CONTROLUL ADMINISTRATIV

Obiectiv fundamental:
 să-şi însuşească cunoştinţele privitoare la necesitatea, obiectivele,
organizarea, formele şi metodele controlului administrativ;

Obiective operaţionale:
 Obiective cognitive:
O1 - să argumenteze necesitatea controlului administrativ într-o instituţie publică;
O2 - să evidenţieze obiectivele controlului administrativ;
O3 - să precizeze cerinţele privitoare la organizarea controlului administrativ;
O4 - să reliefeze formele controlului administrativ;
O5 - să descrie metodele de control administrativ;
O6 - să prezinte efectele controlului administrativ.

 Metode şi tehnici didactice:

Metode expozitive:
 explicarea;
 descrierea.
Metode conversative:
 conversaţia;
 conversaţia euristică;
 problematizarea.
Metode de explorare directă:
 observaţia;
 studiul de caz.

Necesitatea şi obiectivele controlului administrativ

Controlul este una din componentele activităţii de administrare sau conducere şi este nelipsit, ca
atare, în sistemele administrative din toate timpurile. Exercitarea controlului se integrează în activitatea de
administraţie şi semnifică mijlocul prin care se analizează modul cum organele administrative îşi
îndeplinesc sarcinile. Într-una dintre accepţiunile sale controlul constă în “observarea, constatarea sau
stabilirea situaţiei de fapt, confruntarea acesteia cu obiectivele propuse, combaterea unor fenomene
nefavorabile şi sesizarea organelor competente”.
În esenţa sa, controlul vizează îmbunătăţirea rezultatelor dintr-un anumit sector, înlăturarea unor
erori sau prevenirea lor. Pentru aceasta, el are nevoie de criterii şi de etaloane de măsură, spre a putea
compara realitatea cu ceea ce ar trebui să fie.
Necesitatea controlului este strâns legată de modul în care se derulează procesul decizional.
Astfel, prin control se verifică în mod nemijlocit, cum se îndeplinesc deciziile administrative, se iniţiază
noi demersuri şi se corectează eventualele disfuncţionalităţi.
Necesitatea controlului rezultă din însăşi natura lui, fiind o activitate conştientă ce urmăreşte
scopuri multiple, însă, pentru aceasta, ea urmează să satisfacă următoarele condiţii:
1. să fie înfăptuită chiar de conducătorii instituţiilor sau comparti-mentelor administrative,
întrucât funcţia de control este inseparabilă de func-ţia de conducere. Eficienţa controlului asigură
eficienţa conducerii. În acest sens, funcţionarii de conducere trebuie să efectueze un control permanent,
deoarece nu implică întreruperea activităţii celor controlaţi şi nici cheltuieli suplimentare;
2. controlul trebuie efectuat la locul realizării activităţii, spre a putea verifica modul de lucru şi
rezultatele concrete ale activităţii. Controlul din birou sau prin consfătuiri nu poate ajunge la o informare
precisă cu privi-re la starea de fapt, la descoperirea deficienţelor în activitate sau a abaterilor de la

