Tendintele Geopolitice Geoeconomice Si G

RELAŢILE ROMÂNIEI CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD.
1991-2001
CAPITOLUL IV
TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE
REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE – CAUCAZ
1. PROBLEMATICA MĂRII NEGRE DUPĂ “RĂZBOIUL RECE”
De-a lungul secolelor, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic şi

geostrategic, importanţa Mării Negre s-a bazat în principal pe rolul pe care regiunea l-a
avut la intersecţia dintre fostele puteri şi imperii (elen, roman, bizantin, otoman, rus)1. Ea
a fost simultan o punte de legătură şi o frontieră o zonă-tampon şi una de tranzit între Vest
şi Est, între Sud şi Nord. în plus, Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă un punct de
legătură pentru circuitele comerciale şi regiunile bogate în resurse energetice 2. Zona a
prosperat cel mai mult în perioadele când nu a fost izolată şi s-a aflat ancorată în comerţul
mondial. În prezent, zona Mării Negre şi a Balcanilor parcurge încă o etapă istorică
caracterizată prin despărţirea lungă şi dureroasă de comunism şi de apartenenţă la sfera
de influenţă sovietică, de tranziţie de la o societate şi economie închise spre valorile
democraţiei şi ale economiei de piaţă.
Acum, unele state din regiune se află în pragul integrării în NATO sau al aderării
la UE sau sunt angajate în procesul de îndeplinire a condiţiilor cerute, altele au devenit
deja membre ale acestor organizaţii. În schimb, Rusia încearcă să refacă fostul bloc
politico-militar şi economic şi lupta pe toate planurile pentru a redeveni un partener
important al marilor puteri ale lumii. Evoluţiile din regiunea Mării Negre sunt indisolubil
legate de schimbările intervenite în ultimii ani în mediul de securitate din Balcani, zonă
considerată în continuare „butoiul cu pulbere al Europei”, din Caucazul de Sud şi din
fostele state sovietice.3
Regiunea Mării Negre stricto senso, include apele teritoriale şi litoralul României,
Bulgariei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei fiind o zonă dens populată, cu
resurse naturale importante, conectată cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi
Dardanele. Deşi nu poate fi considerată în totalitate o mare deschisă, are legături directe
cu linii importante de comunicaţie, prin intermediul fluviilor (Dunărea, Volga, Don) şi
prin coridoarele pe uscat ce unesc de la est la vest Europa Centrală de Caucaz şi Asia
Centrală, iar de la nord la sud zona baltică de Europa de Sud-Est şi Marea Mediterană.
Aceste rute au fost folosite în extenso, atât pentru campanii militare, cât şi pentru
schimburi comerciale încă de la stabilirea primele colonii greceşti de-a lungul ţărmurilor.
Singura perioada în care Marea Neagră a reprezentat un "lac îngheţat", iar canalele de
1
R. Bruce Hitchner, Marea prietenoasã cu strãinii: istorie şi realizarea strategiei euro-atlantice pentru
Marea Neagrã, în Ronald D.Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig (editori), „O nouă strategie euro-
atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI, Bucureşti, 2004, pp. 27-32.
2
George Cristian Maior, Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona Mãrii Negre, în Observatorul Militar,
nr. 9/2004.
3
Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări şi configurări ale mediului de securitate
regional (zona Mării Negre şi Balcani), Bucureşti, 2005, la
www.cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/redimensionari_configurari_mediului_securitate_regional.pdf -
TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE – 85
CAUCAZ
RELAŢILE ROMÂNIEI CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD. 1991-2001
comunicaţie au fost întrerupte, a fost în timpul diviziunii de 50 de ani a războiului rece,

când graniţa dintre cele două blocuri trecea practic prin centrul acestei regiuni.
Prezenta evaluare abordează o viziune extinsă asupra Mării Negre, de vreme ce
evoluţiile din această regiune sunt intrinsec legate de schimbările în mediul de securitate
din Balcani - de la fosta Iugoslavie la Albania şi Grecia; din Caucaz cu Georgia, Armenia
şi Azerbaidjan; din Orientul Apropiat şi Mijlociu, de la Turcia la Irak şi Iran. De
asemenea, putem vorbi într-o anumită măsură şi de legăturile cu Asia Centrală pe direcţia
vechilor linii de expansiune ale lui Alexandru Macedon, precum şi de-a lungul faimosului
Drum al Mătăsii.
Importanţa sa strategică pe parcursul secolelor, s-a bazat pe rolul pe care regiunea
l-a jucat, fiind simultan o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de
tranzit între Europa şi Asia, la intersecţia dintre fostele puteri şi imperii. În plus, Marea
Neagră a reprezentat un punct de joncţiune pentru rutele comerciale şi regiunile bogate în
resurse energetice.
Dar care este semnificaţia dihotomiei "punte de legătură versus frontiera", ce a
configurat majoritatea strategiilor marilor puteri şi imperii, şi de ce este acest lucru
relevant pentru evaluarea actuală a securităţii din zona Mării Negre? "Marele Joc" din
Marea Neagră a fost şi este conturat pe două tipuri de politici fundamentale: îndiguire şi
descurajare politico-militară şi legătură economică dintre continente.
Conceptul de îndiguire a apărut cu mult înainte de istoria contemporană şi
războiul rece.4 De-a lungul părţii sudice a Dunării, Marea Neagră a constituit limes-ul -
(graniţa) dintre Europa şi continentul asiatic, locul confruntării cu triburile barbare şi
punctul strategic din care au pornit expansiunile şi invaziile fie spre est (precum
cruciadele), fie spre vest (Imperiul Otoman). În unele cazuri, expansiunea a constituit de
asemenea şi un vehicul pentru prevenirea unor ameninţări. Spre exemplu împăratul
roman Traian, apreciind că principal risc la adresa imperiului său ce încorpora teritoriile
actuale ale României şi Bulgariei, a iniţiat expediţiile de cucerire ale Părţilor. Prin
urmare, el a lansat o campanie militară împotriva acestora, mergând chiar în zona definită
ca sursă a riscurilor, anume în Orientul Mijlociu şi murind după victoria sa în drumul de
întoarcere în regiunea actualului Tikrit.
Marea Neagră a reprezentat dintotdeauna o zonă strategică pentru dislocarea şi
mobilizarea forţelor armate atât din perspectiva politicilor defensive, cât şi a celor de
expansiune. Începând cu anii '90, ne-am confruntat cu o schimbare conceptuală a acestei
teme, de vreme ce unele conflicte actuale au fost des-teritorialitate iar valoarea intrinsecă
a marilor poate fi evaluată dintr-o perspectivă diferită.
Îndiguirea politică a fost treptat transformată în construirea unor aranjamente de
cooperare în scopul extinderii păcii şi securităţii, care au luat locul fostelor obiective de
expansiune teritoriale. Instrumentele regionale create după '90 au rolul de a facilita o
înţelegere comună între elitele politice şi de a promova stabilitatea şi cooperarea dincolo
de graniţele continentului european. Parteneriatul pentru Pace încercuieşte în prezent
zona Mării Negre într-o multitudine de interacţiuni politice şi proiecte comune pentru
reforma şi modernizarea sectorului de securitate.
De asemenea, conceptul de îndiguire militară în sens clasic a devenit depăşit, de
vreme ce riscurile de securitate şi ameninţările nu mai sunt provocate de state, ci mai
curând generate de apariţia unor fenomene neconvenţionale cauzate de actori non-statali
4
O definiţie la http://en.wikipedia.org/wiki/Containment
CAUCAZ
şi susţinute prin politicile statelor problemă sau a celor cu o statalitate precară. Creşterea
ameninţării terorismului, proliferarea armamentelor şi a criminalităţii organizate au
transferat politicile de îndiguire spre o nouă configurare a tehnologiilor şi instrumentelor
militare. Modul de conducere a războiului a fost treptat de-teritorializat, odată cu
dezvoltarea rachetelor şi a vectorilor de lansare a acestora, care pot lovi ţinte îndepărtate
într-o perioadă de timp de ordinul orelor. În cadrul acestui tip nou de îndiguire, spaţiul
Mării Negre ar putea reprezenta o parte dintr-un arc defensiv mai larg, bazat pe
dezvoltarea mijloacelor de control şi avertizare timpurie, a schimbului de informaţii sau
pe apărarea împotriva potenţialelor atacuri cu rachete. Participarea ţărilor riverane ca
membri sau parteneri ai alianţei nord-atlantice în cadrul Planurilor de Acţiune ale
Parteneriatului împotriva terorismului asigură o bază formală extinsă de cooperare pe
aceste domenii.
De asemenea, poziţiile strategice utilizate de-a lungul istoriei pentru campaniile
militare şi-au schimbat importanţa şi semnificaţia. Peninsula Cherson (actuală Crimeea,
în vecinătatea Mării Azov), care a constituit punctul de lansare a operaţiunilor militare
din Marea Neagră înspre Europa de Sud-Est şi Marea Mediterană, şi-a epuizat în aceasta
privinţa oportunităţile. Controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele este acum important nu
din punctul de vedere al scurtării rutelor ofensive spre Orientul Mijlociu (cazul
cruciaţilor), ci ca punte de legătură cu liniile de comunicaţie şi tranzit spre Marea
Mediterană şi continentul european. Din Gibraltar la Bosfor, fostele zone strategice se
bazează în prezent mai mult pe logica noilor aranjamente militare pentru avertizare
timpurie şi patrulare - după cum este definita de exemplu de operaţiunea Active
Endeavour5 lansată de NATO în Mediterană după evenimentele de la 11 septembrie -
decât pe motivaţiile istorice şi geostrategice legate de folosirea clasică a marilor.
Trecând de la îndiguire la schimburile comerciale, trebuie menţionat că aceasta
regiune şi-a menţinut un rol major pentru tranzitul fluxurilor comerciale din Asia către
Europa şi pentru rutele de transport continental nord-sud ce leagă Marea Baltică de
Marea Neagră. Încă din timpuri foarte vechi, faimosul Drum al Mătăsii din Asia către
Caucaz şi Europa de Sud-Est a fost urmat de rutele greceşti şi bizantine, unele
extinzându-se de la coloniile din Marea Neagră şi ajungând până la Marea Baltică.
Binecunoscutul istoric şi diplomat român Gheorghe Brătianu s-a referit la Marea Neagră
ca fiind placa turnantă a comerţului internaţional.
Majoritatea rutelor pentru tranzitul resurselor energetice din Asia Centrală, Marea
Caspică şi Caucaz spre Europa, de-a lungul drumului sudic, traversează Marea Neagră,
de exemplu din Baku spre Tbilisi şi Ceyhan sau de la ţărmurile Kazahstanului, ale Mării
Caspice spre portul Novorosisk. Jumătatea de nord a bazinului Mării Negre oferă
oportunităţi semnificative în domeniul economic şi al transporturilor, datorită căilor
navigabile precum Dunărea, Nipru şi Don, în vreme ce în partea de sud Turcia poate
asigura legătură cu porturile mediteraneene. Este destul de interesant faptul ca proiectele
pentru coridoarele europene urmează unele din rutele istorice de la vest la est (Dresda -
Praga - Viena - Budapesta - Sofia - Istanbul) şi de la nord la sud (Helsinki - Moscova -
Kiev - Chişinău - Bucureşti - Alexandroupol).
5
Detalii despre operaţiune pe site-ul NATO, la
http://www.afsouth.nato.int/JFCN_Operations/ActiveEndeavour/Endeavour/Endeavour.htm si
http://www.nato.int/issues/active_endeavour/index.html
CAUCAZ
De asemenea, putem vorbi de existenţa unui continuum între zonele Mediteranei

şi Mării Negre, ce uneşte principalele rute comerciale ale Europei, existente încă de pe
vremea acordurilor dintre oraşele veneţiene şi otomani. Acest fond politic şi economic ne
permite să vorbim astăzi despre materializarea unui nou concept strategic, şi anume
despre dezvoltarea unui ţărm sudic extins al NATO şi al Uniunii Europene, de la
Mediterană de vest spre Marea Neagră, extins spre alte regiuni precum Orientul Mijlociu,
spaţiile Caspicei şi Asiei Centrale. Evoluţiile din aceste zone solicită o evaluare mai
aprofundată asupra modalităţilor de gestionare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa
securităţii Europei şi de proiectare a obiectivelor păcii şi stabilităţii dincolo de fostele
limes-uri (graniţe) europene.6
Deceniul IX al secolului trecut a marcat începutul unor noi transformări în
regiunea Mării Negre, cu efecte asupra spectrului politic, militar şi economic zonal. Prin
dezintegrarea Uniunii Sovietice, numărul statelor riverane a crescut la şase, iar Ucraina şi
Georgia, două noi state independente, au propriile lor porturi, baze maritime militare şi
flote. Procesele de trecere la economia de piaţă şi cele de tranziţie la pluralismul politic a
fostelor state comuniste din regiune au provocat mari schimbări politice, cu implicaţii
ireversibile în plan economic şi social. În noul context creat, Ucraina încearcă să joace un
rol tot mai mare în controlul navigaţiei din Marea Neagră, în timp ce Turcia, din motive
similare, face eforturi mari pentru a-si moderniza şi întări flota maritimă.
Forţele navale deţin rolul dominant în balanţa de forţe a statelor riverane Mării
Negre, în plin proces al delimitării zonelor economice exclusive, conform Convenţiei de
la Montego Bay 1982, convenţie ce reglementează în termeni juridici dreptul Mării şi
impune echilibrarea intereselor de natură economică contradictorii, referitoare la
exploatarea exclusivă a bogăţiilor din apa şi subsolul marin. Turcia şi România deţin, în
continuare, un loc aparte în controlul navigaţiei în Marea Neagră. Turcia controlează
căile de navigaţie spre sud, având controlul absolut al strâmtorilor, iar România, prin
Dunăre, căile de navigaţie fluviale spre centrul şi chiar nordul Europei (Dunărea are, prin
finalizarea canalului Rin-Dunăre, perspectiva conectării la Marea Nordului prin căile de
comunicaţie fluviala). Nu este deloc lipsit de interes faptul ca Ucraina intenţionează să
înlăture monopolul românesc asupra gurilor Dunării prin construirea unui canal navigabil
pentru navele maritime (cu adâncimea minimă de 7,6 m) pe braţul Chilia, prin care sa
exploateze avantajul geografic oferit de accesul la gurile Dunării, din punct de vedere
politic, strategic şi economic.
Interesele economice legate de descoperirea imenselor rezerve de petrol şi gaze
naturale din Caucaz şi Asia Centrală au transformat Bazinul Mării Negre într-o miză
geostrategică disputată în marile capitale ale lumii. Valorizarea potenţialului comercial al
Mării Negre şi a poziţiei acesteia de punte de legătură între Europa, Asia Centrală, sud-
estul Mediteranei şi Orientul Mijlociu a dus la implicarea în zonă, alături de ţările
riverane, şi a altor actori de putere (SUA, Rusia, şi ţările UE).
Cu siguranţă, controlul şi gestionarea acestui spaţiu reprezintă, în condiţiile
actuale, nu numai o provocare ce va suscita orgolii şi interese, în cadrul unei competiţii
economice acerbe, dar şi necesitatea armonizării eforturilor pentru dezvoltarea şi
materializarea unor proiecte de cooperare şi întărire a securităţii. Elementele care
determină interesul crescând pentru Zona Mării Negre includ, aşa cum s-a amintit deja,
6
George Maior, secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale, analiza prezentată la "International
Peace Academy", Columbia University, în ZIUA, 28 februarie 2004
CAUCAZ
poziţia geografică specială, la intersecţia a trei zone geo-politice şi geo-strategice

europene de importanţă deosebită (Europa Centrală, Europa de Sud şi Europa
Răsăriteana), în apropierea Orientului Mijlociu; este poarta de ieşire la oceanul planetar
pentru Bulgaria, România, Ucraina şi ţările transcaucaziene; se afla pe traseul viitoarei
magistrale energetice TRACECA, precum şi al altor rute preconizate pentru transportul
hidrocarburilor din zona Caspică şi din Asia Centrală; include un segment din filiera
crimei organizate, îndeosebi a traficului de stupefiante şi imigraţiei ilegale de persoane
din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Occident; dispune de importante resurse
naturale, şi ca extensie a viziunii strategice a Alianţei Nord-Atlantice, este un spaţiu
agreat pentru extinderea cooperării militare în cadrul programului Partnership for Peace
(PfP).
Zona Mării Negre reflectă, la scară redusă, mutaţiile, evoluţia şi tendinţele din
viaţa politică, economică şi socială manifestate pe plan european. În ultimii ani suntem
martorii unei concentrări graduale de forţe în aria de securitate a Mării Negre, iar
existenţa unor conflicte locale nesoluţionate, menţinute intenţionat într-un stadiu incert cu
scopul cronicizării şi exploatării strategice a efectelor ce ar putea decurge din acestea,
reprezintă, de asemenea, un risc important la adresa securităţii statelor riverane, cu
precădere asupra securităţii naţionale a României. În plus, existenţa dovedită a unui
volum excedentar de armament şi muniţie rezultat din dezintegrarea forţelor sovietice din
zonă reprezintă un vector de risc important al spectrului actual şi o sursă nu doar de
îngrijorare, dar şi de proliferare a altor riscuri asimetrice, cum ar fi traficul cu armament
ori folosirea acestor materiale de către organizaţiile teroriste identificate deja în zonă.
Corolarul celor enumerate îl constituie intensificarea şi reorientarea spectrului
strategic al zonei Mării Negre, cu un pronunţat substrat economic, dictat de potenţialul
său energetic, fiind însoţit de o creştere a interesului marilor puteri în zonă. Actorii
principali ai noului scenariu strategic ce se profilează în frontierele zonei Mării Negre,
având ca miză petrolul caspic, sunt Statele Unite ale Americii, Rusia şi statele Uniunii
Europene.
Statele Unite ale Americii, elementul de referinţă pe "marea tabla de şah", vizează
în primul rând consolidarea poziţiei sale în zona Mării Negre, pilonul sau principal fiind
interesul geo-economic. Intenţia de eliminare a monopolului rus asupra proceselor de
exploatare şi transport al materiilor energetice din zona Caspică reprezintă, de asemenea,
o ţintă strategică subsecventă a Statelor Unite ale Americii. În contextul războiului
antiterorist global, SUA se implică în demersurile de modernizare ale armatelor Georgiei
şi Azerbaidjanului, precum şi în procesul monitorizării şi evaluării traficului de ţiţei din
Marea Neagră realizat, în special, prin strâmtorile turceşti.
Rusia considera zona Mării Negre un obiectiv strategic fundamental, iar în relaţia
cu statele riverane impune un statut egal cu cel al Alianţei Nord-Atlantice. Modalităţile de
implementare a acestui concept strategic sunt diverse. De la participarea activă în cadrul
iniţiativelor regionale, cu precădere în OCEMN şi BLACKSEAFOR 7, până la implicarea
în activităţi de influenţare a politicilor statelor riverane, precum şi prin încurajarea şi
alimentarea artificială a conflictelor locale. De asemenea, Rusia îşi impune prezenţa
militară în unele zone strategice riverane Mării Negre (Georgia-Abhazia, Osetia de Sud,
Adjaria, Moldova-Transnistria, Ucraina - prin flota din Crimeea, Belarus, Armenia-
7
Detalii despre BLACKSEAFOR pe site-ul grupării, la http://www.blackseafor.org/English/AnaSayfa.asp
CAUCAZ
Ghiumri, Azerbaidjan-Gabala), ca o metodă complementară de implementare a

