Cultura, civilizaţia şi turismul cultural în Egipt

Acest ţinut cu peste 3000 de ani de istorie, civilizaţia

egipteană, s-a dezvoltat pe un teritoriu relativ restrâns, lăsând
astfel impresia unei lumi închise. Cultura şi civilizaţia egipteană
lasă impresia unei omogenităţi, a unei uniformităţi extraordinare,
unde schimbările petrecute au avut loc în cadrul aceleaşi forme.
Acest imobilism pare cu atât mai evident cu cât se manifestă într-
un cadru cultural de o durată şi o longevitate poate unică în lume.

Ce ne atrage din punct de vedere turistic aici? Egiptul pare

un uriaş magnet pentru întreaga lume. Ceea ce atrage sunt
urmele lăsate de o civilizaţie cu totul şi cu totul unică.

Urme lăsate de această lume se situează undeva la

începutul mileniului al IV-lea î.Hr.1
Această lume atrage atenţia prin ceea ce au lăsat urmă, de
modul în care ei au reuşit să se impună asupra naturii şi să
folosească o parte din ea. Ceea ce s-a păstrat până astăzi este
ceramica roşie într-o mare varietate de forme, decorată cu figuri
geometrice şi scene zilnice. De la ei păstrăm vazele de faianţă.
Toate aceste obiecte pot fi admirate în prezent în Muzeul din
Cairo, neputându-se urmări în amănunt spaţiul din care acestea
provin, timpul trecut peste acestea nemaipăstrând urmele acestor
civilizaţii dispărute.
Egiptul atrage prin arta sa unică ce impresionează prin
demnitate şi distincţie. Totul în arta egipteană este dictat de ideea
continuării existenţei şi după moarte. Ideea "lumea de dincolo" va
fi cea în funcţie de care se ţine cont şi în jurul căreia se va
organiza aproape întreaga artă egipteană. Arta egipteană nu stă în
ideea deprimantă a morţii. Egiptul nu este obsedat de ideea
deprimantă a morţii, ci de o înţelegere a morţii concepută ca o
continuare firească a vieţii.

1
După numele localităţilor: El Badari (în Egiptul central), El Amrah şi Hagada (în nordul Egiptului) şi
El Gerzeh din Oaza Fagum, unde aşezările celor dintâi cultivatori de cereale din Egipt datează din jurul
anului 4400 î.Hr
 Care sunt obiectivele turistice care atrag cei mai mulţi turişti
în Egipt?

Luându-le cronologic şi nu prin numărul de turişti, acestea ar

putea fi: mastaba, piramidele, templele, cu elemente de sculptură
şi pictură.
ARTA, CULTURA, SI CIVILIZATIA
EGIPTEANA