1
dispoziţiile legale. Şi controlul de la centru, prin rapoarte şi dări de seamă este insuficient, deoarece
asemenea mijloace de informare necesită chiar ele o confruntare cu realitatea;
3. funcţia de control trebuie să fie realizată de un personal temeinic pregătit profesional, capabil
să analizeze în mod judicios aspectele pozitive şi negative ale activităţii verificate şi să propună soluţii
privind îmbunătă-ţirea rezultatelor obţinute. Controlul nu se rezumă, din acest motiv, la o singură
inspecţie formală, ci implică o contribuţie nemijlocită a organului de control la rezolvarea problemelor
instituţiei publice;
4. asigurarea regularităţii controlului şi a caracterului său sistematic. Dacă verificarea se
efectuează periodic, conducerea poate lua măsuri, înainte ca deficienţele să se amplifice, prevenind
apariţia consecinţe-lor negative. Astfel, se pot preveni erorile, prin îndrumări corecte, iar atunci când se
constată metode de lucru utile, ele pot fi popularizate la nivelul tuturor instituţiilor administrative;
5. asigurarea caracterului preventiv; organul care efectuează con-trolul nu se poate limita, doar la
simple constatări, fără a propune soluţii de îndreptare a situaţiei, atunci când se descoperă deficienţe. Este
de dorit ca funcţia de control să contribuie practic la rezolvarea problemelor, deoarece misiunea sa se
împleteşte cu acţiunea de organizare a executării sarcinilor. Ca atare, organele de control trebuie să
propună soluţii concrete, în scopul remedierii deficienţelor constatate;
6. asigurarea caracterului principial, ca suport obiectiv al consta-tărilor şi măsurilor adoptate;
controlul trebuie să fie obiectiv, imparţial şi să nu denatureze situaţia constatată. În acelaşi timp, controlul
trebuie să fie complet, să semnaleze atât aspectele negative, cât şi pe cele pozitive;
7. asigurarea integralităţii controlului; astfel el urmează să cuprin-dă toate compartimentele de
activitate, nu numai pe cele cu probleme, ci şi resorturile unde nu s-au semnalat lipsuri. Chiar dacă atenţia
trebuie focali-zată înspre compartimentele ineficiente, aceasta nu înseamnă neglijarea celorlalte, care în
lipsa unei verificări a activităţilor pot comite erori;
8. controlul trebuie să aibă un caracter organizat. Înainte de începerea controlului este necesară
examinarea materialelor privind activitatea compartimentului care urmează a fi verificată (procese
verbale, rapoarte informative, sesizări, reclamaţii, dări de seamă, statistici etc.), precum şi studierea
actelor normative, inclusiv instrucţiunile de aplicare a lor. Acest studiu are ca scop, documentarea asupra
problemelor specifice compartimentului, rezultatelor activităţii din trecut, deficienţelor constatate şi
măsurilor întreprinse de organul de control anterior.
Pe baza acestor documentări, se întocmeşte un plan operativ de control, pentru fiecare instituţie
în parte, în care sunt prevăzute: obiectivele cu caracter general şi particular; perioada în care urmează a fi
controlată; modalităţile de control şi durata verificării.
Obiectivele controlului administrativ pot fi prezentate succint, astfel:
 descoperirea şi evidenţierea celor mai adecvate metode de lucru în administraţia publică,
pentru a fi generalizate;
 stabilirea cauzelor care frânează activitatea şi propunerea de mă-suri pentru înlăturarea lor;
 verificarea modului în care este utilizat ansamblul mijloacelor juridice aflat la dispoziţia
instituţiilor publice pentru înfăptuirea funcţiilor organizatorice;
 verificarea îndeplinirii din punct de vedere cantitativ a sarcinilor din administraţia publică, în
raport cu volumul resurselor consumate;
 cunoaşterea comportamentului personalului administrativ, în vederea aprecierii corecte a
contribuţiei acestuia la optimizarea activităţii din administraţie.
În temeiul constatărilor controlului, conducerea poate proceda la o altă organizare a activităţii, la
promovarea elementelor valoroase şi la adoptarea de măsuri adecvate faţă de cei care nu-şi îndeplinesc
sarcinile de serviciu. Efectuarea controlului constituie un prilej de a verifica dacă activitatea şi structura
administraţiei sunt eficiente şi pe măsura sarcinilor primite.

