! Atât!... Să nu fii tu primul care face un pas înapoi, fiindcă
aici, îți spun eu, și ascultă-mă bine: aici dacă faci un pas greșit, ești pierdut!

Hans: De ce, domnule K.?

Domnul K: Hai, n-am timp de discuții sterile; știi tu mai bine ce-am vrut să spun, n-o mai face pe
inocentul!

Hans: Mă scuzați!

Domnul K: Aici se joacă pe viață și pe moarte, nu ți-ai dat seama? Doar nu-ți voi preda acum o
lecție de economie? Ca unul să câștige, cel puțin zece trebuie să piardă! Așa merge capitalismul.

Hans: Da, știu.

Domnul K: Viața-i o junglă! Multe fiare sălbatice umblă prin ea și atacă fără să anunțe. Dacă-ar
anunța… ar fi altă poveste; măcar ai avea timp să te pregătești sufletește.

Hans (resemnat): Bine, domnule K., am înțeles!

Domnul K: Așa te vreau; sprinten și la datorie, mereu atent, mereu lucid, vigilent!

Hans: Și totuși, nu prea lucid!

Domnul K: Exact… Ai spus ceva?

Hans: Absolut nimic, domnule K…

Domnul K: Dragă Gacinsky… nimic pe lume nu e ceea ce pare, iar dumneata știi asta prea bine.
Tocmai de aceea să nu intrăm în amănunte; astăzi, cine intră în detalii, e pierdut; în afaceri, în
dragoste sau război… tot pierdut. Și-apoi, prea multe detalii omoară ochiul. Să fim vigilenți așadar
și să privim totul de la distanță, distant, adică de departe, din perspectivă! Ce sens ar avea să ne
coborâm privirea în miezul lucrurilor? Ne-am da seama cât suntem de neînsemnați în raport cu
mecanica asta superioară a universului. Nu Gacinsky, pe drumurile vieții se navighează la
suprafață; marinarii buni îți vor spune să rămâi cu corabia mereu deasupra apelor; altfel, te
scufunzi. E simplu!

Hans: Da, domnule K, e evident!

Domnul K: Îmi place de dumneata, te-am preferat întotdeauna; corectitudinea d-tale, ordinea…tot
acest simț al datoriei, al onoarei, cinstea, devotamentul pentru toată această luptă a noastră
împotriva timpului și având ca aliați doar: peștii.

Hans: Peștii?!
Domnul K: Peștii și răbdarea; și nu mă mai domni atâta Gacinsky, că ne cunoaștem de-o viață!

Hans: Și cum să vă spun, că n-aș dori să vă supăr?

Domnul K: Knut… spune-mi Knut.

Hans: Așa dintr-o dată?

Domnul K: Hai Gacinsky, relaxează-te, eliberează-te, ce Dumnezeu? Te cunosc de-o viață, cum
spuneam… sunt douăzeci de ani de când ne cunoaștem. Să bem pentru asta! Pregătește-mi un
pahar, ia-ți și d-ta unul, așa!… Să bem pentru prietenia noastră, cea care durează de exact 20 de
ani. Acum 20 de ani pe timpul ăsta, ai sosit aici… chiar aici în biroul ăsta, cu doi ochi speriați, așa
fin cum ești dumneata și slab și m-ai rugat să te sprijin. Mai ții minte?

Hans: 20 de ani au trecut de când… am venit aici prima oară?

Domnul K: Exact!

Hans: Și eu care credeam că au trecut doar doi… Ce tâmpit!

Domnul K (în timp ce ciocnește paharul de vin roșu cu Hans): E o politică bună asta, să mai tai
câte-un zero din când în când, nu? Când îți convine… (râde, bea, ciocnește) Tu m-ai învățat asta.
Nu așa m-ai salvat acum 10 ani de la faliment? Apoi am învățat singur să adaug zerouri, iar acum,
îmi merg afacerile strună! Știi cum îmi dau seama că îmi merg afacerile? Dorm! Când pun capul
pe pernă, dorm liniștit! Asta înseamnă să ai intuiție!

Hans: Da, mă pricep atât de bine la tăiat zerouri…

Domnul K: Și la adăugat! Gacinsky, nu deveni plictisitor! Ce-i cu depresia asta a dumitale?

Hans: Se observă cu ochiul liber? Și eu care credeam….

Domnul K: Mă pricep la oameni; văd perfect prin ei; știu ce-i apasă, știu de ce au nevoie. Îi simt
pe cei avari sau pe cei lacomi, pe cei slabi... Unii oameni sunt ca peștii, alții ca șerpii, ca mieii, sau
ca șobolanii. Fiecare seamănă cu un animal: unii au pene, alții aripi. Unii au câte puțin din toate.
Pe acest simț mi-am bazat toată cariera politică, și cea de industriaș.

Hans: Eu… în ce categorie intru?

Domnul K: La tine e ceva mai complicat. Așadar,… să revenim. Unde eram? A, te rugam să-mi
spui pe nume: “Knut”!

Hans: Dar Knut… sună atât de abrupt!

Domnul K: Ce… nu-ți place numele meu?

Hans: Cum să nu? Dar e neașteptat… Toată lumea vă cunoaște și vă numește…

Domnul K: …domnul “K”! Știu… Ce trist, nu? Să fii numit după prima literă a numelui și să devii
în timp cunoscut ca o abreviere. Dar asta e!

Hans: Doar nu vă întristează asta, domnule K?

Domnul K: Cum să nu? Ba da! Totuși, mă supără această constantă repetare a unei singure
litere…Numele meu Knut… are o anumită semnificație pentru mine, cel puțin. Mie însumi îmi
spune ceva.

Hans: Ia te uită?! N-aș fi putut să cred că tocmai dvs. sunteți atât de sensibil la asta.

Domnul K: Sigur că sunt!

Hans: Dar bine, acest nume… domnul K. a căpătat în timp o asemenea rezonanță… Nimeni, sunt
convins, nimeni nu se gândește la o simplă literă atunci când vă pronunță numele.

Domnul K: Dar la ce se gândesc?

Hans: “Ka”…”Ka” vedeți? Când repetați, nu vi se pare interesant?! Domnul K. sună atât de baroc,
de misterios, încât are chiar clasă!

Domnul K: Știi ceva Gacinsky, adică Hans, dragă… las-o baltă! Ia nu mă mai zăpăci atâta! Uneori
am senzația că mă iei peste picior!

Hans: Vai, vă asigur că…

Domnul K: Sună baroc și misterios doar fiindcă sunt bogat; putred de bogat! Ia să-l fi numit “P.”
pe Petrov… sărăntocu’ ăla, terchea- berchea, flutură-vânt, fiul ploii? Ia să vezi?! “Băi domnule
“P.”, vi-no-ncoa”! Hmm?

Hans: M-ați convins, de acord!

Domnul K: Vezi? Zău, avem o vârstă, dragul meu. Eu mă apropii de 65, tu te apropii de 55; la
vârsta noastră, totul ar trebui să fie mai simplu, să curgă…și dimpotrivă; totul se complică tot mai
mult.

Hans (tușind): Mă apropii de 50…

Domnul K: Serios, Gacinsky? Ești atât de tânăr față de mine? Aproape că te invidiez. Aveai doar
25 de ani când ai trecut pragul acestui birou, și doar 30 când te-am numit responsabilul meu
financiar?

Hans: Mai contează?

Domnul K: Erai atât de tânăr și ți-am lăsat pe mână toată afacerea de-aici, din Africa de nord-
est…?

Hans: Și n-a prosperat… afacerea?

Domnul K: Ba da, geniule! Totdeauna spun: să ai un doctor bun și un contabil bun… e tot ce-ți
trebuie ca să mori liniștit! Cu un asemenea talent și o asemenea discreție ca a dumitale,… barca
nu se va scufunda niciodată. Să bem pentru asta! (Beau; apoi d.l K. continuă gânditor):… Așadar,
aveai varsta lui Petrov când ai pus piciorul aici.

Hans: Aproape… El e ceva mai tânăr totuși. Și ce-i cu asta?

Domnul K: Nu-i nimic; doar mă gândesc.

Hans: La cine, la Petrov?!

Domnule K: Ascultă Gacinsky… sau să-ți spun Hans? Tocmai pentru că au trecut 20 de ani de
când ne cunoaștem, aș dori să-ți fac o destăinuire…

Hans: Vă ascult.

Domnul K: E ceva important pentru mine și cred că acum am găsit momentul oportun. Tu ești
omul pe care-l caut. Cum să-ți spun… vezi tu? Eu sunt un om puternic, știi asta; mă știi pe mine.
Îmi place să am totul sub control, să știu de azi cum va fi poimâine și de mâine cum a fost
alaltăieri!

Hans: Vă puteți întoarce și în timp!?

Domnul K: Nu fi tâmpit, Hans! Încerc să-ți spun ceva important.

Hans: Spuneți!

Domnul K: Doamne… de-ar fi atât de simplu! Nimic nu-i simplu pe lumea asta, chiar dacă
navighezi la suprafață. Oare de ce? Nu știu cum să încep… Dragul meu, am și eu o slăbiciune, cu
toate că sunt om puternic și în vârstă. Ca să vezi, așa-i viața… nu poți fi de toate laolaltă: și om
politic, și om de afaceri și om… și sfânt… vreau să spun...

Hans: Dar spuneți odată… descărcați-vă!

Domnul K: Păi vezi, acu’ o faci tu pe deșteptul. Bravo, așa te vreau! Ia tu inițiativa! Ah, mă doare
inima… uneori îmi zic că am nevoie urgentă de un doctor; contabili buni am, dar nici un doctor
capabil, nici unul talentat sau discret ca dumneata!

Hans: Deci?

Domnul K: Dragul meu, e atât de simplu… Am fata asta…

Hans: Aveți o fată?

Domnul K: Nu fi prostuț; fiică-mea e mare, are doi copii care sunt și ei mari. Nu!… Am o iubită,
dacă vrei.

Hans: Logic! Cum să n-aveți tocmai dvs?

Domnul K: Iubita asta, nu-i nevastă-mea, desigur.

Hans: La fel de logic mi se pare.

Domnul K: Iubita asta e specială.

Hans: De ce nu mă mir?

Domnul K: Iubita asta e frumoasă!

Hans: Mi se pare corect!

Domnul K: Iubita asta e tânără!

Hans: Da?!

Domnul K: Aici e buba; e cam tânără…

Hans: Păi, câți ani are?

Domnul K: Până-n 18 ani!

Hans: Nu e atât de tânără, dacă ne gândim că majoratul e la 18 ani!

Domnul K: Mai e ceva…

Hans: Ce anume? Mi se pare că până acum, are toate avantajele!

Domnul K: Le are, și nu le are…

Hans: Cum așa?

Domnul K: Iubita asta frumoasă și tânără, nu poate vorbi, e mută. Dar asta nu e prea grav fiindcă
știe să scrie! Adesea îmi scrie cele mai frumoase poeme din lume; e un adevărat talent literar. Iar
noi doi, adică eu și cu ea… comunicăm prin scris.

Hans: Ce plăcut!… Cea mai proastă parte cu o femeie e tocmai gura ei, care toacă, toacă… Femeile
care tac sunt poate ființele cele mai binecuvântate, cele mai armonioase din câte există!
Domnul K: Dar ea nu tace… ea nu poate vorbi! Iubita asta… e specială, îți spun; o să vezi și tu de
altfel, degeaba îmi bat capul acum să-ți explic.

Hans: Cum să văd!?

Domnul K: Fiindcă am de gând s-o aduc aici. O aduc definitiv aici adică! Va sta aici.

Hans: Aici unde?

Domnul K: Aici la d-ta!

Hans: Cum? În… locul ăsta strâmt? În… biroul ăsta sordid al meu, cu iz de pește și slănină?

Domnul K: Ai înțeles bine.

Hans: Dar domnule K…a… adică Knut… și eu….!?

Domnul K: Nu-ți face griji pentru d-ta!

Hans: Cum adică?!

Domnul K: Vei continua să lucrezi pentru mine, desigur!

Hans: A…păi…

Domnul K: Și-ai s-o păzești și pe ea; de aceea o și aduc la d-ta! Dar mi-e teamă că toți marinarii
ăstia cu burți puțind a pește, toți golanii ăștia, muncitori pe vapoarele mele, toți angajații fabricii,
dacă-ar vedea-o… ar fi dispuși s-o înhațe!

Hans: S-o înhațe?

Domnul K: Înțelegi desigur!

Hans: Vai… dar îi judecați greșit pe bieții oameni! Toți au familii, au…

Domnul K: Nu chiar toți! Știi bine că unii sunt aici de 20 de ani și mai bine. De 20 de ani lungi nu
și-au văzut soțiile, și cu toate astea, nu mai pleacă de-aici, de bine ce se simt cu familiile lor!

Hans: E și cazul meu…

Domnul K: Da, însă în dumneata am încredere! Dumneata ești unul dintre cei aleși, puțini dar buni,
cinstiți și curați; un bărbat adevărat. Gata! Așadar, am stabilit! Ea va sta aici, iar d-ta. vei avea grijă
de ea. Ai înțeles?

Hans: Sigur că da…

Domnul K: Bun, acum că am decis asta, pot pleca. Te las cu bine, prietene!

Hans: M-ați numit prieten?

Domnul K: Ei, nu te mira prea tare! Miră-te dar în limitele decenței… Dar să continui să-mi spui
“domnul K.”, în lipsa mea.

Hans: Cum adică în lipsa dvs.?

Domnul K: Hai Gacinsky, ce crezi că nu știu eu cum bârfesc băieții? Înjură de una, de alta, critică,
povestesc… Tu să nu faci așa! Vezi că am pus camere de supraveghere în locuri în care nici nu te-
aștepți; în cele mai sordide locuri. Tu când vorbești cu ceilalți, să spui doar: “așa a spus domnul
K!”. Te învăț de bine, ia seama!

Hans: Desigur!

Domnul K: Bun, am plecat!

(Domnul K părăsește scena.)

Hans (singur): Ce-o fi și cu povestea asta?! N-aveam eu destule pe cap, și acum asta…? Unde-o fi
Petrov? (Hans dă să iasă din scenă): A… aici erai? Asculți pe la uși acum?

Petrov: Ascult, însă de auzit, n-aud!

Hans: Nu era nimic de auzit, darămite de ascultat…

Petrov: V-am spus eu? De câte ori vine, la fel! Ține același discurs de fiecare dată, mai scade
salariile, ne reamintește că lumea e-n criză, dar ne asigură că totul va fi bine. Sunt cuvinte formate
din litere, fără sens, nu sunt vorbe.

Hans: Hm…

Petrov: Unde sunt discursurile oamenilor politici, a economiștilor de altă dată? Unde sunt
discursurile oamenilor? Azi avem prea multe prescurtări, abrevieri… Am devenit cu toții foarte…
matematici, ca să nu spun pragmatici, fiindcă matematica mai conține și ea partea ei de poezie și
nebunie. Cum e posibil oare, domnule Gacinsky?

Hans: Cine mai are nevoie azi de discursurile de altă dată? Astăzi nu suntem decât niște tovarăși
mascați; comunismul ne îneacă, Petroave și nici nu ne dăm seama!

Petrov: Și peste tot numai “M&M”, “L&D”, “T&L”, “K&L”, “K&K”…

Gacinsky: Da, Petrov, știu!

Petrov: și-așa mai departe. Nu mai vorbesc de numele acestor patroni: domnul K, domnul X, Y,
Z…

Hans: Dar lasă asta… ia zi: cum e cu plecatul? Mai demisionezi sau…?

Petrov: Mă mai gândesc o vreme si va spun.

Hans: Înțeleg… Ascultă, Petrov; astăzi s-a întâmplat totuși ceva față de data trecută.

Petrov: Da?

Hans: Spre deosebire de celelalte dăți, astăzi a apărut un amănunt cu totul nou și semnificativ.

Petrov: Nou?!

Hans: Știu unde merg peștii ăștia; știu unde sunt duși!

Petrov: Unde?

Hans: Lasă acum…

Petrov: Cum lasă? Mă faceți curios și nu-mi spuneți?

Hans: Nu!

Petrov: De ce?

Hans: Tu n-ai nici o vină; eu sunt de vină fiindcă îmbătrânesc și mi se pare că această Mare Roșie
ca sângele, îmi oglindește veșnic neliniștile. Mă uit la valuri și când le văd cum vin spre mine,
intru în panică. Vin tot mai multe valuri ca sângele spre mine și nu știu de unde să încep... Și în
liniștea asta surdă, printre copacii ăștia morți de pe mal, îmi aduc aminte uneori de mine însumi și
de toți anii îngropați aici. Doamne, au trecut deja 20 de ani, douăzeci de ani lungi…?

Petrov: 20 de ani? Credeam că ați venit aici acum 2 ani aici…

(Pauză)

Hans: Așa credeam și eu… Spune-mi Petrov, tu auzi voci, uneori? Mie mi se pare că sunt atâtea
voci aici, voci care ies din liniștea asta surdă. Absența asta, algoritmul transcendental în care se
topesc valurile, mă face uneori să mă rătăcesc. Ce dracu’ am făcut eu în toți acești 20 de ani?
Nimic! Am învârtit calcule, am tăiat și adăugat zerouri, am potrivit linii și am strecurat virgule. Și
totuși, sub forma acestor calcule exacte, am așternut pe hârtii orașe întregi, vieți și oameni, am
așternut cuvinte sub formă de cifre ca “ajutor!”, ziduri și lacăte, dar mai ales, am intrat într-o
centrifugă din care-am ieșit dezgustat. Toate astea sunt înscrise aici, în bețe și cercuri; nu ți se pare
straniu?
Petrov: Dacă asta e meseria dvs…

Hans: Asta e meseria mea… chiar asta! Ei dar… mi-am săpat bine groapa. Am tot săpat până la
fund...

Petrov: Văd că într-adevăr nu sunteți bine… Un pahar cu apă…?

Hans: Nici un pahar cu apă nu poate învia ce este deja mort. Nici o picătură de sânge, fiindcă ceea
ce moare, e precum timpul: crezi că a fost… însă n-a fost! Trece dincolo… într-un apus fără
scăpare. Și ce frumoase sunt apusurile, mai ales atunci când le privești la brațul cuiva drag… Dar
când le privești de unul singur… Îmi amintesc și eu un astfel de apus, un apus din altă viață; nu
știu de ce n-am plecat mai repede de-aici?! Aș fi plecat dacă-aș fi avut la ce să mă întorc… Dar la
mine acasă, nu rămăsese decât pianul… singurul martor al singurătății mele, singurul cu care
puteam lega o conversație inteligentă.

Petrov: Da! Pianul!

Hans: Ce-i cu el?

Petrov: Uitasem de pian.

Hans: Nu, te asigur. De pian, n-am uitat niciodată. Știi ce frumos suna când avea toate clapele?
Când bunica, cea cu părul roșu, lung, se așeza să ne cânte… sonate, preludii și fugi, nocturne...
Atunci, o lume întreagă din sunete, cobora deasupra casei noastre; înviau răsăriturile, norii
tremurau în ceruri, plângând de bucurie… Pereții vibrau, scuturați parcă de un fior, iar din oglinzi,
ieșeau întelepți și regi, zburând pe caii lor sălbatici, tandri, negri pur-sânge, ca tăciunii aprinși din
sobă, rotindu-se pe coroanele lor semețe. Era cu adevărat un pian fermecat!… Și dacă toate astea
s-au dus pentru totdeauna, înseamnă că s-au dus și pentru mine.

Petrov: Asta zic și eu. E din ce în ce mai rău…. iar ei dau vina pe criză.

Hans: Criza cea mare e-n suflete, Petrov, nu în exteriorul lor, în suflete!… Războaiele se dau tot
acolo și tot acolo se câștigă pacea. Habar n-am de ce-am ales exilul ăsta blestemat? De ce să mă fi
însoțit cu marea asta roșie atâția ani, doar pentru că e roșie?

Petrov: Ce mult timp ați rezistat aici, domnule Gacinsky!… Aș putea spune că sunteți un erou, un
martir! Și în tot acest timp… soția dvs… copiii? Nu v-a fost dor de ei?

Hans: Spre deosebire de moarte, care e adesea definitivă, deși unii mor mai înainte ca să fie cu
adevărat morți, dorul e uneori relativ, pentru că îl poți transfera, îl poți păcăli, sau amâna. La fel
am făcut și eu cu dorurile mele… le-am tot amânat. M-am făcut că nu simt; m-am tot jucat cu mine
însumi, am alergat după nimicuri dintr-acestea cu cifre în coadă. Ah!… Să nu crezi că am venit
aici pentru calculele astea blestemate. Nu!… Am venit aici pentru că vroiam să fiu liber de orice
constrângeri, să-mi uit trecutul; așa credeam eu că voi fi liber. Doream să rămân cu orice preț, de
partea adevărului. Vezi cât e de paradoxal? Numai că, adevărul e relativ ca și dorul, inefabil: uneori
îl pierzi mai repede decât crezi, iar când l-ai pierdut, nici măcar nu-ți dai seama. Din punctul ăsta
de vedere, mă asemăn cu un pește: și el are filozofia lui de viață… dă din coadă și dispare în apa
străvezie, mai înainte de a-l putea reține între degete. Dacă nu ești un pescar iscusit… adevărul se
pierde, alunecă și te trezești în beznă, numărând cifre, adunând și scăzând zerouri, până ce, la un
moment dat, te transformi fără să-ți dai seama, chiar tu într-o cifră.

Petrov: Povestiți-mi…cum s-a întâmplat? De ce-ați vrut să ajungeți tocmai aici, în Africa?

Hans: Nu știu ce-am vrut; atunci eram atât de tânăr! Vroiam să fiu liber, liber! Gustul pentru
frumos l-am avut din totdeauna; gustul libertății, nevoia de a sta departe de o lume bolnavă, plină
de garduri și ziduri, plină de cutii și contradicții, de oameni care învârt zerouri… departe de gânduri
și acțiuni inutile. Această nevoie a început să strige în mine. Am plecat din Polonia mea dragă,
fiindcă mă săturasem de ea, fără să știu că ea era cel mai de preț dar pe care mi-l făcuse D-zeu.
Am părăsit apoi America pentru Africa, fiindcă doream să demonstrez Americii că sunt curajos;
vroiam să fiu pe val, cum se spune… Când am aterizat aici, credeam că voi găsi pacea copilăriei
mele, că voi avea timp să cunosc animale exotice, pe care le consideram reginele lumii, să le văd
cum trec grațioase prin perdeaua de umbre, timp să mă scald în lumina. O vreme am fost într-
adevăr liber: îmi pierdeam timpul ascultând cântecele peștilor roșii, care dormeau pe nisip sub
cerul liber, înveliți în dulcea vrajă a speranței. Pe atunci, mă iubeam cu o fată frumoasă cu pielea
ca abanosul; se apropiase ca o boare de primavară de cortul inimii mele, am lăsat-o să intre… de
ce s-o fi oprit?! Era atât de gingașă, de grațioasă, ca o căprioară și s-a lipit repede de sufletul meu.

Petrov: Și ce s-a întâmplat cu ea?

Hans: Ce se întâmplă cu toate clipele frumoase; e straniu uneori cum inima ne pune în tot soiul de
situații, devine aliata aliaților noștri, pentru ca apoi, tot ea să ne transforme în dușmanul celor pe
care i-am iubit, dușman al binelui, al dreptății, și în cel mai grav caz, al iubirii. Am părăsit-o, cum
mă părăsisem și pe mine. Am lăsat-o acolo, în timp… și poate că așa a fost cel mai bine. Am crezut
că sunt puternic, însă totul nu era decât o aparență; nevoia mea de libertate, avea instinctul unui
prădător; era un animal crud, care vâna pentru plăcere, sfâșiind, rupând în bucăți bietele victime
inocente; mă comportam ca un occidental ingrat, a-toate știutor, pogorât dintr-o dată în acel
teritoriu curat, smerit și suav, pe care nu-l înțelegeam și cu atât mai puțin… nu-l iubeam. În dorința
mea de libertate, devenisem un cuceritor, mă consideram un zeu, când de fapt, nu eram decât un
biet sclav bolnav. Bineînțeles că din postura mea ingrată de orb, din ipostaza celui vândut orgoliilor
și timpurilor, am ajuns în cele din urmă, flămând și neputincios, aici, la picioarele fabricii. Când
am văzut pentru prima oară acest monstru de fier care făcea literalmente umbră pământului și nu
se asorta în nici un fel cu peisajul, cu țărmurile astea serene, am zis că voi intra pentru câteva clipe,
voi lua ce-mi trebuie și voi pleca.

Petrov: Dar n-a fost așa…

Hans: Firește că n-a fost așa; din prinț care se închinase libertății, am devenit în scurt timp, o epavă.
M-am rătăcit aici printre farurile astea, pe țărmurile pline de deșeuri și schelete de pești atârnând
în cârlige. Deunăzi chiar, am văzut cum ridicau un pește mare, mare în cârlige. Doamne, părea un
om uriaș! De fapt, era un om… un om ca noi toți, și totuși îl spânzurau… L-au surghiunit acolo pe
țevile alea reci de metal, i-au ciuruit corpul, l-au crucificat, i-au despicat pielea și carnea… s-au
răzbunat pe el pentru ceea ce timpul le va fi făcut și lor într-o zi. De ce nu l-or fi lăsat acolo, în
miracolul liniștii lui marine, în marea asta roșie ca sângele?

Petrov: Doar nu vă e milă de-un pește!…

Hans: Nu știu, Petrov… Privind cum îl tăiau, cum îl hăcuiau pentru a-l băga în cutiile alea mari și
mici, știi, în funcție de poftele cumpărătorilor, privindu-i ochii care ținteau neajutorați spre cerul
mării din care-a fost furat, extirpat chirurgical, mi s-a părut că sunt chiar eu acel pește, că mă văd
pe mine însumi acolo, agățat în cârlige.

Petrov (încet): Mai luați un pahar de apă…

Hans: Poți geme, poți urla cât vrei, că tot nu te-ascultă nimeni; când ești doar un pește, Petrov, nici
măcar pe tine însuți nu te poți asculta!

Petrov: Și ce mă sfătuiți să fac atunci, cu timpul meu, de pildă, cu timpul rămas?

Hans: Cine știe? Nu sunt în postura celui care poate da sfaturi; eu sunt un jucător învins.

Petrov: Zău așa…

Hans: Nu… Sunt atâtea întrebări și răspunsuri pe care nu merită să le cauți prea departe, sau prea
devreme, pe care ar trebui să le găsești de unul singur. Fă ce crezi cu tine Petrov, fă ce crezi, dar
cu siguranță că atunci când vei pune mâinile pe piept și te vei gândi la viața ta, vei înțelege că tot
ce contează, tot ceea ce este adevărat: e ceea ce simți! Fiindcă doar ceea ce simți îți rămâne. Te vei
gândi la ce-ai iubit, la ce-ai avut și ce-ai pierdut… și cât de sincer ai fost în raport cu ceilalți, dar
mai ales cu tine însuți! Când vom pune mâinile pe piept, nu va conta câte calcule știm să facem,
nici câte rapoarte am întocmit; nu va conta funcția avută, nici calificativele, cu atât mai puțin
împuțiții ăștia de dolari pentru care ne zbatem în fiecare zi, iluzionându-ne că trăim, dar de fapt,
nu trăim….

Petrov: Poate că nu avem curajul să schimbăm ceva, să trăim.

Hans: Poate… Uneori îmi spun că suntem râuri de lumină prinse câteva clipe într-un tunel de carne
și țărână, până când tunelul se năruie și izvorul se eliberează din nou. Nu, Petrov!… tot ce ne
rămâne e iubirea! Nimic nu supraviețuiește în afară ei!

(…)

Petrov: Ați aflat unde se duc peștii domnului K…?

Hans: Spre buncăre!

Petrov: Cum așa? Ce trăsnaie mai e asta?

Hans: Spre buncărul domnului T., buncărul domnului L., buncărul domnului…
Petrov (scuipă): Ptiu, zău dacă-nțeleg!

Hans: Nu-i nimic de înțeles. Sau poate e ceva… ceva ce nouă ne scapă; fiindcă noi gândim cu
mintea asta obișnuită, în timp ce ei utilizează alte tipuri de minți, dintr-acelea pe care nu le vom
înțelege niciodată. Noi gândim simplu.