a) Ce este o mastaba? Este cea mai veche formă de arhitectură

funerară – o construcţie masivă din cărămidă sau din piatră,
ridicată deasupra unui mormânt săpat adânc în pământ . Mastabele
erau grupate în jurul piramidelor faraonului. O mastaba a unui
personaj bogat putea avea mai multe încăperi, ce comunicau între
ele prin coridoare.
b) Piramidele – centrul de atracţie al lumii antice egiptene. Ele
sunt un tip mai evoluat de monument funerar, apărut în timpul
dinastiei a III-a.2 Primul monument de acest tip a fost construit de
vizirul şi arhitectul Imhotep pentru regele Dieser, fondator al
dinastei a III-a.
Aceste amănunte legate de obiectivele turistice măresc de fiecare
dată interesul pentru acestea. Plasarea în timp a celui care
încearcă să descopere o lume nouă, diferită de a lui, îl captivează,
îl fascinează. Pentru lumea noastră, acea civilazaţie dispărută
2
Până la această dată, regii erau înmormântaţi în mastaba.
reprezintă o fascinaţie. Aceasta captivează numai printr-un plus de
amănunte, care nu sunt la îndemâna fiecărui vizitator.
Cunoştinţele matematice ale constructorilor piramidei lui Kaeops s-
au detaşat prin precizia orientării astronomice, în raporturi
numerice, în date de geometrie aplicată în construcţii, care au dus
la construirea fantezistei "ştiinţe piramidologice". 3
c) Templele ridicate odată cu afirmarea cultului soarelui.
Ceremonia cultului zeului RA – zeul soarelui – se desfăşura în aer
liber, aceste temple constau într-un zid dreptunghiular. Se poate
vorbi de o arhitectură a templelor egiptene, într-o perioadă cam
taîrzie. Impozante sunt astfel: templul reginei Haştepsut din Deir
el- Bahari, apoi cele două temple ale lui Ramses al II-lea, săpate
în stâncă de la Abu-Simbel, dar şi templele de la Karnak sau
Luxor.
Aici apar ca impunătoare momunente arhitecturale –
coloanele (la Luxor sunt peste 134 de coloane) 4. Aici coloanele au
ccpitelurile de forma florii de lotus sau papirus, iar modulaţiile
coloanei sugerează un mănunchi de tulpini ale acestor plante.
Aceste forme au sugerat ipoteza originii lor. Pentru a completa
imaginea naturii simbolizată de ansamblul templului, tavanele erau
pictate cu stele şi păsări, iar pardoselile erau decorate cu imitaţii
de râuri cu plante acvatice şi peşti.
d) Sculpturile – Printe capodoperele sculpturii egiptene se
numără: marele Sfinx din Giseh (capul faraonului Khefren), statuia
lui Khefren (aflată la muzeul din Cairo), etc.
O statuie egipteană nu era expusă pentru a fi admirată,
pentru frumuseţea ei, ci era ascunsă (cu câteva excepţii) în
penunbra templului sau în întunericul camerei funerare.
Statuile zeilor şi ale regilor din temple erau obiecte de cult,
de adoraţie, iar cele păstrate în morminte erau concepute ca
suport al "dublului" celui decedat.
Sculptura egipteană era dominată de ideea eternizării
omului. Sculptorul era numit "cel care menţine în viaţă". Figurarea
copului omenesc urma anumite canoane, de la care artistul nu se
abătea. Capul este întotdeauna văzut din faţă, în timp ce partea
inferioară a corpului (picioarele) este văzuă din profil. Aici esrte
vorba de o convenţie artistică, de un mod arbritar de a vedea
lucrurile, un mod cre urmează calea logicii şi nu a aparenţei. O altă
convenţie este aceea princ are zeii şi regii aveau dimensiuni mult
mai mari faţă de ceilalţi din jurul lor.
3
C. Daniel, Civiliazţia Egiptului antic, Ed. Sport –Turism, Bucureşti, 1974.
4
O. Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Vestala-Saecului, vol.I, pag. 198
 Egiptul este o ţară predestinată turismului, este un ansamblu
unic de ţinuturi grupate în jurul unei singure axe vitale, Valea
Nilului.
Egiptul este poate ţara cea mai veche din lume, iar vechimea
şi măreţia ei, precum şi „misterul”care l-a învăluit timp îndelungat
au stârnit un interes deosebit – o ţară recunoscută astăzi ca fiind
izvorul viu al civilizaţiilor clasice de care suntem, prin urmare, în
parte, dependenţi. Astfel, Egiptul a constituit cea mai importantă
cale de circulaţie a lumii antice între platourile înalte ale Africii şi
Marea Mediterană, între stepele Libiei şi lumea asiatică. Din
Sudan până în Anatolia, din Libia până în Mesopotamia, Egiptul a
fost marea răspântie,comercială, politică, spirituală, timp de
aproape patru milenii înaintea erei noastre.
Peste trei milenii de istorie, cea mai lungă durată de până
astăzi al unei civilizaţii originale, care a rezistat influenţelor
străine,căci a reprezentat o ideologie,un întreg sistem de gândire,
zămislit treptat pe malurile Nilului şi pe care a oglindit
spiritualitatea unui popor deosebit.

De când sunt locuitori în ţinuturile Egiptului?

Chiar înainte de mileniul al IV-lea î.Hr., oamenii se

strânseseră de-a lungul fluviului, trăind din vânătoare şi pescuit.
Printr-un efort deosebit şi multă răbdare ei au învăţat cu timpul să
stăpânească revărsările care inundau vara câmpiile joase. După
mulţi ani de efort, aceşti oameni au creat, pentru nevoile lor, alt
peisaj; au săpat canale, care brăzdau nisipurile sterpe,
disciplinând fantezia apelor şi permiţând mâlului să se depună cu
folos. Astfel a luat naştere agricultura, între fluviu şi deşert. Grâul,
orzul, inul, viţa de vie, culturile de zarzavaturi s-au dezvoltat de-a
lungul văii.
Locuitorii s-au adunat în sate, care la rândul lor s-au unit,
formându-se aşezări din ce în ce mai mari. Încă din timpurile
preistorice, se pare, aşa cum stau dovadă mărturiile arheologice şi
scrierile istorice, au luat naştere două regate, care corespund celor
două regiuni naturale ale ţării: Regatul Egiptului de Sus, de la
Assuan la Memfis (aproape de oraşul Cairo), mărginit la vest de
falezele platoului Libiei, iar la est de colinele arabe, comunicând
prin văi laterale cu oazele deşertului; Regatul Egiptului de Jos,
coincide cu delta Nilului, care se răsfira în şase braţe, în evantai,
între lacul Mareotis şi lagunele de la Palesium, vastă câmpie
aluvionară întinsă pe 200Km, până la ţărmul Mării Mediterane. O
ţară dublă, un regat dublu, o atracţie dublă, între platourile Africii şi
ţările mediteraneene.
În jurul anului 3200 î.Hr. regele Narmer (grecii numindu-l
Menes) unifică cele două regate, însă în tradiţiile Egiptului vor
rămâne diferenţe zonale.
Istoria Egiptului începe odată cu Narmer, iar prosperitatea lui
în acelaşi timp cu monarhia. Dacă geografia Egiptului este cea
care determină în mod firesc viaţa economică şi socială, ea
reclamă totodată existenţa unui anumit sistem politic. În timpul
faraonilor Ramses5, Egiptul va atinge apogeul măreţiei şi
belşugului său.