Organizarea controlului administrativ

Punctul de pornire, în problema organizării controlului, este rolul special al acestora de a observa
evoluţia situaţiei sau a stărilor de fapt, cu scopul adoptării de soluţii necesare pentru îmbunătăţirea
activităţii controlate. În plus, acţiunile de control şi implicit cele de constatare, sunt indisolubil legate de

2
funcţia de conducere. De aceea, la organizarea controlului, trebuie să se ţină seama de următoarele
cerinţe:
1) orice conducător al unei instituţii publice trebuie să-şi exercite atribuţiile de control, atât în
ceea ce priveşte activitatea funcţionarilor din subordinea sa, cât şi în privinţa rezultatelor acţiunii
organului administrativ, în ansamblu.
2) apropierea compartimentului organizatoric care îndeplineşte funcţia de control, de personalul
din conducere capabil să ia măsuri de reme-diere, în scopul diminuării distanţei dintre constatarea făcută
şi măsura luată.
3) operaţiunea de control şi întocmirea anterioară a rapoartelor de activitate să se realizeze de
funcţionarii publici independenţi care nu răspund direct de domeniul controlat. Altfel, materialele
prezentate de către aceştia nu oferă o garanţie de apreciere obiectivă a activităţii din instituţia respec-tivă.
În plus, ele ar putea să nu corespundă pe deplin realităţii şi să fie excesiv de optimiste.
4) controlul nu este exonerat de orice răspundere. Controlorul trebuie să răspundă personal, dacă
nu constată la timp o situaţie care trebuie remediată şi dacă nu efectuează o analiză completă şi obiectivă
a împre-jurărilor de fapt. Însă, controlul nu poartă răspunderea, în totalitate, pentru modul în care sunt
aplicate soluţiile.
5) persoanele care efectuează controlul trebuie să aibă capacitate profesională deosebită,
competenţă şi calităţi personale. Ele trebuie să ocupe, sub raport organizatoric, o poziţie care să le
faciliteze misiunea şi să nu le-o îngreuneze. Această poziţie poate fi stabilită ţinând cont de două criterii
principale şi anume:
 primul criteriu priveşte răspunderea şi subordonarea controlorului faţă de serviciul controlat.
Acela care face controlul nu trebuie să poarte răspunderea pentru starea de fapt existentă, pentru a păstra
caracterul obiectiv al constatărilor sale;
 al doilea criteriu îl constituie modul în care calitatea activităţii con-trolorului influenţează
cariera lui personală; dacă salarizarea şi promovarea depind de promptitudinea şi precizia informaţiilor
acumulate sau de eficienţa activităţii sale de control. Pentru a asigura obiectivitatea controlorului,
cointeresarea sa materială trebuie să depindă de eficienţa muncii sale.
6) la stabilirea volumului controlului, trebuie să se ţină seama de faptul că amplificarea
exigenţei, faţă de activitatea administraţiei, atrage în mod necesar, creşterea calităţii şi a numărului
organelor de control. Fără un număr suficient de organe de control, nu se poate analiza întreaga activitate
a administraţiei.
Totodată, din raţiuni de ordin economic, nu este de dorit un număr prea mare de organe de
control, care pe de o parte, ar consuma un volum ridicat de resurse ale administraţiei, iar pe de altă parte
ar frâna activitatea acesteia.
În fine, pentru evitarea unor aspecte negative, este necesară coordo-narea acţiunilor de control,
efectuând verificarea simultană a tutror compartimentelor instituţiei publice şi realizându-se însemnate
economii de timp şi de resurse. La raţionalizarea activităţii de control, aduce o contribuţie importantă
organizarea sistematică a acestuia, favorizând munca în echipă, dar şi autocontrolul fiecărui funcţionar.

Forme şi metode de control

Din punct de vedere a naturii organului de control (criteriul organic), în administraţia publică se
disting două forme de control: control de stat şi control obştesc.
a) Controlul de stat se efectuează de către organele legiuitoare, administrative şi judecătoreşti.
Acesta are următoarele forme:
1) Controlul realizat de către organele legislative, care are caracter extern şi general; el se
exercită asupra tuturor organelor administraţiei statului, întregii activităţi a acestora, extinzându-se asupra
legalităţii şi oportunităţii ansamblului actelor şi deciziilor administrative;
2) Controlul realizat de către organele administrative, care din punct de vedere al poziţiei
juridice ocupate de organul de control, faţă de instituţia analizată, poate fi:
 control intern – efectuat de funcţionarii de conducere din interiorul instituţiei verificate, care
are caracter general sau de specialitate;