conceptelor sale strategice de mare putere.
Obiectivul fundamental al Turciei şi Ucrainei îl reprezintă impunerea calităţii de
lider zonal. Turcia mizează pe recâştigarea Statelor Unite ale Americii ca partener,
mizând pe sprijin şi pentru realizarea altor obiective strategice adiţionale, cum ar fi
campania anti-kurda din teritoriile nord-irakiene. Ucraina mizează pe sporirea
capacităţilor sale militare din bazinul Mării Negre, care să îi susţină demersurile politice.
Plasarea geo-strategică pe virtuale rute energetice şi influenţa pe care o exercită în cadrul
GUUAM sunt atuuri pe care aceasta le joacă.8
Intensificarea dependenţei energetice a majorităţii statelor riverane, însoţită de
întârzierea forţată a realizării planurilor ţărilor occidentale de exploatare şi transport a
resurselor energetice, reprezintă premisele unui cumul de riscuri.
La scară subregională, un important factor de risc îl reprezintă perspectiva
concentrării de forţe militare în zona Mării Negre. De asemenea, menţinerea conflictelor
interetnice în stare cronică, în scopul exploatării efectelor acestora, facilitează apariţia
fluxurilor masive de refugiaţi, amplificarea unor tensiuni, incitarea la extremism,
manifestări xenofobe etc., riscuri cu propagare radială în zonă Mării Negre.
Ameninţările asimetrice constituie cel mai semnificativ risc la adresa securităţii
regionale; element definitoriu al oricărei evaluări strategice, ameninţările asimetrice se
disting prin faptul că sunt greu de prognozat şi în consecinţă aproape imposibil de
prevenit şi contracarat unilateral. Coaliţia este, în termeni practici, singurul mod de
acţiune viabil de luptă împotriva ameninţărilor asimetrice.
Dimensiunea regională a terorismului include un număr de grupări teroriste
cunoscute şi monitorizate, ce acţionează în zone limitrofe Mării Negre; conexiunile
reţelelor teroriste cu zonele cu un ridicat potenţial terorist ce acţionează în Orientul
Apropiat induc şi o dimensiune globală a acestuia. Toate statele zonei Mării Negre
participă în prezent la coaliţia multinaţională împotriva terorismului global.
Migraţia ilegală, având ca protagonişti statali principali pe Turcia şi Ucraina, atât
în calitate de sursă, cât şi în calitate de mediu de tranzit (cu cifre impresionante de
imigranţi), precum şi traficul ilegal de armament şi de droguri, cu efecte devastatoare în
plan social, economic şi politic, completează spectrul ameninţărilor şi riscurilor cărora
statele riverane Mării Negre trebuie să le facă faţa în viitorul apropiat. 9
8
Este demn de precizat faptul că Ucraina a semnat, la 24 decembrie 2003, "Tratatul privind utilizarea Mării
Azov în comun de către Ucraina şi Rusia", fapt care echilibrează sensibil raporturile cu Rusia, permiţându-i
să adopte o politică agresivă în problema Insulei Şerpilor.
9
Vasile Paul, Şeful Direcţiei Planificare Strategică din cadrul Statului Major General al Ministerului
Apărării Naţionale, "Redefiniri geopolitice şi geostrategice în zona Mării Negre", în ZIUA, 28 februarie
2004
CAUCAZ
1.1 PRINCIPALELE DIRECŢII DE ACŢIUNE ÎN REGIUNE
Principalii actori naţionali ai complexului economic şi de securitate al Mării

Negre sunt Federaţia Rusă şi Ucraina, atât ca ex-componente ale fostului imperiu
sovietic, cât şi ca parteneri speciali cu NATO şi UE, precum şi Turcia, ca punte de
legătură între Balcani şi Orientul Apropiat şi Mijlociu şi „controlor” al ieşirii din Marea
Neagră.10 România şi Bulgaria, piloni şi promotori ai valorilor euroatlantice, constituie
factori stabilizatori şi catalizatori ai acordurilor de cooperare regională.
Federaţia Rusă s-a confruntat în ultimul deceniu cu o criză provocată de pierderea
statutului de a doua superputere mondială. Iniţial, în 1990-1991, Moscova a pledat pentru
un „directorat” al Marilor Puteri în Balcani şi în favoarea menţinerii R.S.F. Iugoslavia. Se
lucrase atunci şi la un fel de Alianţă Balcanică sub egida Kremlinului, agreată până la un
moment dat, de Paris şi Berlin. Cu timpul, concomitent cu evoluţiile crizei iugoslave şi cu
implicarea serioasă a SUA în regiune, Moscova a renunţat la pretenţiile de hegemonie
politică în Europa de Sud-Est. Analiştii consideră că Rusia de astăzi se concentrează
asupra problemelor restructurării societăţii şi întăririi CSI, concomitent cu diversificarea
parteneriatelor cu SUA şi UE şi a relaţiilor cu statele din Extremul Orient. Parteneriatul
Federaţia Rusă-SUA este perceput la Moscova ca o posibilitate de înţelegere globală, iar
parteneriatul Federaţia Rusă-NATO (reînnoit în mai 2002) priveşte tematica combaterii
terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi proliferării armelor nucleare.
Iniţial, Federaţia Rusă a privit cu ostilitate vădită integrarea Balcanilor şi a
spaţiului Baltică - Marea Neagră în structurile euroatlantice. Din 2000-2001, Vladimir
Putin şi echipa sa au înţeles că procesele în curs sunt ireversibile şi au adoptat o strategie
de acomodare sub semnul pragmatismului. Astfel, în condiţiile în care Europa de Sud-Est
evoluează pe traiectoria integrării în NATO şi UE, Federaţia Rusă rămâne, pe mai
departe, foarte activă din punct de vedere cultural şi economic în Balcani. Între altele,
Moscova s-a străduit: să consolideze relaţiile de ansamblu cu UE, în sistemul de la „bloc
la bloc”, proiect fără şanse reale de reuşită; să amplifice raporturile bilaterale cu statele
din regiune fără a ţine cont de reglementările juridico-economice ale UE; să ocupe poziţii
economice strategice pe pieţele est-europene înainte de integrarea lor în UE şi NATO, în
principal pe pieţele de transport, distribuire şi prelucrare de petrol şi gaze naturale; să îşi
consolideze influenţa în Republica Moldova şi Ucraina; să speculeze revendicările
populaţiei rusofone din Republica Moldova şi Ucraina etc. Acţiunile Federaţiei Ruse se
bazează pe calculul simplu că nimeni nu-i poate contesta în regiune „hegemonia
energetică”.
Kremlinul consideră Georgia şi zona Caucazului exact aşa cum consideră Casa
Albă zona Americii Centrale: "ograda proprie" – own playground backyard. 11 Kremlinul
nu vede cu ochi buni implicarea tot mai mare a Statelor Unite în Asia Centrală şi Caucaz,
în zona de influenţă pe care Rusia o consideră proprie. Asupra acestui aspect, esenţial
geopolitic, atrăgea atenţia şi raportul lui "Strategic Studies Institute" 12. Investiţiile uriaşe
10
Eugen Bădălan, Repere ale construcţiei arhitecturii de securitate în arealul Mării Negre, la
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is18.pdf
11
Elena Dana Frunzeti, Politici şi interese energetice în spaţiul Mării Caspice, la
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is18.pdf
12
"Strategic Studies Institute" de pe lângă "US Army War College" a publicat în iunie 2000, un raport
intitulat: "US Army Military Engagement with Transcaucasus and Central Asia" ("Angajamentul militar al
CAUCAZ
ale Statelor Unite în cele două conducte-gigant menţionate - conducte care ocolesc în
mod deliberat teritoriul rus, foarte agitat, din zona Asia Centrală-Caucaz, stabilirea de
baze americane în aceasta regiune şi susţinerea unor guverne pro-americane în zonă,
conduc la contra-reacţii ruseşti.13
Sudul Caucazului este privit de Rusia drept "vecinătate apropiată". Deci, o zonă
de intervenţie militară Rusă, în caz de necesitate. Ceea ce transformă conflictul din
Caucaz într-o criză internaţională majoră, cu posibile mari "surprize" în viitor. Moscova
şi-a făcut deja cunoscute ambiţiile de a-şi restaura o "orbită Rusă", compusă din statele
aparţinând "vecinătăţii apropiate", Ucraina, Bielorusia şi fostele republici sovietice din
Asia Centrală. Giganţii energetici ruşi RAO şi UES - la care majoritatea acţiunilor sunt
deţinute de Guvern - au început o vastă operaţiune în vederea restabilirii acestei
supremaţii regionale. RAO a achiziţionat majoritatea acţiunilor energetice din Armenia şi
Georgia şi a anunţat planuri de export al energiei în Turcia şi Azerbaidjan.14
Ucraina, cea mai mare ţară est-europeană, cu excepţia Federaţiei Ruse15, are
relaţii speciale cu UE şi NATO. 16 Pe plan intern, Ucraina se confruntă cu numeroase
tensiuni de ordin religios, iar pe plan extern are diferende cu Federaţia Rusă pentru
Peninsula Crimeea (populaţie majoritar Rusă, autonomă din 1999). Comerţul exterior este
orientat spre Federaţia Rusă şi Occident. Kievul controlează tranzitul de petrol şi gaze al
Federaţiei Ruse spre Occident (conductele Drujba şi Odesa-Brodi). În vestul Ucrainei se
Statelor Unite în Transcaucazia şi Asia Centrală")

13
Anatoli Ciubais - celebrul "privatizator" al epocii Elţân, profesorul de la facultate al lui Vladimir Putin,
membru al "Bilderberg", preşedinte al lui "Unified Energy Systems" (UES) - a scris în septembrie 2003,
într-un cotidian moscovit despre necesitatea ca economia Rusiei să promoveze "capitalismul liberal", în
vederea constituirii unui "imperiu liberal". Ciubais susţine că acest "imperiu liberal" trebuie să aibă Rusia
ca "lider natural" al Comunităţi Statelor Independente (CSI), pe baza afinităţilor economice şi culturale. La
televiziunea naţională, Ciubais a afirmat că Rusia are nevoie de o campanie agresivă în zonele sale de
influenţă, ca parte a unei "noi politici externe". Fostul profesor al lui Putin şi consilier al lui Elţân este de
părere ca Rusia trebuie să-şi reclădească un nou imperiu, de data aceasta economic, pentru că numai astfel
va mai avea vreo şansă "să ocupe locul său natural, alături de SUA, Uniunea Europeana şi Japonia, un loc
destinat Rusiei de Istorie" în vara lui 2003, Ciubais a negociat contractul dintre "UES" şi Georgia. Proiectul
rus, conceput de Ciubais, pentru o "Uniune Eurasiatica", o re-editare a proiectului "Pan-Eurasia" al
prinţului Nikolai S. Trubeţkoi, a creat însă surse majore de conflict în spaţiul caucazian, între ambiţiile
geopolitice ale "imperiului liberal" al Rusiei şi obiectivele petroliere ale Statelor Unite din zonă. Vezi
„Geopolitica în Caucaz, după alegerea lui Saakasvili”, în ZIUA, 17 ianuarie 2004
14
În octombrie 2003, neobositul Ciubais s-a deplasat la Erevan pentru finalizarea negocierilor cu primul
ministru armean Robert Kocearian (care are şi cetăţenie americană). Deşi oficial Ciubais nu deţine vreo
funcţie în Administraţia Putin, la Erevan el a purtat discuţii nu numai cu premierul, dar şi cu ministrul
Apărării, S. Sarkisian. După încheierea negocierilor, Ciubais a declarat că Armenia va fi inclusă într-o vastă
reţea energetică, care va include în final zece state, inclusiv Georgia şi Azerbaidjan. Gigantul rus UES
controlează 80% din capacitatea energetică a Armeniei şi a căpătat licenţa pentru repararea liniei de înaltă
tensiune care leagă Armenia de Azerbaidjan şi Turcia. Banca Mondială şi-a exprimat o serioasă îngrijorare
faţă de creşterea "dominaţiei energetice" a Rusiei în regiune. Interesant este că UES nu pare deloc îngrijorat
de tensiunea actuală din relaţiile Baku şi Ankara cu Erevanul. Ciubais vrea să folosească regiunea de sud a
Caucazului pentru a realiza un "pod" către piaţa Turciei. El s-a referit la oportunităţile oferite de Turcia
drept "fantastic de atractive", printre altele preţul energiei. Ciubais a mărturisit reporterilor că Moscova "a
pus ochii" şi pe alte proiecte de dezvoltare din Turcia (în afara de cel energetic), cum ar fi "sectorul de
aluminiu". Anatoli Ciubais este cât se poate de franc privind marile interese ale Rusiei din regiunea Caucaz,
admiţând faţă de ziarişti ca "Rusia trebuie să rămână puternică. Punct."
15
CIA – The World Factbook 2004, www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/up.html.
16
Din 2003, face parte din Spaţiul Unic Economic, dar şi din GUUAM. Din 2002, a solicitat aderarea la
NATO şi participă cu peste 1500 militari la acţiunile de stabilizare din Irak.
CAUCAZ
manifestă o persistentă influenţă vest-europeană (germană şi poloneză); o importantă

emigraţie ucraineană există în UE (Germania), SUA şi Canada. Tradiţia unor relaţii de
apropiere de Germania a supravieţuit regimului comunist, ca şi rivalităţile cu Polonia şi
Rusia pentru controlul tranzitului dintre Baltică şi Marea Neagră şi dintre Răsărit şi
Occident. UE şi SUA sunt interesate de conectarea Ucrainei la structurile cooperării în
Marea Neagră şi la tranzitul petrolier din Caucaz şi Marea Caspică. Moscova nu poate
accepta pierderea influenţei sale asupra Kievului, deoarece la Kremlin supravieţuiesc încă
raţionamente ce conferă apropierii Ucrainei de Occident semnificaţia „excluderii” Rusiei
din Europa.
Turcia ocupă cea mai mare parte a Asiei Mici şi zona de sud-est a Peninsulei
Balcanice, iar teritoriul său face legătură între regiunile Europa de Sud-Est, Caucaz, Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu. Are o poziţie strategică remarcabilă, potenţialul său uman
şi cel militar făcând din Turcia un „pilon” NATO şi euroatlantic. Guvernul musulman
moderat se află în echilibru fragil cu armata, însă pe fondul criticilor europene, armata a
permis instalarea guvernului Erdogan. în calitate de stat candidat la aderarea în UE (din
1999), republica ar trebui să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, care se referă la
democratizare şi la respectarea drepturilor omului. Stabilitatea ţării a început să depindă
tot mai evident de SUA, UE, FMI, Banca Mondială - SUA au acordat pachetul de
ajutorare în valoare de 8 mld. dolari17. Relaţiile solide cu UE şi prezenţa politico-militară
masivă a SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu garantează un mediu internaţional
favorabil Turciei. Astfel, în timpul Războiului Rece, Ankara a fost pilonul sud-estic al
NATO şi una dintre „ancorele” strategice ale Occidentului. Ulterior, Turcia a susţinut
politicile americane în Balcani, Caucaz şi Asia Centrală. După atentatele de la 11
septembrie 2001, republica s-a solidarizat cu SUA pentru combaterea terorismului
internaţional.
În Balcani, rivalitatea greco-turca rămâne o problemă persistentă. Diferendul are
rădăcini istorice profunde şi se referă, printre altele, la delimitarea platoului maritim sau
la statutul insulei Cipru, din Mediterana de Est. Adâncirea unei cooperări greco-turce şi a
implicării Turciei în procesele integratoare din Balcani sunt obligatorii pentru securitatea
rutelor terestre şi navale de aprovizionare a Occidentului cu petrol şi gaze din Bazinul
Caspic, Irak şi Iran. Turcia a recunoscut Macedonia şi a dezvoltat relaţii de cooperare cu
acest stat. De asemenea, Ankara s-a implicat în operaţiunile de menţinere a păcii în
regiune. Nu în ultimul rând, a susţinut aderarea României şi a Bulgariei la NATO.
Dezacorduri se manifestă şi între Turcia şi Federaţia Rusă pe tema războaielor din
Cecenia, drepturilor musulmanilor din Federaţia Rusă şi a atitudinii Moscovei în
problema kurdă. Astăzi, Ankara încurajează majoritatea noilor state din spaţiul CSI, în
scopul consolidării independenţei acestora. Pe plan mai larg, Turcia sprijină economic şi
prin asistenţă militară Azerbaidjanul şi Georgia.
România şi Bulgaria evoluează pe calea democraţiei şi sunt considerate pilonii
politicii UE şi NATO în regiune. 18. Prin urmare, România acţionează şi va acţiona ca un
17
Institute for Security and International Studies ( ISIS), Black Sea Basin Regional Profile, Sofia, 2004.
18
România şi-a definit viziunea asupra spaţiului Mării Negre în Carta Albă a Securităţii şi Apărării
Naţionale (Bucureşti, 2004). Astfel, „spaţiul Marii Negre reprezintă în acelaşi timp o oportunitate şi o sursă
de risc, aflându-se la interferenţa a două axe strategice: Marea Neagră – Marea Mediterană, respectiv
flancul sudic al NATO, zonă de importanţă strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică, afectată în principal de
riscuri transfrontaliere; Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică – spaţiu de tranzit pentru resursele
energetice ale Asiei Centrale, influenţat de anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se
CAUCAZ
actor important în stabilizarea mediului regional de securitate prin rolul său de catalizator
al politicilor de cooperare, asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani şi promovarea
efectelor pozitive ale cooperării multinaţionale din sud-estul Europei spre zona Mării
Negre şi Caucaz.
Georgia este dependentă de importurile de energie. Din 1995 beneficiază de
asistenţa FMI şi a Băncii Mondiale 19. După 1991, au rămas trupe ruse în câteva baze
militare, ca trupe de menţinere a păcii în Abhazia şi Osetia de Sud – zone ieşite de sub
autoritatea guvernului de la Tbilisi, ca şi Adjaria. în ciuda conflictelor etnice, ţara
continuă drumul către o economie de piaţă reală şi integrare în instituţiile occidentale.
Speranţele Georgiei pe termen lung sunt legate de apropierea de NATO, UE, SUA;
dezvoltarea coridorului internaţional de transport prin porturile Batumi şi Poti de la
Marea Neagră.
Cei mai importanţi actori cu vocaţie globală şi organizaţii internaţionale ce se
manifestă în zona Mării Negre sunt: Statele Unite ale Americii (SUA), Uniunea
Europeană (UE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Alte instituţii care acţionează aici sunt: GUUAM, Pactul de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est, Procesul de Cooperare a Statelor din Sud-Estul Europei (SEECP),
Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) şi Conferinţa miniştrilor din Europa
de Sud-Est (SEDM).
SUA sunt interesate de democratizarea şi stabilizarea regiunii, atât preşedintele
Clinton cât şi preşedintele George W. Bush fiind promotori fermi ai extinderii „robuste” a
Alianţei şi ai întăririi flancului sud-estic al acesteia. De altfel, încă din 1999, SUA au
jucat un rol primordial în proiectarea şi implementarea unei „reţele complexe de
securitate şi stabilitate” dincolo de vechea „Cortină de Fier”, fixată pe raporturi NATO,
NATO-PfP, UE, OSCE etc. Pe de o parte, Washingtonul are controlul politico-militar
regional şi impulsionează programele de integrare a statelor din spaţiu, în NATO şi UE,
iar pe de altă parte, se preocupă îndeaproape de consolidarea cooperării regionale,
democratizarea societăţii, combaterea corupţiei şi a crimei organizate. Balcanii şi Marea
Neagră reprezintă pentru SUA o zonă cu importanţă strategică deosebită pentru lupta
declanşată contra terorismului, o stavilă în calea elementelor teroriste şi a altor
ameninţări. De asemenea, problemele energetice reprezintă o prioritate pe agenda
guvernului american, de la crearea unui sistem regional integrat, la gestionarea traseelor
de petrol şi gaze din Caucaz şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. În plus, se conturează
tendinţa de cristalizare a unei aşa-numite „zone de influenţă” SUA în tamponul tradiţional
dintre Rusia şi UE (Germania, Franţa).
Când graniţa Uniunii Europene se va muta la Marea Neagră, odată cu integrarea
României şi Bulgariei şi acceptarea candidaturii Turciei, cu tendinţe de înglobare a
Ucrainei şi Moldovei, Uniunea va avea de luptat cu numeroasele tensiuni şi conflicte, mai
ales cele din nord-vestul Mării Negre, dar va avea şi numeroase avantaje economice,
ştiindu-se dependenţa acesteia de importurile de petrol. În Balcani, prin preluarea unor
misiuni de menţinere a păcii (Macedonia, Bosnia-Hertegovina), UE încearcă să-şi
dinspre zona Asiei Centrale” ,Guvernul României, Carta Albã a Securitãţii şi Apãrãrii Naţionale,
Bucureşti, 2004, p. 3.
19
G. Raballand, Géoeconomie du Bassin Caspien, Institut français des relations internationales (IFRI),
iunie 2003.