Cine erau acei oameni care au întemeiat regatul Egiptului şi au trăit cu

peste 6000 ani înaintea noastră?

Prin simpla lor privire, astăzi, pe străzile oraşului Cairo, sau

la Assuan, sau Luxor, numeroase sunt chipurile, siluetele şi
atitudinile întâlnite, care amintesc de figurile sculptate sau pictate
în mormintele de altădată. E cunoscută întâmplarea trăită de nişte
lucrători, care odată ce au pătruns în mastaba lui Ka-aper, au
strigat ieşind îngroziţi: „Şeic el Beled”(„E primarul satului”) 6. În
penumbra încăperii închise, statuia cu trăsături greoaie, nasul uşor
coroiat, trupul obez, având o atitudine mândră şi demnă, le
amintise atât de viu figura magistratului local, încât au crezut că îl
văd acolo7.
Se poate vorbi de o rasă egipteană – sau de o rasă hamito-
semitică. Aici au venit populaţii din zone diferite, atrase de bogăţia
Nilului: africani din Sudan şi Libia,semiţi din Asia. Toţi aceştia au
suferit un puternic proces de metisaj timp de câteva milenii. Tocmai
această „fuziune” sau proces de metisaj a dat naştere tipului
egiptean. Cunoaşterea limbii ne permite să distingem rolul Africii şi
al Asiei în structura etnică şi lingvistică a acestui popor. După toate
probabilităţile, peste un substrat african s-a impus un vast aport
semitic; într-adevăr, limba egipteană are o sintaxă semitică,
analogă limbilor asiro-babiloniană, canaeeană, aramaică (limbi
5
Acest nume a fost purtat de o întreagă serie de regi ai Egiptului,începând cu Ramses I, numită
Rameside.
6
Auguste-Edonard Mariette, egiptolog francez, întemeietorul muzeului din Bulaq (suburbia a oraşului
Cairo). A descoperit amplasarea Sarapeum-ului din Menfis
7
Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, pag.10.
moarte), arabă sau ebraică (limbi vii). Vocabularul este, în mare
parte, de origine semitică,putând fi identificate peste 300 de
rădăcini comune cu acelea ale limbilor din grupul libiano-berber şi,
se constată totodată unele înrudiri cu limbile din sud, galla sau
somali.
Din aceste diferite aporturi umane s-a născut un popor cu
puternice caracteristici etnice, cu trăsături durabile.