Petrov: Nu, nimeni nu gândește simplu, fiindcă tot ce face omul e să complice lucrurile. Dar altceva
mă surprinde în povestea asta cu buncărele: dacă-i așa cum spuneți și asta nu-i o glumă, înseamnă
că domnul K. încearcă deturnarea realității și schimbarea datelor problemei. Sunteți sigur că
această informație nu-i o escrocherie?

Hans: Judecând după amprentele pământului în care a fost îndesat, ca din întâmplare acest bilet,
nu-i o escrocherie.

(Îi dă biletul.)

Hans: Nu, Petrov; escrocheria e cea pe care o trăim noi!

Petrov: Cum așa?

Hans: Fiindcă noi suntem cei cărora nu li s-a spus unde se duc peștii! Aș vrea să înțeleg ce se
întâmplă cu viața mea, de ce lanțuri tot mai grele mă țin legat de acest loc? De ce nu plec și eu
odată cu peștii? Dar mă întreb: marea asta ca un suflu, ţărmul secerat de vânturi fierbinţi, fabrica
asta ca un monstru de fier oglindit în apă, cârligele de care mă simt atras și de care stau uneori
prins și eu, digul, bărcile mari și mici, oamenii care lunecă precum umbrele, derulându-se înainte
și înapoi cu peștii lor în braţe… toate astea, sunt reale?

Petrov: Asta e o întrebare grea chiar și pentru mine; în principiu ar fi simplu să vă răspund cu cel
mai banal și scurt răspuns din lume : “da”! “Da” înseamnă acceptare, complacere…

Hans: Și mai înseamnă și iertare…

Petrov: Însă nu știu de ce… dar mi-e greu dintr-o dată să vă ofer acest răspuns; poate pentru că
nici eu, de la o vreme, nu mă mai simt eu însumi aici, de parcă marea asta, cum spuneţi, roșie ca
sângele, m-ar fi purtat de mult peste valurile ei, departe de mine și atât de aproape de casa mea.
Mi-e tare dor de casa mea… chiar și așa săracă, absentă, cum era ea.

Hans: Stai liniștit, Petrov; nu există leac pentru dorul de casă! Ne putem deplasa între o infinitate
de puncte în plan, ne putem rupe de noi înșine, ba chiar ne putem uita, dar dorul, îl vom purta
oriunde: în buzunar, în gând, în inimă, oriunde am fi, dorul ne va sta alături. Iar de vom uita și
dorul… vai și-amar va fi atunci de sinele nostru rătăcitor. Dar uite cum a trecut timpul și am vorbit
atât de mult... Ce să facem, nu? Cu cine să vorbim, dacă nu cu noi înșine?! Hai Petrov, că avem
multă treabă! Ah!… parcă îmi spuneai că pleci!? Nu de-asta m-ai reţinut? Ca să-mi spui că pleci,
iar eu ca să-ţi spun că doresc să rămâi? Nu te-am convins, nu?

Petrov: Ce să fac? Caut și eu fericirea…

Hans: Măi băiete, fericirea e oriunde, dar mai ales în sufletul omului! Și tocmai de aceea omul n-
o găsește fiindcă e prea aproape…

(…)

Petrov: Să vă spun ceva… Mai înainte să mă convingeţi dumneavoastră să rămîn mai departe, m-
a convins deja domnul K.

Hans: Cum așa?

Petrov: Mi-a strecurat două miare în buzunar… probabil că a și uitat; dacă face așa de fiecare dată
când vine pe-aici, îmi rotunjesc salariul numai întâlnindu-l. Prin urmare… mai are rost să plec?

Hans: Așa te vreau, măi băiete, cu simţul realităţii! Ei, și acum, gata cu vorbăria că mi s-au încins
maţele de foame! Își cere și stomacul drepturile sale, îmi amintește cu obrăznicie, că pînă la
Dumnezeu, ne mănîncă sfinţii… Hai să mergem la bucătărie și mai vorbim noi…, nu?

(Lumina se stinge. Cei doi părăsesc scena.)

Scena 3

Hans (moţăind printre saltele, bâiguie ceva): Ia te uită… pești,… buncăre; cum dracu’ să încapă
toţi peștii ăstia în…? Iar eu idiot, stau la taclale cu puștiul… ce naiba să fac? Ce să…?

Petrov (dă buzna în încăpere): Domn’ Gacinky, treziţi-vă! E deja amiază.

Hans: Serios?

Petrov: Și… a mai venit ceva… Haideţi!

Hans: Ce-a mai venit de data asta, nebunule? Ce atâta zarvă? Abia m-am trezit.

Petrov: Treziţi-vă că a venit coletul cel mare din partea domnului K.!

Hans: Ce colet?

Petrov: Aţi și uitat? (Îi face semn cu ochiul.)

Hans: Măi… tu ești mai deștept decât mine! Am spus-o mereu, dar n-am crezut-o niciodată. Iată
că acum, cred. Ăsta-i deci coletul cu pricina?!…

Petrov: Ăsta-i!

Hans: Da’ tu de unde știi? Domnul K. m-a rugat să nu dezvălui nimănui taina asta!
Petrov: Haideţi domn’ Gacinsky, doar nu-i prost domnul K.; știe el bine că eu sunt mâna dvs.
dreaptă, și prin deducţie logică, sunt și mâna dreaptă a domnului K! (fluieră) Băieţi, aduceţi-l aici!
Așa, așezaţi-l încetișor, chiar aici în mijloc!

(Băieţii aduc un colet mare și-l plasează în centrul scenei, lângă pian.)

Hans: Deci, ăsta-i marele secret al domnului K! Ia să vedem! Să-l deschidem, zic!

(Băieţii încep să deschidă coletul, trag de șipci, desfac funiile, fundele, etc.)

Hans: Măi Petrov, doar nu-i nebun s-o fi trimis pe donșoara… într-un colet, peste mare?

Petrov: Nu!

Hans: Dacă-i moartă?

Petrov: Doamne ferește! Exageraţi!

Hans: Păi, măi băiete, cine-ar rezista atîtea zile închis într-un colet? Nu crezi că…?

Petrov: Cred că nu-i aici, nu? E logic. Aici nu sunt decât lucrurile ei.

Hans: A!…

(Meșterii încep să tragă de colet, să-l desfacă cam brutal.)

Hans: Staţi măi băieţi, mai ușor! Nu trataţi treaba asta de parcă înăuntru ar fi vid; nu știm ce e…
Dacă e un om înăuntru, și noi…

(Băieţii continuă desfăcutul coletului, mai cu grijă. Dinăuntru, se aude deodată un ţipăt):
AAAaaaa!

Hans (tulburat sare deoparte): Ce…ţi-am spus, Petrov? Am zis bine!

Petrov (la fel de tulburat): Prea bine… domn, Gacinsky. Aveţi dreptate! Dacă înăuntru nu-i un
aparat de înregistrat sunete, dacă emisia vocii n-a fost sintetică sau înregistrată mecanic, dacă
sunetul n-a răspuns la vreun stimul, vreun senzor de mișcare, dacă n-a fost vreo alarmă,…atunci
într-adevăr, acolo e o fiinţă umană. Să dăm și asta la o parte?

Hans: Cu grijă!

(Se mai aude un ţipăt)

Hans: Dar parcă era mută… nu zicea domnul K.?

Petrov: Poate că nu vrea să fie deranjată.

Hans: Și ce propui să facem!?

Petrov: Nu știu,… dom’le.

Hans: Să o lăsăm puțin… să se mai obișnuiască cu lumina! Băieți, e-n regulă! Mulțumesc pentru
ajutor!

(Meșterii părăsesc scena.)

Petrov: În regulă, dar… poate că se sufocă. Daca țipă pentru că se sufocă? Dacă tocmai s-a trezit
datorită aerului și luminii? Haideți totuși s-o scoatem afară!

(Amândoi se reped la cutie și deschid capacul. Pauză,… mirare mare! Se uită unul la altul.)

Petrov: V…vedeți și dvs. ce ce văd eu?

Hans: Văd bine, băiete; încă văd cu proprii mei ochi și nici măcar nu port ochelari, ceea ce la
vârsta mea, având în vedere condițiile de lucru din această beznă continuă, e o performanță!

Petrov: Ce… vedeți?

Hans: Nu știu ce văd, dar pot să-ți spun ce nu văd: nu văd aici nici un om mort. Nuuu!… asta nu
văd. Dar ce văd în schimb, îmi pare incredibil!

Petrov: Poate că ar trebui să ne holbăm mai puțin…

Hans: Ai dreptate! Acoperă fereastra aia, ce D-zeu, e atâta lumină aici uneori, că mă miră și pe
mine; așadar Petrov, iată cum stă treaba: aici e un întreg apartament în miniatură.

Petrov: O casă în miniatură… Văd scaune, un salon chiar, ferestre care se deschid spre afară,
departe, nu chiar atât de departe, fiindcă mai departe, e doar hala asta în care stăm noi acum.

Hans: Iar în mijlocul casei ăsteia în miniatură, ce vedem?

Petrov: Un pian în miniatură…

Hans: Lasă pianul, Petrov!… Ce te tot îngrijești de pianul ăsta, că tot acolo va rămâne, și tot în
miniatură. Nu-l mută nimeni, nu de pian vorbesc… Cine stă în mijlocul acestei case minunate în
miniatură, măi Petrov? Poți să spui?

Petrov: Stă…

Hans: Gasește-ți curajul Petrov și spune! Altminteri te concediez, chiar acum. Spune-o!

Petrov: În mijlocul casei în miniatură, stă așezată la pianul în miniatură: o păpușă în miniatură!
Hans: Petrov, ești orb? Sau tehnologia la care s-a ajuns, e deodată atât de sofisticată?

Petrov: E… o femeie în miniatură! Dar nu se poate! O femeie în miniatură?!

Hans: Orice se poate. Aceasta… e o femeie adevarată, o femeie frumoasă, tânără, de aproximativ
18 ani, întocmai cum a spus domnul K.

Petrov: E o femeie care acum privește de la înalțimea camerei ei, spre noi, și se minunează de
fețele noastre nătânge, de ochii noștri mari și mirați, care sclipesc a neputință. Ce ne facem șefu’,
adică, domnule Gacinsky?

Hans: Te rog, spune-mi Hans!... Și totuși, îți zic că ești orb. Hai spune mai departe! Ia, uite-te mai
bine!

Petrov: Ce-ar mai fi de spus? Mă uit! (…) Ce ne facem?!

Hans: Nu știu ce ne facem, dar ăsta-i un lucru tare ciudat pe care nu-l pot înțelege nici măcar cu
mintea mea, nici cu două minți de-ale mele.

Petrov: Dar e posibil să înțelegeți asta cu mintea domnului K. Îmi spun de multe ori că realitatea
bate filmul, dar o astfel de realitate… mă depășește chiar și pe mine. De ce să existe o femeie
atât de mică pe pământ?

Hans: Nu știu, Petrov, dar cred în continuare că nu vezi bine; dacă mă întrebi: “ce-o să facem de-
acum încolo?” Nu știu. Dar, pe de altă parte… aici e loc destul pentru ea. Avem lumină, hrană,
spațiu, nu? E tot ce trebuie, ca să zic așa, s-o creștem aici! Dar nu asta e problema!

Petrov: Dar care?!

Hans: Ce orb ești Petrov! Ce naiv! Da’ e poate mai bine așa… Hai, s-o lăsăm acum să se liniștească.
Femeia asta în miniatură, are nevoie de puțină liniște, cu atât mai mult dacă e mută și cuvintele o
stresează. Să mergem!

Petrov: Unde să mergem?

Hans: Să ne plimbăm pe dig. Ce te uiți așa la mine? E abia trecut de ora 18. Nu ne plimbam noi pe
dig la ora asta? Nu discutam noi despre pești? Nu!? Hai, să nu ne ieșim din ritm! Poate așa ne vine
vreo idee!

Petrov: În regulă, domnule Hans!

Hans: Hai, închide bine aici…să nu cumva să iasă minunea afară!

(Ies amandoi, lumină slabă în scenă; după un timp, se întorc.)

Petrov: Astăzi ați mers mai repede ca de obicei; v-ați tot plimbat încoace și-n colo vre-o două
ore… v-ați tot frământat… dar de vorbit cu mine, n-ați vorbit. N-ați scos un singur cuvânt și ne-
am plimbat vreo două ore bune!

Hans: Să ne mai uităm o dată zic, spre construcția asta în miniatură… poate că n-am văzut bine
data trecută…(se uită in cutie)

Petrov: Ne uităm, privim, da’ coordonatele rămân aceleași: aceleași scaune și același pian în
mijlocul camerei principale, apoi alte două camere, o scară interioară circulară, ferestre care dau
spre nicăieri...

Hans: Unde?!

Petrov: Acolo! Perdele la ferestre, ia uitați… sunt atât de fin cusute… Observați broderia de pe
margini, în culori pastelate? Ce cusătură fină!… Cine a putut crea așa ceva?

Hans: Bine, Petrov!

Petrov: Acum observ și micile tablouri de pe pereți; prin fereastra camerei albastre se vede un
copac… Fereastra a surprins până și imaginea peisajului din care a fost probabil desprinsă casa,
mai înainte de a fi adusă aici. Vedeți cum se oglindește acolo, în fereastră?…

Hans (strigă tare, vesel): Copacul?! Văd, Petrov!

Petrov: Nu-i nevoie să strigați așa; îmi sare inima din piept… și așa sunt cu nervii la pământ.

Hans: Și mai ce!?

Petrov: Bucătăria! Bucătaria nu-i mare, da’ văd că găsești de toate întrânsa: ulcioare, ciuble, cratițe
și ibrice, căni, pahare… mai sunt și dulăpioarele alea așezate în perete, prosoapele de bucătărie…
A! Văd și un topor. La ce-o folosi?! Că doar nu taie lemne donșoara? Deși…nimic nu-i imposbil!
Ia uite, un ciorăpel colorat s-a rătăcit prin pătuț…

Hans: Gata Petrov, gata, că-mi vâjâie capul! Ai dat suficiente detalii. Acum să taci! Ai legat atâtea
cuvinte, dar n-ai putut să formulezi cu ele nici măcar o idee simplă…

Petrov: Ce idee?

Hans: O vezi Petrov… ideea…?

Petrov: Nu!

Hans: Atunci e cazul să vorbești doar despre ceea ce știi!

Petrov: Adică?...
Hans: M-am luminat dintr-o dată; știi după ce mi-am dat seama? După textura pianului… e uluitor!
Am…crezut că mă înșel… deși….

Petrov: Cum e textura pianului? Vă referiți desigur la pianul în miniatură…

Hans: Felicitări! Exact la el mă refer! Vezi tu… textura micului pian din cutie, adică din casa în
miniatură, e la fel ca textura marelui pian pe care-l avem aici, a pianului fără clape.

Petrov: Sunteți sigur de asta?

Hans: Acum sunt sigur, dar mai înainte nu eram atât de sigur.

Petrov: Cu alte cuvinte…. ce înseamnă asta? Că pianul în miniatură seamănă cu pianul cel mare,
al dvs.?

Hans: Așa…

Petrov: Se prea poate ca pianul în miniatură, să fie o copie a pianului mare, nu? Dar se mai poate
ca pianul în miniatură, să fie adevăratul pian mare.

Hans: Petrov… ai luat-o razna?

Petrov: Având în vedere circumstanțele… nimic n-ar fi imposibil.

Hans: Nu… nu… asta nu ar fi posibil!

Petrov: De ce nu? Dacă mă gândesc bine, această grațioasă femeie în miniatură, seamană leit cu
bunica din povestirile dvs.

Hans: Băiete, abia acum ți-a picat…ca să zic așa, fisa?! Și totuși, ți-a luat un pic de timp… Dar, ia
stai! Tu n-ai cunoscut-o niciodată pe bunica mea; cum poți afirma că femeia asta îi seamănă? E o
nebunie!

Petrov: Eu n-am cunoscut-o, dar dvs., da!

Hans: Asta-i prea de tot! O fi fabrica asta un monstru de fier, o fi cald aici, o fi marea asta roșie,
serile bântuite de umbrele oamenilor care umblă pe-ici înainte și-napoi cu peștele în spate, dar…
rezolvarea asta a ta, asta recentă… pe care eu am văzut-o din prima defapt… mi se pare atât de…

Petrov: De cum? Domnule Hans, poate că n-ar fi rău să mai ieșim o data la plimbare, să mai tragem
în piept aerul ăsta fierbinte și sărat, să facem câțiva pași pe țărm; poate ne vine vreo idee…

Hans: Petrov!

Petrov: Domnule Hans, priviți mai bine!… Vedeți? Femeia asta de aproape 18 ani are părul roșcat,
până la genunchi, și-l poartă întocmai cum îl purta bunica dvs.; dacă vă uitați bine, în fereastra
camerei albastre-despre care mi-ați tot povestit în toți acești ani,… se oglindește copacul din curtea
casei copilăriei dvs, cel care, odinioară, asculta cuminte sunetele pianului, iar pianul ăsta… văd că
are toate clapele!

(pauză)

Hans: De fapt, casa asta seamănă leit cu casa copilăriei mele… Scara interioară care leagă
camerele, bucătărioara de la capătul culoarului, chiar și șoseta aia colorată, lăsată la întâmplare pe-
acolo pe undeva, toate…

Petrov: Fac parte din viața dvs.!

Hans: Sunt trecutul meu…

Petrov: Sunt trecutul dvs! Ați văzut?

(Pauză. Hans se așează obosit pe un scaun, cu ochii în gol. Își descheie cămașa. Scoate o batistă,
se șterge de transpirație.)

Hans: Adică… spui că ai înțeles, până la urmă? Ce vrei să spui cu asta? Cum e posibil ca trecutul
meu, al familiei mele, să stea exact acolo, în mijlocul camerei ăsteia?

Petrov (încet, ca pentru sine): Habar n-am… mă întreb și eu același lucru!

Hans: Vrei să spui că domnul K. a cumpărat și casa copilăriei mele și pe bunică-mea atunci când
era tânără… ba chiar, tot trecutul meu? Cum a putut să adune toate astea? Poate că… a făcut tot
felul de experiențe cu oamenii… Poate că… a reușit să-i aducă din timp…

Petrov: Aș vrea și eu să mă întorc în timp nițel.

Hans: Se prea poate ca fotografiile mele vechi, să le fi găsit domnul K. și să le fi folosit ca model
pentru…. experimentele sale? De aceea peștii și buncărele… oare îmi joacă o farsă?… Cine știe?
Să aibă domnul K. puterea asta? Puterea de a merge în trecut și de a aduce de acolo oameni? De
a-i închiria? Puterea de a-mi cumpăra mie trecutul?

Petrov: Poate că mergeți prea departe; dar patronii ăștia dispun, cum știți, au resurse pentru a
deconstrui, a călători în timp și a construi apoi de la zero…

Hans: Taci, Petrov! Tot macini într-una cuvinte fără sens, cuvinte care mie nu-mi vorbesc, ci doar
îmi trezesc un fel de sentiment de neputință. Dacă ai vorbi mai puțin, dacă ai fi mai puțin
perspicace… mi-aș zice că am găsit în tine angajatul ideal. Dar așa…

Petrov: Complicată e viața, nu-i așa, domnule Hans? Și devine cu atât mai complicată, taman atunci
când credeai că e simplă. Și când mă gândesc că eu, abia de-acum voi da piept cu realitățile…
fiindcă sunt atât de tânăr! Abia am împlinit 20 de ani și am văzut atâtea… Dar poate că domnul K.
m-a cumpărat și pe mine, iar eu nici nu mi-am dat seama!
Hans: Gata, Petrov! Ai zis că ai concluzionat! Ai văzut și ai pus diagnosticul, Petrov! Tu ai văzut
bine, dar eu tot nu pot să cred, deși vedem amândoi la fel! Această casă în miniatură este exact
casa copilăriei mele! Ai dreptate! Gata! Acestea sunt momente din trecutul familiei mele; acolo
este pianul meu. În plus, el are și clape! Acolo este copacul… mai înainte de a fi fost tăiat pentru
că împiedeca construirea acelei hale mari, din centrul orașului, oraș devenit și el în scurt timp, o
mare hală.

Petrov: Dar oamenii iubesc halele, nu copacii! Oamenii sunt fericiți așa, într-o mare hală, toți
împreună. Se simt mai bine, socializează mai ușor.

Hans: Pe dracu’! Era atâta liniște în micul nostru orășel polonez, până să se instaleze depozitele
alea uriașe, cu aer de circ și exponate ca în acvarii. Doamne Petrov, câtă dreptate ai avut când ți-
ai dorit să fugi de-aici… Și eu care-am făcut eforturi să te rețin! Cum am putut să fiu așa de orb,
încă o dată? Domnul K. m-a cumpărat cu totul… nu doar pe mine, dar și pianul meu, copacul din
curtea copilăriei mele, casa, până și pe bunica cu toate visele sale, a cumpărat-o tot domnul K.!

Petrov: Vedeți? Ce v-am spus eu?

Hans: Unde-i pistolul meu?

Petrov: Doar nu vreți să faceți vreo faptă nesăbuită?!

Hans: Dă-mi pistolul!

Petrov: Dar nu l-am văzut niciodată.

Hans: Pistolul!!!

Petrov: Potoliți-vă! Potoliți-vă, domnule Hans!

Hans (agitat): Nu! Nu mai vreau să mă potolesc; de altfel, n-a zis domnul K să port armă? N-a zis
dumnealui să trag eu primul?

Petrov: Așa a zis?!

Hans: Dar nu mi-a zis și în cine să trag! Acum însă, am găsit în cine! (strigă) În el! În domnul K!!

(Din interiorul casei se aude un țipăt): AAAaaa!

Petrov: Liniștiți-vă, domnule Hans, că o speriem pe biata femeie; ce vină are ea că se află aici?
Nici nu știe că e bunica dvs!!

Hans (găsind pozele în căsuță): Uite pozele, uite-le aici în acest sertar în miniatură! Uite câte poze,
cu bunicii și străbunicii mei s-au adunat!… Și când mă gândesc că toate fotografiile astea au fost
văzute de domnul K!
Petrov: Aici erau pozele, deci!!

Hans: Îl omor cu mâna mea!! Îl omor, înțelegi?

(Hans ia pistolul și trage în aer două împușcături. Din căsuță se mai aude un țipăt. Deodată, și
de afară se aud focuri de armă, explozii, împușcături, țipete; agitație mare.)

Petrov: Ce-i asta?

Hans (prostit): Ce…!?

Petrov: Se întâmplă ceva afară!

Hans (alienat): Ce?

(Petrov se duce la fereastră. Din exterior se văd flăcări.)

Hans: Ce vezi?

Petrov: Au, au! Sst!…

Hans: Ce e?

Petrov: Arde depozitul cel mare!…

Hans (trezindu-se, ca dintr-un somn): Ce tot îndrugi acolo?

(Hans și Petrov sunt amândoi uluiți; privesc stând pe vine, din colțul de jos al ferestrei din fundal.)

Hans: Ia uite-i!

Petrov: Îi văd!

Hans: Vezi cum ard barăcile?

Petrov: Văd! Aia era baraca mea; au ars deja toate lucrurile mele… Da’ nu regret, tot vroiam să-
mi înnoiesc garderoba; îmi pare rău de pachetele alea de țigări… atât!

Hans: Măi băiete, aici se întâmplă ceva grav!

Petrov: Mie-mi spuneți? Se întâmplă multe… și în plus, se mai întâmplă încă ceva!

Hans: E măcel! Asta… nu-i o piesă de teatru, nu-i nici măcar un film; asta se întâmplă cu adevarat!
Aici mor oameni!

Petrov: Da, dar oare mor de-a binelea!?

Hans: Ce ne facem?

Petrov: Doar nu vreți să facem ceva!? Ce-am putea face?

Hans: Nimic!

Petrov: Vedeți? Ceea ce facem e destul, nu-i așa?

Hans: Ai stins lumina?

Petrov: Nu!

Hans: Ce aștepți?

(Se aud împușcături. Petrov se repede la întrerupătoare speriat, stinge luminile. Beznă completă
în scenă. Se văd doar fulgurații care seceră scena, de la un capăt la altul. Lumina din căsuța în
miniatură rămâne aprinsă, apoi se stinge și aici. Se aud alte împușcături și o descărcare de
explozibil, apoi o altă explozie mai puternică. Se aud voci, apoi țipete. Scena se zguduie, apoi se
instalează liniștea. Întuneric și liniște preț de câteva secunde bune. Petrov aprinde o lanternă; se
află deasupra căsuței.)

Hans: Ce cauți acolo, Petrov?

Petrov: Domn’ Hans… bunica dvs. a dispărut!

Hans: S-o fi speriat, săraca! Atâtea împușcături… Ce ne facem?

Petrov: Unde s-o căutăm?

(Se aud din nou împușcături răzlețe. Petrov stinge lumina. Beznă în scenă preț de câteva clipe.
Petrov aprinde din nou lumina.)

Petrov: Trăiți?

Hans: Nu fi prost!

Petrov: Mă bucur, fiindcă o clipă am crezut că…

Hans: De ce-i atâta liniște dintr-o dată și atâta întuneric?

Petrov: Nu e bine?

Hans: Nu se mai aude nimic… Tu mai auzi ceva?

Petrov: Nimic!
Hans: Ce-o să se întâmple acum?

Petrov: De unde să știu?

Hans: Asta a fost oare? S-a terminat?

Petrov: Se prea poate!

Hans: Așa repede? Ia du-te la fereastră; ce mai vezi?

Petrov: Ooh! Ptiu… (interjecții)

Hans: Serios? Cum așa?

Petrov: Așa!

Hans: Și oamenii? Erau mai mult de 5.000 de oameni pe-aici… unde sunt acum?

Petrov: Cine știe? Aici nu mai mișcă nimeni!

Hans: Nu mă speria, Petrov!

Petrov: Vă spun că așa e!

Hans: Nu cred! (merge și el către fereastră)

Petrov: Credeți c-ar trebui să ieșim?

Hans: Păi de ce să ieșim și unde să ne ducem? Nu era aici casa noastră? Și ce facem cu bunică-
mea?

Petrov: Aveți dreptate… Doamne, nu-mi vine să cred că o baracă atât de mică poate să producă
atâta fum. Ia uitați! Fumul s-a înălțat mai sus decât avionul domnului K…!

Hans: Ia te uită… Pleacă și domnul K!

Petrov: Cum să nu plece?

Hans: Taci Petrov… să ne gândim! Eu nu mai pot nici să gândesc; am paralizat!

Petrov: Vă temeți, domnule Hans? Sigur că vă temeți din moment ce și eu mă tem!

Hans: Și totuși, nu se mai aude nimic de o bună bucată de timp; doar vântul și focul arzând. Nici
un vrăjmaș nu se ascunde în foc, nu-i așa? Dar în vânt, se poate ascunde cineva?

Petrov: Nimeni, în afară de sufletele celor morți. Ah…!!!

Hans: Ce dracu’?

Petrov: Am călcat pe ceva!

Hans: Doamne Petrov, sper că n-ai călcat-o pe bunică-mea!

(Pauză. Petrov ridica pantoful, ia ceva de pe pantof: un peștișor.)

Petrov: Liniștiți-vă! Era doar un peștișor. Cine știe ce căuta tocmai aici?

Hans: Ia uite, ce noapte stranie! A durat atât de puțin… Mi se pare mie, sau din flăcările astea se
vede deja răsăritul? Cum e cu putință? Ăsta-i soarele? Încep să mă liniștesc; odată cu venirea zilei,
vom fi mai în siguranță.

Petrov: Credeți? Ce bine-ar fi!… Mi-au cam amorțit picioarele. N-ar fi rău să ieșim afară, să privim
răsăritul!

Hans: Nu te pripi! Deschide ușor ușa, ia vezi poți?

(Petrov tremurând, se îndreaptă spre ușă, deschide încet, iese afară din scenă. Se aude din fundal.
Practic, nu se mai află în scenă)

Petrov (din afara scenei): Pot!

Hans (încet): Bravo, Petrov! Ia uite-te! Se mai vede ceva?