CAUCAZ
formeze o armată complementară forţelor NATO şi să menţină sub control focarele

conflictuale din Europa.
NATO, alianţa politico-militară globală, continuă pe de o parte, aşa-numita
politică de „îndiguire” a Federaţiei Ruse, şi pe de altă parte, întărirea cooperării din
Consiliul NATO-Rusia.
România şi Bulgaria, flancul sudic-estic al Alianţei, au constituit o rampă de
lansare a operaţiunilor din Irak, ceea ce joacă un rol major în hotărârea SUA de amplasare
a unor baze militare în zonă.
OSCE se bucură de “toleranţă” în sudul Caucazului, dar nu are puterea şi
mijloacele necesare pentru soluţionarea marilor probleme ale regiunii, ci joacă rolul de
observator. În viziunea Moscovei, OSCE este o organizaţie destinată prevenirii
conflictelor.
CSI nu mai are aceeaşi soliditate iniţială, Ucraina şi Republica Moldova privind
tot mai insistent spre Europa. Rusia caută prin toate mijloacele politice, economice şi de
altă natură să-şi menţină statutul de lider şi să creeze un bloc politico-militar şi economic,
ce se vrea o continuare a fostei Uniuni Sovietice.
1.2 TENDINŢE ÎN REGIUNE
1.2.1 TENDINŢE GEOPOLITICE
În lumina ultimelor evoluţii ale lumii în care trăim, poziţia strategică a unui stat la
Marea Neagră devine din ce în ce mai importantă. De la Alfred Thayer Mahan 20, care
consideră stăpânirea mărilor o condiţie pentru obţinerea poziţiei dominante, şi până în
zilele noastre când se consideră că aşezarea unui stat la litoralul maritim creează condiţii
favorabile pentru dezvoltarea sa şi a zonei adiacente, zona maritimă a unui stat a avut o
influenţă covârşitoare în evoluţia statului respectiv. După cum susţin şi Aymeric
Chauprade şi Francois Thual, „marea prin ea însăşi nu poate avea o funcţiune geopolitică
importantă decât dacă există legături între cele două maluri”21.
Într-adevăr, statele riverane la Marea Neagră (România, Ucraina, Federaţia Rusă,
Georgia, Turcia şi Bulgaria), nu numai că manifestă o colaborare activă în domeniul
economic (vezi OCEMN), dar sunt interesate de realizarea unui mediu de securitate stabil
şi a unui climat ecologic sănătos.
În regiunea Mării Negre se înregistrează două curente contradictorii: includerea
statelor acestui spaţiu în UE şi NATO şi sporirea atractivităţii organizaţiilor respective,
îndeosebi în Republica Moldova şi Ucraina; efortul Federaţiei Ruse de a îngloba Ucraina
şi Republica Moldova în blocul sau politico-militar şi economic, de a-şi menţine un
cuvânt hotărâtor în problemele „vecinătăţii imediate” şi de a conserva o prezenţă militară
semnificativă în Transnistria şi Marea Neagră.
Extinderea UE constituie o contribuţie de seamă la pacea şi securitatea în Balcani,
ca şi lărgirea NATO. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1997), s-au
20
Alfred Thayer Mahan, The Influence of Seapower upon History (1660-1783), 1890, la
http://www.amazon.com/gp/reader/0486255093/002-3689338-4276066
21
Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopoliticã, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003,
p. 452.

CAUCAZ
definitivat principiile şi etapele extinderii UE: un prim val a cuprins statele baltice şi cele
central-europene, inclusiv Slovenia şi Cipru; cel de-al doilea val va fi alcătuit din
România şi Bulgaria. În cele din urmă, Bruxellesul va integra toată Europa de Sud-Est. O
situaţie aparte o are Turcia, membră NATO, care se confruntă – după aprecierile UE – cu
o serie de probleme de natură diplomatică şi de politică internă. Oricum, o Uniune
Europeană ar fi mult mai slabă fără Turcia, pilon al stabilităţii şi modernizării în Orientul
Apropiat şi Mijlociu.
Dependenţa energetică a statelor de la Marea Neagră favorizează planurile ruse de
recreare a fostului sau bloc. Însă, Rusia trebuie să ţină seama de faptul că principalele
sale conducte de petrol şi gaze tranzitează Ucraina şi Polonia, tranzitul de resurse
energetice spre Occident fiind practic controlat de actori regionali asupra cărora Moscova
exercită un control nesigur sau un slab control. În plus, tendinţa de cristalizare a unei aşa-
numite „zone de influenţă” SUA în „tamponul” tradiţional dintre Rusia şi Germania
complică ecuaţia politico-economică în zona Balcani-Marea Neagră.
Putem aduce în discuţie aici şi o serie de organizaţii şi tratate, întreţinute de Rusia,
precum Comunitatea Statelor Independente, Tratatul de Securitate Colectivă22 etc.
O altă problemă o reprezintă ambiguitatea opţiunii politice a Ucrainei şi
Republicii Moldova, care încă nu s-au angajat decisiv pe drumul racordării complete la
valorile euro-atlantice.
1.2.2 TENDINŢE GEOECONOMICE
Din punct de vedere al teoriei relaţiilor internaţionale, pentru a beneficia de

avantaje economice, statele riverane Mării Negre ar trebui să ţină seama de următoarele
aspecte: controlul ţărmului maritim (mărimea faţadei maritime, adâncimea şenalului
navigabil, canalul Dunăre-Marea Neagră, Volga, Don); controlul rutelor maritime;
controlul locurilor de trecere maritimă (strâmtorile) – cazul Bosfor şi Dardanele, ce fac
legătură Mării Negre cu Marea Mediterană.
Din punct de vedere practic, statele regiunii Mării Negre depind în mare măsură
de asistenţa economică occidentală, asistenţă ce este esenţială pentru stimularea
proceselor de prefacere a bazei economico-socială a acestor state şi democratizarea lor
accentuata. Peste tot, în proporţii diferite, se înregistrează obstacole importante:
mentalităţi vechi; slabe tradiţii democratice; corupţie; relaţii cu organizaţiile criminale
internaţionale; trafic ilegal de droguri, arme, „carne vie” cu reţelele din Ucraina,
Federaţia Rusă, Asia Centrală etc.
Referitor la resursele energetice, statelor regiunii analizate depind major, din
punct de vedere energetic, de livrările de petrol şi gaze din Federaţia Rusă, vulnerabilitate
deosebit de importantă. Astfel, Occidentul, cu susţinerea statelor de pe malul vestic al
Mării Negre, caută să deschidă accesul spre sursele energetice de la Marea Caspică şi
Orientul Apropiat şi Mijlociu, ceea ce ar reduce pe termen mediu dependenţa Europei de
Est – a UE în general – de Federaţia Rusă. Totuşi, participarea companiilor ruse
(Gazprom, Lukoil) la o competiţie economică regională este grevată de: obligaţia ca ele
22
Col. (r) Vasile Popa, Relaţiile Alianţei cu statele din Estul, Sud-Estul şi Bazinul Mediteranean, în Impact
Strategic, nr. 3-4/2003 [8-9], p. 77.
CAUCAZ
să respecte regulile UE şi să-şi liberalizeze propria piaţă energetică; necesitatea

modernizării tehnologice; costurile ridicate ale transportului pe conducta Drujba, pe calea
ferată sau pe conducta Odesa-Brodi etc. Până la urmă, Federaţia Rusă trebuie să accepte
parteneriatul occidental şi cooperarea marilor companii transnaţionale şi să renunţe la
relaţiile de pe poziţii de forţă cu statele din imediata sa vecinătate.
În tot acest joc, Ucraina are o poziţie avantajoasă, folosind conducta Odesa-Brodi
cu scopul de a obţine avantaje din partea Federaţiei Ruse şi UE, transformându-se într-un
fel de dispecer petrolier regional. Pe de o parte, Federaţia Rusă încearcă să blocheze
accesul petrolului caspic pe această conductă, iar pe de altă parte UE a alocat fonduri
pentru prelungirea sa spre Baltică. Totodată, de poziţia Kievului depinde şi transportul pe
conductele ce unesc Ucraina de România şi Bulgaria.
Pentru a-si menţine poziţia de lider energetic al zonei şi a reduce avantajele de
poziţie ale Ucrainei, Moscova stăruie în direcţia proiectelor conductei Novorosisk-
Balcanii de Est şi a gazoductul subacvatic din Marea Neagră, cu terminalul la Istanbul. O
altă direcţie de acţiune a Federaţiei Ruse o reprezintă „ofensiva” companiilor energetice
ruse în Europa de Est şi Sud-Est, cu intenţia de a „cumpăra tot ce se poate cumpăra”.
Controlând o serie de complexe moderne de prelucrare în străinătate, reţele de
benzinării şi de transporturi de petrol şi gaze, ruşii s-ar putea adapta, în afară frontierelor
proprii, la normele UE de activitate.
Un alt stat esenţial pentru realizarea proiectelor de transport al petrolului şi
gazelor naturale dinspre Marea Caspică spre Europa, ocolind Rusia, este Turcia. Ankara
este interesată de gestionarea tranzitului de petrol şi gaze din Orientul Mijlociu, Caucaz şi
Marea Neagră. Astfel, începând cu 1994, Ankara a devenit unul dintre promotorii
proiectului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), ca alternativă la „Ruta Nordică”, propusă de
Moscova. Competiţia nu exclude însă, şi cooperarea în anumite limite. Turcia importă
masiv gaz natural din Federaţia Rusă, deşi încearcă să-şi diversifice sursele de
aprovizionare (gazoductul „Nabucco”, dintre Iran, Balcani şi Europa Centrală). 23
Conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan şi Baku-Erzurum vor oferi Turciei o sursă energetică
alternativă şi vor spori importanţa strategică a acesteia.
În toată această ecuaţie, România poate avea un important rol strategic în
circuitele economice internaţionale, atât pentru tranzitul de petrol din Federaţia Rusă sau
bazinul Mării Baltice spre zona consumatoare din vestul Europei (de exemplu, proiectul
Constanţa-Belgrad-Trieste), cât şi în calitate de exportator de electricitate şi produse
petroliere.
Dezvoltarea inegală din punct de vedere economic a acestor state are efecte
negative în transformarea lor în parteneri economici credibili pentru investiţiile din
Occident. De aceea, în scopul întăririi cooperării şi colaborării regionale, statele din zona
Mării Negre au înfiinţat o serie de organizaţii, precum OCEMN, sau sunt membre ale
altora - CSI, GUUAM.
Cea mai importantă pentru zona Mării Negre se dovedeşte a fi Organizaţia de
Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN). Organizaţia a luat fiinţă la 25 iunie
1992 (Istanbul), odată cu semnarea Declaraţiei de Cooperare Economică la Marea
Neagră. Printre membrii fondatori s-au aflat şi Bulgaria, Georgia, Federaţia Rusă,
23
La scurt timp după inaugurare, Ankara a întrerupt livrările prin conducta „Blue Stream”, provocând
pierderi companiei Gazprom (martie 2003). Negocierile s-au prelungit în noiembrie, când Turcia şi Rusia
au încheiat un acord pentru reluarea livrărilor.
CAUCAZ
România, Turcia, Ucraina, care, de altfel au cele mai mari interese în zonă. Principiile
sale sunt cooperare, nu confruntare şi angajare, nu izolare. Un fapt important pentru
dezvoltarea acestei organizaţii a fost solicitarea Uniunii Serbia-Muntenegru şi F.R.I. a
Macedoniei de a fi primite ca membre cu drepturi depline. Pe lângă cooperare economică
în regiune, obiectivul principal al organizaţiei constă în realizarea unui spaţiu de
securitate, stabilitate şi prosperitate, mărturie fiind „Documentul privind măsuri de
creştere a încrederii şi securităţii la Marea Neagră – ce vizează cooperarea în domeniul
militar naval”24.
1.2.3 TENDINŢE GEOSTRATEGICE
Din punct de vedere geostrategic, de o parte şi de altă a Mării Negre, zona

Balcanilor si, mai ales, cea a Caucazului de Sud se caracterizează prin numeroase
tensiuni şi conflicte (Cecenia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia
etc.), în soluţionarea cărora organizaţiile internaţionale de securitate depun eforturi
importante.
Moscova este preocupată, îndeosebi, de conducta Baku-Novorossisk si de
Cecenia. În acelaşi timp, ea încearcă să-şi extindă controlul în Georgia şi să-şi
consolideze dispozitivul din Daghestan. Conflictul este departe de a fi soluţionat, dar
există anumite semnale de îmbunătăţire a situaţiei.25
În Osetia de Sud separatiştii osetini au început lupta armată în 1990-1991. Zeci de
mii de georgieni au fost ucişi sau au părăsit provincia. În iunie 1992 (Acordul de la Soci),
Boris Elţân a mediat încetarea focului şi a deplasat o forţă de pace de 1700 oameni. S-a
constituit şi un grup de negociere a viitorului provinciei (OSCE, Federaţia Rusă, Georgia
şi Osetia de Nord). În ultima perioadă s-a implicat şi UE. OSCE a decis sa trimită mai
mulţi observatori în zonă, ca o etapă a realizării unei mai mari stabilitaţi şi a unei mai
rapide soluţionări a tensiunilor. Schimbările de la Tbilisi şi o atitudine activă a SUA vor
deschide probabil noi perspective de negociere; oricum, Georgia nu acceptă secesiunile
din Abhazia, Osetia de Sud şi Adjaria; se susţine o soluţie de integritate teritorială, cu
largă autonomie locală şi retragerea forţelor ruse de pace.
Transnistria, la est de Nistru, s-a proclamat independentă în 1990. Transnistria
constituie un factor de destabilizare internaţională şi „centru al crimei organizate” est-
european. SUA, alături de UE şi OSCE, susţin revendicarea retragerii bazelor militare
ruse din Transnistria, însă Federaţia Rusă o consideră un fel de „bază înaintată” a sa.
Rusia oferă suport Armatei 14, ce trebuia evacuată conform acordului din 1999, conform
angajamentelor sale faţă de OSCE. Conflictul se află într-o fază de oarecare acalmie,
probabil datorită implicării tot mai active a organizaţiilor internaţionale de securitate.
Spaţiul de securitate balcanic etalează o puternică prezenţă militară NATO şi
nord-americană datorită importantei sale strategice. De altfel, complexul de securitate din
Europa de Sud-Est – tradiţională arena de confruntare între marile puteri europene
24
A intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003
25
Institute for Security and International Studies (ISIS), Black Sea Regional Profile: The security situation
and the region-building opportunities, July – September 2004, Sofia, 2004, p. 7.