3
  controlul intern general se exercită asupra actelor şi faptelor (operaţiunilor) administrative
efectuate de subordonaţi, analizându-se oportunitatea deciziilor luate de către aceştia;
 controlul intern specializat, care ia forma controlului financiar intern, controlul ierarhic
operativ curent şi a controlului preventiv.
3) Controlul judecătoresc constă în verificarea legalităţii actelor emise de organele
administrative, dar nu şi a oportunităţii lor. Verificarea se efectuează asupra actelor emise de organele
administraţiei, în urma sesizării persoanelor fizice sau juridice, care se consideră nedreptăţite sau
vătămate de acţiunile autorităţilor publice.
b) Controlul obştesc este realizat, atât de organele şi organizaţiile obşteşti, precum şi de
cetăţeni. Controlul obştesc faţă de instituţiile adminis-traţiei, are caracter democratic şi eficient. Astfel,
prin semnalarea promptă a deficienţelor din instituţiile administrative, el contribuie la întărirea legalităţii
şi îmbunătăţirea generală a activităţii administraţiei. Controlul obştesc asupra activităţii aparatului
administrativ face ca funcţionarii să păstreze legături strânse cu societatea şi cu cetăţenii pe care îi
servesc.
Diversificarea activităţilor în administraţia publică a determinat o varietate de metode de
control, care pot fi clasificate astfel:
1) După momentul soluţionării unei probleme în administraţie şi metodele utilizate pentru analiza
caracterului său raţional şi eficient, controlul poate fi: prealabil, concomitent şi posterior.
În cadrul controlului prealabil, decizia administrativă nu poate fi adoptată, decât dacă verificarea
atestă că sunt îndeplinite condiţiile legale. Această formă de control are un caracter preventiv şi prezintă
avantajul că, evită comiterea unor neregularităţi. Dezavantajul său constă în îngreunarea procedurii
administrative.
Controlul concomitent se practică în acelaşi timp cu derularea activi-tăţii în administraţie, dar el
este dificil de realizat şi se întâlneşte mai rar.
Controlul posterior constituie metoda utilizată, în mod obişnuit, în administraţie. El lasă
posibilitatea realizării iniţiativei şi activităţii în seama organelor administrative şi stimulează răspunderea
acestora pentru acţiunile efectuate. Riscul controlului posterior rezidă în faptul că, uneori, poate interveni
cu întârziere.
2) După cum se anunţă sau nu data efectuării controlului (prin diverse metode), acesta poate fi
prevăzut (anunţat) şi inopinat (neanunţat).
Controlul prevăzut (anunţat) urmăreşte, atât descoperirea erorilor în activitatea dintr-o instituţie
publică, cât mai ales, analiza profundă a activităţii realizate. Această metodă corespunde cerinţelor unui
control de tehnică administrativă.
Controlul inopinat are drept scop surprinderea şi evidenţierea deficienţelor organului verificat şi a
neregulilor existente în activitatea acestuia. El reprezintă un avertisment pentru funcţionari, în sensul că
oricând pot fi controlaţi, astfel încât să nu săvârşească abateri în activitatea lor. Necesitatea unor
asemenea acţiuni inopinate poate să apară în unele domenii din administraţie, atunci când un fenomen
oarecare trebuie urmărit după modul cum se manifestă zilnic; de exemplu, verificarea modului în care
sunt primiţi cetăţenii în instituţiile publice şi le sunt rezolvate problemele.
O asemenea metodă nu se recomandă, atunci când se urmăreşte o analiză în profunzime a
activităţilor administrative. Pentru ca verificarea să fie eficientă, este mai raţional ca şi funcţionarii, ale
căror acţiuni urmează a fi controlate, să fie informaţi despre aspectele supuse examinării; astfel, ei pot să
reflecteze asupra problemelor analizate şi să conlucreze la efectuarea verificării, pregătind materiale şi
documente necesare sau formulând propuneri privind îmbunătăţirea activităţii.
Chiar dacă sunt preveniţi asupra controlului, funcţionarii pot încerca să înlăture deficienţele
existente, dar problemele pe care le rezolvă administraţia sunt atât de complexe, încât anunţarea