Petrov: Absolut nimic!.…

Hans: Asta nu-i rău…. nici măcar răsăritul?

Petrov: … Oare am orbit?

Hans (din scenă): Mai înaintează puțin, ce te-ai pironit acolo…? Ce…crezi că-i timp să admiri
pesajul acum?

Petrov: Dacă înaintez, veniți cu mine?

Hans: Posibil!

Petrov: Așa!

Hans: Tot nimic?

Petrov: Nimic! (Tușește. Pauză) Domnule Gacinsky, merg pe apă!

Hans: Cum așa?

Petrov: Suntem înconjurați de apă, o apă roșie! Acum se justifică treaba cu peștișorul… Baraca…
s-a deplasat, să știți!

Hans: Mergi înainte, Petrov, mergi înainte! Trebuie să vedem cum stau lucrurile.

Petrov: Credeți că voi reuși!?

Hans: Da, Petrov! Taci și mergi!

Petrov: Ia uite!

Hans: Ce anume?

Petrov: Veniți aici!

Hans (din scenă): Nu pot acum, Petrov, ce Dumnezeu? Și-apoi știi că eu sunt mâna dreaptă a
domnului K… Dacă și eu voi păți ceva… toată afacerea asta de milioane….

Petrov: Da’ veniți odată!

Hans: Bine, vin,… Ia să vedem!…

(Se apropie și el de fundal și dispare din scenă. Amândoi se aud din afara scenei.)

Hans: Ce grozăvie!… Ia uite, baraca plutește pe apă, iar fabrica a trecut deja într-o nouă
dimensiune!… A devenit cristalină! Acolo atâtea lumini dansează pe deasupra mării… Ce sunt
oare?

Petrov: Cine știe?… Poate suflete…

Hans: Iar alea ce-s?

Petrov: Amprente ale corpurilor în beton; au fost oameni aici… Ce ziceți de asta?

Hans: Ce spectacol!...

Petrov: E înfiorător!… E ridicol!

Hans: Mie-mi plac focurile de artificii, dar astea… le-au întrecut pe toate!

Petrov: Atâtea trupuri au coborât în mare, iar din cârlige au dispărut toți peștii!

Hans: Da!… Cine crezi că a eliberat peștii din cârlige?

Petrov: Cum cine? Mafiile locale, băștinașii flămânzi, cine altcineva mai știa de existența fabricii?
Domnul K s-a chinuit atâta s-o țină ascunsă…
Hans: … și timp de 20 de ani a fost atâta pace aici.

Petrov: Atunci, de ce tocmai acum, dintr-o dată, timpul s-a comprimat și marea a urcat în ceruri?
De ce flăcările își amestecă trupul cu cel al răsăritului, coborât dintr-o dată peste noi?

Hans: Nu știu, Petrov! Pui atâtea întrebări, formezi atâtea cuvinte… mă plictisești cu bolboroselile
tale! Poate dacă ai mai tăcea din când în când, aș avea timp să meditez… aș putea să mă concentrez
și să-ți dau un răspuns viabil.

(Reintrând amândoi în scenă, uzi leoarcă.)

Hans: Da, Petrov! Aici s-a petrecut ceva îngrozitor! Lăcomia a învins lăcomia. Victimele s-au
ridicat asupra stăpânilor, fără să știe că ei erau adevărații stăpâni și stăpânii, adevaratele victime.
Dar cum orice victimă tinde să fie stăpân și orice stăpân devine până la urmă o victimă,… tot ce
s-a întâmplat aici, este o reașezare a valorilor.

Petrov: Nu înțeleg!

Hans: Adică, cei ce mâncau pești, au fost până la urmă mâncați de… pești. Vorba vine, Petrov! Ce
nu înțelegi? Poți tăia capul peștelui cu gingășie, fiindu-i cel mai onest prieten! Aici nu s-a
întâmplat nimic în plus față de ceea ce trebuia să se întâmple. Acestui colos, i-a sosit clipa! S-a
îmbuibat destul… Chiar mă întrebam…când o să crape, când o să vină?

Petrov: Ce anume?

Hans: Clipa! De douăzeci de ani mă tot întreb… Iar domnul K. m-a uimit cu intuiția sa. Poate că
dacă-aș fi fost mai atent… așa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Petrov: Nu vă invinuiți inutil! Ce s-a petrecut aici, n-a fost din vina dvs. Și-acum, ce facem cu
toate astea?

Hans: Care astea?

Petrov: Cu focul ăsta, cu fumul, cu marea și cu vântul…

Hans: Ce să facem?! Bem!

Petrov: Și bunica dvs…?

Hans: Aprinde te rog, lumina! Deschide sticla aia mare de vin roșu, aia pe care-o păstrez aici de
20 de ani. Deschide-o!

Petrov: Sărbătorim?

Hans: Posibil! Așaaa! Paharele sunt acolo, în dulap. Să bem, fiindcă suntem încă în viață! Așa,…
ai băut, da?
Petrov: Am băut.

Hans: Foarte bine, Petrov! Trebuie să înveți să bei, altfel nu vei deveni bărbat niciodată! Acum, să
beau și eu!… (pauză) Auzi liniștea? Ce frumoasă e liniștea, uneori! Ce trist că noi oamenii, n-o
apreciem destul. De ce ne-am dori atâta zgomotul când aveam deja liniștea? Uneori mă cobor la
rădăcina timpului și-mi amintesc de primii oameni care-au pus piciorul aici, pentru că, primii
oameni au venit din Cosmos, cu siguranță. Oare ce- au simțit atunci când au pus piciorul aici jos
și au văzut minunea asta albastră, oceanul de liniște și puritate. Au simțit ceva, nu? De aceea au și
decis să rămână. Apoi m-am întrebat de ce oamenii au ajuns să nu mai simtă nimic?

Petrov: Să fie din cauza fricii?!

Hans: Ce fel de frică, Petrov? O frică atât de mare încât să te transforme? Totul e doar în mintea
noastră…

Petrov: Dar teama, există!

Hans: Nu!… Teama e și ea o iluzie, ca și fabrica asta mare și roșie care arde acum până-n temelii.
Dar ce spun? Vorbesc aiurea!

Petrov: Ia priviți! Ne-am înșelat. Bunica dvs. e acolo, pe pat. Doarme!

Hans: Vezi cum se rezolvă totul de la sine? Așa… (ciocnesc și dau pe gât încă un pahar) Ești
tânăr, Petrov… Tu vei pleca de-aici curând și vei uita că locul ăsta a existat vreodată.

Petrov: Dar dumneavoastră, veți uita?

Hans: Cu mine e ceva mai complicat, nu vezi? Trecutul meu stă aici, închis într-o cutie, și trebuie
să decid ce voi face cu el, dar mai ales, cu mine!… Cred c-ar fi bine, având în vedere
circumstanțele, ca tu să pleci și eu să rămân. Sunt atâtea și atâtea hârtii cu calcule pe-aici, rapoarte
și tabele, atâtea zero-uri… Și-apoi, ar trebui să existe măcar un martor, nu? Un martor al atacului.
Cine i-ar putea povesti domnului K despre evenimentele care-au avut loc aici?…

Petrov: Dar nu-i periculos să mai rămâneți aici, singur, având în vedere circumstanțele?

Hans: Nu știu…

Petrov: Și-atunci, pot pleca, într-adevăr?

Hans: Desigur! Te dezleg din funcție!

(Pauză)

Petrov (fericit): Mi-a părut tare bine că v-am cunoscut, domnule Hans!

Hans: Văd că vrei cu adevărat să pleci!

Petrov: Da, domnule Hans, vreau!

Hans: Și nu-mi mai spune domnule Hans… sună caraghios. Zi-mi direct, Hans!

Petrov: Dar sună atât de… brusc.

Hans: Da, și?

Petrov: În regulă, Hans. Atunci… trebuie să mă pregătesc de plecare! Plec…!

Hans: Deja?

Petrov: Păi, n-ați spus dvs. că pot să…?

Hans: Nu mai rămâi nici măcar câteva ore, până la amiază?

Petrov: Nu!

Hans: Prea bine, e bine, faci bine! Așa te-aș fi sfătuit și eu. Bine Petrov, mergi… mergi cu bine,
prietene!

Petrov: M-ați numit prieten…

Hans: Știi, n-am mai avut un prieten așa bun ca tine, de 20 de ani. Aproape că-mi pare rău că pleci.

Petrov (Se ridică și merge cu spatele spre ușă. Spune fără să se întoarcă): Asta-i viața, domnule!…

(…și părăsește scena. Lumina se stinge gradat deasupra lui Hans, care bea din sticlă și privește
spre căsuța în miniatură din mijlocul camerei… Hans adoarme beat pe un scaun. Heblu. Când
lumina se reaprinde, cineva cântă la pianul cel mare, fără clape. Se aude posibil o lucrare din
“Kinderszenen” de Schumann ca un vis. E Marele Negru. El cântă la pian. Hans se trezește din
somn. E uimit, se uită buimac la uriașul negru care cântă perfect la pianul cel mare fără clape.
Are o reacție ciudată. Se apropie ușor de pian. La un moment dat, Marele Negru se oprește din
cântat și închide capacul pianului. Are un pistol. Așează pistolul pe capacul pianului.)

Marele Negru: Domnule Gacinsky…

Hans (buimac): Mă cunoașteți?

Marele Negru: Da!

Hans: Cine sunt?

Marele Negru: Cum cine? Mâna dreaptă a domnnului K!…

Hans: Serios?! Cine adică?

Marele Negru: Sunteți responsabilul financiar, mai exact domnul Gacinsky.

Hans: Așa e. Și… pianul ăsta…?

Marele Negru: Ce-i cu el, Șefu’?

Hans: Cântă, acum? Parcă n-avea clape… De ce-mi spui șefu’?

Marele Negru: Toată lumea vă spune: “șefu’”.

Hans: Numai cunoscuții îmi spun “șefu’”. E adevărat că aproape toți cunoscuții mei sunt morți
acum…

Marele Negru: Vă cunosc de-o viață…

Hans: De-o viață!?

Marele Negru: Vă salut de-o viață. Păi, nu sunt eu Marele Negru?

Hans: …? Marele Negru?… Numele nu-mi spune nimic…

Marele Negru: Adică, nu sunt eu?! Adică… nu sunt eu portarul fabricii? Unul dintre cei patru…
câte un portar pentru fiecare latură a fabricii?

Hans: A… portarul! Exact!! Portarul! Unul dintre cei patru… câte unul pentru fiecare latură a
fabricii!

Marele Negru: V-am salutat în fiecare zi, timp de 10 de ani… și nu-mi vine să cred că nu mă mai
țineți minte, tocmai dumneavoastră, singurul care-mi zâmbea atât de frumos și-mi răspundea la
salut.

Hans: Cred că vă înșelați; vă țin minte, doar că în mintea mea erați mai slab, mai tânăr…

Marele Negru: Se prea poate…

Hans: Vedeți? Erați cu siguranță mult mai slab!

Marele Negru: Pardon! Eram chiar mai gras ca acum!

Hans: Nu… nu… sigur nu! Știu bine! Atunci, n-am intrat eu pe poarta pe care o păzeați d-voastră,
ci pe altă poartă… pe care nu credeați că o păzeați.

Marele Negru: Nu mai înțeleg nimic…

Hans: Nici n-ați avea ce! Eu… intram pe asta, vedeți? S-au încurcat. E simplu…
Marele Negru: Domnule Gacinsky, dar dvs. sunteți neschimbat!

Hans: De unde să știu eu?

Marele Negru: Nu veneați dvs. pe traseul ăsta? Nu treceați pe-aici, apoi… nu intrați pe dincolo?

Hans: Nu știu… cred că da.

Marele Negru: Haideți, că doar n-o fi trecut un veac de când îmi răspundeați la salut…

Hans: Nu…?!

Marele Negru: Doar v-am văzut intrând pe poarta aia zi de zi, timp de 10 ani…

Hans: Dar se prea poate ca în poarta aia să nu fi fost dumneavoastră! Sau poate că… nu eram eu!

Marele Negru: Și atunci cine să-mi fi zâmbit atât de frumos, zi de zi?

Hans: Cum cine? Un alt domn Gacinsky!

(Negrul izbucnește în râs.)

Hans: De ce râdeți? Credeți că ce spun n-are temei? Ba eu cred că are. Vedeți… fabrica asta are
patru laturi perfect egale; pe fiecare latură stătea un portar. Dar fabrica asta care seamănă cu o
închisoare, e așa de înaltă, de lustruită pe dinafară… Ai zice că e o centrală nucleară; prea toți
pereții ăștia din metal sunt perfecți. Câte zile n-am dormit eu în fabrica asta, câte nopți… făcând
mii de calcule. Dacă ai făcut și d-ta la fel, cu siguranță că a doua zi te-ai fi dus la altă poartă și
atunci, nu pe mine m-ai văzut!

Marele Negru: Raționamentul ăsta e ciudat. Și atunci,… credeți că erau patru domni Gacinsky?

Hans: Se prea poate! Și cu… pistolul ăsta, ce-i?

Marele Negru: A,… nimic; e doar de precauție!

Hans: Foarte bine, foarte bine! Să bem pentru asta! Să bem! Să bem pentru că ne-am recunoscut
în cele din urmă și pentru posibilitatea ca noi să nu fim chiar noi înșine. Să bem de asemenea
pentru că suntem în viață după… Și să mai bem pentru că dumneata. nu ești unul dintre băștinașii
cei răi, ci angajat al domnului K!

Marele Negru: Fost angajat!

Hans: Cum adică!?

Marele Negru: Am demisionat acum 1 an…

Hans: Hm… Ne putem tutui?

Marele Negru: Sigur!

Hans: Și tocmai acum ți-ai adus aminte de mine?

Marele Negru: Dar cine-ar fi putut să vă uite tocmai pe dvs.? Dumneavoastră erați o lume, domnule
Gacinsky, asta dacă dvs. sunteți acela despre care vorbesc eu!… Erați singurul viu pe-aici, tot
ceilalți erau morți, sau urmau să moară.

Hans: Da, păi…

Marele Negru: Nu asta am vrut să spun. Ăilalți munceau fără pasiune fără elan ca dvs. Erau, ca să
zic așa… profesioniști. Dar dvs. știați să-i motivați, să-i transformați în oameni. Dacă n-ați fi fost
dvs. cu povestirile dvs. despre vechea Polonie, cu relatările despre oameni adevarați și fapte
reale… dacă nu ne-ați fi făcut dvs. să râdem seară de seară cu glumele dvs… dacă nu ne-ați fi
vorbit dvs. despre dreptate, despre ce înseamnă să fii liber, despre căldura umană, ce ne făceam
aici în pustiul ăsta, în sărăcia asta îngrozitoare, muncind doar pentru bani?

Hans: V-am vorbit despre libertate? Eu?!

Marele Negru: Și câți băieți n-au părăsit locul ăsta împuțit, numai datorită dvs?…

Hans: Dar, ia spune,… era grea munca de portar?

Marele Negru: Nu vă închipuiți ce grea era… Stăteam acolo în cușca aia ruginită zi și noapte,
numai pentru a răspunde la salut! Opt ore eram portar și alte opt: util! Lustruiam pantofii domnului
K și ai altor domni venerabili care veneau pe-aici.

Hans: Foarte bine! (tușește)

Marele Negru: Odată, vi i-am lustruit și pe-ai dvs! În rest, am spălat șosete, grinzi, chiar și pereți,
faianța pătată și spartă din marea bucătărie, cazane, mari și mici, am cărat piane, am asamblat, apoi
am dezasamblat mașina domnului K … De altfel, asta a pus capac!

Hans: Nu existau și recompense...?

Marele Negru: Ba da! Primeam din belșug pachete cu țigări și tocmai de aceea s-a prins de mine
o boală grea de plămâni.

Hans: Țigări?! Cum de nu m-am gândit… Am atâtea pachete de țigări rămase...

Marele Negru: Stați liniștit. M-am lăsat de fumat între timp și sunt… sănătos tun!

Hans: Mă bucur să aud asta!

Marele Negru: Au fost și zile bune în slujba domnului K… fiindcă eu nu eram încă însurat și n-
aveam decât trei copii din cei zece care au venit ulterior…

Hans: Lasă, lasă… Nu te plânge, nu regreta! Copiii sunt lumina sufletului. Cu cât ai mai multe
lumini dintr-astea, cu atât mai bine. Ce n-aș da eu să trăim într-o lume plină de copii?! Așadar….
ce concluzionăm? Adică… sunt eu acel domn Gacinsky!? Hm?

Marele Negru: M-ați cam încurcat; dar dacă stau bine să mă gândesc, se prea poate să fi fost patru
domni Gacinsky; mai mult ca sigur, fiindcă i-am împușcat pe ceilalți trei, prin urmare, rămâneți
doar dvs!

Hans: Aoleu! Dumneata…ce-ai făcut?!

Marele Negru (râde): … M-ați crezut, nu-i așa? A fost o glumă! Doar nu credeți că i-am împușcat
pe ceilalți trei domni Gacinsky?

Hans: Nu?!

Marele Negru: Nu! Firește că nu! Asta ar însemna să credeți că au existat cu adevărat încă trei
domni Gacinsky!

Hans: N-au existat?!

Marele Negru: Lăsați asta… prea multe cuvinte fac rău inimii. (Ia pistolul de pe pian.) Ce-ați
înlemnit așa? Vă uitați la mine cu ochii ăia sclipitori, de parcă-ați fi văzut o stafie?

Hans: A… nimic. Ochii mei sunt sclipitori?... Dar nu mi-ați spus cum vă numiți de fapt…

Marele Negru: Altceva doreați să întrebați, nu-i așa? V-am spus deja cum mă numesc: Marele
Negru!

Hans: Chiar așa v-a botezat mama dvs.?

Marele negru: Eu n-am fost botezat, doar numit.

Hans: Bine, dar asta-i o chestiune serioasă!

Marele Negru: Am fost răpit de foarte mic, de un grup infracțional. Am trăit în adăposturi amărâte
și am crescut printre braconieri.

Hans: Înțeleg… și atunci când ați crescut, n-ați optat pentru a fi botezat?

Marele Negru: La ce-mi trebuia? M-am botezat cu mânuța mea… cu foc și cu apă! Mi-am făcut
singur dreptate. Păi ce, să aștept ca alții să facă dreptate în locul meu? Vedeți, eu cred în mod
natural în… dreptate!
Hans: Dar a fi botezat nu înseamnă asta… A crede e una, a fi botezat, e alta! Și-apoi dreptatea, e
relativă…

Marele negru: Aveți dreptate! Uneori dreptatea e de dreapta, alteori e de stânga. Există o dreptate
a omului onest, dar și o dreptate a tâlharului. Dreptate are cine-o stăpânește. Din totdeauna, cei
puternici au avut și dreptatea.

Hans: Vă înșelați! Cei puternici au posedat dreptatea, au violat-o ca pe-o fecioară, și-au însușit-o.
Dar asta nu înseamnă că dreptatea a fost vreodată a lor…

Marele Negru: Azi dreptatea a devenit un cerșetor, o zdreanță de care nu mai are nimeni nevoie.
O cumperi pe bani puțini, ca pe-o târfă.

Hans: Da, domnule Negru, ai dreptate! A propos de dreptate: văd că la dumneata era arma mea…

Marele Negru: E arma dumneavoastră? O am de mai bine de 10 ani.

Hans: De unde-o ai?

Marele Negru: Mi-a dat-o patronul, domnul K.!

Hans: Marele K? Am vrut să spun… Domnul K? Credeam… credeam că mi-a dat-o mie! Ce
bizar!…

Marele negru: Ia uitați-vă mai bine la armă… e arma dvs? Vă rog, nu puneți mâna pe ea. Nu. N-o
luați de-aici. Lasați-o că stă bine unde stă!

(Arma e reașezată pe pian, unde și rămâne.)

Hans: Totuși, arma mea era ușor diferită de asta.

(Marele Negru ia arma și țintește către el.)

Hans: … cel puțin, din poziția în care-o țineți, paralelă cu solul, îmi pare alta.

Marele Negru: Vedeți?! Ba chiar vă pot preciza faptul, că l-am văzut pe tânărul Petrov cu o armă
asemănătoare în mână… Și nu era arma asta.

Hans: Îl cunoașteți pe Petrov?

Marele Negru: Ieșea de-aici în fugă; avea o armă în mână!

Hans: Petrov?! Mi-a furat arma?! Bietul Petrov… E atât de tânăr, de dornic de viață… Ce-o fi
căutat el într-un asemenea cotlon nenorocit? Normal că a luat din instinct arma și a fugit cu ea. Se
temea să nu fie urmărit. Îl cunosc eu pe Petrov… bănuia că va muri cumva și el împușcat, ca toți
ceilalți.
Marele Negru: Oare? Și atunci de ce a împușcat-o el pe fata aia, cum îi spune… rusoaica aia
apetisantă, secretara domnului K?

Hans: Ce?! Cum?! Pe Anushka?

Marele Negru: Anushka! Am văzut scena, fiindcă se întâmpla să fiu exact la intrarea în fabrică și
știți că biroul domnului K era poziționat chiar acolo între pilonii cu sârmă ghimpată, iar el…

Hans: Vorbești de Petrov? Petrov, amârâtul, sărăntocul… Petrov rusul…?

Marele Negru: Mă gândesc că era Petrov-rusul… ce altă nație putea fi un… Petrov? Evreu…
poate?

Hans: Nu, nu se poate!

Marele Negru: Vedeți? Aproape că-mi pare rău că e rus! Rușii!… Ce popor mare! Port la mine
mereu din admirație cartea asta: “Demonii” de Dostoievsky!

(Hans se prăbușește pe un scaun.)

Marele Negru: Vă e rău? Să vă aduc puțină apă. E atâta apă în jur…

(Merge în culise, iese din scenă vine cu mâinile ude și-l stropește. Hans se ridică speriat de pe
scaun.)

Marele Negru: Se pare că v-ați mai întremat! Să vă spun cum s-a întâmplat cu Petrov? Eram în
partea de sud a fabricii, vedeți? Se vede și de-aici. Și l-am văzut pe Petrov țâșnind din hala asta,
îndreptându-se direct spre intrare. Mai întâi, Anushka a venit spre el crezând probabil c-o va salva;
poate că avea și ea un pistol… asta nu știu. Oare ce-o fi fost în căpușorul bietei femei?! Când colo,
ăsta o omoară cu sânge rece și o lasă acolo, într-o baltă de sânge.

Hans: Nu, te rog, nu-mi mai povesti, iar dacă o faci, te rog exclude amănuntele!… Dar de ce să fi
făcut asta, tocmai Petrov, Petrov al meu?

Marele Negru: Al dvs.?

Hans: O fi înebunit? Poate aerul ăsta sărat și lipicios al mării, briza, peștii ăștia năucitori atârnați
în cârlige… toate astea… poate timpurile l-au înebunit pe Petrov. Dacă ăsta-i cel pe care l-am
cunoscut și l-am numit prietenul meu și nu-i altul, atunci ce l-o fi apucat? Și-așa nu înțeleg de ce
domnul K ți-a dat o armă? Pe de altă parte, de unde avea Petrov o armă? Dar secretara?… și unde
este arma mea? Și dacă ți-a dat și dumitale o armă, câte arme a împărțit de fapt, domnul K,
angajaților fabricii? Oare se smintise și domnul K?

Marele Negru: Sunt multe întrebări la care nici eu nu pot răspunde, darămite să înțeleg de ce a
împușcat-o Petrov pe secretară?
Hans: Și vaporul? S-a îmbarcat Petrov pe vaporul care trebuia să sosească în port la ora 10 fix?

Marele Negru: Nu se știe…

Hans: Și dacă nu s-a îmbarcat…unde e acum Petrov?!? (Intră în panică.)

Marele Negru: Liniștiți-vă, domnule Hans!… Petrov nu se va întoarce aici câtă vreme aici sunt eu!

Hans: Atunci sunt liniștit!… (Cu subînțeles; nu prea e liniștit) Bietul de mine, ce circ a devenit
viața mea!… Toate urcușurile și coborâșurile astea, toate eforturile de a fi plăcut domnului K,
nopțile în care-am făcut și refăcut calcule, tocmai eu care doream să fiu liber… Și uite unde a dus
închisoarea asta nenorocită în care m-am vârât cu bună știință! Toate zilele astea zbuciumate în
care-am cărat servieta goală a domnului K, am tăiat și adăugat zero-uri… la ce-au servit?

Marele Negru: Tocmai la asta!

Hans: Ce încurcătură dezgustătoare!

Marele Negru: Vă rog, domnule Gacinsky…

Hans: Nenorocitul de mine!… Câte cadavre de pește crud am găsit puse unele peste altele… Mă
uitam seara la ochii peștilor atârnați în cârlige… Erau muți ca mine și ca bunică-mea; dar unde-o
fi bunică- mea?!

Marele Negru: Tot acolo!

Hans: O cunoașteți? Știți de…? În fine!… Auzeam bine tremurul peștilor și știam că undeva acolo,
pâlpâia încă viața în ei. Simțeam că trupurile lor vlăguite nu erau moarte definitiv. Se crease în
timp, o conexiune între mine și peștii ăia adormiți. De ce crezi d-ta. că mă plimbam pe faleză în
fiecare seară?

Marele Negru: Nu știu!…

Hans: Mă plimbam printre acești pești nenorociți, ca să existe un martor uman, macar unul al
durerii lor, să simtă că n-au fost lăsați acolo singuri, în cârlige; să știe că au fost iubiți, că mie mi-
a păsat! Eu am fost singurul martor al durerii acestor pești timp de 20 de ani… singurul căruia i-a
păsat și totuși, singurul care-ar fi putut face ceva, dar… n-a făcut nimic, absolut nimic pentru ei!
(Începe să plângă în hohote.)

Marele Negru (dându-i o batistă): Ei, domnule Gacinsky …

Hans: Pentru ce toate astea? Pentru ce?! Pentru ce lipsa mea de reacție în fața disperării și-a
suferinței care a fost adormită de zeul fabricii, de aparenta ei voioșie? Totuși, viața e atât de crudă!
Ar trebui să fim generoși, buni, toleranți, înțelegători, iar noi suntem lași, egoiști și orbi. Ce primim
noi de la viață? Indiferență, uitare…(…) În douăzeci de ani de când sunt prizonier aici, n-am primit
nici măcar un telefon de la nimeni și crede-mă, aveam mulți prieteni în Polonia…
Marele Negru: Le-ați lăsat telefonul dvs. când ați plecat?

Hans: Sigur!

Marele Negru: Mai bine că nu v-au deranjat! Ați avut timp pentru gândurile dvs! De ce să vă fi
complicat viața cu prietenii? Și dacă aveați atâția prieteni, de ce-ați plecat!?

Hans: Bună întrebare! Nu,… nu-mi adu aminte te rog, de prieteni… de Petrov… că simt o apăsare
aici, în inimă.

Marele Negru: Îmi place să stau de vorbă cu dvs. pentru că sunteți un om onest. De aceea cred că
v-a fost cruțată viața.

Hans: Cruțată?!

Marele Negru: În definitiv,… sunteți un om bun!

Hans: Toți suntem în cele din urmă buni…

Marele Negru: Dar dvs. nu sunteți doar în cele din urmă, ci în definitiv! Adică, un pic mai bun
decât ceilalți. Ca să știți, mie-mi plac mult oamenii onești!

Hans: Credeți că m-au cruțat din cauza asta?

Marele Negru: Să ne întoarcem deci, la armele domnului K.

Hans: Au fost mai multe?