CAUCAZ
moderne (Germania, Rusia, Marea Britanie şi Franţa) şi între superputerile postbelice

(SUA, URSS) – trece printr-un proces profund de restructurare politică, economică şi
militară.
SUA şi NATO, un cadrul ONU şi OSCE şi în afară acestor instituţii, controlează
cele mai semnificative evoluţii locale, orientate în direcţiile: prevenirii, stopării şi
gestionarii conflictelor armate şi politice; democratizării ţărilor balcanice; dezvoltării
economiilor de piaţă şi societăţii; integrării în structuri regionale, europene şi euro-
atlantice de securitate. În prezent, situaţia din Kosovo, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia
este sub controlul autorităţilor internaţionale (aici staţionând forţe de politie şi militare
ONU şi NATO şi un contingent UE de menţinere a păcii).
Pe lângă aceste tensiuni şi conflicte majore ce macină eforturile de stabilizare şi
securizare, în zonă se manifestă o serie de alte aspecte ce impietează asupra procesului de
transformare democratică a regiunii Mării Negre şi Balcanilor. O problemă este
reprezentată de traficul cu arme strategice şi vectorii de producere a acestora, arme ce au
rămas din perioada URSS care, combinate cu fenomenul terorist şi al crimei organizate,
dau o imagine nu tocmai atractivă. Asupra acestor probleme comunitatea internaţională s-
a angajat să lupte cu toate mijloacele (Strategia NATO de Combatere a Terorismului).
Nu mai puţin interes suscită problema flotei statelor riverane la Marea Neagră. Ele
au creat, la 2 aprilie 2001, un organism de cooperare navală, numit Grupul Naval de
Acţiune Comună în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), având ca obiectiv cunoaşterea
reciprocă, consolidarea încrederii şi securităţii în Marea Neagră, acţiunile fiind îndreptate
pe probleme umanitare, de căutare-salvare, împotriva minelor, poluării s.a.m.d. Ea va
putea fi folosită ca forţă în Marea Neagră, dar la cerere, poate interveni şi în afară, în
concordanţă cu acordul statelor participante26. Există o puternică prezenţă militară Rusă
în Crimeea, ceea ce a adus anumite neînţelegeri între Rusia şi Ucraina asupra statutului
flotei la Marea Neagră şi a bazei strategice de la Sevastopol (acordul din iunie 1995
privind flota la Marea Neagră aloca 81.7% Rusiei şi 18.7% Ucrainei 27). Conform
doctrinei militare, flota Rusă a Mării Negre va asigura apărarea coastelor proprii, va
menţine capacităţi pentru executarea blocadei şi va fi capabilă să execute o operaţie de
desant maritim la distanţă maximă28.
Totuşi, odată cu aderarea României şi Bulgariei la NATO, raportul de forţe se va
schimba în sensul unei aşa-zise egalităţi. Vor fi trei membre NATO (cele două plus
Turcia) şi trei nemembre (Rusia, Ucraina, Georgia), dar care sunt partenere sau
beneficiază de acorduri speciale cu Alianţa. Împreună cu Bulgaria, care dispune de trei
submarine (clasa mică), România va fi în continuare un promotor al politicii Alianţei în
regiune.
2. VULNERABILITĂŢILE ŞI RISCURILE ZONEI MĂRII NEGRE

26
Guvernul României, Carta Albã a Securitãtii şi Apãrãrii Naţionale, Bucureşti, 2004, p. 24.
27
Gwendolyn Sasse, Conflict-Prevention în a Transition State: The Crimean Issue în Post-Soviet Ukraine,
în “Nationalism and Ethnic Politics”, Vol. 8, No. 2, 2002, p. 38, la
http://www.lse.ac.uk/collections/europeanInstitute/articles/sasse1.pdf.
28
Centrul de Studii Strategice de Apărare, Impact Strategic, nr. 1-2-2003 [6-7], p. 156.

CAUCAZ
Europa se află într-o perioadă plină de provocări derivate nu numai din

transformările ce se desfăşoară în mediul de securitate naţional, zonal, regional, global, ci
din reconfigurările instituţionale de mare amploare. Zona Mării Negre reprezintă
principala ţintă a tuturor proceselor în desfăşurare sau care sunt prognozate si, din aceste
motive, evaluarea vulnerabilităţilor dar şi a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la
adresa securităţii regionale constituie punctul de plecare pentru formularea politicilor
regionale ale actorilor statali şi suprastatali. Într-o astfel de analiză este necesar să
urmărim o serie de indici şi indicatori ai stabilităţii şi securităţii regionale, dintre care cei
mai importanţi considerăm a fi: stabilitatea politică internă; dezvoltarea economiei de
piaţa; alocarea resurselor; accesul la resurse strategice; respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale; calitatea vieţii; realizarea controlului civil democratic asupra
forţelor armate; stadiul reformei organismului militar; implicarea în conflicte armate (la
nivel naţional, zonal, regional sau global); posesia, folosirea sau producerea de armament
nuclear, biologic sau nuclear; diferenţele de natură culturală între valorile naţionale şi
cele ale vecinilor; participarea şi colaborarea în plan regional şi global; degradarea
mediului etc.
2.1 VULNERABILITĂŢI ALE REGIUNII
Principala vulnerabilitate29 a regiunii este constituită de diferenţele dintre ţările ce

o compun. Este vorba aici nu numai despre varietatea culturală şi politică, ce
caracterizează regiunea Mării Negre şi Balcanii, ci, mai ales, despre stadiile diferite de
dezvoltare în care se află ţările din spaţiul analizat.
Într-un scenariu pesimist al evoluţiei regionale, aceste diferenţe ar potenţa
incapacitatea statelor de a coopera, având efecte negative asupra procesului de integrare
europeană şi euro-atlantică. În general, vulnerabilităţile regiunii sunt cele specifice
statelor aflate în tranziţia de la totalitarism la democraţie: apartenenţa majorităţii ţărilor
din regiune la blocul comunist, a cărui prăbuşire le-a aruncat într-un „vid” geostrategic,
din care au încercat să iasă prin iniţierea unui proces dificil de tranziţie atât la nivel
intern, cât şi la nivel extern; nefinalizarea acestui proces în nici unul dintre domeniile
vieţii societăţii (economic, politic, social). Analizele economice 30 demonstrează că, cel
puţin în partea de est a zonei Mării Negre şi Balcani, calitatea vieţii locuitorilor este cu
mult sub nivelul atins în timpul existentei Uniunii Sovietice; marea varietate etnică,
culturală şi religioasă a regiunii.
De exemplu, Turcia este vulnerabilă la instabilitatea regiunii din cauza legăturilor
sale etnice cu georgienii, azerii şi abhazii; lipsa unui cadru juridic coerent necesar
29
Vulnerabilitatea, reprezintă, pe larg, rezultatul combinãrii riscurilor existente la adresa unei societãţi cu
capacitatea acesteia de a face fatã şi de a supravieţui situaţiilor de urgenţã internã şi externã.
30
Apud Akinci, Halil, Dezvoltarea unei noi strategii euro-atlantice pentru regiunea Mãrii Negre:
constrângeri şi perspective, în Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig (editori), „O nouă
strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI, Bucureşti, 2004, pp. 57-64.
TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 100

–
CAUCAZ
combaterii fenomenului corupţiei; lipsa unui cadru juridic coerent referitor la combaterea
crimei organizate, a traficului de droguri şi de fiinţe umane; existenţa, în regiune, a unor
ţări care nu şi-au definitivat opţiunile vis-à-vis de integrarea europeană şi euro-atlantică
(o parte importantă a oficialilor din Ucraina şi Republica Moldova au făcut declaraţii
împotriva potenţialei aderări la organizaţiile europene şi euro-atlantice); existenţa
concomitentă a unor jocuri de interese ce urmăresc instaurarea hegemoniei Rusiei în
regiune şi a tendinţelor de integrare europeană şi euroatlantică a statelor de aici;
dependenţa ţărilor din regiune de resursele energetice ale Federaţiei Ruse.
Se observă că regiunea Mării Negre şi Balcani nu este lipsită de vulnerabilităţi
semnificative. Majoritatea acestora îşi au rădăcinile în istoria statelor si, din acest motiv,
integrarea lor în instituţiile europene şi euro-atlantice se dovedeşte a fi un test important
pentru noile concepţii geopolitice şi geostrategice.
2.2 RISCURI LA ADRESA SECURITĂŢII REGIONALE
Pornind de la premisa că riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de

a cunoaşte cu certitudine evenimentele viitoare, observăm că acesta reprezintă o stare
potenţială care, în anumite condiţii, poate deveni efectivă. La nivelul analizei aplicate,
identificăm următorii factori ce se concretizează în riscuri la adresa securităţii regiunii
Mării Negre şi Balcani, cu extensie spre nivelul global de realizare a securităţii: tranzitul
elementelor teroriste şi ale crimei organizate către Europa Centrală şi de Vest prin
regiunea Mării Negre şi Balcani; fluxurile migratorii masive dinspre Asia şi Africa spre
Europa Centrală şi de Vest; vecinătatea apropiată a Caucazului şi a Balcanilor – zone
caracterizate de tensiuni şi conflicte; existenţa unor relaţii de neîncredere istorică între
ţările regiunii (de exemplu, între Grecia şi Turcia); existenţa presiunilor islamice asupra
uneia dintre cele mai importante ţări ale regiunii: Turcia; lipsa compatibilităţii dintre
soluţiile militare şi cele civile pentru rezolvarea unor conflicte deja existente, cum ar fi
cel din nordul Caucazului, în care logica militară cere ca civilii să fie trataţi ca inamici, în
timp ce dreptul internaţional condamnă această abordare; absenţa instrumentelor de
legislaţie internaţională recunoscute de către toate statele din regiune necesare rezolvării
paşnice a cererilor de autonomie sau suveranitate ale minorităţilor etnice locale; dorinţa
Rusiei de a reface ordinea hegemonică anterioara sfârşitului Războiului Rece; tradiţionala
luptă pentru poziţia de lider în Marea Neagră între Turcia şi Rusia; jocurile de interese şi
presiunile asupra Republicii Moldova şi asupra malului nord-vestic al Mării Negre;
dezinteresul faţă de degradarea mediului, cauzată de industrializarea excesivă a fostelor
ţări comuniste.
Pericolele la adresa securităţii regionale şi globale, definite drept caracteristici ale
unei acţiuni sau inacţiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăţi, persoanelor sau
bunurilor acestora, pot fi sintetizate astfel: conflict între Rusia şi fostele state sovietice
asupra unor chestiuni etnice, teritoriale sau legate de resurse, în special în Kazakhstan;
dispute între China, pe de o parte, şi Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tadjikistan sau Rusia, pe
de altă parte, cauzate de separatismul etnic în cadrul populaţiei de aceeaşi etnie din
provincia Xinjiang; conflict între Afganistan şi Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan,

–
CAUCAZ
dacă se va ajunge în situaţia în care destrămarea Afganistanului să conducă la

reconfigurarea graniţelor naţionale în funcţie de dispunerea etniilor; conflict intre Iran,
Azerbaidjan şi Turkmenistan asupra unor probleme etnice, de tipul implicării iraniene în
afacerile internaţionale azere; posibilitatea ca regiunea Mării Negre şi Balcani să devină o
ţintă pentru terorismul intern şi internaţional din cauza conflictelor interne provocate de
tendinţele separatiste şi naţionaliste (surse ale terorismului), de lipsa tradiţiei democratice
a transferului puterii în unele ţări ale regiunii şi de acumulările masive de armament,
moştenite din perioada Războiului Rece; apariţia unei diviziuni între civilizaţii, cauzată
de participarea ţărilor din regiune la lupta împotriva terorismului; eşecul proiectelor
occidentale ce urmăresc relaţionarea resurselor energetice caspice şi central asiatice cu
pieţele europene, ca urmare a creşterii gradului de instabilitate în regiune; desfăşurarea
simultană de conflicte în Balcani şi în nordul Caucazului (Albania, respectiv Cecenia);
neintegrarea europeană şi euro-atlantică a ţărilor din regiune din cauza eşecului în
adoptarea standardelor impuse de organizaţiile internaţionale care au iniţiat aceste
procese; divizarea regiunii între sfera de influenţă occidentală şi cea euroasiatică.
Ameninţările31 la adresa securităţii regionale sunt, în mare parte, de natură
militară. Amploarea acestui tip de ameninţări apare în absenţa unei ordini prestabilite,
care să întărească sau să dea naştere la reglementari general-acceptate privind folosirea
sau ameninţarea cu folosirea forţei militare. în acest context, observăm că securitatea
regională este ameninţată de elemente nu numai interne, ci şi externe precum: prezenţa
militară nedorită a Rusei în Cecenia; conflictul din Osetia de Sud; conflictul din
Transnistria; conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan în enclava Nagorno-Karabah;
nefinalizarea conflictului din Bosnia-Herţegovina; campania împotriva terorismului din
Afganistan; războiul din Irak; economia subterană, corupţia etc.
2.3 PREVENIREA RISCURILOR LA ADRESA SECURITĂŢII REGIONALE
În ansamblu, perspectivele securităţii zonei Mării Negre, Caucaz şi Balcani sunt

determinate pe de o parte de succesul tranziţiei interne a ţărilor din regiune, iar pe de altă
parte de includerea acesteia în complexul euro-atlantic de securitate. În acest sens, toate
ţările riverane la Marea Neagră au stabilit relaţii formale cu NATO şi UE 32; Rusia,
Ucraina şi Georgia au semnat acordurile de parteneriat cu UE, în 1996, şi documentul de
aderare la Parteneriatul pentru Pace, în 1994; Turcia are şanse să se integreze în UE, deşi
există încă multe probleme în acest sens; Consiliul NATO-Rusia şi Comisia NATO-
31
Spre deosebire de riscuri şi pericole, ameninţarea are indicatori mult mai concreţi, reprezentând o
declarare a unei intenţii de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu doreşte un
semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol etc.
32
România şi Bulgaria au devenit în 2004 membre ale NATO şi vor adera la UE în 2007, cel târziu 2008,
conform declaraţilor oficialilor Uniunii;
–
CAUCAZ
Ucraina subliniază importanţa pe care o deţin aceste ţări în regiune; oficiali din Ucraina,
Georgia, dar şi Republica Moldova au declarat intenţia ţărilor lor de a strânge relaţiile cu
NATO şi UE.
Mai mult, ţările din regiune fac parte şi din alte organizaţii internaţionale ce au
drept scop oficial menţinerea păcii şi stabilităţii: OSCE, Pactul de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est, CSI, GUUAM, OCEMN, SECI, SEDM etc. Totuşi, în condiţiile
noilor transformări politice, economice şi militare, regimul juridic al Mării Negre nu se
schimbă, el fiind reglementat în principal, de Convenţia ONU asupra Dreptului Mării
(1982).
Există numeroase voci care susţin că este imposibilă stabilirea unei strategii
comune pentru regiunea Mării Negre, însă comunitatea internaţională şi-a stabilit deja
principalele direcţii de acţiune pentru atingerea scopului integrării europene şi euro-
atlantice33: Gestionarea şi soluţionarea conflictelor, dezvoltarea economică şi
instituţională a ţărilor din regiune, întărirea suveranităţii naţionale, îmbunătăţirea
standardelor guvernării etc. Atingerea acestui scop presupune aplicarea unei strategii,
denumită SIMN, bazată pe şapte elemente de bază34: Crearea unui spaţiu legitim al NATO
pentru a acţiona în zonă; atragerea Rusiei ca partener; coordonarea eforturilor şi
intereselor comunităţii euroatlantice; stabilizarea statelor mai puţin dezvoltate, prin
democratizare şi dezvoltare instituţională; mobilizarea iniţiativei şi participării societăţii
civile; dezvoltarea cooperării regionale; transmiterea experienţei de democratizare
dinspre Europa Centrală şi de Est spre ţările din zona Mării Negre.
Reuşita Strategiei SIMN, propunere a Institutului de Studii Regionale şi
Internaţionale din Sofia, ar putea eşua din cauza varietăţii culturale mai sus-menţionate.
Într-adevăr, aşa cum susţin autorii săi, efortul de integrare în spaţiul euro-atlantic poate
servi drept instrument de mobilizare a opiniei publice faţă de priorităţile transformării
democratice şi economice a regiunii, însă nu trebuie să subestimăm importanţa riscurilor,
pericolelor şi ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi internaţionale care pot
impieta orice proces de integrare. De asemenea, trebuie luat în calcul şi faptul ca unele
dintre ţările din regiune încă nu şi-au definitivat opţiunea internaţională, în ciuda
mesajelor transmise prin mass-media (de exemplu, facţiuni din Ucraina şi Republica
Moldova).
33
Vezi Minchev, Ognyan; Marin Lessenski şi Plamen Ralchev, Strategia transatlanticã pentru stabilizarea
şi integrarea zonei Mãrii Negre (Strategia SIMN), în Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig
(editori), „O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI, Bucureşti, 2004, pp.
85-99.
34
Ibidem.
–
CAUCAZ
Mult mai concrete şi cu potenţial de succes sunt strategiile NATO 35 şi UE36, aflate
în curs de cristalizare şi aplicare.
În cadrul UE, statele din regiunea riverană au adoptat, la 26 noiembrie 2001, o
„Declaraţie privind apa şi legătură dintre apa şi ecosistemele în Regiunea extinsă a Mării
Negre”, document ce subliniază dorinţa UE de a susţine cooperarea în zona extinsă a
bazinului Mării Negre şi sprijinul efectiv oferit ţărilor candidate pentru accelerarea
procesului de implementare a legislaţiei comunitare.
De asemenea, există şi ale instituţii regionale ce furnizează statelor cadrul necesar
cooperării şi dezvoltării - OCEMN, Consiliul Mării Negre, GUUAM, CSI – însă oferta
acestora nu este suficientă, fiind nevoie sa fie completată de eforturile ţărilor din
regiune.37
3. VIITORUL SECURITĂŢII REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE

35
NATO a luat în considerare revizuirea programului Parteneriatul pentru Pace, astfel că la Summit-ul de la
Praga (2002), a lansat un nou program intitulat Planul de Acţiune pentru Parteneriatul Individual (PAPI), ce
are rolul de a stabili priorităţile, de a armoniza şi organiza toate aspectele relaţiei dintre Alianţă şi partenerii
săi. Conform creatorilor săi, PAPI este un instrument de transformare care, dacă va produce schimbări
reale, poate oferi şanse reale de integrare ţărilor, mai ales celor din regiunea Mării Negre şi Balcani
(Georgia, Azerbaidjan, Armenia sunt deja membri, iar Ucraina a transpus principiile PAPI în relaţia sa cu
NATO). Tot la Praga, NATO a propus şi Planul de Acţiune pentru Parteneriat (PAP) – un instrument ce
poate fi aplicat în cazul problemelor specifice fiecărei regiuni.
36
în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta se află într-un proces de dezvoltare a unui nou instrument
al vecinătăţii, ce oferă ţărilor de la noua frontieră lărgită a UE statutul de membre ale „Europei Extinse”,
inclusiv Ucrainei şi Republicii Moldova. Programul a trebuit să fie lărgit şi în Caucazul de Sud, Georgia,
Armenia şi Azerbaidjan fiind principalii susţinători ai ideii. Politica vecinătăţii europene nu oferă, însă, o
concepţie coerentă asupra integrării Rusiei, deoarece deşi afirma că este inclusă şi Federaţia, UE doreşte
crearea a patru spaţii comune, ce se suprapun multor zone din această concepţie de vecinătate.
37
De exemplu, în cadrul OCEMN, în plan regional, a fost aprobat de către miniştrii de externe ai statelor
riverane Documentul privind măsuri de creştere a Încrederii şi securităţii la Marea Neagră, la 25 aprilie
2002 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003.