controlului nu permite, de obicei, schimbarea situaţiei de fapt.
3) După metodele utilizate şi care pot fi axate, pe cazuri, fie individuale, fie generale, se mai pot
distinge: un control pe eşantioane şi unul exhaustiv. În controlul pe eşantion se examinează cazuri
individuale care se generalizează, pe când în cel exhaustiv se studiază toate elementele domeniului
analizat.
Când controlul îşi concentrează atenţia asupra unui singur comparti-ment, se crează condiţii
pentru o analiză aprofundată şi rapidă. Dar în acest caz, apare riscul unei imagini limitate asupra
4
instituţiei controlate şi nu se poate analiza multilateral problema studiată. De aceea, numai în cazul unei
abordări ample şi complexe a problemelor de specialitate, conducerea insti-tuţiei publice poate lua o
decizie corectă.
4) O altă clasificare, din punctul de vedere al metodelor folosite, diferenţiază: efectuarea
controlului la faţa locului, de cel pe acte, sau pe dosar.
Controlul la faţa locului prezintă avantajul de a lua contact nemijlocit cu funcţionarii a căror
activitate se analizează. Prin această metodă, controlorul colectează diferite detalii, fără să obţină o vedere
de ansamblu şi să poată compara diferitele detalii, ca în cazul examenului pe dosar.
La controlul pe acte, se solicită instituţiei verificate să înainteze documentele care permit să se
aprecieze conformitatea activităţii cu baza de referinţă a analizei. Această metodă este lentă, antrenând un
schimb de corespondenţă, cereri complementare, precizări etc. Lipsa unor contacte directe poate
determina o verificare şi o apreciere inexacte.
5) controlul se mai poate realiza: în mod unilateral sau în contradictoriu.
Controlul unilateral se realizează fără participarea funcţionarului a cărui acrivitate este analizată.
Este o metodă autoritară, cu efect de intimi-dare, în care nu se cer explicaţii şi nici funcţionarul controlat
nu-şi formu-lează apărarea.
Controlul contradictoriu înseamnă confruntarea opiniilor şi se realizează cu participarea
funcţionarului a cărui activitate este analizată. În această metodă democratică, se favorizează eficienţa
controlului, evitânduse erorile de interpretare şi deducţiile eronate. Riscul constă în aceea că se oferă
prilejul unor funcţionari abili să-l deruteze pe controlor. Dar acest risc este minor faţă de avantajele
prezentate.
6) controlul mai poate fi efectuat : în mod liber sau dirijat după normele procedurale. În
organizarea controlului există o anumită doză de libertate, pe care controlorul o are, în reunirea
elementelor ce-i permit să-şi formuleze poziţia.
Metoda controlului liber permite o investigare mai suplă şi face posibilă descoperirea unor aspecte
pe care controlul dirijat nu ar putea să le pună în evidenţă. Metoda controlului dirijat respectă procedura
în materie şi oferă mai multe garanţii de reuşită activităţii realizate.
7) Alte metode de control mai sunt:
 controlul individual, exercitat de un singur controlor, respectiv controlul colegial, efectuat în
echipă;
 controlul de materialitate, care priveşte verificare elementelor concrete, pentru care aprecierea
se reduce doar la prezenţa sau absenţa factorilor măsurabili;
 controlul de regularitate, care asigură confruntarea elementului supus verificării cu o normă
sau cu o regulă juridică; el se referă, în general, la actele juridice şi la operaţiuni financiare;
 control de rentabilitate, care depinde de metodele contabile utili-zate şi are un caracter sintetic,
atunci când vizează bunuri şi activităţi al căror cost trebuie evaluat. El face o apreciere a costurilor
resurselor utilizate pentru a îndeplini misiunea stabilită;
 controlul de eficienţă, implică probleme de apreciere a activităţilor şi rezultatelor care pot fi
comparate între ele; el include o anumită dificultate, deoarece rezultatul, obţinut prin diferite procedee, nu
se poate evalua întotdeauna în cifre (ca la controlul de rentabilitate).