Marele Negru: Sunt convins! Toți portarii aveau câte una, avea una și bucătarul…

Hans: Într-o zi, am zărit din greșeală un pistol în dulapiorul femeii care se ocupa de menaj. Era
ascuns bine printre lucrurile ei. Își făcea turele numai pe la subsol, iar eu eram îndrăgostit lulea de
ea pe vremea aceea. Asta-i poveste de acum 10 ani... Pe fată o chema Floarea. Ce nume frumos,
nu-i așa? Un nume perfect pentru o femeie. Dar n-o chema Floare, ci Floarea, cu “a”-ul din coadă
accentuat. Era ca și cum ai fi spus: “asta e singura floare care merită să fie privită, doar asta!…”
Era mereu suavă, timidă și fină; era româncă. N-am putut să o ating deloc în 10 ani; nimeni n-a
putut. Ce-o fi căutat ea într-un asemenea loc sordid, nu știu?! Ea era încă o dovadă a degringoladei
istorice în care ne bălăcăream. Câți bieți tineri frumosi, deștepți, n-or fi fost aruncați de cruzimea
timpurilor în astfel de locuri întunecate? Floarea nu mirosea a pește ca noi; nu știu cum reușea…
Mă întreb ce vise avea și Floarea, vise păzite bine în inimioara aia? În fine, sa revenim. Ce naiba
căuta pistolul acela în dulapul unei femei atât de gingașe? Apropierea între Floarea și pistol mi-a
părut și atunci atât de falsă, încât n-am dat nici o importanță faptului. Ce bine că femeia a plecat
din fabrică acum zece ani! Suntem niște oameni nenorociți: eu-polonez, plecat de-acasă acum vreo
30 de ani, Petrov- rus, puștiul sărac, trăit cine știe cum, cine știe pe unde, Floarea româncă, tu
african, fără părinți, nebotezat... toți la mila Domnului și a domnului K… toți prizonierii acestui
loc blestemat!… Și când mă gândesc că Petrov descoperise ceva ciudat în legătură cu peștii!
Marele Negru: Ce anume?

Hans: Descoperise că peștii erau trimiși în marile buncăre ale patronilor lumii.

Marele Negru: Nu mai spuneți? Adică, nu erau destinați marilor piețe comerciale de desfacere,
marilor târguri internaționale de produse, marilor multinaționale alimentare, marilor bucătării
hoteliere?

Hans: Nu!…. Nu înțeleg nici eu, dar așa a zis Petrov.

Marele Negru: Dacă așa a zis, atunci așa e! Fiindcă Petrov devenise între timp mâna dreaptă a
domnului K!

Hans: Ia te uită, trădătorul! Pe la spatele meu, deci…

Marele Negru: În timp ce oamenii de-aici mureau de foame, în timp ce toți peștii erau furați din
marea noastră, măcelăriți, urcați în cârlige, în timp ce marfa, încă vie, zbătându-se în sânge era
dispusă în cutii, domnul K direcționa cutiile spre buncăre?

Hans: Un lanț de buncăre în toata lumea, constuite pentru ca cei bogați să doarmă liniștiți, să fie
siguri că, în caz de vreun cataclism, vor putea preda mai departe DREPTATEA!

Marele Negru: Ați văzut cum au poluat marea?

Hans: Și numai asta?…

Marele Negru: În timp ce peștii erau lăsați să se strice pentru că nu mai încăpeau în cutii, copiii
băștinașilor crăpau de foame cu burțile umflate, câțiva metri mai încolo de porțile astea dispuse în
pătrat. Crăpau în liniștea amețitoare a drumului ăstuia pustiu, în briza mării roșii, printre cadavrele
de pești… Câți copii dintr-ăștia n-am ținut eu în brațe, în ultimele lor clipe de viață, câți copii dintr-
ăștia… în timp ce marii patroni își încărcau cămările cu pește… De ce pun ei oceanele în lanțuri
și chinuie animalele? De ce aruncă ei inimile peștilor noștri frumoși care bat doar pentru că au fost
iubiți de noi? Peștii ăștia erau singura noastră scăpare! La ce servesc acum, toți banii ăștia?

Hans: M-am întrebat și eu mulți ani și n-am găsit răspuns.

Marele Negru: Nici dta.? În schimb, am înțeles de ce Petrov s-a comportat astfel.

Hans: De ce?

Marele Negru: Fiindcă a fost pus. A fost pus de domnul K! Nu au fost băștinașii cei care au tras în
oameni, cei care au dat foc fabricii…

Hans: Nu?!
Marele Negru: Nu! Defapt, fiecare om din fabrică a primit câte-un pistol de la domnul K. Fiecare
om din fabrică a crezut că e singurul purtător de armă și, la un moment dat a fost ispitit s-o
folosească.

Hans: Asta înseamnă mai bine de 5.000 de pistoale. De unde să fi avut domnul K atâtea arme?!…

Marele Negru: … Și într-o zi, în mod inexplicabil, s-a întâmplat ceva: o împușcătură a fost de
ajuns ca să pună în scenă mecanismul jocului mortal de domino.

Hans: Doamne Dumnezeule!… Credeți că glonțul meu pornit din supărare… a declanșat cumva
acest oribil mecanism al morții și bieții oameni s-au împușcat între ei în virtutea inerției, crezând
că sunt victima unui atentat? Fiindcă asta le-a strecurat în urechi domnul K în toți acești ani, nu-i
așa? De ce să fi înscenat asta domnul K? De ce să fi dorit tocmai dumnealui moartea tuturor
angajaților săi? Este o ipoteză îngrozitoare!

Marele negru: Câte zerouri ați spus c-ați tăiat, și mai ales ați adăugat la afacerea dumnealui?
Vedeți? De aceea! Discursul domnului K a fost un discurs de adio. Oricum marea asta roșie a
rămas între timp fără pește! Afacerea a picat cu mult înainte ca dvs. și Petrov să începeți a vă agita.

Hans: Și băștinașii? Ce-or să mănânce de-acum dacă nu a mai rămas nici un pește în mare?

Marele negru: Ce-au mâncat și până-acum! Să nu uităm totuși că ultimii pești au mai lăsat câteva
ouă… așa că, speranțe există!

Hans: Aș fi băut pentru asta în alte circumstanțe! Acum, nu mai pot… Dacă este cum spuneți,
înseamnă că cele mai bine de 5.000 și ceva de pistoale, se află încă aici, mai puțin poate, pistolul
lui Petrov, nu?

Marele negru: Nu se mai află aici, domnule Hans. Au fost ridicate deja de băștinașii periculoși,
rudele celor care m-au crescut, care au venit apoi să curețe locurile.

Hans: Totul s-a petrecut așa de repede!…

Marele Negru: Zona-i acum atât de curată, încât zici că nu s-a petrecut nimic pe-aici.

Hans: Și ce-or să facă băștinașii cu atâtea arme?

Marele Negru: Or să le vândă celor care le-au fabricat!

Hans: Înapoi?

Marele Negru: În cel mai bun caz! Asta înseamnă economie de piață, făcută cu cap. Sau, vor porni
un război civil. Ar cam trebui, nu? Sunt atâtea cauze pentru care merită luptat, într-o țară așa de
săracă!
Hans: Deci, domnul K a constribuit cu bună știință la toate astea. Știa și de băștinași și cunoștea și
cum merge economia de piață făcută cu cap.

Marele Negru: Dacă țineți la viața dvs. ar trebui ca, începând din această clipă, să vă spuneți că
acest loc n-a existat niciodată. Sunteți capabil?

Hans: Și ce primesc în schimb?

Marele negru: Cum ce? Viața!

(…)

Hans: Sigur, locul ăsta n-a existat niciodată! Aveți dreptate,… eu plec! Însă două lucruri tot nu le
înțeleg în povestea asta: unde au dispărut peștii? Știu că ieri seară erau acolo și dimineață devreme,
tot acolo erau, iar între timp…

Marele Negru: Și al doilea lucru pe care nu-l înțelegeți?! (…) Dar cine zice ca aici au fost vreodată
pești agățați în cârlige? Poate că totul n-a fost decât o farsă… Dvs ați văzut ceva? L-ați văzut
cumva pe Petrov ucigând-o pe Anushka? Nu! Vedeți?… Totu-i doar în mințile noastre, adică a
mea și a dvs., fiindcă stăm aici la un pahar de vin. Lansăm ipoteze, căutăm soluții, doar ne jucăm.
L-ați cunoscut vre-odată pe Petrov?

Hans: Nu cred că l-am cunoscut nici pe Gacinsky, darmite pe Petrov…

Marele Negru: Și-acum că v-ați lămurit cum stau de fapt lucrurile, acum că sunt sigur c-ați
înțeles… puteți pleca!

Hans: Așa, deodată? Unde?!

Marele Negru: De unde să știu eu?! Poate în țara dvs.! Vaporul pleacă la ora 13 fix.

(Se aude un semnal de vapor)

Marele Negru: Grăbiți-vă, mai e o oră și pleacă! Uitați, vă las și arma!… Păstrați-o domnule Hans,
cine știe?

Hans: Nu am obiceiul să trag în nimeni, de ce s-o păstrez? Aici nu mai e nimeni…

Marele Negru: Sunteți dvs.! Ah!… am uitat să vă spun că bunica… a fost adormită cu un somnifer
puternic cât timp noi doi am purtat această conversație. Haideți, luați-o de-aici și mergeți acasă la
dvs., în Polonia, departe de această lume nebună. Nu vedeți că până și trecutul dvs. a fost închis
de domnul K, într-o cutie? Ce mai vreți?

Gacinsky: A… deci… vedeți? A existat totuși un domn K…

(Gacinsky ia căsuța în brațe și dă să plece. Apoi, se întoarce. Pune căsuța jos.)

Gacinsky: Ei bine, n-am de gând să-mi car trecutul în spate; l-am cărat atâția ani.... Vreau să-l las
în urma mea, acolo unde-i e locul. Așa că, v-o las dvs. pe bunica! Am încredere că sunteți… un
om onest. Și-apoi, cu cunoștințele ei muzicale și terapeutice,… cred că-i va vindeca pe mulți!
Vedeți? Abia acum m-am trezit; abia acum înțeleg ce este dreptatea. Poate voi avea șansa să devin
cu adevărat un om liber! Tânjesc după asta!

Marele Negru: Succes, domnule Gacinsky!… Și al doilea lucru pe care nu-l înțelegeați?

Hans: Cum de cântați atât de bine la pianul ăsta fără clape?

Marele Negru: Vedeți dvs., domnule Gacinsky? Asta demonstrează încă o dată că pentru dvs. sunt
anumite lucruri de neînțeles și prin urmare… mai aveți mult până ce veți fi cu adevărat liber. Nu
vom schimba noi lumea; tot ce putem face este să ne întoarcem la familiile noastre, să ne odihnim
la umbra copacilor pe care-i iubim, să aducem în jur puțină căldură și culoare, atât. Asta lipsește
lumii noastre astăzi: puțină căldură umană. Nu-i putem ucide pe cei ce chinuie peștii, dar am putea
să iertăm, nu-i așa?

(Hans salută din cap și iese aproape anesteziat din scenă. Marele Negru se asează la pian și
începe să cânte. Pe măsură ce cântă, scena este invadată de pești, o mulțime de pești dansând,
care se aranjează în jurul pianului. Sunt peștii care fuseseră agățați în cârlige ceva mai înainte;
pești mai mari, pești mai mici, pești….)

FINAL

ASCENSORUL

Acțiunea se petrece într-un spațiu ce reprezintă un ascensor metalic.

În fundal sunt două uși metalice care se deschid ritmic. Deasupra ușilor există un cadran care
indică numărul etajelor.
Dincolo de cele două uși metalice care dau în fundal, se află o cameră care se schimbă în funcție
de etaj și scenă.
În partea stângă a scenei, poate fi montată o oglindă ce cuprinde trei sferturi din peretele metalic
stâng, niște bănci metalice pe care se pot așeza actorii.
--------------------------------------------------------------------------------------

Personaje:

Liftierul: Bărbat tânăr, cu trăsături fine, înalt, firav;

Omul cu cârjă: Bărbat trecut de 45 de ani, îmbrăcat într-o pijama de spital cu un halat pe
deasupra;

Pacientul “în comă”: Bărbat trecut de 40 de ani, îmbrăcat asemănător cu Omul în cârjă;

Celia: Femeie de până în 30 de ani, frumușică, suplă, poartă o rochie. Are mereu cu ea o vioară;

Doctorul: Bărbat în jur de 40 de ani;

Domnul X (patronul spitalului): Bărbat de peste 50 de ani, cu o statură impozantă, poartă un

costum elegant;

Asistenta (domnișoara Patricia): Femeie durdulie, până în 40 de ani;

Georges (băiețelul patronului): Rolul poate fi interpretat de un băiat actor sau de către un actor
tânăr cu alură de copil. Poartă pantaloni scurți cu bretele, o cămașă colorată, șosete, bascheți;

Doamna X (soția patronului): Femeie în jur de 50 de ani, elegantă. E mai degrabă suplă, ascuțită
la figură;

Jucătorul de golf: Bărbat în jur de 50 de ani. Îmbrăcat specific acestui tip de sport;

Schiorul: Bărbat cu aer sportiv, îmbrăcat în costum de schi; are schiurile în picioare.

Amanta doctorului: Femeie tânără, bine construită, apetisantă;

Gina (menajeră): Se îmbrăcă simplu, eventual poartă un șorț.

Scena 1

Omul cu cârjă: Ce liniște apăsătoare… auzi și d-ta. sunetul ăsta de fond care se aseamănă cu un
țârâit sau cu un scâncet de copil?

Liftierul: Nu știu la ce sunet vă referiți…

Omul cu cârjă: Aud adesea atâtea sunete, contururi stridente de voci care se nasc din nimic, din
spatele urechii sau din întuneric… și mă întreb: sunt șoaptele mele sau șoaptele unei entități care
se exprimă prin mine? Să fie doar gândurile cele care ne pun în mișcare, să fie doar ele bateria
noastră secretă? Poate că gândurile trăiesc singure, dincolo de trupurile noastre.
Liftierul: Cine știe? Dvs. știți mai bine; ați trăit mai mult!

Omul cu cârjă: Am trăit, am ars cu fiecare clipă. Am adunat atâtea gânduri nechibzuite care n-au
servit nimănui, cu siguranță nu mie… atâtea resurse cheltuite cu mândria și prejudecățile mele.
Mă întreb, ce ne pune în mișcare zi de zi? Oare primim vreo doză de uimire cu care suntem
alimentați la naștere, conectați la priza istoriei, agățați de drumurile astea patetice și încinse pe
care le urmăm orbește?

(Liftul face un zgomot și din zgomot se aude un șuierat straniu și apoi o șoaptă: “Georges”.)

Omul cu cârjă: Ați auzit!?

Liftierul: Eu nu mai aud nimic în ultima vreme în afară de respirația întretăiată a ușilor ăstora
metalice. Mă uimește precizia cu care se deschid și cu care se închid.

(Lumina liftului se întrerupe apoi se restabilește brusc.)

Liftierul: Le-am zis să-l repare și degeaba. Nimeni nu m-aude. Ieri am rămas aici câteva ore bune
închis în întuneric, blocat în fiecare zi de ieri, de tot atâtea săptămâni și luni, de când stau atârnat
în hăul ăsta metalic, înfruntând etajele.

Omul cu cârjă: Și tot urcăm…

Liftierul: Urcăm… urcăm!

(Se aude un sunet strident și ușile se deschid brusc. În dreptul lor apare o asistentă durdulie.)

Asistenta (către “Omul cu cârjă”): Domnule,… aici erați?

Omul cu cârjă: Unde altundeva?… Nu vă chinuiți să-mi țineți încă o prelegere, domnișoară
Patricia… nici măcar să vă aduceți aminte cum mă numesc. Numele meu a murit odată cu
familia mea. Toți s-au dus pe rând și cu discreție, în ordinea în care s-au născut.

(Ușile liftului se închid.)

Asistenta: Domnule,… vi se pare normal?

Omul cu cârjă: Ce anume nu-i normal? Faptul că s-au dus cu discreție sau faptul că s-au dus în
ordine?

Asistenta: N-am vrut să spun asta… Întrebam dacă vi se pare normal să dispăreți fără urmă de
câteva zile, să nu mai reveniți deloc printre noi?!

Omul cu cârjă: Toți au murit în afară de mine; doar eu am înșelat această ordine metronomică,
perfectă, clădită din neant. Vă dați seama?
Asistenta: Nu mă ascultați deloc, nici nu vă urmați tratamentul.

Omul cu cârjă: Credeți că mă veți repara cu tratamentul dvs.? Nuu!… Aș avea nevoie de mai
mult.

Asistenta: Adică!?

Omul cu cârjă: O simplă discuție e de ajuns uneori, dar alteori… Vedeți… Dumnezeu ne-a creat
din neant, din nimic. Asta spune multe despre extraordinara Sa capacitate și dăruire. Pe când noi
eram vid, El era totul. Prin urmare, cum L-am putea înțelege când ne-a dăruit deja reversul
neantului? A hotărât să se împartă cu noi ca să putem avea acces la măreție. Noi nu putem
înțelege ce înseamnă neantul… golul infinit.

Liftierul: Poate l-am inventat fără să ne dăm seama și l-am făcut să existe… golul adică.

Omul cu cârjă: Poate… (pauză) Cât orgoliu să credem că suntem buni… Ne-am născut din
neant, din nimicul infinit, din abisul atotcuprinzător și odată cu nașterea noastră, tot ce era gol a
devenit plin, fără să ne dăm măcar seama!

Asistenta: Ah, de ce mă chinuiți? Nu înțelegeți? Nu aveți voie să vă părăsiți salonul, cu atât mai
mult etajul. V-am plasat în carantină fiindcă sunteți atât de fragil… iar dvs. vă plimbați de colo
colo ca o fantomă, gata să vă prăbușiti.

Omul cu cârjă: Domnișoara Patricia, sunt mai puternic decât credeți. (ridică cârja) Iată aripa! Nu
vă faceți griji. Dacă m-ați plasat în carantină pentru a mă proteja de ceilalți, sau de mine
însumi… m-ați plasat prea târziu. Ceilalți… m-au devorat deja cu totul și asta de mult. Iar eu am
distrus ce-au mai lăsat ei nealterat. Viața a tot mâncat din mine și era timpul să devin și eu fragil
și bătrân. Dar nu vă temeți. Nu mă voi pierde taman acum. Cunosc spitalul. Eram copil când am
pus piciorul prima oară în acest lift. Pe vremea aceea liftul era din lemn.

Liftierul: Mai sunt 5 etaje și mergem la dvs. E ora mesei!

Omul cu cârjă: “La mine”… ce ciudat sună. S-ar zice că oriunde m-aș afla astăzi sunt tot “la
mine” acasă, în timp ce ieri, când eram tânăr, nu eram “la mine” nicăieri. Ieri îmi căutam cu
frenezie casa, mă simțeam neînțeles și străin de tot. Astăzi am înțeles: casa se află aici (duce
mâna la inimă). Domnilor, eu îmi port casa, umanitatea cu mine și dvs. de altfel! Prin urmare…

(Se întrerupe lumina. Liftul se oprește. Se simte o hurducăitură, se aude o bufnitură.)

Asistenta: Asta ne mai lipsea azi. Urăsc liftul ăsta.

Liftierul: Iar eu mai mult ca dvs.!

Asistenta: Mă întreb cum de poți dumneata atât de tânăr să înfrunți acest monstru din metal, zi de
zi? Ce ne facem? Știți… eu sunt puțin claustrofobă.
Liftier: Nu vă impacientați domn’șoara Patricia! Nu durează mult și își revine. Cunosc fiecare
bufnitură a ramolitului ăstuia din metal, după ureche. Mai sunt cinci secunde și se remediază.

(Trec 5 secunde. Lumina se reaprinde. Liftul pornește.)

Liftierul: Vedeți?

Asistenta: Slavă cerului! Fiindcă se apropie ora mesei.

Omul cu cârjă: Nu, azi eu nu mănânc, ați uitat? Mi-ați autorizat deja această mică grevă. Măcar o
dată pe săptămână vreau să fiu și eu salvat de chinul budincii fără gust, a supei cu găluști prea
tari și a prăjiturelelor fără zahar. Oare de ce viața n-are sare și piper într-un spital? De ce n-are
gust? Că doar… tot oameni suntem, tot viață e.

Asistenta: Poate pentru că exacerbarea gustului de afară strică ceva în noi și ne pierdem reperele.

Liftier: Prea mult bine, cum se zice e dușmanul binelui!

Omul cu cârjă: Adică… să fie bucuria cea care înșeală gustul și de aceea, fiindcă aici în spital
bucuria lipsește, gustul să fie dezorientat? Și totuși, uneori tocmai suferința ne redă vederea sau
gustul. Ah, depresia, minciuna îngrozitoare în care trăim nu e decât înțelegerea inconștientă a
faptului că nu putem controla infinitul din noi… că nu vom putea opri această prăbușire lentă,
interioară.

Liftier: Dar… de ce să o oprim?

Omul cu cârjă: Mda… bună întrebare!

Asistenta (plictisită): Da… da… da… Iar nu vă dau pace gândurile și stați în curentul ăsta, în
întuneric, în locul ăsta strâmt. Încetați, vă rog!

Omul cu cârjă: Ce anume să încetez? Îmi cereți să încetez a gândi? Iar sunteți categorică. Tinerii
au adesea acest defect. Sunt categorici pentru că au senzația că ceilalți îi ascultă. Însă, când își
dau seama mai târziu că nimeni nu-i ascultă renunță să mai fie categorici. Vedeți, don’șoara
Patricia, doar de aici, din locul ăsta strâmt și întunecat aș putea avea o bună perspectivă asupra
lucrurilor și a lumii. Aici mă simt ca pe-o arcă a uitării. Privind în sus îmi pare uneori că văd
cerul. Plutesc deasupra orașului, deasupra pământului, legând traiectorii abstracte: etaj de etaj,
gând de gând, om de om. Într-un fel, dacă stau bine să mă gândesc… etajele sunt evenimente și
ascensorul vehicolul care le conectează. Sau, poate că fiecare etaj e o existență. La capătul
culoarelor ăstora care se împletesc și se tot întrepătrund, o altă viață ne așteaptă, un alt etaj. Iar
noi ne direcționăm către ele din întuneric. Dar aici se află devărata lumină, în spațiul ăsta închis,
în spațiul fricii ăsteia: în spațiul din noi.

Asistenta: Nu mai vreau să mă lupt cu dvs. Voi chema paza!

Liftierul: Stați așa! Mereu vă luați de dânsul, fără să ascultați ce are de spus!
Asistenta: L-am tot ascultat. Sunt ani buni de când îi tot ascult predicile. Dar dvs.,… îl ascultați?

Liftierul: Uneori…

Asistenta: Firește, fiindcă îl cărați mereu cu liftul în sus și-n jos. Așa se plimbă dumnealui, așa
profită dumnealui de aer!

Omul cu cârjă (spre liftier): Patricia nu mă ascultă fiindcă nu e plătită să o facă. În schimb e
plătită să mă ordoneze, să mă organizeze, să mă transforme în pacient cuminte. Nu-i așa?

Asistenta: Prostii.

Omul cu cârjă: Vă e teamă domnișoară Patricia ca nu cumva să lăsați lucrurile în degringoladă,

florile în dezordine, ca nu cumva pacienții dvs. să se rătăcească pe culoare; teamă ca nu cumva
să mă uitați în lift ca pe un obiect… cu atât mai mult cu cât mie îmi face plăcere să joc rolul
acesta; eu n-am nevoie de dvs. adică… de atenție, așa cum au ceilalți pacienți.

Asistenta: Ce vreți să spuneți?

Omul cu cârjă: Nu au nevoie ceilalți pacienți de atenție? Nu de aceea s-au internat? Nu de aceea
s-au îmbolnăvit? Nu de aceea suferă?

Asistenta: Boala lor există! E reală!

Omul cu cârjă: Aș! Nimeni nu se îmbolnăvește din cauza bucuriei, cu atât mai puțin din cauza
bolii! De unde se nasc bolile? Conflictele, de ce se nasc? Dar e atât de simplu: boală înseamnă
mai întâi voință. Cu toții ne dorim câte ceva. Unii își doresc mai degrabă să moară decât să
trăiască în conflict sau în indiferență.

Liftierul: Să fie voința ceva negativ?

(Patricia dă plictisită ochii peste cap.)

Omul cu cârjă: Uneori este, alteori nu. Atâta vreme cât fiecare are propria sa voință și aceste
voințe sunt diferite ca intenție, la un moment dat se vor ciocni, agresându-se reciproc! Vrem să
fim independenți, ne dorim asta cu atâta ardoare încât, în această zbatere continuă parcurgem
inconștient teritorii infinite pe care le dizolvăm în noi. Suntem un ascensor care se tot deplasează
topindu-se în întuneric. Ne agățăm unii de ceilalți, dar la final ne rămâne doar impresia unui vis
străin…

Asistenta: Vă împotriviți, deci? Bine, eu nu mai am timp de vorbă… cobor la următorul etaj.
(spre liftier) Ți-l las în grijă. Aruncă-l pur și simplu afară la 7!

Liftierul: Desigur.

(Se deschid ușile, asistenta iese).

Omul cu cârjă: Planifici să mă arunci afară la etajul 7, deci?

Liftierul: Nu, bineînțeles că nu! Rămâneți cât doriți. Cu dvs. aici e mai bine. Trebuie să vă
mărturisesc că și mie mi-e frică… nu doar domnișoarei Patricia.

(Ușile se închid.)

Omul cu cârjă: De ce anume te temi?

Liftierul: De… lifturi! Când eram copil mi-am prins cotul într-o ușă de lift. Cum mâna era
subțire… liftul nu s-a blocat automat și poate că a fost mai bine așa. M-a târât câteva etaje bune
iar cotul mi-a fost scrijelit până la os de peretele ăla interior, zgrumțuros. Din fericire n-am rămas
mutilat pe viață. Am ieșit de-acolo cu brațul întreg, dar cu o fractură serioasă aici (își duce mâna
la tâmplă).

Omul cu cârjă: De ce-ai acceptat munca asta atunci?

Liftierul: Ca să-mi înfrâng teama.

Omul cu cârjă: Cunosc oameni care n-au avut curajul ăsta, adică să lupte cu temerile lor. Doar s-
au retras din fața lor, cedându-le teritorii sufletești, prieteni de care se legaseră …

Liftierul: Și dvs.?

Omul cu cârjă: Mie îmi place să trăiesc cu temerile mele. Nu fug din calea lor și totuși, câtorva
le-am cedat unele dintre visele mele. Vezi tu… cunoscusem cândva o femeie frumoasă, mi-o
amintesc fiindcă plutea o lumină deasupra ei. Căra mereu cu ea o vioară la care n-am auzit-o
niciodată cântând. Am curtat-o multă vreme dar mi-a fost teamă să fac pasul. Eram prea tânăr și
purtat de elanuri ciudate spre înainte. Și astfel, pe ea am sacrificat-o temerilor mele. Câțiva ani
mai târziu ne-am reîntâlnit; eram amândoi două case fără acoperiș, două case goale. Mi-a întors
spatele cu un zâmbet discret, parcă mi-ar fi spus: te iert totuși ești un om onest și eu știu asta. Dar
nu meriți. (…) Am privit-o cum se îndepărta și abia atunci am simțit cât suntem de slabi în fața
timpului, a temerilor. Timpul… e cel mai mare hoț din istorie și culmea, nici nu ne dăm seama
când ne fură. E nostim că ne putem gândi la acest mare infractor care este timpul, ca la un amic.
Până și cele mai mărețe construcții ale omului vor fi, în cele din urmă, învinse de timp, cu atât
mai mult biata noastră iubire fragilă.

(Se aude sunetul specific și ușile se deschid iar. Dau buzna înăuntru un doctor și patru asistenți
agitându-se în jurul unui pat mobil de spital pe care stă culcat un pacient. Ușile se închid).

Doctorul (strigă spre asistenți): Mai repede! Mai repede! Mișcați-vă! Ce ați rămas așa înțepeniți?
Nu veți învăța niciodată medicina așa, doar privind! Puneți mâna pe pacient. Scoateți-i haina!
Abia acum v-ați dat seama? De asta spitalul ăsta merge așa bine… Atașați electrozii
defibrilatorului pe toracele pacientului! Nu vedeți?! Îl pierdem! Dați la o parte folia protectoare!
Atenție, nu atingeți pacientul! (se dau la o parte) Se defibrilează! Îndepărtați-vă!
(Când în bandă se aude zgomotul specific al defibrilatorului, doctorul și pacienții îngheață în
poziițile în care rămăseseră, ca niște statui. Pacientul aflat în comă se ridică pe marginea
patului. Se mișcă în “ralenti”.)