–
CAUCAZ
Pornind de la securitatea individului uman şi trecând apoi la cea a grupurilor,

putem afirma că fiecare nivel de realizare a acestei stări este important pentru cel
superior. Astfel, stabilitatea internă a statului constituie un factor esenţial pentru
capacitatea sa de a coopera în plan internaţional si, mai mult, securitatea internă este un
factor determinant al calităţii securităţii regionale. Există pericolul ca, în timp ce unele
state îşi consolidează democraţia, altele sa fie gestionate deficitar, astfel încât fie s-au
fărâmiţat, fie au fost fărâmiţate sau au fost marginalizate sub presiunea externă a
integrării europene şi euro-atlantice.
În acelaşi timp, securitatea regională o influenţează direct pe cea globală,
determinând organizaţiile şi instituţiile internaţionale să adopte politici de stabilizare,
dezvoltare şi securizare a regiunii respective. Procesul se desfăşoară aşadar, în ambele
sensuri: regional – global – regional.
În cazul regiunii Mării Negre şi Balcani, războaiele din Kosovo şi Cecenia au
contribuit la configurarea noului mediu de securitate internaţional: teritoriile, populaţiile
şi resursele vaste ale puterilor din regiune nu mai constituie avantaje în geopolitica
secolului XXI. În schimb, factori precum războiul informaţional şi „efectul CNN”
contribuie la stabilirea regulilor în aceasta regiune fragmentata.
În acelaşi timp, în noul mediu de securitate harta Europei a suferit două schimbări
esenţiale38: O nouă structură internă, ca urmare a creşterii numărului statelor europene
prin sfărâmarea Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi a Uniunii Sovietice, şi o nouă percepţie vis-
à-vis de frontiera estică a Europei, datorată lărgirii spaţiului euro-atlantic către est.
38
Loucas, Ioannis, The New Geopolitics of Europe and the Black Sea Region, în „Security Dynamics of the
Black Sea Region: Greek Geo-Political Perspectives”, Coord: M. Sheehan, Conflict Studies Research
Centre, 2000

–
CAUCAZ
În cadrul acestei noi realităţi, apar noi probleme majore ce se referă direct la
identitatea politică, economică şi militară europeană. Este evident faptul că asemenea
probleme sunt legate pe de o parte, de extinderea NATO şi a UE si, pe de altă parte de
transformările post-Razboi Rece suferite de statele din regiunea Mării Negre, Balcani şi
Caucaz.
În celalalt sens, de la global la regional, restructurarea dinamicii geopolitice
europene a avut două efecte principale asupra regiunii Mării Negre şi Balcani. Europa de
Sud-Est nu mai este formată doar din Balcani, ci şi din Georgia, Armenia, Azerbaidjan,
Turcia şi Cipru si, în schimb, Balcanii formează o parte sudică a Europei Centrale, care,
la rândul ei va fi divizată în patru geo-sisteme: geosistemul scandinav, format din
Finlanda, Suedia, Norvegia şi Danemarca; geosistemul german, compus din Germania,
Austria, Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia şi Croaţia; geosistemul
italian: Italia şi Malta; geosistemul balcanic: Bosnia-Herţegovina, Serbia-Muntenegru,
Macedonia, Albania, România, Bulgaria şi Grecia.
Dintre aceste patru aşa-numite geo-sisteme, primele trei sunt caracterizate de o
coerenţă geopolitică internă indiscutabilă, în timp ce ultimul reprezintă spaţiul de
intersectare a intereselor a trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Germania şi
Federaţia Rusă. O altă dovadă a relaţiei reciproce dintre mediul de securitate regional şi
cel global este şi conceptul de regiunea extinsă a Mării Negre.

–
CAUCAZ
4. DELIMITAREA SPAŢIALĂ A CONCEPTULUI „REGIUNEA MĂRII NEGRE

EXTINSE”
4.1 „REGIUNEA MĂRII NEGRE EXTINSE”39
Reuşita Uniunii Europene de integrare a noi state, împreună cu înglobarea

României şi Bulgariei şi mai apoi a Turciei, dar şi conştientizarea faptului că pericolele
secolului XXI vin din Orientul Mijlociu, fac ca regiunea Mării Negre să fie tot mai mult
în atenţia Occidentului. În viziunea europeană, zona Mării Negre reprezintă centrul de
stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud.
39
O prezentare a conceptului in COMUNICAT DE PRESA. Regiunea Marii Negre - Promovarea
libertăţii, a democraţiei si stabilităţii regionale. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la
Council on Foreign Relations.(10 martie 2005 ) la http://www.presidency.ro/pdf/date/6034_ro.pdf

–
CAUCAZ
4.1.1 DEFINIRE, DELIMITARE
Din păcate, nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii

extinse a Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic, atunci ea include
cele şase state riverane (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi,
termenul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una
geografică, astfel încât nu putem să nu luam în calcul importanţa politică, economică şi
strategică a unor ţări precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Grecia. Prin
urmare, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică,
devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post-Razboi Rece şi post-Uniunea
Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani şi la est de Caucaz, două spaţii cu un
potenţial conflictual foarte ridicat, ce în anii ’90 erau considerate periferia Europei. De
asemenea, nu putem să omitem importanţa coridorului energetic euro-asiatic, ce uneşte
Mării consumatorii ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona Mării Caspice
şi din Asia Centrală.
4.1.2 IMPORTANŢA PENTRU ACTORII REGIUNII
În procesul de redefinire a Europei şi de transformare a Alianţei Nord-Atlantice,

zona extinsă a Mării Negre nu numai că primeşte noi valenţe geopolitice, geoeconomice
şi geostrategice, dar reprezintă şi o provocare pentru Occident de a „remodela” această
regiune (scop realizat deja în sud-estul Europei), în sensul securizării ei şi ancorării la
idealurile şi valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii şi stabilităţii în
lume.
Acceptarea Turciei drept candidată la aderare, împreună cu integrarea României şi
Bulgariei, denotă politica de deschidere a UE spre estul continentului. Intenţia UE de a
extinde politica de vecinătate a Europei spre Armenia, Azerbaidjan şi Georgia face ca
ţările din nord-estul Mării Negre să-şi consolideze şi diversifice relaţiile cu Uniunea.
Interesul comunităţii europene este transformarea acestor state în societăţi democratice
stabile, care, apoi, vor fi capabile să disipeze valorile occidentale către est şi sud 40. Totuşi,
recunoscută fiind dependenţa Uniunii de resursele energetice din Federaţia Rusă şi
Orientul Mijlociu, interesele acesteia se referă şi la accesul la sursele de energie.
Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a
luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Politica Alianţei se
confruntă şi cu aşa-zisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, Cecenia,
Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului sau de
proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra
terorismului desfăşurată în Afganistan şi Irak, şi extinderii atribuţiilor NATO în această
40
Ronald D. Asmus, Bruce P. Jackson, The Black Sea and the Frontiers of Freedom, în Policy Review,
spring 2004.
–
CAUCAZ
zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei

occidentale. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei (Georgia
s-a arătat disponibilă de a găzdui astfel de baze) reprezintă un alt factor de sprijin al
campaniei de instaurare a securităţii şi democraţiei şi eradicare a fenomenului terorist.
4.2 IDENTITATEA REGIONALĂ MAREA NEAGRĂ – CAUCAZUL DE SUD
Privitor la identitatea regională Marea Neagră-Caucazul de Sud, Rouben

Shugarian41 aduce în discuţie conceptul de europenizare stadială a ţărilor din regiune, ce
depinde de tradiţiile politice, economice, sociale şi culturale a fiecărei ţări în parte.
Scopul final al implicării UE în regiunea analizată, ar fi acela de a realiza pe termen lung
o Europă extinsă, fără frontiere. Discuţii pe această tema sunt şi vor mai fi, exemplu în
acest sens fiind şi lungile discuţii privitoare la adoptarea unei Constituţii Europene.42
Revenind la teza lui Shugarian, el spune că europenizarea, referindu-se la
Caucazul de Sud, ar putea fi realizată în mai multe faze. O primă fază ar fi transfigurarea
politică a ceea ce era odată Trans-Caucazul în Caucazul de Sud, în sensul că marea
regiune geografică caucaziana este mai mică din punct de vedere geopolitic decât
Caucazul de Sud. O a doua fază ar consta în integrarea unitară a Armeniei,
Azerbaidjanului şi Georgiei în structurile europene şi euro-atlantice. Acest obiectiv este
în derulare, ţările respective făcând parte din OSCE şi Consiliul Europei, şi sunt membre
active ale PfP. Totuşi, conflictele de natură etnică şi religioasă, care macină această zonă
şi a căror rezolvare nu se întrezăreşte, impietează asupra conturării unei identitatea
regionale.
Prin urmare, pentru o fundamentare a unei viitoare unităţi geopolitice este
necesară împărtăşirea aceloraşi teluri şi eforturi conjugate ale ţărilor regiunii pentru
accelerarea procesului de integrare europeană. În acest sens, trebuie folosită experienţa
ţărilor baltice, care au încheiat cu succes acest proces de integrare.
Alte voci susţin că, datorită schimbărilor structurale ale sistemului politic
internaţional, identitatea regiunii Marea Neagră-Caucazul de Sud ar trebui extinsă la zonă
cuprinsă între Balcani şi Marea Caspică. Astfel, în ultimul deceniu, campania globală de
luptă împotriva terorismului a transformat rapid zonele Balcanilor, Caucazului şi a Mării
Caspice într-o singură regiune geopolitică. De asemenea, interesele comune referitoare la
rutele de transport ale resurselor energetice către pieţele vestice tind să integreze aceste
zone. Nu e mai puţin adevărat că, din punct de vedere geostrategic, acest spaţiu constituie
deja o singură regiune, mărturie stând campania NATO din Iugoslavia, statutul de
membru al Alianţei al Turciei şi Greciei, lărgirea acesteia spre est, relaţiile speciale din
41
Rouben Shugarian, De la străinătatea apropiată la noua vecinătate: Caucazul de Sud în drum spre
Europa, în Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig (editori), „O nouă strategie euro-atlantică
pentru regiunea Mării Negre”, Ed. IRSI, 2004, pp. 48-49.
42
Turcia a insistat, în 2003, pentru renunţarea la menţionarea în Constituţie numai a originilor creştine ale
UE. Un alt aspect care a suscitat multe dezbateri a fost şi ideea unei disipări a identităţii naţionale prin
integrarea în comunitatea europeană.

–
CAUCAZ
cadrul Consiliului NATO-Rusia şi Comitetului NATO-Ucraina, cooperarea în cadrul PfP

cu ţările regiunii Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică.
Principiile ce vor călăuzi formarea noii regiuni vor fi: principiul „paşilor
incrementali”, ce reflectă logica lărgirii graduale a NATO şi UE, fără generarea de
dezechilibre; principiul „echităţii şi incluziunii” în procesul de alocare a resurselor, adică
împărţirea echitabilă a profitului43
Odată rezolvate aceste probleme, viitorul unei singure regiuni geoeconomice,
geopolitice şi geostrategice, care se întinde de la Balcani la Marea Caspică, va fi
securizat.
Regiunii Marea Neagră - Balcani – Caucaz i se deschid perspective deosebite
pentru viitorul pe termen mediu şi lung. Malul sudic şi cel vestic al Mării Negre sunt sau
vor fi flancate de membrii Alianţei Nord-Atlantice, iar restul ţărilor din regiune dezvoltă
relaţii strânse cu această organizaţie. Acest rol presupune mai mult decât simpla
cooperare cu Uniunea Europeană; este nevoie de implicarea în procesul de realizare şi
conservare a stabilităţii şi securităţii atât în regiune, cât şi în Orientul Mijlociu, întrucât
vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.
De asemenea, constituind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi ale
Rusiei, regiunea trebuie să îşi dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relaţii
de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să ţină cont atât de
importanţa ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât şi de statutul lor de punte
de legătură comercială şi zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi
îndepărtat.
În regiunea Mării Negre există totuşi, riscul creării unor noi linii de demarcaţie
prin simultaneitatea a două procese ce se desfăşoară în acelaşi spaţiu: pe de o parte,
integrarea ţărilor de aici în NATO şi UE, iar pe de altă parte presiunile Federaţiei Ruse de
integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context, cooperarea multilaterală
constituie şansa menţinerii stabilităţii şi unităţii regiunii. în domeniul politic, cooperarea
regională trebuie să aibă drept principal scop finalizarea tranziţiei de la totalitarism la
statul de drept, la democraţie şi respectarea drepturilor omului. În domeniul economic,
este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune care promovează
liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii atractiv. În
domeniul securităţii, ar trebui să deţină prioritate programele şi proiectele ce au drept
scop accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euo-atlantice, eficientizarea
strategiilor de prevenire şi lupta împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa
regiunii.
În ceea ce priveşte organizaţiile regionale, consideram că este necesar ca OSCE să
devină mai mult decât un observator al diferendelor şi conflictelor din regiune,
centrându-si atenţia în special asupra dimensiunilor politică, economică şi militară ale
securităţii.
CSI si, implicit, motorul geopolitic şi geostrategic al organizaţiei – Federaţia Rusă
– ar trebui să accepte faptul că regiunea se află deja pe drumul către integrarea europeană
şi euro-atlantică şi să slăbească presiunile pe care le exercită asupra statelor din fosta
URSS.
43
Plamen Pantev, The Balkans and the Caucasus: Conceptual Stepping-Stones Towards the Formation of a
New Single Geoeconomic, Geopolitical, and Geostrategic Region, Research Report nr. 13, ISIS, 2002.

–
CAUCAZ
OCEMN trebuie să continue promovarea formulei sale regionale pentru a nu se

transforma într-o organizaţie de comerţ, ce practică o abordare preferenţială. Este necesar
ca organizaţia să devină un instrument, nu o alternativă pentru promovarea normelor şi
politicilor UE în regiune, ceea ce presupune şi sprijinul Uniunii pentru proiectele
OCEMN.
Referitor la viitorul BLACKSEAFOR, ţinând cont de rolul geopolitic şi
geostrategic al Mării Negre în mediul de securitate actual, consideram că este necesară
îmbunătăţirea potenţialului sau de securitate prin crearea de noi modalităţi de utilizare,
sub egida NATO şi UE: operaţii de căutare şi salvare, deminare, asistenţă umanitară,
protecţia mediului etc.
Referitor la rutele energetice, rolul Ucrainei şi Turciei nu ar trebui ignorat,
impunându-se atragerea mult mai intensă spre comunitatea europeană a celor două state,
atât în scopul democratizării ţărilor respective, cât şi pentru asigurarea unui tranzit
securizat al resurselor energetice spre Vest. Simultan, o serioasă asistenţă economică
occidentală ar avea efecte benefice pentru stimularea proceselor de prefacere a bazei
economico-socială a ţărilor bazinului Mării Negre.
De asemenea, ar fi de dorit o intensificare a acţiunilor organizaţiilor internaţionale
de securitate care, prin mecanismele lor politice şi diplomatice să-şi aducă un aport
substanţial la aplanarea şi soluţionarea numeroaselor tensiuni şi conflicte din regiune.
România, ca partener şi viitor membru activ NATO şi al Uniunii Europene, ar
trebui să se implice mult mai activ în transformarea spaţiului Mării Negre într-o regiune
de stabilitate, atât prin pârghiile date de poziţia sa strategică la intersecţia Balcanilor cu
Caucaz, cât şi printr-o cooperare şi colaborare mai strânsă cu statele UE şi cele riverane.
Astfel, România poate oferi consultanţă ţărilor aspirante la statutul de membru NATO şi
membrilor PfP. În plus, ţara noastră trebuie să continue misiunea asumată de lider în
eforturile regionale de contracarare a pericolelor şi ameninţărilor asimetrice, precum
terorismul şi armele de distrugere în masă. Concomitent, ea poate constitui o poartă spre
Occident, promovând valorile transatlantice ale democraţiei, păcii şi securităţii în zonă
Mării Negre şi în Orientul Mijlociu.
Datorită dinamicii transformărilor geopolitice continentale şi regionale, statutul
Mării Negre nu a fost încă definitivat, existând numeroase controverse asupra tipului de
proces căruia ii suntem martori: de coagulare sau de fractura.
Credem că România are obligaţia să joace rolul factorului catalizator, de pol al
coagulării tuturor forţelor şi eforturilor pentru racordarea regiunii la spaţiul european şi
euro-atlantic.
5. “MODELUL ROMÂNIA” ÎN ZONA MĂRII NEGRE
TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE –111