Efectele controlului
Exercitarea controlului administrativ produce efecte primare şi efecte derivate.
Efectul direct al controlului administrativ constă în stabilirea unei aprecieri de conformitate.
Astfel, dacă în aprecierea pe care o face organul de control, rezultă concordanţa dintre activitatea
administraţiei cu ceea ce se aştepta de la ea, înseamnă că aceasta funcţionează normal.
Punerea în evidenţă a neconcordanţelor produce efecte derivate, al căror scop este restabilirea
conformităţii, între ceea ce trebuia să facă admi-nistraţia şi ceea ce a realizat. Dintre efectele derivate,
menţionăm:
 transmiterea constatărilor organului competent, în scopul de a lua măsuri pentru remedierea
deficienţelor semnalate;

5
  publicarea constatărilor, având ca scop informarea opiniei publice; în acest mod, funcţionarii
pot să se conformeze cu normele de referinţă, pentru a-şi desfăşura activitatea mai eficient. În mod
practic, concluziile controlului sunt dezbătute în instituţia administrativă supusă verificării, formulându-
se, dacă este cazul, obiecţiuni şi propunându-se măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii;
 autocontrolul constă în acţiunile întreprinse de către organul de control, pentru a restabili
conformitatea şi pentru a remedia deficienţele, prin propriile sale decizii.
Întrucât controlul urmăreşte respectarea normelor juridice, rezultatul său constă în conformarea
Administraţiei cu această stare şi cu aplicarea legii de către toţi funcţionarii publici.
Controlul se derulează într-o succesiune logică de operaţiuni, fiind urmat de acţiunea de evaluare
care finalizează întrgul demers al verificării. Aceasta din urmă se soldează, fie cu analiza impactului
activităţii de control asupra administraţiei fie cu aprecieri, reflecţii sau dezbateri cu caracter public, după
cum se arată în Figura nr. 1
FAZA DE CONTROL FAZA DE EVALUARE
Ce este? Analiza conformităţii Analiza impactului
Asupra a ce se Activităţi Efectele unei acţiuni
efectuează? Persoane
Cu ce criteriu? Norme stabilite Apreciere subiectivă sau politică
Cu ce Sancţiuni Reflecţie
consecinţe? Corectare Dezbatere
Figura nr.1
În vederea realizării acestui scop, se ţine cont de următoarele raţiuni:
1) raţiuni de eficienţă. Activitatea de control urmăreşte ca administraţia publică să funcţioneze
în mod raţional şi eficient, ca un ansamblu unitar. Atrăgându-i atenţia asupra abaterilor constatate de la
normele stabilite şi propunând soluţii pentru remedierea deficienţelor constatate, controlul contribuie la
funcţionarea în condiţii optime a administraţiei.
2) raţiuni de legalitate. Prin acestea se urmăreşte respectarea legilor de către instituţiile publice;
în acest mod, administraţia publică devine mai eficientă, deoarece lucrează în interesul general.
3) raţiuni de legitimitate. O importantă funcţie a controlului este aceea că verifică în ce măsură
administraţia transpune în practică concepţia politico-juridică a statului, pentru a acţiona în cadrul
legitimităţii.
Controlul are un efect dinamic şi devine un factor de progres, urmărind optimizarea activităţilor
administrative. Acţiunea administraţiei apare pe primul plan, iar aceea a controlului, pe un plan secundar.
În anumite condiţii, exercitarea controlului poate frâna activitatea administraţiei şi spori costurile
sale; aceasta denotă că activitatea de control a fost concepută în mod eronat şi trebuie reorganizată pentru
a nu prejudicia acţiunile instituţiilor publice.

6
7