Omul cu cârjă (spre Omul „în comă”): Tu ești?

Pacientul “în comă” (râde): Ia te uită! Și eu care credeam că sunt singur aici… Mereu singur și
totuși niciodată singur! La vârsta noastră nu mai suntem singuri nicăieri.

Omul cu cârjă: Ce faci tocmai aici, dragul meu?

Pacientul “în comă”: Ei… ce să fac? Nu se vede? Mă chinui!

(Pacientul “în comă” se dă complet jos din pat.)

Liftierul (consternat): Cred că visez… Ce?!

Pacientul “în comă” (spre liftier): Dragule, sunt atâtea lucruri stranii pe lume de care nu ne mai
mirăm… Atunci de ce să ne mirăm de ceva atât de natural ca acest moment?

Omul cu cârjă: E tânăr, iar tinerețea ne vrea vânduți aparențelor. Doar când te maturizezi începi
să te vezi pe tine însuți cu adevărat… Doar atunci când nu mai ai ce pierde ai șansa să devii
înțelept!

Pacientul “în comă”: Cu toate că unii nu cresc la minte nici atunci când au pierdut tot.
Dimpotrivă, taman atunci se prostesc!

Omul cu cârjă: Înseamnă că n-au pierdut destul, chiar dacă au pierdut tot!

(Pacientul „în comă” scoate un pachet de țigări de la piept și dă să fumeze. Liftierul îl

atenționează):

Liftierul: Vă rog, în lift nu se fumează…

Pacientul “în comă”: Altă lozincă… Dragul meu, ăsta nu-i fum, e abur! Viața e tot abur, însa
ceva mai toxic. Nu… în fața vieții, fumul ăsta e inofensiv. De când visez la clipa asta. Atâția ani,
atâtea interdicții: “Nu fuma!”, “Nu bea!”, nu una, nu alta. Și măcar acum când sunt mai liber,
vreau să fumez una strașnică!

Omul cu cârjă: Dă-mi și mie una și servește-l și pe el; îl va liniști.

(Se servesc cu toții cu câte o țigară. Fumează. În lift pătrunde un abur straniu.)

Pacientul “în comă”: Iată cum ne reunim noi: la început doi câte doi, apoi grupuri, grupuri și, în
cele din urmă devenim mulțimi de oameni abia treziți de clopotele timpului.
Omul cu cârjă (fumând): Ăsta-i tutun adevărat… nu sintetic, nu ierburi de seră…

Pacientul “în comă”: Nu, fără, fără coloranți, fără conservanți!… Doamne, ce babilonie a devenit
lumea. De două mii de ani, o mână de sălbatici își tot dispută timpul și teritoriile. Vă dați seama
ce cruce grea și-au asumat? Luptă cu timpul, nemernicii! Ce bine că timpul îi va învinge până la
urmă!

Omul cu cârjă: Da, și eu îmi zic același lucru.

Pacientul “în comă”: Îmi place locul ăsta… și uite-te la ei… (privesc spre doctor și asistenții
rămași nemișcați), uite-te cum dorm închipuindu-și că nu mă pot salva. (spre liftier): Băiete,…
urcăm sau coborâm?

Liftier: Urcăm, urcăm…

Omul cu cârjă: … de o bună perioadă de timp. Poți crede? Doar urcăm…

Pacientul “în comă”: Locul ăsta-i ca o biserică… E atâta liniște și răcoare aici, o răcoare
binefăcătoare pe care o simți într-un anume timp, în acel timp care ți-e destinat doar ție: vremea
când ești împăcat cu tine însuți, nevizitat de griji obscene. Când stai liniștit fără să te gândești la
nimic decât la frumosul care te înconjoară, la greierii de toamnă, la frunzele palide care cad și tot
cad.

Omul cu cârjă: Ei… există un timp ostil și un timp prieten, un timp care ți-e străin și unul
familiar…

Pacientul “în comă”: … un timp trădător și unul loial, nu-i așa?

Omul cu cârjă: Așa se pare… Dar tocmai timpul ăsta familiar se transformă uneori într-un
vânător redutabil, într-un militar de elită.

Liftierul: Și unde e timpul bunăvoinței, timpul căinței, al dragostei?

Pacientul “în comă”: Eh… Nu cred c-am mai fi stat de vorbă acum, poate nici nu ne-am fi
recunoscut dacă timpul nu era și trădător. Tot el ne-a întins capcana asta. Peste tot numai
capcane: în frumusețe, în generozitate.

Omul cu cârjă: Oare? Nu!… Capcanele sunt întinse doar cărnii, acestui costum frumos de
scafandru pe care-l purtăm în timpul vieții, adică trupului nostru muritor, cel cu care tindem prea
ușor să ne identificăm. De ce să vrem cu tot dinadinsul să rămânem robi aparenței când noi
suntem construiți să trecem dincolo de ea?

Pacientul “în comă”: Ei, poate că se întind capcane trupului dar sunt adesea sufletele care cad în
ele!
Omul cu cârjă: Știi, de fapt ce-nseamnă viață? Viață înseamnă să pui limite infinitului și prin
urmare aceste limite nu pot fi durabile! Timpul nu e pentru noi, ci pentru mecanismul în care
locuim o vreme.

Pacientul “în comă”: Așa este!

(Se aude sunetul specific al liftului. Bărbatul “în comă” se uită la ceas.)

Pacientul “în comă”: Deja!? Iată că trebuie să mă întorc la timp și la trup. Cu bine băiat curajos,
cu bine!

(Pacientul “în comă” revine pe marginea patului apoi se culcă printre asistenții aplecați asupra
patului său. Doctorul și pacienții se repun în mișcare. Se deschid ușile liftului cu putere.)

Doctorul: Are puls! Repede. Să-l scoatem de-aici!

(Scot patul din lift. Apoi în lift intră Georges, băiețelul patronului având în mână un avion de
jumătate de metru din plastic, model german din al Doilea Război Mondial cu care se joacă. Se
închid ușile. Băiețelul se tot învârte cu avionul prin lift.)

Liftierul: Hei, hei! Ăsta nu-i teren de joacă; mergi și aleargă în altă parte!

Georges: N-am chef! Aici îmi place!

Liftierul: Atunci stai cuminte.

Georges: Nu vreau!

Liftierul: Atunci îți voi confisca avionul!

Georges: S-o crezi tu, îngâmfatule! N-ai să faci asta, că te spun lui tati!

Liftierul: Ce, crezi că dacă taică-tu e patronul spitalului, mă sperii? Spune-mă!

Georges: Nu te sperii?

Liftierul: Stai potolit, înțelegi?

Georges: Bine măi, prăpăditule! Mi-a zis tata să nu mă pun cu prăpădiți ca tine, oameni simpli,
căpușe… vai de capul vostru! Stați închiși în locurile astea strâmte care miros a fum de țigară
ieftină și a pipi.

(Liftul se oprește. Se deschid ușile.)

Liftierul: Fuguța acasă, Georges! N-am timp de tine azi.

Georges: Nu!

(Și ușile se închid la loc.)

Georges: Adică… tocmai tu n-ai timp? Ai vorbit ca tata, dar fără a fi la fel de important ca el.
Uite-te la tine: semeni cu canarul meu! Stai acolo, fără prestanță și dai ordine din colivie, doar
minorilor. Majorii te copleșesc cu totul și nu îndrăznești să scoți o vorbuliță în prezența lor. Doar
stai ca prostul și le-asculți tâmpeniile, zi de zi. Și fără să te plictisești. Ce viață de pușcăriaș!

Liftierul: Ce cauți atunci în locul ăsta întunecat și puturos?

Georges: Aici am nimerit. Mă țin și eu după tata, ce vrei? De fapt, eram pe front: sunt pilot
englez. Fusesem abătut din drum de un neamț pe care l-am doborât. Apoi am căzut amândoi.
Avionul meu s-a făcut praf, al lui nu. Am ieșit cum am putut din foc, l-am găsit pe neamț în timp
ce-și făcea siesta. L-am omorât când urina și i-am furat avionul. Acum mă ascund din cauza
englezilor, a propriilor mei concetățeni care mă urmăresc și vor să mă omoare. Vezi? Asta
făceam!… Ești un prost.

Liftierul: Habar n-ai cum mă cheamă, dar mă faci prost.

Georges: Cum te cheamă?

Liftierul: Georges!

Georges: Minți! Ăsta-i numele meu. Tata ține să fie pronunțat în franceză!

Liftierul: O fi numele tău, dar e și numele meu!

Georges: Avem același nume și același tip de pronunție? (spre public)… eu și canarul din lift? E
o diversiune. Nu cred! Voi iniția o anchetă!

Liftierul: N-ai decât, dar până atunci, coboară!

(Se aude sunetul specific și se deschid ușile.)

Georges: Prostule, suntem la etajul 11 iar tata are birou la 10!

Liftierul: Coboară, Georges, nu mori un etaj pe scări!

Georges: Ba mor! Dacă mă găsesc englezii și cred că sunt pilot german?

Liftierul: Lasă, găsești tu o soluție.

(Georges coboară și face o strâmbătura în fața ușilor. Ușile se închid.)

Omul cu cârjă: Suntem deja la 11? Parcă abia m-am urcat în lift și eram la 3!
Liftierul: Dacă vă vede domnișoara Patricia aici, iar se supără pe mine.

Omul cu cârjă: Ei, domnișoara Patricia e prea ocupată... Toată ziulica își duce pacienții în cârcă.
Cum poate oare? E drept că e puternică, dar chiar atât de puternică? Și cară după dânsa cârduri
întregi de oameni stricați, deșurubați, turmentați, deprimați, îi adună de-ici, de-colo, îi împarte, îi
desparte…

Liftierul: Cam asta face toată ziua… Iar la amiază, când părăsește spitalul, că dânsa e deseori în
tura de dimineață, se îndreaptă spre casă cu atâta vioiciune, fericită că a scăpat de locul ăsta; o
fericire care o întinerește pentru o clipă.

Omul cu cârjă: Oare de ce-o fi atât de bucuroasă când scapă de-aici? Nu toate locurile sunt la
fel… într-un fel?

Liftierul: Cine știe? … (pauză câteva secunde) Mă întrebam de ce aveți nevoie de cârja aia, că
văd că mergeți singur și fără ea. Mai mult o cărați dupa dvs. La ce vă ajută?

Omul cu cârjă: Mă ajuta; mă susține moral, sau mai bine zis, îmi susține viitorul. Știu că într-o zi
voi avea nevoie de ea, de aceea mă obișnuiesc s-o port încă de pe acum. Și totuși, în același timp,
știu că poate nu voi ajunge s-o folosesc niciodată.

Liftierul: Ia te uită… abia etajul 13. Ce greu merge azi. Abia se târăște pe cabluri somnambulul
ăsta din metal. Parcă-i un melc, scârțâie și lenevește în rugină.

(Se aude sunetul specific al liftului. Se deschid ușile. E etajul 13. Intră doctorul îmbrăcat acum
doar într-un halat de baie și papuci. Se închid ușile. Liftul pornește. Nimeni nu vorbește un
timp.)

Doctorul (către liftier): Ce te uiți așa? Ce!? Nu știi că aici sunt dușurile?

Liftierul: Ba nu. Da… oh… V-am văzut mai devreme cu un pacient în stare gravă și…

Doctorul: Și ce!? … De când le permiți să fumeze în lift!?

Liftierul: Nu le permit.

Doctorul: Mă îndoiesc!

Liftierul: Adică, eu sunt doar liftierul…

Doctorul: N-ai decât! Nu-i aici un telefon de comandă? Pune mâna și informează direcția! Asta
ne mai lipsește… vreun incendiu!

Omul cu cârjă (murmurând încet): Atâtea suflete prăjite deja…

Doctorul: Ați spus ceva?

Omul cu cârjă: Nu.

Doctorul: Și dvs.? Încotro? Nu sunteți cumva pacientul nostru de la…

Omul cu cârjă: Nu! Mă confundați.

Doctorul: Dar cine sunteți?

Omul cu cârjă: Știu și eu!?

Doctorul: Mă luați cumva peste picior?

Omul cu cârjă: Nicidecum!

Doctorul: V-am pus o întrebare.

Omul cu cârjă: Iar eu am răspuns deja.

Doctorul: Observați că suntem la etajul 14. De aici în sus urmează birourile. Mai jos sunt
blocurile operatorii și saloanele. Recepția e la parter, dacă aveți vreo întrebare… Iar mai sus nu
aveți acces!

Omul cu cârjă: De ce? Ce se află mai sus?

Doctorul: Acestea sunt informații confidențiale, rezervate doar personalului spitalului. Sunt…
vestiarele, dușurile, piscina, laboratoarele, și…

Omul cu cârjă: Și?

Doctorul: Asta nu mai știu nici eu. N-am ajuns niciodată atât de sus. Bun! Aici cobor!

(Se aude sunetul specific. Se deschid ușile. Când să iasă doctorul:)

Omul cu cârjă: Sunteți bucuros că ați terminat tura pe ziua de azi?

Doctorul: Într-un fel da, dar asta nu va privește pe dvs.!

Omul cu cârjă: Am observat că toți sunteți mai bucuroși când plecați de-aici, decât atunci când
vă întoarceți.

Doctorul: Dacă ați avut timp să observați până și asta, înseamnă că aveți mult timp la dispoziție
și prin urmare, sunteți singur cu timpul dvs.

Omul cu cârjă: Și asta e rău?

Doctorul: Nu neapărat; eu însă am și o familie care m-așteaptă acasă; poate de aceea sunt
bucuros când plec de-aici și nu din alt motiv.

Omul cu cârjă: Nu m-am gândit la asta.

Doctorul: Mai înainte de a analiza slăbiciunile celorlalți, învățați să vă analizați propriile

slăbiciuni! Adică, dacă aveți atâta timp la dispoziție pentru a judeca, atunci judecați cu grijă și cu
cap; dar știu, dvs. faceți parte din categoria de pacienți care se cred doctori și îi iau peste picior.
Cu bine!

(După ce iese din lift, doctorul „apasă” cu un gest ostentativ pe săgeata de coborâre a liftului.)

Liftierul: Ce faceți?!

Doctorul: Liftul ăsta nu mai coboară? A venit momentul să coboare, nu?

(Ușile se închid. Liftul „coboară”.)

Omul cu cârjă (mimându-l pe doctor): „Dacă aveți timp pentru a judeca, măcar judecați cu cap”.
Mi-a plăcut asta!

Liftierul: A vrut să vă dea o lecție, fiindcă l-ați prins în halat de baie.

Omul cu cârjă: Aaa…

Liftierul: Și nu i se terminase tura. Mă întreb, ce s-a întâmplat până la urmă cu prietenul dvs. cel
care era în comă? Vă amintiți?

Omul cu cârjă: Cum să nu îmi amintesc? Probabil că e la fel de rău, adică e în viață!

(Deodată se aude și se simte o hurducăitura. Se stinge lumina. Apoi se aprinde și iar se stinge.)

Liftierul (din intuneric): Aoleu!

Omul cu cârjă: Stai liniștit… în caz că vrei să intri în panică…

Liftierul: N-ar trebui?!

Omul cu cârjă: Nu încă… Abia s-au scurs câteva secunde.

Liftierul: Și după câte secunde mai exact ar trebui să intru în panică?

Omul cu cârjă: Depinde de tine, dar nu acum! Acum până și timpul s-a oprit…
Liftierul: Da? Sunt convins de asta, dar nu m-am lămurit ce facem cu panica. Și-apoi, totul a
început să se învârtă în capul meu. Toate filozofiile astea, metaforele, pacientul în comă… cum
de a vorbit cu noi și el era acolo, întins pe pat? Iar ceilalți n-au sesizat? De ce noi am sesizat?

Omul cu cârjă: N-ai crezut?

Liftierul: Ba am crezut, adică… cred! Dar de înțeles, tot nu înțeleg.

Omul cu cârjă: Vezi tu, timpul e paradoxal. Nu poți spune: „cred în timp”. Cum adică să crezi în
timp? Poți atinge timpul?

Liftierul: Nu! Dar ce legătură are asta cu situația dată?

Omul cu cârjă (fără a-l fi auzit): Îl poți pipăi, îl poți măcar vedea ori auzi?

Liftierul: Nu!…

Omul cu cârjă: Și cu toate astea, chiar dacă nu-l vedem, cum de el există și ne afectează în mod
ireversibil și atât de dureros? Ne desparte unii de ceilalți, ne separă de cei pe care i-am iubit, ne
îndepărtează de momentele fericite în care și noi am fost frumoși, curajoși, tineri. Și totusi, nu
ne-a dăruit timpul totul? Dacă ne-ar fi dăruit doar frumusețea și tinerețea, dacă nu ne-ar fi dăruit
suferința, oare am fi înțeles timpul, am fi crezut că există?

Liftierul: Cu siguranță nu!

Omul cu cârjă: Dacă eram veșnic frumoși, curajoși, n-am fi perceput timpul. Așadar, iată
paradoxul… medalia și reversul ei. Ambele fețe completează un destin al omului: binele și răul,
boala și sănătatea, tinerețea, bătrânețea, trecutul și viitorul, toate înseamnă timp și înseamnă
cunoaștere.

Liftierul: Înțeleg… această ambivalență produce existență!

Omul cu cârjă: Da!… toate astea trebuie să existe pentru ca noi să credem în ele, să le percepem,
pentru ca noi să existăm.

Liftierul: Of, dar oamenii nu cred în nimic, fiindcă nu vor să creadă; nu vor s-audă, nu vor să
vadă.

Omul cu cârjă: Dar nici dacă-și acoperă ochii, nici dacă-și pun degetele în urechi, tot nu vor
putea schimba valoarea adevărului; fiindcă adevărul e unul. De aceea îl și iubim, nu?!

Liftierul: Oare de ce vă tolerez, așa, toată ziua pe lângă mine, tot vorbind într-una în liftul ăsta
nenorocit, vrute și nevrute?
Omul cu cârjă: Nu știu! Poate pentru că ai senzația că mă cunoști. Poate pentru că am ceva care-
ți este și dumitale familiar. Și, pe de altă parte, fiindcă ți-e frică de lift și prin urmare de tine
însuți.

Liftierul: De mine însumi?!

Omul cu cârjă: N-ai încredere fiule în nimic, în nimeni, nici măcar în tine. Asta se vede, se
simte… sau cel puțin asta simt eu, eu care mă plimb cu liftul ăsta de ani buni.

Liftierul: V-am explicat de ce mi-e teamă de lift.

Omul cu cârjă: Din cauza copilăriei. Da, dar asta e o cauză aparentă și o scuză plauzibilă. Cauza
mai profundă îți scapă încă.

(Pauză)

Liftierul: Bun, am vorbit frumos până acum, dar acum… pot intra în panică?

Omul cu cârjă: Bine, dar ușor, ușor. Și nu dintr-o dată. Climax-ul ar trebui încă amânat.

Liftierul: Nu-mi pot controla atât de bine bătăile inimii.

Omul cu cârjă: Păcat! Învață! (Pauză) Of, ce plictiseală! Toată absența asta seamănă atât de bine
cu ultimele clipe ale regăsirii, cu momentul în care speram încă să mă reconciliez cu nevastă-
mea. Eram atât de egoist pe-atunci, de lacom. Nimic nu se schimbase în mine deși trecusem prin
atâtea pierderi. N-am reușit s-o țin lângă mine. Era mai tânără ce-i drept și fugea și ea de
verdictul categoric al timpului.

Liftierul: Nu vă e teamă deloc?

Omul cu cârjă: De ce anume să-mi fie? De fuga timpului sau… ?

Liftierul: De situații ca astea în care nimic nu merge!

Omul cu cârjă: Aș minți dacă ți-aș spune că nu. Dar am trecut prin situații infinit mai grele, mai
dureroase. Fiindcă și eu sunt avar și eu sunt egoist. Nici un om nu e suficient de generos încât să
se ofere morții sau situației limită, sau necunoscutului, fără a-și pune o simplă și naivă întrebare
măcar despre ce va urma. Adică, fără a se întreba: „De ce tocmai eu, de ce tocmai acum, de ce să
mi se întâmple tocmai mie toate astea!?” Nu, din păcate nu sunt suficient de generos nici măcar
eu. Am limite. De aceea sunt bătrân, fiindcă nu le-am depășit, nu pe toate!

(Deodată se restabilește lumina. Liftul începe să funcționeze.)

Omul cu cârjă: Iată!

Liftierul: Dar vedeți? Liftul nu vrea deloc să coboare. Tot urcă!

Omul cu cârjă: E un lift cu personalitate!

Liftierul: Oare s-a stricat?

Omul cu cârjă: Mă întrebați pe mine? Nu-i meseria mea și totuși am impresia că știu mai bine
decât dumneata cum merge treaba cu lifturile care tot urcă. În fond și la urma urmei sunt mai
bătrân…

(Se aude sunetul specific și ușile se deschid. E etajul 15. În fața ușilor stă Georges-puștiul.)

Liftierul: Georges, iar?! Ce-o să spună tatăl tău?

(Georges sare în lift. Avionul german e rupt în două. Ușile rămân deschise pe explicațiile
copilului:)

Georges: Vezi? Liftier neîncrezător! Avionul meu a fost făcut praf, dar eu m-am parașutat. De
jur împrejur erau numai morți cu capetele despicate. Bum! Bombe turtind pământul, turle de
biserici proiectate în aer! Jos,… noroi, foamete. O ploaie torențială umpluse tranșeele. Soldații
săreau prin sânge și noroi, îngrămădindu-se așa uzi cum erau, în ascunzători. Apa a topit focul și
pielea arsă. Apoi și-au dat seama că sunt englez. M-au luat totuși ostatic ca să mă verifice. Cum
n-aveam acte m-au închis puțin. Am evadat, m-am târât cum am putut printre stânci și acum am
sărit în camionul ăsta militar care mă va duce în spatele liniilor de front, acolo unde trebuia să
fiu!

Liftierul: Bravo, Georges! Foarte bine, ți-am spus eu că vei reuși; acum să coborâm, cred că te
așteaptă tatăl tău!

Georges: Nu mă așteaptă și nu vreau să cobor! Liniile frontului se află în direcția aia! (și arată
către sus). Acolo! Bum! Acum a căzut o altă bombă! Atenție! Toată lumea la pămââânt! (toți
ceilalți se înclină puțin) Viiiin! Vin avioane din toate direcțiile. Închideți! Închideți ușile
autobuzului. Hai, hai, hai! Dacă mai rămânem aici vom pierde șapte ani într-unul singur! Ce mai
aștepți? Mișcă-ți fundul canar împuțit!

Liftierul: Liftul coboară, Georges, coboară și basta!

(Liftierul apasă pe buton. Ușile se închid. Însă liftul urcă.)

George (strigând și râzând): Vezi? Liftul urcă! Așa! Acum acționăm asupra viitorului.

(Liftierul vrea să oprească liftul. Georges îl apucă de mână.)

Georges: Ce faci? Bombele! (Îi pune un pistol de jucărie la tâmplă) Vrei să ne pui viața în
pericol?

Liftierul: Acum ai încurcat-o, Georges! Acum te pârăsc lui taică-tu și vei lua o mamă de
bătaie!…
Georges (îl îngână): Te pârăsc lui taică-tu, te pârăsc… Doar atât știi să spui, canarule! Dar asta o
să ne coste! Fiindcă n-avem timp! Nemții vor bombarda tot arealul. Nu suntem pregătiți. Te rog,
șofer taci și condu-ne mai departe! Trebuie să ajungem în spatele liniilor frontului cât mai
repede!

Liftierul: Gata, ça suffit!

Georges: Nu! Suntem blocați aici, iar eu cronometrez fiecare secundă!

Omul cu cârjă: Stai liniștit, băiete! Aici, în vehiculul ăsta, timpul e relativ. Vezi tu… uite-te bine:
timpul tău, al meu, al lui: trei generații. Toți trei prinși aici în același timp și totuși fiecare cu
timpul său. Iată cât e de simplu și cum e timpul de inegal, de ciudat și de misterios!

(Ușile liftului se deschid.)

Georges: Prin urmare, mai e timp! Timp să ajungem la liniile frontului!

Liftierul: Liftul coboară, zic!

(Se închid ușile, însă liftul tot nu coboară.)

Georges: Vezi, liftier neîncrezător?! Liftul ăsta al tău nu vrea să coboare. Liftul ăsta se află sub
comanda mea!

Liftierul: Liftul ăsta are o problemă…

Georges: Liftul ăsta are personalitate! Ce problemă?! Autobuzul a rămas fără benzină, cumva?

Omul cu cârjă (către copil): Simt un tremur în glăsciorul tău. Ți-e cumva teamă?

Georges: Mie?! Teamă? Dar cine a spus că suntem într-un lift? Ăsta, un lift? Adică un autobuz
care se îndreaptă cu elan spre liniile de front. Asta am spus. Ce, nu-i așa? Îndrăznește cineva să
mă contrazică?

(Liftul se oprește brusc. Se aude zgomotul specific. Se deschid ușile. Etajul pare cuprins de abur.
Georges dispare în acest abur și din abur apare exact în dreptul lor, Pacientul „în comă”,
mergând anesteziat ca un somnambul, spre lift. Ușile rămân deschise.)

Liftierul: Dvs. aici?!

Pacientul “în comă” (ca în transă): Această noapte de vis cu îngeri e o poartă spre alte vieți iar
clipele-mi sunt vase imense călătorind spre soare…

Omul cu cârjă (către Pacientul “în comă”): Ce faci aici? Te-ai rătăcit?
Pacientul “în comă” (fără a păși în lift): Voi aici?! Priveam peretele ăsta gol pierzându-mă în
imensitatea lui austeră, când v-am văzut plutind. Deodată, ușa asta mare, metalică s-a deschis și
am revenit din visul meu. Mă simt atât de mic acum, un pitic într-o lume de uriași.

Liftierul: Intrați? Rămâneți? (scoțând capul afară pe uși) Ce abur straniu!… E atât de rece aici!
Așadar?

Pacientul “în comă”: Fie!

(Și intră în lift. Ușile rămân deschise.)

Liftierul: Unde o fi dispărut copilul ăla? Dacă află patronul, Domnul “X”, mă dă afară. Cine-și
mai permite azi să-și piardă slujba? Slujba asta nu e cine știe ce, dar e o slujbă! Ce etaj e ăsta?

Omul cu cârjă: Etajul 15, așa scrie…

Liftierul: Etajul 15… Îmi spune ceva… Ce facem? Îl mai așteptăm pe băiat sau…?

Omul cu cârjă: Zic să mergem mai departe. Mă îndoiesc că vom scăpa de el așa ușor.

(Când să se închidă ușile, dă buzna în lift o femeie tânără, pe jumătate înghețată, pe jumătate
moartă de spaimă. Are o vioară. Ușile se inchid.)

Liftierul (speriat): Domnișoara Celia? Ce faceți aici? Celia! Mă mai țineți minte?

(Femeia privește în gol și nu-i răspunde.)

Liftierul: Celia?!

Celia (revenindu-și): Dumneata din nou?

Liftierul: Din nou… ce să fac? Asta e slujba. Dar dumneata aici, atât de sus, în zona asta
obscură?

Celia: Venisem să-mi găsesc liniștea.

Liftierul: Aici, în întuneric, în aburul ăsta rece?

Celia: Aici.

Liftierul: Cum așa?

Celia: Ca să studiez la vioară, o oră pe ceas.

Liftierul: Asta făceați!?

Celia: Mâine voi susține un mic concert la… V-am invitat data trecută, dar n-ați venit. Se pare că
nu puteți părăsi liftul (arătând spre “Omul cu cârjă”): Și dumnealui? A, desigur! Nu, nu, eu nu
merg decât un etaj. Liftul coboară?

Liftierul: Din păcate, nu; dar pe domni nu-i deranjează, prin urmare, nici pe mine.

(Se deschid ușile. Întuneric pe următorul etaj. Nu apare nimeni. Ușile rămân deschise.)

Liftierul: Deja nu mai apare scris numărul etajelor. Mergem mai departe!?

Celia: Suntem la 17, cred! Pentru că eu am urcat acum 2 etaje și la 15 era morga.

Toți ceilalți (înfiorați): Morga?!

Liftierul: Ce-ați căutat acolo?