CAUCAZ
5.1 ROMÂNIA INTRE VIZIUNEA UE ŞI CEA A SUA ASUPRA MĂRII

NEGRE
România are ca obiective esenţiale de politică externă integrarea europeană şi

aderarea la NATO. Aceste două obiective trebuie să ţină cont de doi poli de putere
esenţiali, Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, ale căror poziţii privind
securitatea în zona Mării Negre nu sunt neapărat convergente, precum şi de un factor,
Federaţia Rusă.. Punctate, aceste inadvertente ar putea arată după cum urmează.
Politica externă europeană:
Politica externă europeană se referă la relaţiile Uniunii Europene cu ţările

din Europa de Est (Rusia, Ucraina, Belarus şi Republica Moldova), din regiunea
Mediteranei (Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia şi
Autoritatea Palestiniana) şi din Caucazul de Sud44 (Armenia, Azerbaidjan şi
Georgia), ţări care nu sunt considerate ca eligibile pentru a deveni membru al
Uniunii, chiar dacă ele aparţin tot familiei culturale europene sau au legături
intime şi tradiţionale cu aceasta. Principalele instrumente ale acestei politici sunt
cooperarea şi integrarea economică, ajutorul pentru dezvoltare, asistenţă în
procesul de democratizare şi construcţie a statului de drept, dialogul, consultarea
şi concertarea politică, precum şi parteneriatul general său în diverse domenii.
Scopul principal este de a evita excluderea acestor ţări din zonă economică
europeană şi crearea de noi linii de demarcaţie în “Marea Europă”. Este vizată, de
asemenea, realizarea unei armonizări de sistem politic şi a unei interoperabilităţi
economice şi sociale între UE şi statele din vecinătatea sa estică şi sudică,
susceptibile a se integra unui concept larg de spaţiu cultural european. În aceste
ţări UE încurajează reformele în domeniile politic, economic şi social, rezolvarea
disputelor bilaterale pe calea negocierilor şi cu respectarea dreptului internaţional
(in special a Cartei ONU), cooperarea transfrontaliera (inclusiv prin crearea de
euro-regiuni) şi implementarea standardelor europene în materia instituţiilor
democratice, statului de drept şi a drepturilor omului (cu un accent special asupra
drepturilor minoritarilor). Două concepte fundamentale promovate în acest
context de UE, sunt cel al “securităţii democrate” (potrivit căruia dezvoltarea
democraţiei – la nivel naţional şi internaţional – exclude războiul dintre statele
care o adoptă ca sistem de organizare) şi cel al “securităţii prin dezvoltare”
(potrivit căruia stabilitatea şi securitatea statelor creste direct proporţional cu
creşterea nivelului lor de dezvoltare economică). Ambele concepte se înscriu în
doctrina priorităţii acordate “soft security”45; se bazează pe efortul identificării
“solidarităţii de interese” şi sunt propulsate prin “strategia proiectelor comune”.
44
Strategia de Securitate Europeană, adoptată de către Consiliul European în decembrie 2003 identifică
zona Caucazului de Sud ca una din regiunile în care UE ar trebui să manifeste un interes sporit. Se are în
vedere dezvoltarea unui Plan de Acţiune pentru sprijinirea democraţiei în această zonă. În acest context se
analizează posibilitatea lansării unui Pact de Stabilitate pentru Caucazul de Sud. UE insistă pentru
retragerea forţelor militare ruse din Caucazul de Sud (ca şi din Transnistria) si, totodată, pentru acordarea
unui statut de autonomie regiunilor separatiste din zonă, în cadrul statelor din care fac parte în prezent.
–
CAUCAZ
La acestea se adaugă principiul potrivit căruia consolidarea securităţii trebuie

operată exclusiv în condiţiile respectului pentru drepturile omului iar nu pe seama
limitării libertăţilor civile. Pentru evaluarea progreselor, UE monitorizează ţările
incluse în politica sa externă.
Strategia de securitate americană:
În privinţa strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptate ca urmare a

evenimentelor de la 11 septembrie 2001, prioritară este contracararea reţelelor
teroriste la nivel global. Toate celelalte ţinte sunt subordonate acestui obiectiv.
Pentru SUA, solidaritatea contează numai în măsura în care se traduce într-o
politică de susţinere şi în capacităţi de sprijin pentru strategia lor de securitate.
Această strategie se bazează pe conceptele unipolarismului, unilateralismului – în
cele două variante ale sale şi anume „singuri, dacă se poate, împreună dacă este
necesar” (opţiunea Bush) sau „împreună, dacă se poate, singuri, dacă este
necesar” (opţiunea Clinton) – şi al atacului nu doar preventiv (care tinde la
neutralizarea unei agresiuni iminente, a unei ameninţări), ci şi anticipativ (care
tinde la excluderea unei posibilităţi de agresiune chiar dacă pericolul este
improbabil si, deci, nu a ajuns a fi o ameninţare certă). În consecinţă, este
preferată „hard security” (securitatea bazată pe dreptul forţei iar nu cea bazată pe
forţa dreptului) şi se acceptă că preţul securităţii poate constă în limitarea
drepturilor şi libertăţilor civile. Refuzând orice scuză pentru terorism, SUA refuză
şi orice explicaţie pentru acest fenomen. În consecinţă, acţiunea sa vizează cu
prioritate, dacă nu exclusiv, simptomele iar nu cauzele terorismului. Deşi SUA
apreciază importanţa preluării propriului sau model de organizare şi propriilor sale
valori în statele aliate, ele se bazează mai mult pe interoperabilitatea militară,
politică şi instituţională cu acestea, decât pe armonizarea sau coeziunea
economică şi socială cu ele. Ca principala ameninţare la adresa securităţii în
privinţa căreia nu se mai (poate) face distincţie între aspectul intern şi cel
internaţional, terorismul este definit ca o realitate tridimensională reunind
terorismul propriu-zis, corupţia şi crima organizată. Politicii americane privind
relaţiile bilaterale cu statele din regiunea Mediteranei şi a Orientului Mijlociu li s-
a adăugat strategia abordării globale a aşa-numitului „Marele Orient Mijlociu”
(„Greater Middle East”)46. Ideea fundamentală a acestei iniţiative este cea a
cooperării ţărilor din zonă în ansamblul lor, cu SUA în două planuri paralele:
dezvoltarea democraţiei interne; lupta împotriva terorismului internaţional, lupta
care include combaterea fundamentalismului islamic, precum şi a statelor
suspectate de proliferarea armelor de distrugere în masă sau de susţinerea
organizaţiilor teroriste (Iranul şi Siria). Unii analişti apreciază că strategia
„Marelui Orient Mijlociu”47 ar urmări, de fapt, impunerea unei pax americană în
45
Ela Akerman, Managing the challenges of soft security threats in the 21st century, George C. Marshall
European Center for Security Studies , April 2003, la www.purl.access.gpo.gov/GPO/LPS61316
46
Tamara Cofman Wittes, Research Fellow, Saban Center for Middle East Policy, The New U.S. Proposal
for a Greater Middle East Initiative: An Evaluation , © Copyright 2004 The Brookings Institution, la
http://www.brookings.edu/views/op-ed/fellows/wittes20040510.htm
47
Ionuţ Apahideanu, Unde se află „Orientul Mijlociu Extins?”, in STRATEGIKON, februarie 2006, la
http://www.strategikon.ro/files/studii/GME.pdf
–
CAUCAZ
regiune, precum şi crearea condiţiilor pentru prelungirea sine die a prezentei

militare americane în Orientul Mijlociu. În relaţia cu Rusia, Statele Unite susţin
integrarea economiei Federaţiei Ruse în economia globală, mai ales prin
intermediul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. De asemenea, se doreşte o
relaţie de parteneriat strategic pentru combaterea terorismului islamic. Se mizează
pe colaborarea cu Rusia în Transnistria, dar şi în Abhazia, Osetia de Sud şi
Nagorno-Karabah, pentru combaterea corupţiei şi crimei organizate. SUA exprimă
critici repetate în ceea ce priveşte deficitul şi reculurile procesului democratic din
Rusia, dar sunt gata să treacă peste aceste obstacole spre a facilita colaborarea în
lupta antiteroristă. Ele ştiu că Rusia nici nu poate câştiga, nici nu este interesată
într-o confruntare directă cu America, însă înţeleg că fără simpatia sau cel puţin
neutralitatea Kremlinului, implicarea americană în Asia Centrală şi zona Golfului
Persic (Afganistan, Irak etc.) riscă să devină un război fără sfârşit.
În relaţia cu ţările din Asia Centrală şi Caucaz, SUA au în vedere dezvoltarea
cooperării cu ţările respective pentru a fructifica rezervele de energie din zona
Mării Caspice. În acest caz securitatea energetică pare a fi principala miză a
jocului. Se are în vedere realizarea ei prin diversificarea şi securizarea traseelor de
transport a hidrocarburilor caspice. Întrucât regiunile respective aparţin de
teritoriul fostului imperiu sovietic şi sunt privite de Moscova ca o parte a
necesarei şi legitimei sale sfere de influenţă, problema capătă şi conotaţii
geopolitice. Cooperarea pe care SUA o propune ţărilor respective este, de aceea,
percepută la Moscova ca o încercare a reducerii influenţei ruseşti şi a instalării
controlului american la frontiera rusească.
Din cele de mai sus se constată că în gândirea americană eficientă este criteriul
legitimităţii şi justeţii acţiunilor internaţionale, transformările democratice fiind terapia de
recuperare după socul intervenţiei în forţa, iar nu soluţia care conduce spre obiectivul de
securitate globală urmărit. În plus, securitatea globală (adesea descrisă ca acţiune de
eliberare sau democratizare) este privită ca o misiune de care SUA se simt direct
responsabile şi care implică atât iniţiativa lor unilaterală cât şi instaurarea unei ordini
americane care să-i garanteze succesul.

–
CAUCAZ
Sintetizând disonanţele dintre cele două abordări, identificăm diferenţe în

viziunile de securitate europeană şi americană. Concepţia americană este determinată de
dimensiunea sa universalistă, fiind preponderent geopolitică („securizare prin intervenţie”
– eventual în parteneriat). Definirea europeană a securităţii este puternic influenţată de
statutul de putere regională al Uniunii Europene şi de puternicul sau caracter social. Ca
atare, conceptele europene de securitate sunt mai largi, incluzând inclusiv problemele
sociale („securizare prin integrare”).
A doua mare diferenţă între viziunea de securitate americană şi cea europeană se
referă la ritmul de securizare a unei zone: în timp ce strategia anglo-americană este
dinamică, ofensivă, adesea cu un conţinut revoluţionar, bazată pe formula succesiunii
„intervenţie + securizare militară + democratizare + parteneriat”, concepţia europeană
este gradualistă, prudentă, sintetizată în formula succesiunii „parteneriat + democratizare
+ integrare + securizare civilă”.

–
CAUCAZ
5.2 ROLUL ROMÂNIEI DE ETALON ÎN MAREA NEAGRĂ
Raportându-ne la spaţiul pontic, trecerea dintre secolele XX şi XXI este marcată

de o schimbare calitativă a situaţiei în bazinul Mării Negre. Ar putea fi evidenţiate câteva
"focare", capabile sa afecteze securitatea în zonă respectivă. Primul îl constituie pericolul
extinderii terorismului internaţional, cu toate manifestările acestuia. Al doilea - pornind
de la faptul că regiunea Mării Negre, în virtutea aşezării sale geografice, serveşte ca punte
specifică între Europa şi Asia - rezidă în amplificarea necesitaţii coordonării acţiunilor în
lupta cu migraţiunea ilegală, traficul de droguri şi diverse operaţiuni de contrabandă. Al
treilea este legat de cel secund şi constă în rămânerea în urmă, din punct de vedere al
evoluţiei, a statelor din zonă, faţă de alte ţări europene, reprezentând astfel un platou ideal
pentru grupările criminale transnaţionale.
E cazul să menţionam în mod special, că pe teritoriul Georgiei şi Republicii
Moldova activează enclave interlope deosebite, create la timpul lor prin inspirarea de
către Federaţia Rusă a conflictelor locale. Existenţa acestor enclave, deşi ea face parte din
gama de chestiuni de ordin intern ale tinerelor formaţiuni statale, ţinând cont de
imixtiunea în forţă în procesele în cauza a Rusiei, justifică întru totul abordarea
"conflictelor îngheţate"48 ca pe una din problemele prioritare în regiune. Mai mult, aceste
enclave criminale se înscriu în şirul altor motive de asigurare sporită a securităţii nu doar
pe bâtlanul continent, ci şi în întreaga lume.
Nevoia de stabilitate în regiune a crescut în contextul unei reacţii adevărate
absolut necesare la politica promovată în zonă de către conducerea Federaţiei Ruse.
Regiunea Mării Negre, inclusiv acvatoriul Mării Azov, se află în aria de responsabilitate
NATO Sud-Est, şi încercările Rusiei de a promova o politică, care direct sau indirect
contribuie la destabilizare, în mod normal - nu pot să nu trezească reacţii de răspuns, într-
o formă sau altă.
Tentativele Moscovei de a impune ţărilor din regiune modelul sau de funcţionare
(anume de funcţionare, dar nu de dezvoltare) au căpătat conturul unui amestec făţiş în
afacerile interne ale acestora, cu utilizarea tuturor metodelor de presiune posibile,
inclusiv a celor care pot fi identificate ca şantaj şi terorism. În ţările în care până nu de
mult influenţa Rusiei se simţea din plin, au fost instaurate asemenea sisteme de
funcţionare socială, care au contribuit nemijlocit la crearea şi evoluţia zonelor criminale,
cu organizarea traficului de droguri şi contrabandei diverse, inclusiv cu modele variate de
armament. Operaţiunile din urma au condus la sporirea interesului faţă de regiune din
partea organizaţiilor teroriste, controlate de cele mai multe ori de către serviciile secrete
ruseşti. În esenţă, chestiunea acţiunilor preventive în confruntarea cu terorismul în
regiunea Mării Negre şi necesitatea strunirii, dar şi anticipării politicii agresive a Rusiei,
se contopesc într-o politică unică privind crearea zonei de securitate şi stabilitate în
bazinul Mării Negre.
Teritoriul, pe care se situează România împreună cu Republica Moldova, ocupă
unul din locurile-cheie în geopolitica Mării Negre. Din această importantă zonă, sub
aspect geopolitic, geostrategic şi geoeconomic, mai fac parte teritoriile pe care sunt
48
O analiză a impactului acestor conflicte în zona Marii Negre la Costin Ionescu, Un pivot geopolitic in
dispută?, in GEOPOLITICA, 1(5)2005/ an IV la http://www.geopolitica.ro/revista/5/rev_05_005.pdf
–
CAUCAZ
amplasate Bulgaria, Turcia, Armenia, Azerbaidjanul, Georgia, Caucazul de Nord,

regiunile Stavropol, Krasnodar şi Rostov - ale Federaţiei Ruse, Ucraina, în întregime, şi
îndeosebi - Crimeea. Regiunea Mării Negre este o parte componentă a altei zone mai
mari, cea balcano-caucaziană, cu o populaţie de 400 milioane de oameni, care posedă un
potenţial enorm, dar deocamdată, cu mici excepţii, este una depresivă. Regiunea Mării
Negre dintotdeauna a constituit un izvor de instabilitate permanentă, în măsura în care
acest termen este aplicabil vizavi de formaţiunile statale existente în spaţiul respectiv.
Acvatoriul regiunii tot timpul a fost prielnic pentru o invazie sau altă, întreprinsă
în ţările riverane, cu o adâncire ulterioară în interior. Pe teritoriul regiunii există câteva
zone-cheie, pe care controlându-le poţi influenţa cu succes atât situaţia generală, cât şi
cea de dincolo de spaţiul cuprins între trecătoarea Focşani (România) şi Nistru. Este
vorba de Crimeea, Georgia, Bosfor, Dardanele şi zona localizată în hotarele acesteia.
Crimeea este punctul de plecare în proiectarea influenţei asupra întregului
acvatoriu al regiunii. De când Rusia a ocupat această peninsulă, inestimabilă în plan
geostrategic, ea a fost nevoită să o cedeze provizoriu, de trei ori.
În 1854, expediţia comună a Angliei, Franţei, Porţii Otomane şi Sardiniei s-a
încununat de succes, obligând Imperiul Rus să-şi tempereze tendinţele de expansiune în
dauna Moldovei Occidentale şi Valahiei, şi să facă încă un şir de cedări. Trebuie să
menţionăm că anume intenţiile Rusiei de a anexa părţile în cauza ale României de astăzi
au motivat invazia nevoită a statelor mari, pentru a-i arata acesteia, că limita maximă a
controlului teritorial al imperiului cu capitala la Sankt-Petersburg, este râul Prut. Aşa că
istoria cunoaşte deja exemple de amestec direct al statelor mari în tendinţele imperiale ale
Rusiei, pe direcţia româneasca.
A doua oară, Rusia a pierdut controlul asupra Crimeei în 1918 când peninsula a
fost ocupată de către Germania. Istoria păstrează scrisoarea de protest a lui Lenin către
kaizerul Wilhelm, în legătură cu acest fapt. Realizându-şi ambiţiile sale geopolitice,
Germania tindea să instituie controlul propriu asupra regiunii Mării Negre, iar în
planurile generalului Ludendorf figura chiar crearea pe Don a unui mic "stat german".
A treia oara, Rusia a fost nevoită să cedeze Crimeea, deja Germaniei naziste, în
timpul celui de-al doilea război mondial ca până la urmă, după evenimentul de la
Belovejskaia Puscea,49 la care URSS i s-a pus capacul, peninsula dăruită anterior Ucrainei
de către Nikita Hrusciov, sa rămână a Kievului.
De fiecare dată când Crimeea se afla în mâinile Rusiei, peninsula îi oferea
avantaje esenţiale în ce priveşte controlul asupra întregii regiuni a Mării Negre. Ţinând
cont de modelul inacceptabil, pe care Rusia ţinea să-l implanteze în ţările asupra cărora
isi răspândise influenţa, necesitatea privării Rusiei de aceste pârghii se prefigurează intr-
un imperativ geopolitic al zilelor noastre. Aceasta a devenit posibil după ce, în procesul
de etnogeneză, superetnosul rusesc (terminologia aparţine lui L. Gumiliov 50) n-a reuşit sa
treacă de faza fracturării (aşa cum s-a întâmplat în cazul Turciei) şi în loc de a trece la
faza de inerţie, a alunecat în cea a obscurului. Faza de la urmă se caracterizează prin
dezagregare teritorială, degradare morală şi decădere economică.
Dispariţia URSS de pe harta politică a lumii a constituit doar începutul trecerii de
la faza fracturistă la cea obscurantistă. Tendinţele centrifuge de asemenea, n-au dispărut
49
O comparaţie cu Ialta la Nicolae Negru, Cânta un artist…, in JURNAL DE CHISINAU, 26 sept. 2003, la
http://jurnal.md/articol.php?id=650&cat=3&editie=206
50
O scurtă biografie la http://ro.wikipedia.org/wiki/Lev_Gumiliov
–
CAUCAZ
nicăieri. Pur şi simplu, pe fundalul edificării de către conducerea Rusiei a aşa-numitei

