Legislaţia şi formarea în România

Suportul legislativ este foarte important pentru buna desfăşurare a procesului de formare.
Practic, nici o activitate de formare nu se poate desfăşura dacă nu se cunoaşte legislaţia în
vigoare
Constituţia recunoaşte în art.32 că formarea profesională este un drept, dar şi o obligaţie a
salariaţilor .
Codul Muncii precizează relativ la pregătirea profesională în art. 188 obiectivele
formării profesionale, formele acesteia, şi obligaţiile legale ale angajatorului şi angajatului.
Articolul 198 din Codul Muncii stipulează formele de contracte speciale de formare
profesională (contractul de calificare profesională şi contractul de adaptare profesională) şi
reglementări privind contractul de ucenicie.
Apropiata intrare în Uniunea Europeana va aduce în prin plan o formă legislativă mult mai
laborioasă care se referă la detaliu în materie de formare.
În Uniunea Europeană s-au adoptat acte prin care statele membre şi-au asumat obligaţia de
a lua măsuri pentru asigurarea de condiţii concrete în ceea ce priveşte formarea profesională a
salariaţilor, consiliere şi orientare profesională, pentru apropierea progresivă a nivelurilor de
pregătire, recunoaşterea reciprocă a pregătirii profesionale şi pentru adoptarea unor politici
comune în domeniul larg al pregătirii profesionale.
Jurisprudenţa recentă din ţările Uniunii Europene prevede că prevede că angajatorul are
obligaţia de a forma salariaţii care urmează să fie mutaţi pe un alt post de muncă. Angajatorul nu
poate concedia salariaţi pentru motivul insuficienţei profesionale dacă aceştia nu au urmat
anterior un stagiu de formare sau dacă formarea primită a fost insuficientă.
Exemplu: Art L. 950-1 din codul muncii francez:
„Orice întreprindere, indiferent care este mărimea sau structura sa, poate să
pună în aplicare acţiuni de formare sau de bilanţ al competenţelor. Aceste acţiuni de
formare sau de bilanţ la competenţelor sunt girate într-un cadru juridic şi
administrativ particular: întreprinderile au obligaţia de a consacra în fiecare an un
număr de cheltuieli finanţării formării profesionale continue. Ţinând cont de regulile
relative , întreprinderile girează acţiuni de formare sau de bilanţ al competenţelor în
cadrul unui plan de „formare” al întreprinderii”

În spiritul aceloraşi prevederi, oricare ar fi modalităţile de punere în aplicare de formare(

întreprinderi cu cel puţin 10 salariaţi, întreprinderi cu mai mult de 10 salariaţi), ele se înscriu
întotdeauna în mersul normal al întreprinderii şi se derulează sub autoritatea angajatorului.
Introducerea de noi tehnologii poate în mod egal să genereze o obligaţie de formare.
Angajatorul trebuie să propună o formare corectă şi un timp de formare suficient a salariaţilor săi
în scopul de a le permite de a se adapta la noile tehnologii sau la noile funcţii. Concedierea unui
salariat al cărui post de muncă a evoluat, fără a i se propune nici un mijloc de formare
profesională sau stagiu de perfecţionare, nu are nici o bază juridică
Redăm, în continuare, principalele documente legislative existente în România:

 Legea nr. 2/1971 se referă la îmbogăţirea sistematică a cunoştinţelor

profesionale, aprofundarea unui anumit domeniu al specializării de bază,
însuşirea noilor realizări ale ştiinţei tehnicii şi culturii din domeniu respectic sau
din domenii înrudite.
 Hotărârea Guvernului nr. 360 din 1990 se referră la calificarea muncitorilor în
unităţile de stat
 Legea nr. 1/1991, republicată în 1994, se referă la organizarea de cursuri de de
calificare şi recalificare pentru şomeri. Aceste cursuri sunt organizate de către
direcţiile de muncă şi protecţie socială Legea 1 din 1991 prevede obligativitatea
încheierii unui angajament între persoana ce urmează cursul de
calificare(recalificare) şi direcţia de muncă prin care cel în cauză se obligă să
restituie ajutorul primit pe durata cursurilor, precum şi cheltuielile de
şcolarizare, dacă va refuza fără motive temeinice să se încadreze în unitatea
respecticvă.
 Hotărârea Guvernului nr. 288 din 1991, republicată în 1996 a stabilit
modalitatea de calificare, de recalificare şi de perfecţionare a pregătirii
profesionale a şomerilor.
 Legea invăţământului nr. 84 din 1995 republicată. Această lege stabileşte că
nomenclatorul specializărilor şi al grupelor de specializări se stabileşte de către
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, împreună cu Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale. Pentru realizarea acestui nomenclator se consultă Consiliul
Naţional de Evaluare Academică.
 În conformitate cu articolul 3 din Legea nr. 2 din 1971 şi cu articolele 133 –136
din Legea 84 din 1995, formele de realizare a perfecţionării pregfătirii
profesionale sunt: instruirea la locul de muncă; cursuri organizate de unitateda
de origine, în altă unitate sau în centre de perfecţionare a pregătirii cadrelor;
programe personale de perfecţionare, cu verificarea periodică a cunoştinţelor;
stagii de practică şi de specializare în unitatea proprie sau în alte unităţi din ţară
sau din străinătate, studii post-universitare de specializare; studii
postuniversitare de perfecţionare; studii aprofundate(postuniversitare) studii de
masterat(postuniversitare, studii masterale; studii doctorale; studii post
doctorale.
 Studii aprofundate durează între două şi trei semestre şi se fac în domeniul de
specializare a diplomei de finalizare a studiilor universitare de lungă durată. Se
încheie cu o disertaţie;
 Studiile de masterat durează între două şi patru semenstre şi acoperă mai multe
domeni de specialitate. Ele au rolul de extindere a competenţelor profesionale.
Pot fi urmate de absolvenţii cu diplomă obţinută la finalizarea studiilor
universitare de lungă durată, indiferent de profil sau de specializare. Masteratul
se încheie cu susţinerea unei disertaţii. Absolveenţii primesc diplomă de master.
 Studiile potuniversitare de specializare pot fi urmate de absolvenţii cu diplomă
obţinută la finalizarea studiilor de lungă durată. Admiterea se face la cererea
cursanţilor. Durata studiilor, programele analitice şi modalitatea de finalizare se
aprobă de senatele universitare. Absolvenţilor li se eliberează o diplomă de
studii postuniversitare de specializare.
 Studile post universitare de perfecţionare pot fi urmate pot fi urmate de
absolvenţi cu diplomă obţinută la terminarea studilor de lungă sau de scurtă
durată. Durata studiilor, programele analitice şi modalitatea de finalizare se
aprobă de senatele universitare. Absolvenţii primesc certificate de absolvire
 Studiile doctorale sunt forme superioare de învăţământ şi de cercetare. Pot
participa doar absolvenţii cu diplomăai învăţământului universitar de lungă
durată. Are forme de zi şi de fără frecvenţă. Studile doctorale trebuie să fie
organizate doar în instituţile aprobate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării la
propunerea Consiliului Naţional de Atestare a titlurilor, Diplomelor şi
Certificatelor Universitare. Se încheie cu o teză susţinută public şi evaluată de
către o comisie de specialişti. Titlul ştiinţţific se acordă de către instituţia
organizatoare de doctorat, pe baza ordinului ministrului educaţiei
 Studiile postdoctorale sunt organizate de către universităţi(uneori în cotutelă),
centre de excelenţă şi institute de cerecetare, având drept scop realizarea
anumitor studii şi cercetări ştiinţifice fundamentale sau aplicative.
 Hotârârea Guvernului 30/1998 stabileşte titulatura specialiştilor pregătiţi în
învăţământul de lungă durată şi de scurtă durată
 Ordonanţa guvernamentală nr. 59/2000 se referă la managementul calităţii în
învăţământul superior;
 Ordonanţa guvernamentală 73/ 2000 se referă la organizarea studilor complet în
limbi străine;
 Ordonanţa guvernamentală 129/2000 se referă la formarea profesională a
adulţilor;
 Ordonanţa guvernamentală 143/2000 se referă la organizarea studiilolr master în
România