Celia: Cum vă spuneam: liniștea. Pe mine nu mă sperie corpurile fără viață. De ce m-ar speria?

Pacientul “în comă” (încet): Dar eu ce căutam?!

Liftierul: Domnișorul Georges a rămas la etajul 15!? Adică la… Mmm… Ar trebui să mergem
după el, nu-i așa? Nu-l putem lăsa acolo singur, în spațiul ăla mare și rece. Dacă se sperie sau
cine știe ce prostie face? Îngrozitor!

Omul cu cârjă: Mă dezamăgești, băiete! Nu! Fiecare trebuie să-și primească lecția, mai devreme
sau mai târziu. L-ați tratat frumos iar el ne-a luat pe toți peste picior. Vine ziua când micii
aroganți trebuie să învețe să asculte.

Liftierul: Așadar, propuneți să-l lăsăm?

Omul cu cârjă: Da!

Liftierul: Iar noi?

Omul cu cârjă: Propun să mergem mai departe!

Liftierul: În formula asta?

Omul cu cârjă: Mi se pare formula ideală. Dumitale, nu?! Aveți altă formulă?

Liftierul: Domnișoară Celia?

(Celia dă din cap, ridică din umeri. Ușile se închid. Liftul pornește.)

Liftierul: Am cam obosit, să știți. Mi se pare că exagerăm. E drept că sunt patru lifturi în clădire,
dar am început să mă întreb deja de ce nimeni altcineva nu cheamă liftul ăsta înapoi?
Omul cu cârjă: Cui îi pasă? Acolo jos sunt atât de speriați, de preocupați de destinele lor, biete
suflete prinse în corzi… Cine va observa această clipă de uitare?

Pacientul “în comă” (încet): Cine va înțelege zborul nostru?

Celia: E atâta liniște aici… Nu simțiți cum aerul s-a rarefiat și mirosurile grele au început să se
curețe? Mirosiți și dvs. aerul ăsta curat de munte. Mă întreb de unde vine?

Liftierul: Nimeni altcineva nu observă dispariția noastră?

Pacientul “în comă”: Îți faci degeaba griji pentru cei de jos, pentru cei neobosiți. Acolo, jos, toți
tânjesc după ce avem noi aici, dar nu-și dau seama. Toți caută o clipă de liniște, dar n-o găsesc.

Omul cu cârjă: Fiindcă liniștea nu se obține deodată, liniștea se obține dacă o meriți, se cucerește
cu fiecare clipă în care devii mai înțelept, mai bun.

Pacientul “în comă”: Eh, prea mulți demoni s-au agățat de Om, de acest prinț efemer al clipei; i-
au sucit mințile.

Omul cu cârjă: Vă spun eu: omul a luat-o razna din cauza dorințelor sale și mai ales din cauza
certitudinilor. Dacă s-ar fi îndoit, dacă condițiile erau mai vitrege, dacă aerul era mai acid…

Pacientul “în comă”: Dacă!

Omul cu cârjă: Dacă pielea l-ar fi ars și n-ar fi existat gustul, sau mirosul…

Pacientul “în comă”: … dacă plăcerile îi erau amare, dureroase…

Omul cu cârjă: … Poate că destinul său ar fi fost altul. Poate că pământul ar fi arătat altfel.

Pacientul “în comă”: Dar și pământul a obosit!

Omul cu cârjă: Pământul a obosit din cauza mizeriilor, din cauza chinului, a urletelor pe care le
tot aude. E uscat din cauza sângelui inocenților care s-a tot scurs în măruntaiele lui.

Pacientul “în comă”: Aici Edenul a fost biciuit!

Omul cu cârjă: Lăcomia a învins măreția și invidia a răpus bucuria.

Liftierul: Aveți dreptate!

Pacientul “în comă”: Eu îi deplâng deja pe oamenii care vor veni după noi.

Omul cu cârjă: Nu…nu…Poate că am putut fi lacomi până acum, dar cu siguranță asta nu se va
mai putea de acum înainte.
Celia: Ei nu?!…

Pacientul „în comă”: Ce trist să vezi un copac în floare și vederea acestuia să nu te bucure, să nu
te bucure norii plutind deasupra lumii.

Liftierul: S-au dus toate astea, nu vedeți? Nu plouă! De-atâtea zile nu mai e nici un nor pe cer.

(Ușile se deschid brusc. La acest etaj lumina este intermitentă și există un ciudat efect
fosforescent. Ușile rămân deschise.)

Celia: Cred că suntem deja la 19. Mi s-a părut că văd un 9…

Liftier: Se poate. Mă scuzați, dar cum n-am mai ajuns niciodată atât de sus, chiar nu mai știu la
ce etaj suntem.

(Din lumina fosforescentă apare doctorul cu o față cam mototolită.)

Doctorul: Bine, fanaticilor, pân-aici! Cât credeați c-o să mai țină plimbarea asta nocturnă?

Omul cu cârjă: Nocturnă, deja?

Liftierul: Domnule doctor, dar e de datoria mea să mă plimb cu liftul, adică... Nu e asta munca
mea?

Doctorul: Nu ți-am cerut dumitale părerea. Avem aici un pacient nesupravegheat și pun pariu că
nici medicația nu și-a luat-o! De asemenea, avem și o domnișoară pe care o tot urmărim de la o
vreme și care n-are ce căuta în acest spital. (spre Celia) Domnișoara Celia, nu-i așa? A, văd că
tăceți și acum, la fel cum ați tăcut și odinioară când ați dat piept cu bodyguarzii noștri. Ia spuneți-
mi, ce căutați, de fapt? Aveți vreo rudă internată? Sunteți cumva în suferință? Care e treaba dvs.
aici?

Pacientul “în comă”: Dar lasați-o, domnule doctor! Poate nu știe să se justifice.

Doctorul: Dvs. aici?! Nu,… vă confund! Am muncit mult azi; îmi vâjâie capul; parcă am avut un
pacient cu chipul ăsta…

Pacientul “în comă”: Și ce s-a întâmplat cu el?

Doctorul: Mi-a murit azi în brațe.

Pacientul “în comă”: Vedeți? Adică… Hmm….

(Se scurg câteva momente de liniște.)

Doctorul: Spitalul ăsta nu-i teren public, domnilor, nici teren de joacă! Aici se nasc și mor
oameni, aici avem nevoie de lifturi pe toate sectoarele pentru urgențele noastre medicale.
Liftierul: Domnule, cu tot respectul, ascensorul e stricat! Munca mea e să rămân la bord, ca să
spun așa. Nu pot abandona nava. Dar despre domnii… nu știu, însă vă garantez că sunt amândoi
de treabă.

Doctorul: Ce tot vorbești dumneata? Și folosește-te de telefonul ăla de comandă! Ia-l chiar acum
în mâna dumitale și deblochează situația. Fă liftul ăsta să coboare!

Liftierul: De-ar fi atât de simplu…

(Liftierul ia în mână telefonul și apasă nervos pe butoane.)

Liftierul: Nu merge, e mort!

Pacientul “în comă”: Și el? Adică….

(Doctorul zgâlțâie telefonul de câteva ori, apoi îl azvârle de perete. Ușile se închid.)

Liftierul: Vedeți? V-am spus eu...

Doctorul: Atunci închidem taraba, că doar nu suntem nebuni să continuăm așa. Toată lumea jos
și-o luăm pe scări!

Liftierul (mirat): Domnului cu cârja îi spuneți „jos”? Mă îndoiesc că, în condiția dumnealui, va
putea să coboare cu dvs., efectuând o călătorie pe scări până la etajul 3.

Doctorul: Nu! Nu e cazul să coborâm atâtea etaje, ai dreptate. Dar vom ieși cu toții imediat ce se
vor deschide ușile. Ajunși la mal, ca să zic așa, vom găsi o soluție.

Pacientul “în comă” (încet): Asta s-o crezi dumneata!

(Se deschid ușile.)

Doctorul: Bun, acum ieșim cu toții din lift.

(Atunci sare în lift băiețelul Georges dintr-o alergătură, în plină viteză. Ușile răman deschise.)

Georges: Bum! O altă bombă. Câmpul e-n flăcări și iată că am reușit să mă urc din viteză de pe
podul ăla ucigaș direct în acest autobuz în derivă. Țineți-vă bine! Altfel veți ricoșa pe fereastră.

Doctorul: Georges? Ce faci aici?!

Georges: Nu se vede? Preiau comanda autobuzului ăstuia și voi frâna mai înainte să cadă în apele
învolburate!

Doctorul (către Georges): Complotezi cu dânșii?

Georges (arătând spre Doctor): Un terorist german a luat cu asalt un grup de ostatici.

Pacientul “în comă”: Eliberează-ne, domnișorule Georges!

Georges: Dorința dvs. e un ordin pentru mine!

Doctorul: Basta cu tot balamucul! Domnișorule Georges, dvs. aici?!

Georges: V-am auzit de prima dată, deși remarc incapacitatea dvs., domnule doctor, de a fi
receptiv și creativ!

Doctorul: Ooo! Ce va zice tatăl dumitale văzându-vă?

Georges: Nu știu, poate nimic, poate ceva! Ce-ar zice însă tatăl meu dacă i-aș spune că dvs. și
domnișoara Celia aveți o legătură? Hm? (Rumoare) Mai cu seamă că și tatăl meu a avut o
legătură cu domnișoara Celia! Iar dvs. sunteți curios și căsătorit, ca tatăl meu, de altfel!

(Liftierul îi trage o palmă băiatului.)

Liftierul: Obrăznicătură! Cum să ponegrești așa imaginea…

Georges: … de fecioară imaculată a domnișoarei Celia? Doar că dânsa, nu e chiar o icoană!

(Fugăreală prin lift, liftierul vrea să-l prindă de moț pe băiat, iar ceilalți se interpun între cei
doi. Între timp, pe fondul alergăturii vorbește doctorul):

Doctorul: Celia? E adevărat?! Tu și Domnul “X” ați…? Celia! Răspunde-mi!

Celia (calmă): De ce ți-aș răspunde ție?

Liftierul: O cunoașteați deci…

Georges (către liftier): Fraierule! Credeai că vine aici pentru tine?!

(Iar fugăreală)

Celia: Taci copile, vorbești întruna! (către doctor despre Georges) Luați-l de-aici! Eu merg mai
departe cu liftul!

Doctorul: Și crezi că rezolvi așa, fugind?

Celia: Chiar așa!

Doctorul: Celia, doar nu rămâi în liftul ăsta stricat, cu domnii ăștia dubioși?

Celia: Ba rămân! Venisem aici să-mi regăsesc liniștea. Venisem să cânt la vioară.
Doctorul: Aici?!

Celia: Aici.

Doctorul: Cum dorești. Eu cobor! Au revoir!

(Și îl înhață de subțiori în ultimul moment pe Georges, care urlă și se zbate. Ușile se închid.)

Celia: Și acum?!

(Liftierul e ușor trist. Nimeni nu mai vorbește. Apoi…)

Pacientul “în comă”: Cred că am trecut deja de etajul 20. Ce-o mai fi aici?

Liftierul: Domnișoară Celia, eu îmi cer scuze dacă…

Celia (ușor isterică, stăpânindu-se cu greu): Nu doresc să vorbesc cu nimeni, mai cu seamă să
primesc scuze. Adică, nu țin neapărat. M-am urcat în liftul ăsta ca să fiu singură o clipă, mai
înainte de a coborî. Asta pentru că nu voiam să cobor lăcrimând până jos, singură pe scări.

Liftierul: Înțeleg…

Pacientul “în comă”: Tinerii…

(Liftul se oprește. Ușile se deschid dintr-o dată. Bate vântul în scenă și vedem lumina zilei.)

Pacientul “în comă”: Ce lumină frumoasă!…

Omul cu cârjă: Ce aer curat!

Liftierul: E deja zi? Sau e din cauza luminii de pe etaj? Sunt cam amețit.

(În lift intră un jucător de golf relaxat, îmbrăcat cu echipament tipic și ține o croșă peste umăr,
nonșalant.)

Jucătorul de golf: Bună ziua! Ce zi frumoasă, nu-i așa?

Omul cu cârjă (mirat): Cu siguranță!…

Liftierul (uimit și el): La ce etaj suntem?

Jucătorul de golf: Etaj?! Ce vreți să spuneți? Adică… nu știți taman dumneavoastră?

(Se închid ușile. Liftul pornește.)

Jucătorul de golf: Ei bine, a fost oprirea pentru terenul de golf.

Liftierul: Terenul de golf?!

Pacientul “în comă”: E mare… terenul ăsta?

Jucătorul de golf: Da, acest teren e relativ mare. Ce păcat că ați venit până aici și n-ați coborât
să-l vedeți. Dar nu vă sfătuiesc să-l parcurgeți pe tot cu piciorul. Iarba e atât de verde, dealurile
sunt dispuse circular, unele mai mari, altele mai mici; păduricea de la periferie îți desfată ochiul,
cerul violet cu tot tacâmul, norii coborând atât de jos peste dealuri,… toate astea te ispitesc să
mai revii.

Liftierul (foarte mirat): Serios?!

Jucătorul de golf: Dar, e scump, cam scump. Eu vin aici doar o dată pe lună, dar atunci când vin
mă relaxez cu adevărat. Când vin îmi propun să las absolut toate gândurile, toate grijile acasă.

(Cei patru se uită unii la alții uimiți. Nu îndrăznesc să mai zică nimic. La un moment dat liftierul
întreabă):

Liftierul: Și, de-aici,… unde mai mergeți apoi?

Jucătorul de golf: La următoarea oprire, desigur.

Liftierul: Desigur…

Jucătorul de golf: La oprirea care dă tot în terenul de golf principal, însă în aripa centrală. Acolo
mă voi întâlni cu alți trei amici. Îmi pare tare bine că am venit astăzi pentru că nu i-am mai văzut
de mult timp pe ăștia trei și doar am copilărit împreună. Sunt emoționat!

(Se deschid brusc ușile.)

Jucătorul de golf: Gata! Am ajuns. Urați-mi succes și,… la revedere!

Toți patru: Succes și… la revedere!

(O lumină puternică invadează spațiul scenei din exterior. Cei patru își alungesc gâturile afară
din lift. Ușile rămân deschise.)

Celia: Ce lumină frumoasă!…

Liftierul: O fi adevărată?

Omul cu cârjă: Mie îmi pare ireal, dar de ce nu!? Se poate construi orice azi, nu? Chiar și un
teren de golf în spitalul ăsta nenorocit. De ce n-am crede în miracole? Poate ăsta e unul dintre
ele.
Pacientul “în comă”: Nu știu ce părere aveți voi despre toate astea, dar să fiu pe un teren de golf,
cu atâta verdeață, cu dealuri și păduri, e tot ce mi-aș putea dori. Visez la asta de ceva timp. Eu aș
coborî, să fiu sincer, să dau o tură, să văd cum e. Domnișoară Celia, domnilor? Nu veniți?

Celia: Da…vreau să văd și eu! N-am jucat niciodată golf, ar fi ceva care m-ar scoate din
monotonie. De ce nu?!

Pacientul “în comă”: Domnilor?

Liftierul: Eu nu-mi pot lăsa liftul, o stiți bine. Îmi spun că la un moment dat, ori se va bloca
definitiv și cineva va veni în sfârșit să-l repare, ori, după ce va ajunge la ultimul etaj se va opri.
Totuși, mărturisesc că n-am văzut niciodată un teren de golf într-o aripă de spital. Mă întreb cum
de e posibil? Cu ecrane digitale? Cine știe? Aș fi vrut să văd terenul, mai ales jucătorii, dar…

Pacientul “în comă”: … nu puteți părăsi liftul!

Liftierul: Nu!

Omul cu cârjă: Iar eu, nu doresc să-l părăsesc pe dumnealui! (arată spre liftier) Mai ales că liftul
e stricat și știu că dumnealui îi este puțin teamă. Aaah, n-am vrut să-l dau de gol! Oricum e un
tânăr ambițios cu calități deosebite, un tânăr care apreciază blândețea și omenia… Așadar, eu
rămân aici.

Liftierul: Domnișoară Celia… poate că e mai prudent ca măcar dumneavoastră să coborâți aici.
Ar fi mai bine pentru siguranța dumneavoastră, nu credeți?

Celia: Nu, n-am de gând să rămân aici, la etajul ăsta, definitiv; doar îl voi conduce pe domnul să
vadă terenul, apoi îl voi vedea și eu. Dumneavoastră veți reține liftul și, dacă-mi permiteți, aș
dori să mă întorc. Sunt curioasă ce se va întâmpla mai departe.

Liftierul: Desigur!

(În continuare ușile liftului rămân deschise și o lumină ireală umple scena. Celia și Pacientul
“în comă” se pierd în lumina „terenului de golf”, ieșind din fundal. Liftierul o urmărește „cu
privirea” pe Celia, în timp ce aceasta dispare.)

Omul cu cârjă (spre liftier): Dacă dorești, poți merge și dumneata, măcar să dai o tură. Rămân eu
aici să pazesc liftul.

Liftierul: Credeți c-ați putea?

Omul cu cârjă: Sigur!

Liftierul: Nu, nu se poate. Stați liniștit…

Omul cu cârjă: De ce nu!?

Liftierul: Nu. Și oricum… ce poate fi atât de extraordinar la un banal teren de golf? Pun pariu că
e defapt mic și construit din forme artificiale, cu iarbă din plastic, cumpărată la metru și cine mai
știe ce alte bizarerii?

(Un timp nu vorbesc și așteaptă. La un moment dat se reîntoarce doar domnișoara Celia.)

Celia: Vaai, ce frumos! Dacă ați ști, domnilor… N-am mai văzut niciodată o asemenea priveliște.

Liftierul: Cum așa domnișoară Celia? Cum așa?

Celia: Sunt uimită, nedumerită, încântată! Cum poate exista un asemenea peisaj, de o asemenea
frumusețe în acest imobil gri, metalic, steril? Dacă știam, mi-aș fi adus toți prietenii aici.

Liftierul: Cum adică… cum este terenul domnișoară Celia?

Celia: După ce mergi puțin, dai de un pământ fraged și o iarbă atât de moale… îți vine să te
descalți. Tălpile o cer… sunt ispitite de moliciunea solului. Cerul violet, cu nori joși, păduricea
înmiresmată, o simți de departe; dealurile dispuse circular, greierii din iarbă, rondelele de flori de
la periferie… toate astea sunt ireal de frumoase! Apoi, mi se pare că tot domeniul ăsta e imens.

Liftierul: Ei, ar trebui să fie cât suprafața spitalului, nu?

Celia: Cred că e mult mai mare. Aici distanțele sunt uriașe. Vă spun că așa ceva n-ați mai văzut.
Chiar nu doriți să dați o tură? Stau eu să păzesc liftul.

Liftierul: Nu, domnișoară Celia. Am decis că nu vreau. Poate pentru că sunt deja tulburat. Sau
mă tem că voi fi ispitit să rămân mai mult și vom pierde timp prețios. Și așa, mica noastră
aventură a devenit cam periculoasă. Până la urmă e doar un teren de golf construit probabil
pentru personalul spitalului și pentru acei pacienți care doresc să se relaxeze. Minunată idee, dar
zic să mergem mai departe, altfel cu cât tărăgănăm, cu atât șansele de a reveni la parter se
diminuează.

Celia: Dar eu nu vreau să mai vin jos! Aici, la înălțime, mă simt mult mai bine.

Liftierul: Vă las aici, atunci.

Celia: Nu, nu. Rămân cu dumneata.

Liftierul: De ce?

Celia: Pentru că sunt curioasă.

Omul cu cârjă (încet): Doar pentru asta?

Liftierul: Bine, atunci să mergem mai departe! Dar ce facem cu pacientul… cu domnul care
tocmai ne-a părăsit? …
(Ceilalți ridică din umeri. Ușile se închid.)

Liftierul (către domnișoara Celia): Mă bucur că ați decis să rămâneți.

(Tăcere. Trec câteva secunde bune.)

Celia: Observați că nu s-au mai deschis ușile? Oare de ce?

Omul cu cârjă: Poate că de-aici nu mai sunt etaje… pentru o perioadă, adică.

Liftierul: Doamne păzește! Cum să nu mai fie etaje!?

(Deodată se deschid ușile și pătrunde în interiorul “liftului” o grămadă de zăpadă artificială pe

care o mașină de vânt o împinge înăuntru. Cei din lift se zburlesc din cauza vântului „rece” și a
„frigului”. Ușile rămân deschise și apare un schior cu schiuri lungi în picioare.)

Schiorul: Bună ziua!

(Ceilalți nu-i răspund imediat. Sunt uimiți de ceea ce se întâmplă. Se închid ușile. Liftul continuă
să „urce”).

Schiorul: Oh, nu! Nu-mi spuneți că urcăm iar! De acolo vin, din plină tornadă de frig, gheață și
ninsoare. (pauză, se privesc uimiți). Dumneavoastră vreți să urcați mai sus pe vremea asta?! Dar
asta nu e bine, vă spun că asta nu e bine! Acolo sus e deja beznă. Ceața a acoperit munții.
Viscolul bate puternic. Nu se mai vede nimic în față, nici măcar la un metru. E nebunie curată să
urcați pe o asemenea vreme.

Ceilalți: Da?!

Schiorul: Și mă rog, așa vreți dumneavoastră să vă aventurați tocmai sus pe platou? Așa
domnișoară? În fustă, în pantofi cu toc, iar dumneavoastră în halat, sau ce costum e ăsta, în
papuci? Nu! Asta e nebunie curată! Ar trebui să coborâți.

Liftierul: Dacă am putea… Asta e zapadă?!

Schiorul (râde): Asta nu-i nimic. Stați să se mai deschidă o dată ușa…

Toți trei: ZAPADĂĂ?!

(Se aude vântul puternic. Lumina pâlpâie aproape să se închidă. Vânturile „izbesc” în continuu
liftul. Deodată liftul se oprește. Ușile se deschid brusc. O nouă doză de zăpadă artificială
invadează spațiul. Din lumină și lunecând de pe „pârtie” apare micul Georges îmbrăcat de
iarnă, de astă dată cu fes, mănuși, ochelari de schi și chiar cu schiuri în picioare.)

Liftierul: Georges?!
Georges (sărind în lift): N-aveți decât să tăiați capetele celor care strigă adevărul. Atârnați-le
beregatele de gard, una câte una, sau una lângă alta, sau toate laolaltă, sau cum vreți. Ce-mi pasă
mie dacă doriți să trageți o palmă istoriei? Sau dacă vreți să-i dați o lecție? Istoria adevărată nu-i
făcută de oameni. Pe voi vă plânge istoria… fiindcă voi sunteți oamenii timpului prezent!

Liftierul: Ce are copilul ăsta? Are febră? Și cu cine vorbește!?

Georges (șoptindu-i): Îmi joc rolul de soldat alpin, nu se vede?

Liftierul: Soldat alpin acum?

(Ușile se închid. Liftul pornește.)

Georges: Autobuzul pe care trebuia să-l prind a căzut până la urmă în prăpastie. M-au transferat
la schiorii de munte! Am fost transportat cu un elicopter până pe creastă. Am așteptat telefericul
și iată că a venit. Prin urmare, voi sări de pe-o creastă pe alta, voi coborî pe coama avalanșei, mă
voi afunda în parantezele de gheață, voi sta pe coama înzăpezită de cuvinte, ca o virgulă!

Liftierul: Exagerezi domnișorule, acum exagerezi cu adevărat!

Georges: De ce Georges? (pauză câteva clipe) Ce te tot uiți uimit la mine? Nu așa te cheamă? Nu
tot Georges? Nu ești tu acel Georges? Nu e Georges, singurul nume masculin care se vehiculează
pe-aici? Oricum, nu sunteți pregătiți pentru zăpadă. Mai sus e și mai frig.

Celia: Mai sus?!

Schiorul: Într-adevăr, mai sus! Dacă ați ști ce perspectivă năucitoare veți avea asupra munților!
Șapte creste semețe, înzăpezite, înrourate de cele mai curate nestemate, primenite în raze de lună
și soare. Să vedeți cum stau zgribulite crestele la apus… învelite în plăpumioarele lor pufoase de
zăpadă, giugiulindu-se una pe cealaltă. Iar pe frunțile lor tandre coboară în viteză schiorii în
cârduri. Sunt cârduri pașnice și altele amenințătoare. Sunt oameni și oameni. Doar crestele rămân
aceleași, la fel de vesele, de semețe, la fel de tandre.

Liftierul (către Omul cu cârjă): De ce tăceți tocmai dumneavoastră? De ce nu spuneți ceva?

Acest talmeș balmeș, această degringoladă îngrozitoare, mai stranie decât o piesă de teatru… e
posibil, oare? Ce credeți despre asta? Spuneți-mi dumneavoastră care ați putea totuși să părăsiți
liftul în timp ce eu…

Omul cu cârjă: Vă chinuiți prea mult, dragul meu. Prea multe cuvinte deranjează profund
liniștea, iar aici sus, când suntem atât de aproape de Dumnezeu, de cântecul vântului, de aripile
îngerului, aici unde aerul începe să se curețe de tot soiul de mirosuri, iar oamenii se
împuținează… exact aici merită să folosim mai puține cuvinte. Omul are la dispoziție atât de
multe cuvinte și din păcate, le folosește prost pentru a-și exprima nostalgia sau mirarea.

Liftierul: Dar spuneți ceva, altfel o iau razna!

Omul cu cârjă: Ce este de spus, altceva?

Liftierul: Mă năuciți! Cum poate fi un vehicol în două locuri, deodată? Cum poate liftul ăsta să
urce atât de sus, încât, după ce-am vizitat terenul de golf de pe dealuri, să atingem chiar crestele
munților?

Omul cu cârjă: Ei, vorba vine… Viața e o stranie înlănțuire de metafore, de imagini adevărate
sau false. Cine a zis însă să acordăm atenție aparențelor? Mai bine să închidem ochii, să ascultăm
liniștea asta profundă, vântul care cântă atât de frumos, sună ca un clinchet de clopoței. Auziți
vântul ăsta dulce de munte, dansând printre brazi? Eu îl aud mereu chiar fără a ajunge atât de sus.

Celia: Da, vântul ăsta de munte sună atât de frumos fiindcă mângâie în taină sufletul brazilor, iar
brazii răspund cu un murmur…

(Liftul se oprește. Ușile se deschid iar. O pală de vânt puternic și zăpadă artificială pătrunde din
nou în lift. Schiorul iese din lift. Apare doctorul îmbrăcat de iarnă, cu o caschetă de schi și o
iubită la braț.)

Doctorul: Iar? Voi aici?! Dar e un coșmar! Unde pun piciorul, cvartetul de somnambuli… și mai
ales Celia!

Celia: Văd că nu ești singur! Știam eu!

Doctorul: Ți-am interzis să te porți așa! Să mă urmărești, adică! Te ții scai de mine; m-am
săturat!

(Ușile se închid.)

Celia: Te-ai săturat, deja?! Eu, un scai!?

Doctorul: Nu un scai; scaiul e mic și plăpând; tu ești mai degrabă o caracatiță; una mare!

Celia: Dar mi-ai promis… ai zis că…

George (puștiul): Mda, da…

Celia: Cum ai putut!? M-ai mințit!

Georges: Clar!

Celia: Iar eu care ți-am fost alături, care am trăit lângă tine, ascunzându-mă ca o infractoare. Nu
ți-am cerut nimic în fond, niciodată!

Doctorul: Dar eu ți-am cerut! Puțină libertate! Puțină liniște! Am cerut să mă lași în pace măcar o
perioadă, să-mi revin.
Celia: Da?! Nu știam…

Doctorul: Că de la o vreme nu mai sunt om! Și uite câți pacienți am de operat! Toți vor mai nou
să se opereze, care mai de care. Lumea s-a întors pe dos. Înainte fugeau de spital. Acum toți se
ascund pe-aici.

Georges: Dar aici nu mai suntem în spital!

Liftierul: Dar unde!? …

Doctorul: Lumea a luat-o razna.

Omul cu cârjă: Așa e. Polurile magnetice se inversează iar lifturile astea noi, nu mai ascultă de
nimeni.

Doctorul: Iar voi sunteți peste tot în mintea mea! Până și în vacanță!