Templul egiptean corespundea unei filosofii diferite. El nu era

un loc de rugăciune ci de reculegere pentru oricine putea urmări
desfăşurarea cultului, aşa cum se întâmplă astăzi în biserici,
moschei sau sinagogi. Microcosmos încărcat de puteri magice,
templul avea menirea să asigure ocrotirea zeilor şi, prin urmare, să
menţină coeziunea universului. Două mari inscripţii, datând din
timpul domniei lui Seth I sunt o mărturie grăitoare a acestei
ideologii. Una dintre ele, mutilată pe alocuri, este sculptată pe
peretele sudic al porticolului din Speos Artemidos („peştera lui
Artemis”- nume dat de greci acestei „case divine din vale”), în
Egiptul Mijlociu, lângăBeni Hasan şi consacrat Parkhet 8 (pisică sau
leoaică, cele două animale confundându-se adeseori). Într-o
prezentare de mari proporţii poate fi vazut Seth I în partea stângă,
stând în genunchi între Amon-Re, care îi întinde mâna şi zeiţa
Parkhet, care îl priveşte.
Templul era, prin urmare, acel loc privilegiat în care zeul
menţinea echilibrul lumii, cu ajutorul regilor.
Templul funerar reprezintă cultul adus regelui defunct şi
zeilor în acelaşi timp. Acest lucru îl găsim în istoria Egiptului
începând cu Dinastia a VIII-a. Până atunci, cultul funerar regal era
distinct faţă de celelalte. Egiptenii fac chiar ei diferenţa între
„casele zeilor”şi temple.
Templul funerar al lui Seth I se găseşte la Sheikh abd el
Qurnah, pe malul stâng al Nilului, la Teba nu departe de mormântul
său săpat în Valea Regilor. Grecii au denumit edificiul construit de
Seth I „Memnonion”, prin deformarea prenumelui suveranului Men
Maatre, iar Strabon îl califică drept „palat splendid construit”.
Monumentul a fost ridicat pe declivitatea unui teren în pantă,
ceea ce a necesitat etajarea în terase succesive. Planul este în
echer, edificiul comportând, în plus faţă de templul însuşi, orientat
nord-sud o aripă laterală. El este construit din calcar fin, care se
pretează în mod desăvârşit sculpturii; basoreliefurile sunt de o
8
Pisica sfântă,zeiţă a lunii şi a fecundităţii. La început se pare că a fost o zeiţă leoaică. Ea le asimilează
pe zeiţa leoaică Tefnut şi zeiţa Sekhamet, divinitate a crimei şi războiului, cu cap de leoaică. Ea e
reprezentată printr-o formă hieratică, de femeie cu cap de leoaică sau de pisică.
fineţe admirabilă şi de o mare frumuseţe. Fundaţiile, adânci de
1,3m, sunt din gresie.
Ramses al III-lea a construit cel mai mare dintre toate
templele funerare, la Medinet Habu, la sud de Teba. El este
înconjurat de un mare zid din cărămizi, gros de 6m şi înalt de 12
m. Orientarea este nord-sud. În apropierea intrării templului, de-a
lungul primei curţi, la vest se găsesc urmele unui palat regal.
Ansamblul construit din cărămidă, conţine un harem, băi, săli de
festivităţi cu o estradă pentru tron; pereţii sunt decoraţi cu plăci de
faianţă.
Către sfârşitul domniei, Ramses al III-lea a început
construirea unei noi incinte de cărămidă, groasă de 10,5m şi înaltă
de 18m, prevăzută cu creneluri în partea superioară şi cu turnuleţe
din loc în loc, la fel ca fortăreţele 9. Astfel, Palatul lui Ramses al III-
lea era apărat ca o construcţie ridicată în scopuri militare,
arhitectura lui fiind puternic influenţată de campaniile purtate de
suveran împotriva Siriei, în timp ce scenele sculptate pe zidurile
exterioare imortalizau victoriile ultimului mare ramesid.
Întreţinerea vieţii regelui defunct era asigurată prin cultul
funerar. Mormintele regale sunt săpate în faleza care domină Teba
la vest, faleză sfârtecată de văi povârnite şi pustii. Cea mai
cunoscută dintre ele este Valea Regilor, situată la est, ea
adăpostind trupurile mumificate ale unui număr de 58 de suverani.
Ea mai este numită şi Biban el Moluk, „poarta regilor”. Aici, în
această vale tăcută şi îndepărtată de lumea celor vii, în acest
peisaj unic, mineral şi pustiu, odihnesc trupurile tuturor cuceritorilor
care i-au adus Egiptului măreţia. Mormintele puteau fi săpate la
peste 210m în interiorul muntelui şi la 100m adâncime – un
adăpost considerat inviolabil.
Aşa cum sunt prezentate de toate sursele istorice şi
arheologice, foamea şi mizeria oamenilor au fost mai puternice
decât toate piedicile materiale şi spirituale; în aceste morminte
erau prea multe comori, aur, argint, pietre preţioase – o zestre
bogată pentru lumea cealaltă, astfel că ele au fost în cea mai mare
parte devastate.
Este încă deosebit de impresionant să te aventurezi în
galeriile care ascund mormintele faraonilor sau ale regilor-zei.
Lumina dispare foarte curând şi te simţi înconjurat de un decor
bogat, care se aşterne pe stâlpi, pe pereţi şi pe tavan.
Locul şi peisajul Văii Regilor i-a inspirat în timp pe romantici.
La Théophile Gautier scria: „Aceste stânci seamănă cu nişte
oseminte de morţi arşi pe rug; ele îşi cască pliscul veşniciei prin
9
Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, pag. 186.
gândurile lor adânci şi cerşesc prin nenumăratele crăpături
picătura de apă ce nu cade nicicând…Ai zice că sunt mormanele
de cenuşă rămase dintr-un lanţ muntos care a ars în vremea
catastrofelor cosmice, într-un uriaş incendiu planetar”.
În acest loc grandios, neobişnuit pentru oameni, poartă a
apusului, muntele adăpostea speranţele mereu reînnoite într-o
viaţa veşnică, în umbra şi magia formelor, a culorilor şi a
cuvintelor.

ARTA, CULTURA, SI CIVILIZATIA

EGIPTEANA

CAIRO ASTAZI

ALEXANDRIA