verticale a puterii, acestea au căpătat o altă stare şi se fac simţite de o altă manieră.
Schimbările de elite în Georgia şi Ucraina, acolo - cu caracter revoluţionar, iar în
Republica Moldova - de ordin transformaţional, sunt o consecinţă a acelor deplasări
tectonice care au loc pe fundalul proceselor centrifuge, care continuă ca rezultat al
dărâmării URSS. Tendinţele centrifuge pe teritoriul "Rusiei propriu-zise", nu s-au
evaporat, şi după acumularea masei critice se vor face simţite cu o putere dublă.
Încercările convulsive ale Rusiei de a-şi proiecta influenţa asupra statelor post-sovietice
reprezintă, în fond, metastazele imperiului în stare de descompunere continuă, care
funcţionează în regim de stat intervenţionist slab.
Ţările-membre ale NATO trebuie nu să joace rolul de simplu observator şi să
ignore acest fapt, ci să-şi formeze, în mod adecvat, propria atitudine faţă de ceea ce se
întâmplă în Rusia. În particular, suveranitatea Ucrainei asupra Crimeei trebuie să fie
privită ca unul din factorii necesari pentru admiterea cât mai grabnică a acesteia în
NATO.
Georgia reprezintă următoarea veriga-cheie. Teritoriul pe care-l ocupă aceasta, a
ajuns treptat sub protectoratul rusesc care, în cele din urma s-a încheiat cu încorporarea
totala. Obţinându-si în 1991 independenţa după prăbuşirea colosului cu picioare de lut,
Georgia a ajuns să fie scena pe care se ciocnesc interesele imperiului în stare de
degradare avansată, şi NATO. Ţara constituie artera de transport a Caucazului de Sud.
După ce a fost pus în aplicare proiectul « Conducta de bază » (Main Pipeline) de export
Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), Georgiei i-a revenit rolul de teritoriu de importanţă
geostrategică şi geoeconomică exclusivă pentru Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Europeană. Realizarea proiectului BTC le va permite SUA şi Europei să evite şantajul
din partea ţărilor-membre ale OPEC în domeniul formării preturilor la petrol.
Funcţionarea stabilă a proiectului BTC poate fi asigurată doar în cazul creării unui sistem
complex de securitate, de neconceput fără admiterea Georgiei în NATO. Rusia este
absolut dezinteresată, ca să nu spunem altfel, în apariţia unor căi alternative de transport
pentru gaze naturale şi petrol, care să ocolească teritoriul sau, scop în care, pentru a
elimina din start o astfel de situaţie, a şi creat pe teritoriul Georgiei două formaţiuni
parastatale marionete, pseudo-independentele Abhazia şi Osetia de Sud. Tendinţa de a
destabiliza cu orice preţ situaţia în Caucaz, în acelaşi timp cu crearea sistemului "haosului
dirijat", explică, nu în ultimul rând, declanşarea genocidului în Republica Cecena
Icikeria.
Moldova reprezintă şi ea o verigă-cheie în sistemul de securitate euro-atlantic în
regiunea Mării Negre. Semnul distinctiv îl constituie conflictul îngheţat dintre Chişinău şi
Tiraspol. Existenţa lui generează contradicţii în domeniul cooperării regionale. Un pericol
pentru stabilitatea şi securitatea regională prezintă şi componenta ideologică a zonei de
conflict. În Transnistria, ca şi în alte zone de conflict din statele situate în regiunea Mării
Negre, cu eforturile Rusiei a fost înşurubat un model arhaic care funcţionează în chip de
formaţiune parastatală, constituind de facto o enclavă criminală, cu toată "trusa" de
instrumente nelegitime. Această "zonă sumbră", specifică în felul său, constituie un loc
ideal pentru apariţia "off-shore-ului negru", cu circuit ilegal de mărfuri, incluzând
armament şi droguri. Volumul anual al acestui circuit este estimat la circa două miliarde
de dolari americani. E de la sine înţeles faptul că enclavele de acest gen nu pot să nu fie
atractive pentru reprezentanţii terorismului internaţional care, în mod firesc, pot acţiona

–
CAUCAZ
pe teritoriile acestor "găuri negre" ale Europei doar sub umbrela serviciilor secrete
ruseşti. Componenţa ideologică a zonelor "conflictelor îngheţate" este marcată de
amplificarea tendinţelor de manifestare a intolerantei naţionale, antisemitism şi
xenofobie. Liantul acestora îşi trage rădăcinile din proiectarea permanentă de către Rusia
a aspectelor şovinismului velikoderjavnic, reprezentanţii căruia în zonele de conflict sunt
capii administraţiilor regionale criminale. 51
Obiectul îngrijorării ţărilor GUUAM este absolut clar. Toate s-au ciocnit de
conflicte interne sau pericolele acestora, şi în fiecare caz era prezent "interesul rusesc" în
toata splendoarea lui, şi în Transnistria (Republica Moldova), şi în Abhazia şi Osetia de
Sud (Georgia), şi în Karabahul de Munte (Azerbaidjan), şi în Crimeea (Ucraina).
Scopul strategic al NATO în această parte a globului este determinat de
necesitatea consolidării securităţii şi stabilităţii în regiune şi edificarea unui model de
cooperare. După admiterea Bulgariei şi României în NATO, se va încheia construcţia
centurii de siguranţă în jurul zonelor de conflict din Balcani, fapt care va spori
considerabil importanţa zonei în calitate de traseu comercial principal intre Est şi Vest,
mai cu seama din punctul de vedere al transportării resurselor energetice. Ca rezultat,
regiunea unificată de securitate s-a lărgit şi Marea Neagră, care a încetat să mai fie izolată
"devenind" o continuare a legăturii între zonele mediteraneană, cea Caspică şi resursele
energetice ale Caucazului, Kazahstanului şi Orientului Apropiat. Admiterea Georgiei,
Ucrainei, iar în eventualitatea modificării Constituţiei - vizavi de statutul de neutralitate -
şi a R. Moldova în NATO, va conduce la întărirea controlului centralizat asupra spaţiului
aerian continental, pornind de la posibilă traiectorie a rachetelor balistice în drum spre
Europa.
Posibilitatea construcţiei unor noi baze mobile pentru desfăşurarea rapidă de trupe
în hotarele uneia dintre cele mai instabile regiuni din lume constituie încă un atu
strategic, pe care Alianţa îl poate deţine prin prezenţa sa în spaţiul de la Delta Dunării
până în Crimeea şi Caucaz. Actualmente, chiar şi pe dimensiunea sudică, destul de
fortificată la prima vedere, are încă o serie de locuri slabe. La timpul său, o asemenea
abordare a fost confirmată şi la summitul de la Sintra, Portugalia, la care reprezentanţii
oficiali ai NATO au recunoscut pentru prima oară că cel mai fragil punct din zonă de
responsabilitate a Alianţei se află în flancul stâng al acesteia. Controlul NATO asupra
litoralului şi acvatoriului Mării Negre ar garanta securitatea Europei. Controlul asupra
resurselor energetice ale Caucazului şi Caspicii ar putea deveni încă un factor facilizator
al extinderii zonei de responsabilitate NATO la Marea Neagră. Astfel, hotarul de Est al
NATO în următorii 10 ani, s-ar putea axa pe mările Baltică şi Azov, iar cel de Sud ar trece
prin Caspică şi Turcia, garantând condiţii optime pentru planificarea apărării şi rezistentei
în faţa pericolelor asimetrice.
Daca e să vorbim despre intrarea Belarusului şi Kazahstanului în NATO, acest
lucru se poate produce doar în 2012-2015. Democratizarea în Belarus va purta mai
degrabă un caracter revoluţionar şi se va produce cu o mai mare intensitate după intrarea
Ucrainei în NATO, iar Kazahstanul, care deja intenţionează să-şi construiască flota sa
Caspică militar-maritimă cu ajutorul SUA, va păşi pe calea transformării democratice.
51
Boris ASAROV, Zona Mării Negre si Republica Moldova: motive de securitate sporită si perspective
euroatlantice, in MOLDOVA AZI, la http://www.azi.md/investigation?ID=34958

–
CAUCAZ
Includerea în Alianţa a Georgiei, Ucrainei şi Republicii Moldova, destul de reală

pe termen scurt, va completa golul existent astăzi în zonă de responsabilitate NATO Sud-
Est şi va spori puterea, flexibilitatea şi mobilitatea Blocului, astfel încheind practic
construcţia regiunii Euro-Atlantice. Republica Moldova, după soluţionarea conflictului
transnistrean şi orientarea spre intrarea în NATO, poate şi trebuie sa devina un furnizor
real de securitate la nivel regional.
Unul din rolurile-cheie în politica Alianţei la Marea Neagră îl va juca România, în
virtutea nucleului european care, geografic, este situat chiar pe teritoriul acesteia. Aceasta
presupune crearea unui centru, din care cu acelaşi succes ar face posibilă dirijarea
proceselor din cele mai îndepărtate puncte ale continentului, precum şi a coridoarelor
strategice europene.
Cu timpul, se va simţi necesitatea depistării unui lider regional care, având deja o
anumita experienţa de participare nemijlocita la procesele de integrare în NATO şi UE, ar
putea să exercite o influenţă reală şi să susţină tinerele democraţii post-sovietice. O
asemenea ţară-lider în regiune este România, ca membru NATO al Uniunii Europene.
România nu concurează cu Turcia pe această direcţie; împotriva poate reprezenta un
model de urmat pentru modul de derulare a negocierilor pentru integrarea Turciei în UE.
Tara dispune de un potenţial enorm, în cele mai diverse domenii, începe să joace rolul de
aliat strategic al SUA în regiunea Mării Negre.
În esenţa, România va constitui pentru R. Moldova, Ucraina şi Georgia model
atractiv de ţară, care a sintetizat cu succes cultura pravoslavnică (ortodoxă) şi valorile
liberal-democratice contemporane. România e capabilă şi trebuie să devină în felul sau,
pilonul reconstrucţiei socio-culturale a regiunii.
Pentru a se instituţionaliza în procesele regionale, Bucureştiul, oficial, trebuie să
joace un rol activ în asociaţiile suprastatale ale ţărilor din regiune. Primul pas în acest
sens a şi fost făcut: România, ca şi Bulgaria, care de asemenea este capabilă să exercite o
influenţă corespunzătoare în regiune, s-a inclus cu statut de observator în blocul
GUUAM. În perspectivă, România şi Bulgaria trebuie să devină membre plenivalente ale
acestei uniuni, care la ora actuală este organizaţia cea mai de perspectivă, capabilă să se
transforme într-un analog euro-atlantic al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est (PSESE)52. Dacă PSESE este grupa pregătitoare, să-i spunem aşa, pentru intrarea în
Uniunea Europeană (ca exemplu poate servi Croaţia), GUUAM poate şi trebuie sa fie
grupa pregătitoare pentru intrarea în NATO. Condiţiile Ucrainei, Georgiei şi R. Moldova,
pentru intrarea în UE lasă mult de dorit dar, în ce priveşte NATO, acestea sunt ceva mai
favorabile. Pentru realizarea unui asemenea program este nevoie ca, în primul rând,
conţinutul GUUAM sa fie completat cu componenta politico-militară, iar în al doilea
rând, să se pună capăt "conflictelor îngheţate". Este strict necesară de asemenea,
consolidarea şi dezvoltarea în continuare a proiectelor ce ţin de infrastructura
transportului de energie. Cu acelaşi succes, membre GUUAM ar putea deveni Polonia şi
Turcia, care joacă un rol important în sistemul euroatlantic de securitate.
Pentru a-şi îndeplini vocaţia regională, România are nevoie de Republica
Moldova. Aceasta mai are de depăşit un obstacol, şi anume faptul că în Constituţie este
stipulată neutralitatea statului. Bineînţeles, că acest statut nu este recunoscut de ONU si,
prin urmare, nu putem vorbi despre el în deplinul înţeles al cuvântului. În acelaşi timp,
acest articol din legea fundamentală constituie frâna în calea spre integrarea în NATO,
52
Informaţii suplimentare pe site la http://www.stabilitaetspakt-soe.de/ron/despre_pactul_de_stabilitate/
–
CAUCAZ
fără de care Uniunea Europeană rămâne un vis irealizabil. Articolul a fost inclus în
Constituţie la momentul adoptării acesteia, la 29 iulie 1994.53 Pe atunci o asemenea
prevedere era absolut necesară, pentru a nu-i permite Rusiei să-şi permanentizeze juridic
provizoratul militar, precum îi e obiceiul, în Republica Moldova. Astăzi, când ţara nu mai
este un protectorat rusesc, independenţa reală devenind un obiectiv vital, articolul privind
neutralitatea nu-si mai are sensul. Iată de ce el trebuie exclus şi imediat sa se treacă la
reforma accelerată în domeniile militar şi cel al securităţii. În afară celui mai performant
bloc de pe planeta, R. Moldova nu are viitor. Interesul Rusiei faţă de Basarabia şi
Transnistria este prea mare, de-a lungul întregii istorii, pentru garantarea securităţii
acestui teritoriu altfel decât făcând parte din NATO.
Pentru R. Moldova, ca şi pentru Georgia şi Ucraina, colaborarea cu NATO va fi
reciproc avantajoasă: Alianţa îşi va putea plasa fără impedimente bazele sale mobile pe
teritoriul Transnistriei, Crimeei şi Abhaziei. România şi R. Moldova trebuie să-şi
construiască astfel relaţiile încât să fie apropiate la maxim una de altă. O anumită
asemănare în această abordare există în relaţiile polono-ucrainene: dacă relaţiile dintre
Ucraina şi Rusia se întemeiază pe o interdependenţă economică şi energetică restrânsă, în
cazul Kievului şi al Varşoviei are loc iniţierea unui parteneriat militaro-strategic de
perspectivă. Similar, activizarea colaborării militaro-strategice între România şi R.
Moldova constituie un imperativ al relaţiilor bilaterale.
Abordând aspectul practic al intrării în Blocul Atlanticului de Nord pentru tinerele
state care tind să scape definitiv de influenţa Rusă, e cazul să menţionăm necesitatea
consolidării pe plan intern a partidelor şi formaţiunilor social-politice în jurul acestei idei.
De asemenea, trebuie sa se conştientizeze încă un lucru: perspectivele euroatlantice ale
Georgiei, Ucrainei şi R. Moldova depind, nu în ultima instanţă, de cât de rapid vor fi în
stare aceste ţări să-i asigure Occidentului căi de transport spre sursele alternative de
energie, ţinându-se cont de încă un aspect greu de neglijat şi anume că în perspectiva,
rezervorul caspic va constitui un procent important din totalul resurselor importate de
UE.
Intrarea Georgiei, Ucrainei şi R. Moldova în NATO va semnifica succesul rolului
deţinut de România în regiune, dar şi al proiectului GUUAM. În general însă, aderând la
proiectele strategice americane de reformare a periferiei globale, se constituie treptat
inima « Europei Ţinere », care să întrunească Centrul şi Estul continentului. Acest trio în
viitorul apropiat, poate să devină motorul relaţiilor transatlantice. Centru autentic al
acestui miez de nucă tare poate deveni România. În persoana acestor ţări America îşi face
parteneri capabili să contribuie la relansarea relaţiilor dintre ea şi Europa la un nivel
calitativ nou. Toate ţările din regiunea Mării Negre capătă şansa să devină jucători
influenţi şi activi în zonă, cu toate consecinţele de ordin preferenţial şi de ascensiune pe
scara ierarhica a relaţiilor internaţionale.
Realizarea proiectului GUUAM nu înseamnă neapărat şi anularea altor iniţiative
regionale, cum ar fi Pactul de Stabilitate pentru Regiunea Mării Negre, Pactul de
Stabilitate pentru Caucaz, etc.
53
CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA. 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1 din
12.08.1994
–
CAUCAZ
5.3 ROLUL MILITAR AL ROMÂNIEI ÎN CONFLICTELE DIN ZONA MĂRII

NEGRE
Şi din punct de vedere militar zona Mării Negre are aspecte interesante, în care
România se poate distinge.
Complexitatea aspectelor militare sau a problemelor care ţin de sfera militară în
regiunea Mării Negre transformă orice tentativă de aprofundare a acestora într-o
adevărată aventură, argumentele ştiinţifice devenind astfel, pure speculaţii. Poate că
tocmai din acest motiv demersurile de acest gen sunt atât de atrăgătoare. Se spune că
argumentele de ordin militar ar trebui invocate în cadrul politicii externe numai în ultima
instanţa. Consideraţia este valabilă şi pentru politica internă, deopotrivă.
Statisticile referitoare la cheltuielile militare la nivel internaţional indică faptul că
statele lumii alocă bugetelor militare aproximativ 162 de dolari pe cap de locuitor,
respectiv 2,6% din PIB. în perioada 1990-2001 s-au evidenţiat două tendinţe. Cheltuielile
militare au scăzut în perioada 1990-1998 şi au crescut în perioada 1998-2001. 54 în
regiunea Mării Negre, numai Federaţia Rusă (4.,3%) şi Turcia (4,9%) aloca peste 4% din
PIB pentru domeniul apărării. Statisticile referitoare la Ucraina fie nu au fost date
publicitătii, fie nu sunt verosimile.
Aşadar, nu se pune problema dacă forţele militare vor juca un rol important în
relaţiile interstatale, ci a modului în care acestea vor trebui să îşi îndeplinească rolul,
având în vedere schimbările interesante în rândul "liderilor locali" din regiunea Mării
Negre.
Poziţionarea strategică a Mării Negre - între Europa, Asia şi Orientul Mijlociu -
face ca regiunea să fie deosebit de vulnerabilă în faţa ameninţărilor asimetrice. Statele din
regiune şi cele din imediata apropiere trebuie sa îşi păstreze vigilenţa în faţa unor
fenomene care capătă amploare, cum ar fi terorismul, traficul de droguri şi de fiinţe
umane, contrabanda cu armament şi proliferarea armelor de distrugere în masă. În
domeniul apărării, riscurile provin din două direcţii: conflictele latente existente şi
grupările armate necontrolate din anumite regiuni ex-sovietice.
Ce se întâmplă, de fapt, din punct de vedere militar, în Marea Neagră? În primul
rând, Marea Neagră este o zonă de conflicte îngheţate. În nordul Mării Negre, începând
de foarte aproape de frontiera româneasca cu Moldova sunt câteva conflicte îngheţate sau
unele active, dar toate foarte periculoase şi continuu intr-o acumulare de energii negative.
Vorbim de Transnistria, de Osetia, de Nagorno-Karabah, de Abhazia. Toate sunt apropiate
de frontiera noastră de est, de răsărit. Toate sunt cu impact asupra evoluţiei viitoare a
României. Dacă în nordul Mării Negre avem patru conflicte îngheţate, din care conflictul
transnistrean este cel mai apropiat de frontiera României, Marea Neagră şi zona
acvatoriului Mării Negre sunt afectate de acţiuni şi activităţi care periclitează securitatea
naţională a României şi periclitează securitatea altor state europene.
54
Fenomenul s-a accentuat 2002-2004, cheltuielile crescând cu 6% anual. Evident, Statele Unite au avut o
contribuţie majoră la aceste cifre, fondurile alocate apărării de Administraţia de la Washington reprezentând
aproximativ 47% din cifrele înregistrate la nivel mondial. Europa Centrala şi de Est a suplimentat cu 22%
bugetul apărării în perioada 1995-2004, clasându-se, astfel, pe poziţia nouă în lume. V. CIA World
Factbook la www.cia.gov.com
–
CAUCAZ
În ce priveşte Cecenia, trupele ruseşti au pătruns în regiune la sfârşitul anului