Celia (către femeia care-l însoțește pe doctor): Cine e EA?

Doctorul: Nimeni. O metaforă. Nu vezi? E atâta zăpadă aici încât nici nu se vede… EA!

Celia: Dar eu o văd, o văd și prin zăpadă!

Doctorul: E problema ta. Nu mă-ndoiesc că vezi și prin zăpadă, tu ești antrenată să faci asta.
Privești prin oameni, îi devorezi cu privirea.

Celia: Iar tu faci slalom. Cât de bine știi să faci asta!…

Doctorul: De-ai pleca de-aici măcar o săptămână pe an, cât aș fi de fericit. Gata! Nu mai suport!
Deschideți! Vreau sa cobor! Plec!

Celia: Pleacă! Dar adio… îți spun eu prima! Adio!

Doctorul: Ți-am zis să ai răbdare. Încă puțin, dar tu n-ai vrut să asculți, n-ai vrut și pace!

Celia: Răbdare ca să ce?! Să continui să mă mutilezi moral?

Doctorul: Poftim!

Celia: Adio! Adio!

Doctorul: Celia!

Celia: Adio om al inconsecvențelor, al jubilațiilor de moment, al rundelor inegale, al judecăților

egale cu ele însele!
Georges: Bravo! Servește-i-le!

Celia: Adio om al perorațiilor de bucătărie!

Doctorul: Da! În bucătăria spitalului ne-am sărutat prima oară pentru că te-ai dezlănțuit ca o fiară
sălbatică și m-ai prins în capcană!

Celia: Adio carapace unghiulară și scorțoasă de atâta suficiență! Adio eternului om egoist!

Doctorul: Serios?! Și încă mai ce? Văd că azi ești în plină formă! Azi ești virilă!

Celia: Adio goliciune umplută de conținuturi prea profund metafizice!

Georges: Ce tare! Unde mi-am pus iPhone-ul 300, ăla nou? Trebuie să imprim asta.

Doctorul: Acum exagerezi. Lasă, că n-a fost atât de rău, nu?

Celia: Adio psihoză umblătoare, adio transformare a originilor!

Doctorul: Acum te referi la tine sau… ?

Celia: Adio devorator de urme ale tandreții!

Georges: Fierbinte!

Doctorul: Lasă, lasă și tu ești cam înțepată, plină de ifose, țâfnoasă! Așa ești tu! ȚÂFNOASĂ!
Ascuțită la glas și la obiceiuri!

Celia: Și la rândul meu, zic adio bietei femei care eram și pe care o credeam sănătoasă și veselă.
(plânge)

Doctorul: Da, da. Tu? Sănătoasă? La cap în nici un caz! Veselă?! (râde) Numai eu știu câte
lacrimi au curs la robinet și câți robineți m-am chinuit să închid de-a lungul vremii.

Celia: Adio brumei de pace care mi-a rămas, adio biată femeie îngropată de ticăloși, perverși și
perdanți!

Omul cu cârjă: Domnișoara Celia! Liniștiți-vă! totuși…

Celia: … Adio biată femeie ce zaci îngropată în zăpadă, abandonată de criminali în libertate și de
ignoranți!

Omul cu cârjă: Doar nu vă plângeți acum de milă! Doar n-ați picat în depresie!?

(Fata se sprijină de peretele liftului unde s-a prăbușit fizic și moral. Ușile se deschid. De afară
intră o lumină puternică.)
Doctorul: Cobor aici! Ce? Nu pot merge pe scări un etaj? Pot!

(Doctorul și amanta sa coboară din lift. Din lift iese și Georges în urma lor. Celia a rămas
complet înțepenită, ca o statuie. Ușile se închid. Liftul pornește mai departe.)

Omul cu cârjă: Domnișoara Celia? Ia te uită! Ia uitați-vă! A înțepenit.

Liftierul: Doamne! Ce i s-o fi întâmplat? I s-a făcut cumva rău? Domnișoara Celia! E un joc?

Omul cu cârjă: Mă îndoiesc că-i un joc. Domnișoara Celia nu e un “Georges”. Domnișoara Celia
a înțepenit pur și simplu de când a ieșit dumnealui din lift.

Liftierul: O fi din cauza șocului. L-o fi iubit, săraca…

Omul cu cârjă: Ba, e din cauza presiunii!

Liftierul: Credeți? N-ar fi mai bine s-o mișcăm, s-o deplasăm cumva?

(Încearcă s-o miște, dar nu pot. O întorc cu fața spre public. Celia e în aceeași poziție. A
înghețat, ca o statuie.)

Liftier: Ce zi stranie, ce oameni stranii, ce lift…

Omul cu cârjă: …straniu. Dar nu e liftul de vină.

Liftierul: Dar cine?

Omul cu cârjă: Poate timpurile, ele fac oamenii să înghețe de mirare că s-au născut și că nu au
înțeles nimic din asta.

Liftierul: Dar dacă noi am obosit, liftul ăsta nu dă semne de oboseală. Credeam că farsa asta va
ține un timp, dar timpul se tot prelungește!

Omul cu cârjă: Aici timpul s-a oprit de mult.

(Se aude vântul și un zgomot nedefinit ca de vagon de tren.)

Liftierul: Zici că-i un tren liftul ăsta; odată ce s-a pus în mișcare nu se mai oprește. Poate totuși
ne apropiem cumva de punctul terminus. Auzi și dumneata?

Omul cu cârjă: Poate…

Liftierul: Am senzația că între peretele liftului și vântul ce bate afară nu mai e nimic. Și
domnișoara Celia nu se mai mișcă.

(Se aude vântul, din ce în ce mai puternic.)

Omul cu cârjă: Vântul suflă a pustiu. Lumile gemene încep să curgă din abis.

Liftierul: Lumile gemene?

Omul cu cârjă: Nu suntem gemeni? Adică eu și cel asemeni mie… cel din întuneric?

Liftierul: Cine știe?!

Omul cu cârjă: Sau poate sunt eu-umbra, iar pe cel din lumină l-am pierdut.

Liftierul: Văd că îmi vorbiți și totuși chiar dacă aceste cuvinte îmi par familiare, nu le înțeleg
sensul.

Omul cu cârjă: Pășim doi câte doi în lume, înspre lume. Stăm la pândă ca s-o cucerim. Venim
asupra ei cu asalt, o jefuim. Ne-am născut din întuneric și lumină. (încet) Suntem strigăt. M-am
întrebat atâția ani de ce suntem doi.

Liftierul: Doi?!

Omul cu cârjă: De ce unul vrea într-o parte și celălalt în alta. Eu și cel din mine care luptă
împotriva mea, eu și umbra. Și-apoi, de ce nutrim atâta dragoste pentru întunericul venit să ne
înlănțuie și să ne îngenuncheze?

Liftierul: De ce?!

Omul cu cârjă: Iar dincolo de acest întuneric se află sinele cel strălucitor spre care tindem în mod
natural, inconștient.

Liftierul: Iar nu înțeleg…

Omul cu cârjă: Cum ai putea? Ești atât de tânăr; încă nu te doare nimic, sufletul tău e sprinten,
încă speri!

(Se aude vântul. Liftul se oprește brusc.)

Omul cu cârjă: Iar te temi?

Liftierul: Straniu, dar de data asta până și teama a amorțit în mine deși, așa cum spuneați,
speranța e încă fragedă.

Omul cu cârjă: Ah, ce frumoasă e speranța la tinerețe și cât de uimitoare este dispariția ei la
maturitate! Bătrânețea nu e nimic altceva decât îmbâcsirea speranței. Toată lumina care dispare
odată cu timpul, face ca până la urmă sufletul să se îngroape într-o carcasă din ce în ce mai
opacă, prin care lumina nu mai poate pătrunde. Iar în absența luminii, focul putrezește în noi
încet, uscând rezervele noastre vitale.
Liftierul: Credeți? Sau e doar boală?

Omul cu cârjă: Într-un fel e boală. Viața noastră e o zbatere rapidă, o călătorie iluzorie spre un
viitor care s-a născut demult din noi și a murit tot demult. Un viitor în care suntem deja zidiți.

Liftierul: Viitorul?

Omul cu cârjă: Viitorul, cel de care defapt ne temem. Viitorul e deja în noi. Zace ca o sămânță.
Iar într-o bună zi va invada acele etaje ale noastre rămase din moși-strămoși, adormite.

Liftierul: Dintr-o dată mă simt atât de greu…

Omul cu cârjă: Așează-te! Preiau eu cârma vehiculului ăstuia ciudat: mort-viu, spânzurat de
cabluri ca și mine.

Liftierul: Ce straniu… am senzația că timpul își încetinește mersul, că mă sfârșesc. Abia îmi mai
simt mâinile și picioarele. Vă aud, dar parcă sunteți vis; eu mă îndrept ușor spre alte etaje.
Plutesc dincolo de ușile de metal care încearcă să se deschidă în mine… Prezentul nu-i decât
zbatere, mirare, capcană a minții rămasă împietrită în finitudinea reală.

Omul cu cârjă: Nimic nu se sfârșește cu adevărat, nimic în afară de ceea ce ne dorim să sfârșim
în noi. Degeaba ne chinuim să întrerupem infinita curgere.

(pauză)

Liftierul (revenindu-și): Aș vrea să înțeleg.

Omul cu cârjă: Eh… ce mult arde în noi dorul de a pune punct infinitului! Voința noastră care e
lumină și sunet încearcă să oprească șuvoiul indestructibil al curgerii eterne și astfel își fabrică
timp, timp în care ne ascundem.

Liftierul: De ce ne naștem?

Omul cu cârjă: Ne naștem ca să ne ascundem de Dumnezeu un timp,… ca să credem că acest

acum și aici ne aparține.

Liftierul: Și ne aparține?

Omul cu cârjă: Nu, firește că nimic nu ne aparține și vrem cu tot dinadinsul să ne cărăm în mâini
propriul destin, propria finitudine! Dar eterna curgere nu se poate frânge. Noi facem parte dintr-
un lanț memorabil de evenimente așa zis neprevăzute, care ne sunt predestinate.

Liftierul: Ce straniu, ce sublim! Să trăiești o viață care-ți este dată pentru a o consuma; să trăiești
un vis făcut pe măsura ta, exact pentru tine, ca apoi să-ți fie dat să-l arzi.
Omul cu cârjă: Nu-i așa? Ți s-a dat doar ceea ce poate fi ars, ce poate fi distrus. Nimic
indestructibil nu-ți stă la dispoziție.

Liftierul: Și atunci? De ce timpul doare?

Omul cu cârjă: De ce, de ce? Iată ce cuvinte memorabile, care în parte nu vor să spună nimic,
doar fâșii de suspine, ruperi, acorduri insuportabile. Pentru că, înarmați cu un „de ce”, am
declarat război haosului. Un singur semn a fost deajuns ca să frângă noaptea și să aducă scânteia
cunoștinței: acest „de ce”! Și tot el, cuvântul “de ce”, ne-a consumat speranța, ne-a murdărit
inocența.

Liftierul: „De ce”?

Omul cu cârjă: Doare, nu... când întrebi? Doare patima și curiozitatea, haosul nearanjat; doare
privirea cu care nu poți vedea dincolo de aparențe și mai mult decât orice, doare inima cu care nu
poți simți. Dar asta e crucea pe care o ducem aici în culoarul nostru strâmb pe icoana pământului
ăstuia care ne leagă unii de ceilalți…

(Se aude un zgomot. Domnișoara Celia își revine. Ușile se deschid din nou. De data asta nici
urmă de zăpadă, ci acolo în culise, o masă. La masă stau Domnul “X”- patronul spitalului, soția
sa, Jucătorul de golf, Schiorul, Pacientul “în comă”, Asistenta, Doctorul cu amanta sa. Gina
aduce băutura. Ulterior apare și Georges. Toți petrec.)

Doctorul (spre Celia): Tu aici!?

Domnul X (spre cei din lift): Ia te uită, ce adunare! Bravo vouă! Nu vă temeți! Știu, știu, nu
trebuia să fiți aici, dar sunteți! Ce pot face eu acum? Cu domnii (arătând spre celalți de la masă),
a fost aceeași poveste. Să vă dau pe toți afară? Nu pot! Să vă exclud? Nu pot! Să vă demisionez?
Nici atât!

Liftierul: Domnule Patron…

Pacientul “în comă”: E adevarat, sunteți… patronul spitalului?

Domnul X: Da! Ce vă miră?

Doctorul (referindu-se la Pacientul “în comă” și Omul cu cârjă): Domnii erau sub tratament!

Domnul X: Doctore, liniștește-te! Aici nu mai suntem la spital, ci dacă vrei, la mine acasă!

Liftierul: Să știți că noi…

Domnul X: Ați dat buzna; și bine ați făcut! Să cânte muzica!

(Se aude o muzică de petrecere, în surdină.)

Liftierul: Nu asta am dorit să spun, dar suntem…

Domnul X: Vedeți? Ascensorul ăsta are farmec, are…

Georges (abia apărut, deghizat, cu fața murdară de funingine): Personalitate!

Domnul X (foarte mirat): Ești cumva fiul meu? Aici, la ora asta? Ia treci imediat la tata ca să-ți
administreze bătaia!

(Ușile liftului rămân deschise. Toți cei din lift, în afară de liftier, care ține liftul, merg amețiți
spre încăperea din fundal unde se află masa. Georges învârte un avion în jurul mesei. Celia
rămâne în picioare.)

Amanta (spre Doctor- aluzie la Celia): Ea, aici?!

Asistenta (către Omul cu cârjă): Dumneavoastră, aici?!

Soția Domnului X: Dumnealor, aici?!

Doctorul: Ah, nu! Eu cu pacienții mei nu pot sta la masă!

Domnul X: Cum așa?

Doctorul: Păi…

Domnul X: Dar pentru ce te plătesc, domnule? Ia ascultă, doctore. În spital suntem pacienți și
doctori. Dar în afara lui suntem oameni!

Doctorul: Și acum ce suntem?!

Georges: Ăsta nu s-a prins!

Celia: Nu știu ce caut aici dar…

Jucătorul de golf: E una dintre acele situații ciudate în care te afli fără voie într-un loc; pentru că
ai fost adusă aici de ceva anume.

Pacientul “în comă”: Ceva care se cheamă destin!

Schiorul: Poate.

Doctorul: E târziu. Dacă dumnealor au urcat până aici, eu o să cobor.

Georges: Bine punctat!

Domnul X: Domnule, de ce te încăpățânezi? Gina… vinul!

(Intră Gina și aduce o sticlă de vin.)

Celia (debusolată): Ce facem noi aici? Mai urcăm sau coborâm?

Georges: Nici una, nici alta, nu e clar?! Staționăm!

Domnul X: Mai bine ia un loc alături de mine, Celia!

Celia: Nu, mulțumesc.

Schiorul: Dacă viața îți oferă un loc gratis, nu-l refuza!

Pacientul “în comă”: Câte cuvinte, ecouri metalice, întretăiate, opace…

Jucătorul de golf: … bătaie intermitentă de păsări amorțite sub zăpadă.

Georges: Nu-i așa?! Semne de întrebare în loc de capete, oameni pe umerașe, numere, batalioane
în luptă la o masă în miniatură!

Domnul X: Bravo fiule! Progresezi. Ai din ce în ce mai multă imaginație. Dar vezi, nu întrece
măsura!

Georges: De ce?

Domnul X: N-am uitat de bătaie, să știi!

Georges: De ce?!

Domnul X: Drept dovadă a autorității, desigur.

Georges: Te rog, tată, sau, mă rog… nu mă bate în fața personalului! A fost din vina liftierului.
De aceea suntem aici. A tot plimbat liftul ăsta în sus și-n jos. Ne-a amețit pe toți.

Liftierul: Nu, vă asigur. E absurd. Totul e absurd!

Domnul X (spre noii sosiți): Ce-ați rămas așa uimiți? Ce? Nu credeați că aici sus am și eu un loc
unde organizez din când în când câte-o mică petrecere pentru oameni cu suflet, așa ca
dumneavoastră? Fiindcă sunt mulți dintre aceia fără suflet. Și tu, fiule, vino! Ia te uită. Și
domnișoara Celia, fugara Celia! Stai în picioare?

Celia (referindu-se la doctor): Eu la masă cu dumnealui nu mă așez! (spre liftier). Dacă

dumnealor s-au oprit să petreacă, vă rog să mă duceți pe mine mai departe! Că de coborât văd că
nu se mai poate.

Domnul X : A, nu, nu, nu! Am lămurit-o cu doctorul și nu vreau s-o lămuresc și cu

dumneavoastră acum!
Celia: De ce nu?!

Domnul X (tușind): Cum, de ce? Dacă ați bătut atâta drum ca să vă găsiți cumva ilegal pe aceste
teritorii care îmi aparțin doar mie, deși sigur, ilegal e un cuvânt cam dur, fiindcă spitalul ar trebui
să aparțină tuturor, dar defapt el îmi aparține numai mie… asta o știm cu toții, cred. Așadar, dacă
tot sunteți aici aveți măcar bunăvoința de a-mi onora invitația. Nu?

Georges: Domnișoară Celia, încercați să nu vă amăgiți. E cât se poate de evident că domnul

doctor nu vă mai are la inimă. Și dacă este așa, n-ar fi bine să-i demonstrați că sunteți
indiferentă? Așezați-vă deci la masă, nu-i mai simplu?

Asistenta: Nu-i niciodată simplu…

Domnul X: Georges! Am impresia că ai uitat iar de bătaie! (către Celia): Ei? Ce-ați decis?

Celia: Fie! Mă așez la masă, dar doar de data asta.

Doctorul (pufnind cu superioritate): Ce să spun…

Schiorul: Ah, am pierdut pariul!

Jucătorul de golf: Cu cine ai pariat, dragul meu?

Schiorul: Cu instinctul!

Domnul X: Bun, bun, așezați-vă rebelilor. Acolo, acolo mai e un loc! Georges, Georges, așează-
te lângă mine, băiat încăpățânat, drac împăiat. În sfârșit, a ajuns toată lumea. Deci, să sărbătorim!

Celia: Ce anume sărbătorim?

Jucătorul de golf: Chiar așa! Vă văd atât de vesel…

Domnul X: Cum adică, ce?! Nu știu. Nașterea unei noi idei poate, a unei noi ere. Chiar aici, chiar
acum. Înțelegeți?

Toti ceilalți: Nu, nu…

Georges: Și chiar dacă-am înțelege, la ce ne-ar servi?

Pacientul “în comă”: Într-adevar, aici puștiul are dreptate…

Domnul X: Fie! … Aveți dreptate! Dar să nu aveți dreptate prea des! Pentru că mă obosește să
tot dau explicații. Asta fac tot timpul de la o vreme. Mda, e greu să conduci un spital atât de
modern, în zilele astea. De câte ori n-am explicat ba una, ba alta, diferitelor instanțe, jurnaliștilor
și…
Jucătorul de Golf: Și?

Domnul X: Degeaba! Oamenii au pierdut sensul măreției, nu mai au nici idei, nici chef.

Schiorul: Sau idei au, dar sunt idei mici, despre amenajarea cutiilor monumentale în care își duc
viețile.

Domnul X: Mda.

Omul cu cârjă: Până la urmă cutiile cad, la fel ca păpușarii care le mânuiesc. Visele lor s-au
înjumătățit, s-au diminuat, aura sufletelor, la fel…

Schiorul: Aici sunt de acord!

Georges: Oamenii trebuie trași la răspundere!

Doctorul: Dar ce sens ar avea să vorbim despre asta când o știm cu toții?

Domnul X: O știm și pe asta? Ai dreptate. Mai bine să bem mai mult!

Jucătorul de golf: Cu curaj și eficient!

Pacientul “în comă”: Să bem!

(Ridică toți paharele, beau.)

Domnul X: Mă surprinde faptul că, pe bucăți, fiecare om în parte e atât de drăgălaș, de special.

Georges: Așș!

Asistenta: Da, unii oameni par a fi desprinși dintr-o grădină…

Juătorul de Golf: Alții au un soi de monumentalitate pe care o cară după ei fără să-și dea seama.

Domnul X: Și totuși împreună, toată această construcție socială seamănă mai degrabă cu o căruță
fără roți. Nu vi se pare?

Pacientul “în comă”: Să bem pentru asta!

Bărbații: Să bem! (Femeile doar ridică paharul. Ciocnesc cu toții.)

Amanta: Și iată cum stăm aici și bem și râdem…și ne facem că ne simțim bine…

Asistenta: Și poate totuși suntem bine!

Omul cu cârjă: Suntem bine o clipă… până alunecăm încet, fără să ne dăm seama spre clipa
următoare.

Asistenta: Ce timpuri!

Schiorul: Ce iluzii!

Georges: Nu-i așa? O întreagă societate construită pe o băltoacă de sânge.

Soția Domnului X: Ce imagine ingenioasă ai născocit, dragul meu!

Domnul X: Bine spus, Georges. Ce mult îmi semeni! Să bem pentru asta! Ergo bibamos!

Georges: Nu eu am născocit, ci Dumnezeu. El a născocit totul! Priviți-vă, priviți-vă! (Se privesc

cu toții buimaci, ostentativ, unii spre alții, apoi privesc către public.)

Schiorul: Într-adevăr! Să privim în cuptoarele speranței încinse de gradele în minus ale

gândurilor!

Pacientul “în comă”:… gânduri lipsite de consistență și consecvență!

(Ridică paharele, dar nu beau. Au căzut pe gânduri.)

Celia: Dar cât de diluat să fie sângele ăsta al nostru de azi încât, atunci când curge, nu mai simte
nimic?

Asistenta: Da… asta mă întreb și eu deseori.

Celia: Ce noapte stranie, ce vremuri inutile!

Domnul X: Nu spune asta, dragă. Ai puțină răbdare! Nu tot ce începe prost se termină la fel de
prost. Iată că noi aici reparăm corpuri, coasem ce trebuie cusut, extragem cioturi, dezlegăm clești
sau legăm limbi, la propriu, vreau să zic. Dar putem noi, medici iscusiți, să tratăm indiferența?
Să bem! Că doar de asta am ajuns până aici sus: ca să bem, să mâncăm, să ne simțim bine! Pe
scurt, să ne umplem burțile cu produse fine! Să uităm!...

Doctorul (încet și confuz): Să bem!…

(Ridică paharele, beau. Se aude vântul.)

Celia: Auziți și voi acordurile astea neterminate, la mila viscolului care bate?

Georges: Ați văzut? Domnișoara Celia vorbește deja în rime! Ce-i cu ea?

Celia: M-am pierdut poate… așa cum se pierd uneori pacienții pe culuarele spitalului ăstuia. Am
adormit într-un somn latent și greu al înghețului. Nu vedeți?
Doctorul (sarcastic): Dramatic!

Georges (către doctor): Mai mereu spune câte ceva, domnișoara Celia. Doar că dumneavoastră
nu prea auziți ce spune…

Omul cu cârjă: Iată-i! Își reaprind aducerile aminte!

Georges: Nu e asta! Ci mai degrabă… Doctorul!

Domnul X: Ce-i cu dânsul!?

Georges: Suferă… de “indiferență”.

(Pauză. Tac. Intră Gina cu friptura.)

Domnul X: Vă mulțumesc pentru abstinență, dar iată că vine friptura. Mâncați, beți, doar pentru
asta ați alergat atâta, ca să sărbătorim!

Jucătorul de golf (confuz): Ce anume sărbătorim?

Domnul X: Și vinul, dragă… vinul!

(Gina pleacă repede și va aduce o altă sticlă de vin.)

Domnul X (către doctor): Te văd cam rezervat, dragul meu; s-a întâmplat ceva?

Doctorul: În plus față de tot ce se întâmplă deja, nimic altceva!

Domnul X: Nu te pripi să te reții; dă frâu pulsiunilor murdare, curate, generatoare de viață, ăsta-i
sfatul meu. Fă-mă să văd ceva în spatele chipului ăstuia frumos al dumitale, ca o mască. Ah, lasă
zâmbetul la o parte, nu-l mai schița. Râzi! Dă deoparte politețurile, rânjește, dacă trebuie! (Îi dă o
palmă pe spate) Așa, acum e mai bine, vezi? Parcă te-ai mai descongestionat puțin. Nu sta așa
fix, ca o rădăcină bine înfiptă în tărână. Totul pe lume se usucă, chiar și ochii ăștia stridenți ai d-
tale care sclipesc în noapte cu inteligență. La capătul nopții tot mai găsești uneori o pereche de
ochi sclipind, ochi de animal lacom, ochi de om! Și tu, Celia? Ai râs vreodată? Te-am văzut
mereu tăcută, tremurând la umbra viorii tale, urmând ca o fugară, zidurile astea gri ale spitalului
meu insalubru.

Georges: Nu e chiar tăcută…

Domnul X: De ce fugi, Celia? De ce nimeni nu te observă, nimeni în afară de noi?

Celia: Da, ați spus-o! Nici n-aș ști ce să vă răspund acum, și nu mai știu de ce să răspund. Mă
aflu într-o capcană sau într-o criză, dacă vreți. Criza omului care nu-și mai găsește locul fiindcă
nu-și mai aparține, sau nu și-a aparținut niciodată.
Doamna X: Celia draga mea, nu te-am auzit niciodată vorbind atât de mult… nici cântând la
vioară, deși știu că exersezi mereu. Cântă-ne ceva!

Celia: Nu, vă rog…

Cu toții: Da, cântă-ne!

Celia (repede): Vă rog! Nu la ora asta, nu pe timpul ăsta. E atât de frig, îmi tremură mâinile. Nu
aș știi să interpretez nici o notă acum, cu atât mai mult un pasaj sau o bucată. Vedeți? Abia mai
pot să-mi mișc degetele. Degetele mele s-au descusut unele de celelalte, le pierd, mă deșir sub
presiunea tactilă a zăpezii. Viscolul ăsta care acoperă tot a înțeles atât de bine toate cântecele pe
care le-aș putea cânta vreodată (pauză) Nu credeți?!

Georges: Nu e deloc tăcută!

(Deodată Georges îi smulge vioara. Celia fuge după el. Se naște un întreg tărăboi dar Georges
nu e prins. Georges deschide vioara și din ea curge un straniu praf roșu, ca sângele.)

Doamna X: Vedeți?! Așa cum spuneam! Nu era nimic acolo, în nici un caz sunete!

Asistenta: Doar o altă cutie în care și-a ferecat inima…

Jucătorul de golf: Erau acolo elanuri care n-au condus nicăieri.

Georges: O mare roșie de sânge clocotitor!

Celia (despre Georges): Copilul ăsta prost crescut, copilul ăsta mă calcă pe nervi! De ce nu-l
duce nimeni la culcare pe puștiul ăsta insolent? De ce nu-l corectează nimeni? E trecut de 1
noaptea!

George: Ba nu-i așa tarziu!

Doctorul (scuturându-și ceasul de mână): Cine-mi poate spune cât e ceasul? Al meu a stat.

Domnul X (către Georges): Georges, dă-mi cutia viorii! Îți poruncesc!

Doamna X: Celia, de ce ai venit până aici?

Celia: Nu v-am spus!? Venisem aici ca să îngrop vioara asta în zăpadă.

Doamna X: Care zăpadă… ?!

Georges (dându-i cutia Celiei): Tare ciudată mai ești!

Doamna X: Gina, de ce ai dispărut iar? Gina?!

Domnul X: Celia, nu e cazul să te superi. Știi, am avut și eu cândva o vioară și cântam la ea pe
timpuri… și-aveam și-o inimă!

Doamna X: Da? Nu mi-ai spus niciodată asta.

(Intră Gina cu vinul și iar toarnă în pahare.)

Domnul X: Cântam și eu la vioară pe timpuri, iar sunetul viorii ordona haosul lumii.

Georges: Chiar așa, tată? Niciodată n-ai povestit atât de frumos... Niciodată n-ai avut timp pentru
mine.

Domnul X: Era liniște pe-atunci… o liniște a inocenței, a neștiinței; când puneam capul pe perna
viorii totul devenea… diafan. (Pauză. Tac toți. Ascultă) Sunetul a acompaniat atâtea momente
frumoase în aurul dimineții. Deseori adormeam cu vioara în brațe. Eh, acele timpuri s-au dus
prea repede.

Pacientul “în comă”: Să bem pentru asta!

(Se ridică paharele. Beau.)

Georges: Și? Mai departe!

Domnul X: Apoi pereții au început să mă strângă, oglinzile de la capatul culoarelor au devenit un

labirint. Erau prea multe gânduri despre noapte și am început să uit c-am avut vreodată o vioară.

Pacientul “în comă”: Ciudat, îmi pare că am avut o copilarie similară cu a dvs.!

Domnul X: Da? Vezi, ceva ne unește.

Pacientul “în comă”: Ce anume?

Domnul X: Copilaria, desigur! Ei, dar nu-i timpul pentru lamentări. Să bem!

(Ciocnesc)

Doamna X: Dar domnilor, n-ați mâncat mai nimic. Zău! Biata Gina, s-a chinuit atâta!
Domnișoară Celia, cum vi se pare?

Celia: Ce anume?

Doamna X: Rața!

Toți: Excelentă, mda, excelentă!

Domnul X: Ei, vedeți? (către Omul cu cârjă și Pacientul “în comă”) Mâncați cât mai puteți, că
mâncarea de spital… știu cum e!

Omul cu cârjă: Mâncarea de spital e groaznică într-adevăr, nu degeaba m-am încăpățânat să fac
greva foamei.

Domnul X: Și a ieșit domnule, drama asta a dumitale cu greva?

Omul cu cârjă: Nu; m-au legat de pat și m-au hrănit cu lingurița o vreme. Nu poți schimba nimic
pe planeta asta.

Pacientul “în comă”: Nici măcar pe tine însuți nu te poți schimba.

Jucătorul de golf: Poate doar în rău.

Omul cu cârjă: Mă miră câtă forță are răul aici, oare de ce? De ce suntem mai bântuiți de
întuneric decât de lumină? Vă dați seama ce avem aici?

Asistenta: Ce anume!?

Omul cu cârjă: Avem acces nelimitat la lumină! Și totuși,… de ce nu plutim în bucurie, bunătate,
credincioșie? Ce virus pervers ne îndepărtează permanent de cele mai simple valori?

Jucătorul de golf: Un virus pentru care nu există antibiotic!

Doamna X: Gina, încă un rând de vin!

Gina: Iar?

Jucătorul de golf: Are dreptate, prea mult vin, deja!

Schiorul: Destul vin, destulă friptură!

Doamna X: Dar ce-ar trebui făcut dacă nu mănâncă și nu bea nimeni?

Pacientul “în comă”: Am putea juca un joc!

Georges: Da, da! Un joc!

Doamna X: Georges, a venit timpul să mergi la culcare.

Georges: Doamne ferește!

Doamna X (scuzându-se, despre Georges): Abia a împlinit 12 ani și nu-l mai putem stăpâni…

Domnul X: Am putea juca un joc, într-adevăr.

Georges: Orice joc?! Ar fi amuzant.

Celia: N-ar fi!

Pacientul “în comă”: De ce nu?! Tinerii sunt atât de categorici…

Domnul X: Da, am putea juca un joc despre…

Georges: Război!

Omul cu cârjă: Nu, fiule. Și oricum războiul… ce joc e ăsta?!

Celia: De ce-ar trebui să mai jucăm ceva la ora asta? Jocul vieții, nu-i de ajuns?

Domnul X: Domnișoară Celia sunteți o minune. Sigur! “Jocul vieții”! Ce soluție interesantă!

Celia: Nu înțeleg; nu-l jucăm deja!?

Domnul X: Ba da, dar nu în formula asta. Să vedem… Un joc al vieții fără început, fără sfârșit…

Asistenta: Fără nașteri greoaie, precipitate, amorfe?

Pacientul “în comă”:… fără morți imediate sau prelungite?

Domnul X: Fără toate astea!

Schiorul: Fără bucuria asta idioată sau speranța prostească?

Domnul X: Fără! N-ar fi frumos?

Doctorul: Ar fi… dar nu se poate!

Domnul X: De ce nu?

Celia: Nu-i văd rostul jocului ăstuia. Adică… viață fără suferință?

Domnul X: Fără!

Celia: Dar ce sens ar avea să ne amagim?

Doctorul: Pe mine m-ați pierdut… Oricum nu mă prea pricep la jocuri!

Amanta: Crezi?

Doctorul: Hîm… Mă uit la voi, la voi toți, cum stați aici, vorbiți, delirați, construiți, atâtea
cuvinte lungi, inutile. Mie-mi plac cuvintele scurte!
Schiorul: Cât de scurte?

Celia: Aproape interjecții. Interjecțiile eficiente, organizate!

Domnul X: Păstrați-vă entuziasmul pentru mai târziu, domnule doctor și anume pentru
câștigători!

Doamna X: Cred că domnul doctor dorește să plece.

Domnul X: Nu, domnul doctor nu pleacă nicaieri!

(Doctorul supărat aruncă șervețelul pe masă și tace contrariat.)

Pacientul “în comă”: Și mă rog, care-ar trebui să fie regulile acestui joc al vieții?

Domnul X: Regulile ar trebui să fie simple, cât se poate de simple…

Pacientul “în comă”: și anume?

(Tăcere. Domnul X se gândește.)

Domnul X: Propun ca fiecare dintre noi să spună o propoziție scurtă prin care să definească
viața.

Celia: Mă gândeam că va fi mai interesant de-atât…

Asistenta: O propoziție despre propria viață sau despre viață în general?

Domnul X: Despre viață în general! Că despre propria viață… cui îi pasă de ea? Zău, nimănui!
Propria viață și-o ține fiecare în buzunarul propriu. De asta se numește „viață proprie”, adică
aparține exclusiv proprietarului. Așadar, să spunem câte-o propoziție despre viață, în general!

Georges: E cam plictisitor…

Domnul X: Așa-s uneori adulții: plictisitori. În plus, te-a rugat cineva să-ți dai cu părerea?

Celia: Viața în sine, nu mă interesează. Pe mine mă interesează viața mea!

Jucătorul de golf: Mi se pare corect!

Celia: Cu alte cuvinte, ce să fac eu cu ea?

Domnul X: Lasă, lasă, dragă… nu-i timpul acum să intrăm în detalii. Ce faci cu viața ta, asta vei
afla mai târziu. Așadar, reiau! Când ne vine rândul, vom articula rapid câteva cuvinte despre
viață în general. Rând pe rând. Cine nu se încadrează în timp va ieși din joc. Câștigă cel care
rămâne singur în joc.
Celia: Singur? Ce ciudat…

Schiorul: Deci, se mizează și pe viteză.

Domnul X: Ați priceput!

Doctorul: Ați înebunit!?

Georges: Încep eu!

Domnul X: Nu, Georges. Viața asta, adică jocul ăsta nu e pentru tine!

Georges: De unde știi? Ia uite: viața e… (pauză lungă; ceilalți așteaptă.)

Domnul X: Ai ieșit din joc! Oricum ești prea tânăr! Mai departe. Timpul ne presează, cine
continuă?

Celia: Credeam că se merge în sensul locurilor ocupate la masă.

Georges: Nu-i corect!

Asistenta: În regulă. Urmez? Bun! Viața e… (pauză. Se așteaptă iar)

Domnul X: Ai ieșit din joc și dumneata!

Georges (spre asistentă): Vezi? La vârsta dumitale habar n-ai să spui cum e cu viața!

(rumoare)

Doamna X: Taci, Georges!

Georges: Da’ nu vezi? A trecut timpul!

Asistenta: Viața… e un lanț de cântăreți cu inimi arzânde!

Celia: Frumoasă metaforă, dar la ce servește?

Georges: Ce faci, tată? Îi permiți asistentei să reintre în joc, dar o treci cu vederea pe domnișoara
Celia?

Domnul X: Schimbăm verbul: în loc de viața „este”, să continuăm cu viața „conține” așadar…?

Georges (pufnind): Ce să conțină viața, tată?! Ce… ești fraier?

Pacientul “în comă”: Viața conține trepte urcate sau coborâte în neștire…
Domnul X: Bravo domnule!

Georges: Asistenta a ratat, iar domnișoara Celia n-a scos un cuvânt!!

Jucătorul de golf: Conține… înțelepți închiși în cutii, închisori pentru visători!

Celia: Zdrențe pe post de scrisori, pagini goale cu destinatari necunoscuți!

Georges: L-ați sărit și pe doctor, nu mai vorbesc de amanta lui!

Doctorul (trântește șervețelul pe masă): Ai grijă, puștiule!

Georges: Dar n-am exagerat cu nimic. Ei? Asta conține viața? N-am știut.

Schiorul: Capete bine împachetate.

Celia: Ba, lanuri mototolite de grâu, săruturi pierdute în lan…

Domnul X: Se schimbă iar verbul!

Toți (fără Georges): Iar?!

Asistenta: Abia îmi veniseră câteva idei…

Domnul X: În loc de verbul „conține” vom folosi verbul „seamănă”. Viața seamănă cu?!

Asistenta: Seamănă? Cu ce-ar putea semăna viața?

Jucătorul de golf: Cu o curvă!

(râsete)

Celia: Viața, viața… (către doctor): Iar tu de ce taci?! N-ai scos un cuvânt!

Jucătorul de golf: Viața seamănă cu niște jucători de golf cu mâinile tăiate!

Toți: Ooooh!

Georges: Ce născociri!

Doctorul: Propun să ne oprim. Oricum, momentul e stricat! Am ratat!

E evident că suntem amețiți, beți, îmbibați în alcool. Îmi e din ce în ce mai clar că am luat-o
cu toții razna, poate din cauza presiunii. Altfel ce sens ar avea să mai vorbim? Mie
petrecerea asta nu-mi mai priește. Plec!

Domnul X: Dar…
Georges: Ai auzit, tată? Ți-a zis-o!

Doctorul (către Domnul X): Nu mă înțelegeți greșit, am tot respectul și admirația pentru dvs. dar,
eu demisionez!

(…)

Domnul X: Așa…dintr-o dată!?

Georges: Asta-i tare!

Doctorul: Spitalul, toată atmosfera asta, ascensorul… M-

am săturat! Toți pacienții ăștia care umblă ca nebunii cu liftul…

Liftierul: Nu chiar toți!

Doctorul: De altfel, habar n-am ce caut eu aici tocmai la acest etaj,… la înălțimea asta?

Domnul X: N-am nimic împotriva ta fiule, stai liniștit; dacă vrei să pleci, pleacă! Cu
toate că ești încă tânăr, iar tinerii aleargă după bani! Pe scurt, aleargă!

Asistenta: Cu toții alergăm!

Omul cu cârjă: Săracii de noi… atât de tare alergăm că într-o bună zi nici nu vom mai avea o
țară ci o duzină de alergători de performanță, plătiți!

Jucătorul de golf: Sau nu!

Doctorul: Și ce-ar trebui să facă domnule, tinerii ăștia? Nu-i putem îngropa de vii. Ah, pe
unii dintre ei îi îngopăm, pe cei mai valoroși, adică! De cei cu personalitate scăpăm repede, iar
ceilalți dispar de la sine.

Celia: Vorbești despre tine?

Doctorul: Nu! Eu nu mă mai consider tânăr; acea tinerețe s-a dus pentru totdeauna. Sunt doar
un alergător veteran, nimic mai mult: un alergător de elită și iată că, fiind acum
la această masă, mi-am dat seama dintr-o dată că am alergat destul. E suficient. Vreau să fiu
liber! Complet liber!

Asistenta: Domnule doctor… plecați așa, fără să vă uitați înapoi?

Domnul X: Fără lift!?

(Doctorul se ridică și dispare din cameră. Amanta se grăbește să-l urmeze. Pauză un timp.)
Domnul X: Și eu care credeam că liftul e singurul mijloc de acces spre înapoi.
Ei vedeți? Până și eu m-am înșelat.

Doamna X: Nu te supăra, dragă. Sunt oameni și oameni; unii știu să întrețină o conversație, o…
petrecere, alții fac tot posibilul s-o strice.

Domnul X: Și exact atunci când începusem să mă simt mai bine, când începusem să nu mă mai
simt străin față de mine însumi, față de ceilalți…

Doamna X: (văzându-l neliniștit) Calmează-te dragă!

Jucătorul de golf: Să bem pentru asta!

Domnul X: Are dreptate și doctorul; e trecut de două noaptea, iar

noi bântuim prin spital, bolnavi și sănătoși laolaltă. Gina, să strângi masa!

Georges: Of, știam eu că asta nu poate să dureze; iată că a

venit și momentul când tata începe să fie plictisitor…

(Lumina din lift se întrerupe. Liftul „se clatină”. Apoi lumina din lift se reaprinde.)

Liftierul (neliniștit): Liftul, nu cred că-l mai pot reține…

Domnul X: Ce are de gând să facă liftul? Să urce sau să coboare?

(Ușile liftului se închid pe sfert; liftierul le ține depărtate folosind forța brațelor.)

Liftierul (tânguindu-se): Domnule X, nu vreau să rămân singur în liftul asta care

urcă, în întunericul asta. Vă rog!

Domnul X: Stai potolit; tocmai dumneata te temi? Ce să mai zicem noi? Nu ești dumneata
liftierul?

Liftierul: Ba eu, dar…

Domnul X: Atunci păstrează-ți cumpătul! Georges, fiule!

Georges: Da, tată!

Domnul X: Mergi cu domnul liftier!

Georges (sărind în lift cu zgomot): Abia aștept să lupt cu inamicul. Două sute de grenade vor
exploda. Capcane la tot pasul. Flăcări de asemenea!

Omul cu cârjă: Mda, excelentă rața, dar e clar că a venit timpul ca și eu să mă retrag. (Intra în lift
apoi din lift spre Domnul X): Și totuși, n-am auzit esențialul de la dvs.
Domnul X: Adică?

Omul cu cârjă: Ce vă motivează, domnule X? Ce vă pune în mișcare

zi după zi, clipă de clipă? Să construiți atâtea spitale minunate, sedii cu birouri, bănci?

Liftierul (spre Asistentă): Dvs. urcați?

(Asistenta îi face semn că nu.)

Omul cu cârjă: Am sentimentul că toți domnii “X” seamănă cu dvs, au un fel anume de-
a se comporta. Și îi admir pe toți!

Liftierul (spre jucătorul de golf): Dvs. veniți?

Jucătorul de golf: Ah… în nici un caz; oricum am ajuns mai departe decât aș fi crezut vreodată!

Omul cu cârjă: Mă întreb dacă nu cumva lumea asta nu conține decât un singur domn X, un
singur om cu cârjă, un singur pacient “în comă”, o asistentă, doar un copil de patron,
o eternă îndrăgostită, un bărbat indiferent și infidel… un singur om? Adică… un om singur!

Doamna X: Ai vrea tu!

Omul cu cârjă: Ah și o singură Doamnă X!

Liftierul: Nu sunt toate doamnele “X” la fel de plictisitoare, de șterse… ?

Doamna X (către domnul X): Ce-a vrut să spună, dragă?!

Domnul X: Nu te teme; a zis adevărul.

(Doamna X se ridică și iese îmbufnată din scenă.)

Omul cu cârjă: Iar domnii “X” nu sunt toți la fel de siguri pe ei, la fel de
invizibili și totuși atât de prezenți?

Domnul X: Cine știe!?

Celia: Și ce-i cu asta?

Jucătorul de golf: Prea mult vin, prea multe vorbe… E cazul să mă retrag și eu. Dragii mei, vă
mulțumesc; a fost o seară frumoasă dar, am plecat!

(Și jucătorul de golf iese din scenă. Apoi iese si schiorul.)

Asistenta (alergând după jucătorul de golf): Așteptați-mă și pe mine. Cobor cu dvs.! Și eu

prefer tot scările.
Jucătorul de golf (din culise): Desigur!

Asistenta (tot din culise): Nu mi-ați spus cum vă numiți?…

Omul cu cârjă: Oare de ce lumea are același chip și urmează același drum de mii de ani?

Pacientul “în comă”: Mda, și eu mă întreb asta uneori.

Omul cu cârjă: Cu fiecare generație se fac aceleași greșeli, se repetă același tipar, se
aleg aceleași modele.

Pacientul “în comă”: Pentru că de fapt suntem la fel, nu? Asta doriți să spuneți!

Omul cu cârjă: Forma diferă, dar interiorul... nu vedeți?! Suntem unul și același!

Domnul X: Ei, chiar așa?

Pacientul “în comă”: Se poate oare ca aceeași entitate să se fi fisurat într-o multitudine
de bucățele, sau ca același ocean să se fi despărțit în miliarde de picături?

Celia: Cui îi pasă?

Pacientul “în comă”: Așa spun tinerii… că nu le pasă.

Georges: Devine monoton; e clar că trebuie să-mi desfac parașuta și să-mi pun la punct divizia.
Eu am plecat pe scări!

(Georges sare iar din lift în camera cu masă, dă să iasă din scenă.)

Domnul X (aducându-l de ureche înapoi): Ah, nu Georges, acum rămâi aici! Așadar, ce ziceați?

Omul cu cârjă: Se vorbea despre principiul divizării: orice întreg se poate diviza la infinit.

Domnul X: Și care ar fi motivul divizării?

Omul cu cârjă: Cunoașterea, fructul oprit din Eden!

Pacintul “în comă”: Acum înțeleg ce e de fapt raiul.

Georges (curios): Ce e?

Domnul X: Întregul dinaintea divizării, nu-i așa? Iar noi suntem miliarde de bucățele care au
devenit oameni, destine, trasee ale aceluiași corp al cunoașterii.

Celia: Iar urmărind această idee, Dumnezeu ar fi Cel indivizibil?

Omul cu cârjă: Cine știe? M-am întrebat adesea.

Domnul X: Aș fi vrut să prind o clipă în mâna mea chipul lui Dumnezeu, să-i mângâi fața, să-l
pot întreba: „de ce?” Și să primesc și răspuns…

Georges: Ceri prea mult!

Pacientul “în comă”: Sună ambițios, dar esența scapă aparenței. Totul ne scapă!

Omul cu cârjă: Am risipit atâta timp căutând, dorind să mă salvez;

aș vrea să înțeleg măcar ceva… mai înainte de-a pune mâinile pe piept.

Domnul X: Stați liniștit, nici eu nu înțeleg mai nimic, în afară de faptul că sunt aici,
pe câmpul de luptă al istoriei, un foc viu. Știu, pot arde alături de tot ce mă înconjoară. Și totuși,
oare… de ce sper să mai rămân așa cum sunt: liber, împăcat, divizat? De ce mi-e atât de
greu să mă întorc la întreg, când știu că nu există vid, nici neant, ci trecere invizibilă, infinită spre
ceva mai înalt decât noi?!

Pacientul “în comă”: Aveți dreptate! Eu simt deja torentele de flăcări invizibile ce curg din noi,
ne pun în mișcare, ne poartă spre mai departe. Suntem tipare!

Omul cu cârjă: Tipare vii!

Liftierul: Domnilor, liftul trepidează… (spre Pacientul “în comă”): Domnule, dvs. urcați sau?

(Pacientul “în comă” îi face semn că nu mai urcă în lift. Georges sare în lift.)

Omul cu cârjă: Și totuși, singurele forțe care contează și pun în mișcare universul sunt iubirea și
ura! Ați iubit vreodată? (către ceilalți) Ați iubit?

Georges: Ce chestie! Nu m-am întrebat niciodată asta până acum și m-am întrebat deja
o groază de lucruri.

Pacientul “în comă” (încet):… Făcuți după chipul lui Dumnezeu, adică turnați dupa tiparul
iubirii…

(pauză)

Liftierul: Domnișoară Celia, coborâți sau urcați până la urmă?… fiindcă nu-l mai pot ține!

Celia (încet): Cine știe!?

Liftierul: Vă rog, hotărâți-vă!

(Și Celia sare în lift. Lumina liftului se întrerupe de câteva ori.)

Domnul X: Stați! M-am gândit și…

(Domnul X se îndreaptă spre lift, ar fi vrut și el să urce, dar când se apropie, ușile se închid cu
putere.)

Celia: Știți, nici eu nu înțeleg nimic din viața mea.

Omul cu cârjă: Păi, de-asta sunteți aici… ca să înțelegeți!

Celia: Dvs. m-ați putea ajuta, nu? De-asta ne-am întâlnit.

Omul cu cârjă: Nu știu. Oamenii caută răspunsuri însă nu cred în ele; le caută din dorința de-a
le căuta; așa consideră ei că pot astupa infinitul de forțe ce strigă dinlăuntru lor.

(Liftul urcă.)

Georges: Liftul urcă sau coboară?! Nu că mă tem de…

Celia (vorbind singură): Da, știu… sunt tânără, dar conștientă! Poate că…
în punctul ăsta, puțină liniște nu m-ar deranja nici pe mine.

Omul cu cârjă: Și dacă v-aș spune că sunteți o umbră, o simplă amintire pierdută într-un glob de
chihlimbar, proiecție a unei raze fugare?

Celia: Eu?!

Omul cu cârjă: Da, Dvs.! Dacă v-aș spune că trăiți doar în mintea celui care v-a iubit?

Celia: Ar fi frumos dacă-ar fi așa, fiindcă asta ar însemna că am fost iubită! Și dacă-aș fi
o rază fugară prinsă într-un bob de chihlimbar nu m-aș mai teme. Dar fiindcă mă tem,
nu sunt foarte convinsă că este așa. Atâta vreme cât temerile din mine există… și eu exist!

Georges: Ce vrea să spună? Și unde merge liftul ăsta? Urcă sau coboară, că nu mai văd
etajele…nu mai văd nimic!

Omul cu cârjă: Te temi, Georges, și tu? Și eu care credeam că soldații nu se tem. Dar ascultă-mă
pe mine: pe front, când totul se destramă în jur, când cei pe care i-am
iubit își pierd identitatea și se deșiră, când pământul îi acoperă cu
grijă, fiind singurul căruia îi pasă… timpul se oprește. Atunci ai senzația unui zbor
profund. Ați văzut ce blând e pământul când acoperă o sămânță sau un trup? O face cu grijă,
fără să rănească nimic, o face cu iubire… Oare de ce noi suntem atât de zgomotoși?

Celia: Am găsit! Nu despre divizare era vorba, nu despre cunoaștere

ci despre neputința noastră de-a iubi. Nu credeți?
Omul cu cârjă: În sfarșit ați găsit!

Celia: Oare de ce ne e atât de greu să iubim?

Georges (către Omul cu cârjă, trăgându-l de mânecă): Unde merge liftul ăsta, domnule? V-
am mai întrebat o dată.

Omul cu cârjă: De ce mă întrebi pe mine?

Georges: Păreți mai deștept decât ceilalți!

Omul cu cârjă: Ah!

Georges (oarecum speriat): Așadar?

Omul cu cârjă: Cine știe?! Liftul ăsta are personalitate, nu spuneai tu?

Georges (pierzându-și răbdarea): Urcă sau coboară!?

Liftier: Urcă, stai liniștit.

Gerges: Încă?!

Liftier: Dar nu vei păți nimic fiindcă la un moment dat se va opri inevitabil și va merge în sens
invers.

Georges: Crezi!?

Liftier: Așa se întâmplă de fiecare dată în istorie; tot urci și urci, apoi, inevitabil cobori.

Celia: Cine știe? Uneori nu mai urci niciodată; alteori nu mai cobori niciodată. Se întâmplă la fel
cu o țară, cu un imperiu, cu un șir de națiuni, darămite cu un biet om.

Liftierul: Și apoi… curând ne vom afla pe acoperișul celei mai înalte clădiri din oraș. Cine știe ce
priveliște ne așteaptă acolo, sus?

(Se stinge lumina, dar liftul continuă să urce.)

Georges: Și acum?!

Omul cu cârjă: Nimic altceva, nimic în plus față de ceea ce știam. Urcăm!

Celia: De ce te temi, Georges?

Omul cu cârjă: Se teme pentru că e tânăr… Georges, nu simți și tu liniștea?

Georges (scâncind): Nu!

Omul în cârjă: Dincolo de foc, de iubire sau de de ură… există mereu și din fericire, liniștea.

Georges: Poate dacă mi-ați spune o poveste m-aș liniști.

Omul cu cârjă: Sigur, iată!… A fost odată un om, un biet om, care se numea Georges. Nimeni
nu-l cunoscuse, nimeni nu-l iubise. Trăise în virtutea inerției. Nu avea nici un talent special, nici
un merit. Nu cucerise nici o medalie și nici o inimă. (pauză câteva secunde) Și iată-
ne în liftul asta: trei Georges, trei vârste și același om. Trei Georges și o singură Celia.

(Lumina pâlpâie. Se aprinde, se stinge.)

Liftierul: Toate femeile frumoase se numesc Celia!

Omul cu cârjă: Desigur că Celia nu e mai reală ca Georges și bineînțeles că a rămas la fel
de frumoasă ca în prima zi în care am văzut-o și m-am îndrăgostit iremediabil de ea. Pe atunci
eram un biet prost, un alergător de elită. Îmi făurisem o undiță cu care prindeam vise dar
pescuiam în ape tot mai tulburi.

Gerges: Ce meserie aveați?

Omul cu cârjă: Mă întrebi de parcă n-ai înțelege! Fusesem șofer, bucătar, constructor
chiar și liftier odată, iar Celia mă urmase mereu. Biata mea Celia era la fel de singură ca mine, la
fel de neștiutoare, pierdută și ea în mrejele orașului. Uneori Celia din mintea mea venea
aici, în spitalul ăsta să se odihnească. Fugea de ea însăși, de povara vieții. Venea
aici și se plimba câteva ore bune cu acest ascensor… Și-apoi, tot în mintea mea era și Georges
cel mic, cel căruia tatăl nu-i prea vorbea, care-și trăia copilăria aproape singur, jucându-se de-
a războiul… Ei, ce frumoasă e viața când ești tânăr, dar ce prețioasă devine ea când iubești.

Georges: Și?

Omul cu cârjă: Și nu mai știu…

(Celia și micul Georges vor dispărea în întuneric printre despărțiturile peretelui

metalic. Pauză. Se reaprinde lumina. În lift a rămas doar Omul cu cârjă și Liftierul.)

Liftierul: Iată!

Omul cu cârjă: Ce s-a întâmplat?

Liftierul: Era penultimul etaj.

Omul cu cârjă: De unde știi?

Liftierul: Am început să le simt.

Omul cu cârjă: Penultimul etaj? Când a fost asta?

Liftierul: Acum ceva timp.

Omul cu cârjă: Și de atunci urcăm sau coborâm?

Liftierul (zâmbind): Firește că urcăm, doar știți!

Omul cu cârjă: De urcat, urcăm, dar de iubit… oare am iubit? Ah, toate la timpul lor!

(Deodată se vede cerul cu stele-proiecție pe pereții liftului.)

Liftierul: Ah, ce minunat peisaj… Ai zice că suntem afară și zburăm ca niște păsări.

Omul cu cârjă: (deschizându-și brațele): Bravo, văd că nu te mai temi.

Liftierul: Zburăm într-adevăr…

Omul cu cârjă: … ca doi pescăruși care înfruntă noaptea… plutind deasupra oceanului.

Liftierul: Dvs. și cu mine…

Omul cu cârjă: … doi Georges, unul mai tânăr, altul mai în vârstă… unul și același…

Liftierul: …două fețe ale aceleeași oglinzi în care se reflectă tot mai mult cerul.

Omul cu cârjă: Nu spuneam eu că suntem doi?

Liftierul: Doi îngeri!

Omul cu cârjă: Nu, Îngeri nu suntem fiindcă viața ne-a pervertit, ne-a tocit, a scuipat peste noi,
ne-a murdărit.

Liftierul: Cu atât mai mult! Și totuși continuăm să zburăm. Nu e frumos?

(Pauză)

Omul cu cârjă: Într-adevăr.

Liftierul: Și totuși… unde urcăm?!

Omul cu cârjă: Dragul meu, răspunsul e atât de simplu, încât…

Liftierul: Spuneți! Asta aștept de atâta vreme: articulați, precizați, rostiți!

Omul cu cârjă: Nu e evident? Urcăm spre stele!!

(Lumina se stinge treptat pe actori și rămâne doar proiecția cerului cu stele. După câteva
secunde se stinge și proiecția, treptat.)

Final