1994 pentru a împiedica separarea de Federaţia Rusă. Separatiştii erau conduşi de Djokar
Dudaev, fost pilot în cadrul Forţelor de Aviaţie Strategice ale fostei URSS. După doi ani
de război, care a costat multe vieţi şi a provocat strămutarea a peste 500.000 de persoane,
a fost semnat un acord de pace care prevedea, printre altele, amânarea, pe o perioadă de
cinci ani, a pretenţiilor cecene de obţinere a independentei. În pofida semnării acestui
acord, confruntările dintre trupele ruseşti şi grupările separatiste au continuat. în 1999,
armata Rusă a realizat o incursiune în Cecenia pentru a-i înfrânge şi dezarma pe rebeli.
Bilanţul victimelor nu este cunoscut cu exactitate. Potrivit unor estimări, peste 6000 de
militari ruşi şi aproximativ 10.000 de rebeli, printre care şi mulţi civili, şi-au pierdut
viata. Mulţi civili au murit în timpul bombardamentelor asupra Capitalei, Groznîi. La
rândul lor, atacurile teroriste ale militanţilor ceceni, concepute ca o replică la intervenţia
rusească, au provocat victime pe teritoriul Federaţiei Ruse. Actualul lider de la Kremlin a
respins orice posibilitate de dialog cu rebelii, aşadar confruntările continuă şi în prezent.
Cecenia este deosebit de importantă, din punct de vedere strategic, pentru Rusia,
deoarece concentrează principalele rute din centrul Federaţiei către Marea Neagră şi
Marea Caspică, fiind tranzitată, de asemenea, de conductele de petrol şi gaze naturale din
Kazahstan şi Azerbaidjan. Prin Cecenia, Rusia poate controla Caucazul de sud si Asia
Centrală.
În ce priveşte Daghestanul, în a doua jumătate a anului 1999, extremiştii islamişti
din Cecenia au realizat incursiuni în republica Daghestan din cadrul Federaţiei Ruse, în
nord-estul Ceceniei, pentru a crea un stat islamic independent. Unele surse au dezvăluit
ca armamentul şi fondurile necesare acţiunilor ar fi oferite de Osama bin Laden. Forţele
loiale lui Shamil Basaev, fost prim-ministru al Ceceniei şi lider al mişcărilor din
Daghestan, a continuat lupta împotriva trupelor ruseşti. Printre cei aproximativ 7000 de
combatanţi aflaţi sub comanda lui Basaev se aflau mercenari din fosta Iugoslavie, Turcia
şi Afganistan. În comparaţie cu Cecenia, unde populaţia, deşi majoritar musulmană este
mult mai omogenă, Daghestanul este un amestec de peste 30 de grupuri etnice, adeseori
aflate în conflict. 55
Considerată drept o posibilă cale de acces la petrolul caucazian, Georgia este încă
afectată de conflicte, în pofida reformelor economice şi instituţionale, inclusiv a reformei
armatei, începută de preşedintele Şevardnadze. Prezenţa militară străină în regiune nu
face decât să complice situaţia deja existentă. Federaţia Rusă a solicitat extinderea cu 15
ani a termenului de retragere a trupelor staţionate în cadrul bazelor de la Adjaria,
Akhalkalaki şi Javakhetia. Principala cauza a problemelor existente la graniţa georgiană o
reprezintă distribuţia etnică deosebit de interesantă, Abhazia reunind un număr mare de
etnici ruşi. Guvernul georgian nu are nici un control asupra Abhaziei sau a celorlalte
regiuni ale ţării. Osetia de Sud şi Adjaria sunt regiuni autonome. Cu toate acestea, statutul
acestora este incert. Tentativele de asasinare a preşedintelui Şevardnadze de către
gruparea paramilitară Mkhedrion în 1995, şi de către colonelul Akaki Eliava 56 în 1998
demonstrează cât de volatilă este, de fapt, situaţia din regiune. Tensiunile interetnice au
55
John Laughland, Gaining control of Russian Oil. Washington's efforts to depose Vladimir Putin and gain
control of Russian Oil , © Copyright 2005 GlobalResearch.ca, la http://www.globalresearch.ca/index.php?
context=viewArticle&code=LAU20041025&articleId=556
56
O biografie a colonelului la Mark Irkali, Sobaka Dossier: Colonel Akaki Eliava, la
www.diacritica.com/sobaka/dossier/eliava.html
–
CAUCAZ
izbucnit în iulie 1992, când Sovietul Suprem din Abhazia a proclamat independenta
regiunii faţă de Georgia. Confruntările care au urmat între separatişti şi Garda Naţională
georgiană au provocat sute de victime şi mii de refugiaţi. în 1993, separatiştii au preluat,
în cele din urma, controlul asupra Abhaziei. Pentru a stabiliza situaţia din regiune a fost
necesară prezenţa observatorilor ONU. Activitatea acestora este îngreunată de minele
anti-personal şi prezenţa forţelor de gherilă. Partizanii şi grupurile separatiste dispun, de
asemenea, de o influenţă importantă în zonă. Sub conducerea lui Aslan Abasidze,
regiunea autonomă Adjaria şi-a câştigat un renume trist din cauza dezordinii interne şi
unei rate crescute a criminalităţii. Autorităţile georgiene au evitat o abordare directă a
abuzurilor din regiune deoarece nu le-a plăcut ideea unei manifestări fătişe a fenomenului
separatist.57
Regiune autonomă din 1922, Osetia nu a reuşit să obţină autonomia în 1990,
aceasta fiindu-i recunoscută doi ani mai târziu de către preşedintele georgian de la acea
vreme, Sviad Gamsakhurdia. Deşi forţele militare georgiene şi ruseşti sunt încă prezente
în regiune, înăbuşirea tensiunilor ameninţă să se transforme în conflicte violente.
Separatiştii sunt ajutaţi de mercenari. Numărul forţelor de menţinere a păcii
ruseşti trimise în Transcaucaz în 1993, a scăzut la 8500 în 1996. În baza unui acord cu
OSCE, semnat în 1999 la Istanbul, bazele militare ruseşti de la Batumi şi Akhalkalaki ar
fi trebuit evacuate, dar acest lucru nu s-a întâmplat. 58 Forţele de menţinere a păcii ruseşti
acţionează în colaborare cu observatorii ONU. În pofida negocierilor care durează de ani,
încă nu s-a ajuns la o soluţionare a situaţiei din regiune. Se pare ca SUA, alături de
Franţa, Marea Britanie, Germania şi Rusia, continuă să încurajeze negocierile. Misiunea
ONU în Georgia, UNOMIG, încearcă din răsputeri să restabilească încrederea în rândul
parţilor implicate.
Rezultatele acestor conflicte descrise pe scurt sunt următoarele: victime în rândul
civililor; în vreme ce puterea unor anumite state din regiune se erodează, confruntările
militare în rândul grupurilor etnice sau religioase escaladează; s-a dezvăluit că scopurile
conflictelor sunt mai puţin de ordin militar, fiind orientate în favoarea comunităţilor
locale de tip mafiot; o creştere a comerţului cu arme uşoare la nivel internaţional; o
creştere a riscului de a folosi (in special pentru comiterea de atacuri teroriste) substanţe
chimice, biologice şi radioactive.
În ce priveşte România, ceea ce ar trebui făcut ţine de găsirea unui răspuns la
următoarea întrebare: "Cu ce tip de adversar ne-am putea confrunta în regiunea Mării
Negre?". Cel puţin am identificat trăsăturile unui astfel de adversar.
Lista poate continua:
a. Este un adversar non-statal, aşadar nu reprezintă voinţa politică a unui guvern
legitim. Nu putem exclude faptul că ar putea încerca, prin intermediul tacticilor
personale, să atragă de partea sa intervenţia unor forţe militare permanente, aparţinând
unui alt stat.
b. Liderii ostili cunosc modul de operare caracteristic armatelor permanente, de
vreme ce mulţi dintre aceştia au fost ei înşişi cadre militare.
57
Cu toate acestea, conflictele au izbucnit în 2004, când generalul Roman Dumbadze a declarat ca nu se va
mai supune ordinelor de la Tbilisi şi ca unica autoritate pe care o recunoştea era preşedintele Abaşidze. în
consecinţă, au existat confruntări violente între forţele guvernamentale georgiene şi cele ale generalului
rebel.
58
În mai 2005, Federaţia Rusă a obţinut o prelungire a termenului pana în 2008.
–
CAUCAZ
c. În general, posibilul adversar urmăreşte scopuri separatiste, aşadar discursurile

sale abordează, de obicei, problematici naţionaliste sau etnice.
d. Nu cunoaşte sau pur şi simplu ignora Legea Conflictelor Armate 59, ghidându-se
după dictonul "scopul scuza mijloacele". Însă ştie că acţiunile adversarului său respectă
Legea Conflictelor Armate.
e. Cunoaşte foarte bine puterea mass-media şi se foloseşte, adeseori, de acestea în
interes personal.
f. Armamentul şi echipamentul militar nu par să constituie o problemă, chiar dacă
reputaţia furnizorilor este, mai degrabă îndoielnică. Este deosebit de inventiv şi
improvizează cu ingeniozitate. Unii dintre adversari dispun de arme biologice letale,
aşadar ne putem aştepta la atacuri sinucigaşe.
g. Este în stare de orice când vine vorba de resurse financiare şi poate dispune
chiar de venituri licite.
h. Acţiunile sale sunt dificil de prevăzut, în contextul absenţei comunicării şi a
documentelor scrise.
i. Religia poate reprezenta o motivaţie foarte puternică.
Regiunea Mării Negre, în diversitatea sa economică, culturală şi etnică, este un
mediu propice "creativităţii" militare. Considerăm că experienţa naţională nu ar putea fi
extrapolată şi aplicată. În consecinţă, ar putea fi deosebit de dificil sa "învăţam" din
experienţa altora. Puţini vor cunoaşte detaliile soluţiilor "meşteşugite" propuse de diferite
armate permanente, astfel încât sa tragă concluzii pertinente în urma "lecţiilor invăţate".
Datorită circumstanţelor specifice confruntării cu un adversar asimetric care nu
citeşte despre arta militară şi ignoră existenţa acesteia, care trebuie să improvizeze pentru
a-şi atinge obiectivele, va trebui probabil să se regândească sistemul strategic de
securitate. Noua generaţie ar trebui să fie capabilă să se bazeze mai mult pe
adaptabilitatea sa - şi nu neapărat pe experienţa sa - pentru a se acomoda cu diversitatea
de lucruri noi şi ciudate, în cel mai scurt timp posibil şi în situaţii tensionate.
Se pare că nevoia de a folosi trupele militare la stabilirea şi menţinerea ordinii în
diferite puncte "fierbinţi" ale regiunii conferă acestora caracteristici poliţieneşti, trupele
militare fiind transformate, astfel, în forţe de politie pentru "uz extern".
În aceste condiţii, ar trebui consolidate legăturile cu Ministerele de Interne ale
zonei Mării Negre; intensificarea cooperării cu acestea se va dovedi în avantajul
României atunci când se va confrunta cu situaţii în care va trebui să desfăşoare operaţiuni
în colaborare cu forţele de politie, împotriva unor adversari non-statali.
Ambiţia României este de a deveni unul dintre braţele armate ale NATO,
« reutilate » şi « globalizate ». România s-a manifestat deja în acest sens, acordând unele
facilităţi operaţiunii « Forţa Aliată » în războiul din Kosovo şi Afganistan. România
începe să îşi îndeplinească obiective esenţiale de politică externă, pe teatre de luptă
continentale, cu arma în mână.60
59
Legea nr. 111 din 13 martie 2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la
Roma la 17 iulie 1998
60
În vara lui 2002 România a trimis un batalion pe lângă forţele americane care luptau împotriva talibanilor
în Afganistan. în martie 2003, tergiversarea Turciei de a servi ca bază de aprovizionare pentru
bombardierele americane au făcut deja din Constanţa o bază de sprijin logistic pentru forţele aliate din Irak.
Aproape 4000 de militari americani au fost desfăşuraţi în baza de la Mihail Kogălniceanu. Bucureştiul a
primit contrapartide financiare: circa 50 milioane de dolari, parţial sub forma de împrumuturi, destinate în
principal modernizării armatei. Actualmente, România participă la forţa multinaţionala ce ii asista pe
–
CAUCAZ
Cel mai previzibil lucru este imprevizibilul fenomenului militar în regiunea Mării
Negre. Pentru România, cel mai previzibil lucru este integrarea sa în structurile NATO şi
obţinerea capacităţilor necesare combaterii acestor pericole, înaintea celorlalţi doritori de
aderarea la NATO. Sprijinul militar şi asistenţă oferite unui stat din regiune, din raţiuni de
securitate, contribuie la securitatea altui stat deoarece, odată transformate în conflict şi
nerezolvate în mod adecvat şi cu promptitudine, situaţiile de criză se pot răsfrânge cu
uşurinţă în afară graniţelor.61
americani în Irak. România se ambiţionează sa joace un rol de articulaţie intre structurile euro-atlantice şi
spaţiul euroasiatic. Preşedintele Băsescu a propus Alianţei extinderea la Marea Neagră a operaţiunii Active
Endeavour, ce controlează marile culoare de navigaţie din estul Mediteranei. V. „Marea Neagra – zona
cheie pentru securitatea Europei”, în ROMÂNIA LIBERĂ, 29.12.2005, articol preluat din „Le Figaro”.
61
Mircea Savu, Aspecte militare din regiunea Marii Negre, în ZIUA, 03.12.2005
–
CAUCAZ

Tendintele Geopolitice Geoeconomice Si G

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tendintele Geopolitice Geoeconomice Si G

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RELAŢILE ROMÂNIEI CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD.

1. PROBLEMATICA MĂRII NEGRE DUPĂ “RĂZBOIUL RECE”

De-a lungul secolelor, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic şi

comunicaţie au fost întrerupte, a fost în timpul diviziunii de 50 de ani a războiului rece,

De asemenea, putem vorbi de existenţa unui continuum între zonele Mediteranei

poziţia geografică specială, la intersecţia a trei zone geo-politice şi geo-strategice

Ghiumri, Azerbaidjan-Gabala), ca o metodă complementară de implementare a

1.1 PRINCIPALELE DIRECŢII DE ACŢIUNE ÎN REGIUNE

Principalii actori naţionali ai complexului economic şi de securitate al Mării

Statelor Unite în Transcaucazia şi Asia Centrală")

manifestă o persistentă influenţă vest-europeană (germană şi poloneză); o importantă

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE – 94

formeze o armată complementară forţelor NATO şi să menţină sub control focarele

1.2 TENDINŢE ÎN REGIUNE

1.2.1 TENDINŢE GEOPOLITICE

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE – 95

1.2.2 TENDINŢE GEOECONOMICE

Din punct de vedere al teoriei relaţiilor internaţionale, pentru a beneficia de

să respecte regulile UE şi să-şi liberalizeze propria piaţă energetică; necesitatea

1.2.3 TENDINŢE GEOSTRATEGICE

Din punct de vedere geostrategic, de o parte şi de altă a Mării Negre, zona

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE – 98

moderne (Germania, Rusia, Marea Britanie şi Franţa) şi între superputerile postbelice

2. VULNERABILITĂŢILE ŞI RISCURILE ZONEI MĂRII NEGRE

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE – 99

Europa se află într-o perioadă plină de provocări derivate nu numai din

2.1 VULNERABILITĂŢI ALE REGIUNII

Principala vulnerabilitate29 a regiunii este constituită de diferenţele dintre ţările ce

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 100

2.2 RISCURI LA ADRESA SECURITĂŢII REGIONALE

Pornind de la premisa că riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 101

dacă se va ajunge în situaţia în care destrămarea Afganistanului să conducă la

2.3 PREVENIREA RISCURILOR LA ADRESA SECURITĂŢII REGIONALE

În ansamblu, perspectivele securităţii zonei Mării Negre, Caucaz şi Balcani sunt

3. VIITORUL SECURITĂŢII REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 104

Pornind de la securitatea individului uman şi trecând apoi la cea a grupurilor,

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 105

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 106

4. DELIMITAREA SPAŢIALĂ A CONCEPTULUI „REGIUNEA MĂRII NEGRE

4.1 „REGIUNEA MĂRII NEGRE EXTINSE”39

Reuşita Uniunii Europene de integrare a noi state, împreună cu înglobarea

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 107

4.1.1 DEFINIRE, DELIMITARE

Din păcate, nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii

4.1.2 IMPORTANŢA PENTRU ACTORII REGIUNII

În procesul de redefinire a Europei şi de transformare a Alianţei Nord-Atlantice,

zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei

4.2 IDENTITATEA REGIONALĂ MAREA NEAGRĂ – CAUCAZUL DE SUD

Privitor la identitatea regională Marea Neagră-Caucazul de Sud, Rouben

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 109

cadrul Consiliului NATO-Rusia şi Comitetului NATO-Ucraina, cooperarea în cadrul PfP

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE 110

OCEMN trebuie să continue promovarea formulei sale regionale pentru a nu se

5. “MODELUL ROMÂNIA” ÎN ZONA MĂRII NEGRE

TENDINŢELE GEOPOLITICE, GEOECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE REGIONALE ÎN ZONA MĂRII NEGRE –111

5.1 ROMÂNIA INTRE VIZIUNEA UE ŞI CEA A SUA ASUPRA MĂRII

România are ca obiective esenţiale de politică externă integrarea europeană şi

Politica externă europeană:

Politica externă europeană se referă la relaţiile Uniunii Europene cu ţările

La acestea se adaugă principiul potrivit căruia consolidarea securităţii trebuie

Strategia de securitate americană: