CURS ID - 2018 - Dr. Mediului

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
Anul II, semestrul II
Lector univ. dr. Mihaela PAUL
2018
1
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
2
CUPRINS
Bibliografie (de elaborare a cursului):
1. Simona-Maya Teodoroiu, „Dreptul mediului şi dezvoltării durabile”, Ed.Universul

Juridic, Buc., 2009
2. Mircea DUŢU, „Dreptul mediului”, Ed.CH Beck, Buc., 2007 (şi ediţiile ulterioare)
3. Simona-Maya TEODOROIU, „Răspunderea civilă pentru dauna ecologică”,
Ed.Lumina Lex, Buc., 2003
4. Alexandre KISS, Jean Pierre Beurier, „Droit international de l’environnement”, Paris,
Pedone, 2000
5. Al GORE, „Un adevăr incomod”, Ed. RAO, Buc., 2007
6. Ion ILIESCU, „Pentru dezvoltare durabilă”, Ed.Semne, Buc., 2005, 2007
7. Sandrine MALJEAN-DUBOIS, “Quel droit pour l’environnement?”, Hachette
Superieur, Paris, 2008
8. Michel PRIEUR, „Droit de l’environnement”, Dalloz-Sirey, Paris, 2003, a 5-a ediţie
9. Simona-Maya TEODOROIU, „Noi valenţe ale aplicării principiului precauţiei în
dreptul comunitar al mediului”, în vol.”Integrarea europeană şi dreptul românesc”,
publicat de Inst.de Cercet.Juridice „Andrei Rădulescu” al Academiei Române,
Ed.Tempus, 2006
10. S.M.TEODOROIU, „Noi aspecte privind regimul juridic al gestiunii deşeurilor la nivel
comunitar european”, p.I şi p.a II-a, Rev.Studii de Drept Românesc, nr.1-2/2007, 1-
2/2008, Ed.Academiei, 2007 şi 2008
11. S.M.TEODOROIU, „Schimbările climatice. Legislaţia recentă şi jurisprudenţa la nivel
european şi naţional” (în volumul „Dreptul românesc în contextul exigenţelor
europene”, sub egida Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române),
Ed.Hamangiu, Buc., 2010.
12. S.M.TEODOROIU, „Instrumente juridice pentru protecţia mediului. O perspectivă
europeană”, în vol.”Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea
Europeană”, sub egida Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române,
Ed.Universul Juridic, Buc., 2011.
3
INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază în anul II semestrul II şi vizează

dobândirea de competenţe arpofundate în domeniul dreptului mediului.
După ce vei studia modulul, vei dobândi competenţe generale privind noțiunile
fundamentale de drept al mediului, folositoare pentru formarea ta profesională,
având o aplicabilitate largă în profesia viitoare – de la funcționar public de
specialitate, până la avocat, consilier juridic, membru al organismelor cu
activitate jurisdicțională.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 înțelegerea și explicarea nțiunilor fundamentale de dreptul mediului;

 cunoașterea, înțelegerea și utilizarea conceptelor, teoriilor,
principiilor specifice dreptului mediului;
 înțelegerea și interpretarea normelor juridice de dreptul mediului și
implicarea actorilor societății civile în luarea deciziilor privind mediul
înconjurător;
 cunoașterea celor mai importante aspecte referitoare la actele juridice
de mediu, legislația și jurisprudența aferentă, rolul instanțelor
judecătorești și organelor administrației publice în materie;
 cunoașterea principalelor teorii dezvoltate și doctrină și a problemelor
controversate soluționate de jurisprudență în legătură cu diferitele
aspecte ale instituțiilor juridice din sfera dreptului mediului.
Conţinutul este structurat în următoarele teme de învăţare:
TEMA NR.1 - „Noțiuni introductive și trăsăturile definitorii ale dreptului

mediului”, vei dobândi capacitatea să știi care sunt noțiunile specifice dreptului
mediului, dar și caracterele normelor juridice de drept al mediului.
TEMA NR. 2 - „Funcțiile și izvoarele dreptului mediului ”.
TEMA NR 3 - „Principiile generale ale protecției mediului și aplicarea lor pe

plan intern și internațional”.
TEMA NR. 4 - „Raportul dintre dreptul la un mediu sănătos și echilibrat și

celelalte drepturi fundamentale ale omului”.
TEMA NR. 5 - „Instituțiile dreptului mediului. Autoritatea Națională pentru

Protecția Mediului ca instituție a dreptului mediului”.
TEMA NR. 6 - „Principalele reglementări, pe plan intern și internațional

privind protecția și conservarea mediului în contextual asigurării dezvoltării
durabile”.
4
TEMA NR. 7 - „Protecția juridică a atmosferei”.
TEMA NR. 8 - „Protecția juridică a apei și a ecosistemelor acvatice”.
TEMA NR. 9 - „Protecția juridică a solului și subsolului”.
TEMA NR.10 - „Răspunderea civilă pentru prejudiciile ecologice”.
TEMA NR. 11 - „Răspunderea contravențională și penală în materie de

mediu”.
TEMA NR. 12 - „Protecția sectorială a mediului în România”.
Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

 Citeşti modulul cu maximă atenţie.
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat.
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse.
 Realizezi evaluarea finală, alegându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris.
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat
anumite secvenţe.
 În caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg exercițiul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, vei rezolva două lucrări de verificare pe care
le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare.
Vei răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
resurse bibliografice suplimentare.
Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să dovedești însușirea competenţelor
și deprinderea abilităților.
Voi urmări claritatea în gândire și exprimare, de modul de prezentare a
rezultatului şi de promptitudinea răspunsului.
Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare.
5
TEMA NR. 1 - Noțiuni introductive și trăsăturile definitorii ale dreptului
mediului
1.1. Noțiunea de mediu.

1.2. Definiții în materie
1.3. Caracterele normelor juridice ale dreptului mediului
1.4. Protecția mediului
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să poți aplica în practică cunoștințele teoretice privind

dreptul și protecția mediului
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore.
Lector univ. Dr. Mihaela Paul Dreptul mediului
1.1. Noțiunea de mediu.
Așa cum bine știm, și poate știți și dumneavoastră, echilibrul din natură, armonia
între ecosisteme se află în pericol. Nu putem ignora acest lucru, succesele dezvoltării economice
pot duce la distrugerea acestui echilibru.
Michel Tournir se întreba – ce este acela un copac? Dumneavoastră știți? În opinia lui
Tournir, ,,copacul reprezintă un anume echilibru între crengile înălțate în aer și rădăcinile
înfipte în pământ”. Trebuie să înțelegeți că pentru a vă ridica cât doriți, trebuie să fiți ferm
ancorați cu picioarele pe pământ.
În scopul realizării misiunii de a găsi echilibrul între dezvoltarea mediului și protejarea
acestuia, un rol important revine dreptului. M. Serrres spunea că dreptul este, poate, o proastă
soluție pentru salvarea mediului, dar alta nu există.
De a lungul timpului, dreptul a reușit să se impună printre celelalte drepturi fundamentale,
reușind să îndeplinească trei calități:drept cu vocație universală, drept al concilierii și drept al
solidarității.
Degradarea mediului reprezintă una din problemele omenirii. Mediul este afectat atât de
consecințele subdezvoltării, cât și a celor dezvoltării excesive. Nevoia de exploatare, dar și de
protecție a componentelor mediului natural au determinat adoptarea unor norme juridice
specific fiecărui stat.
Având în vedere că, fenomenele naturii decurg independent de voința umană și că orice
intervenție a omului în mediu aduce unele modificări, este important, ca procedeele utilizate la
soluționarea acestor problem să fie categorice, drastic și exclusive, astfel ca, în final, ele să
excludă intervenția sau să înlăture în totalitate consecințele acestei activități.
In Dreptul Mediului, specificacitatea este accentuata de particularitatile obiectului supus
reglementarii, sublinierea sa din perspectiva juridica ramane dificil de surprins si relevat,
deoarece reglementarile privind mediul au aparut initial in cadrul ramurilor traditionale,
autonomizandu-se treptat, fara a se putea desprinde in totalitate de original.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare prin
care se înţelege lumea vie şi cea neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul.
Noţiunea de mediu stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de biologi ca fiind „studiul
relaţiilor complexe, directe sau indirecte, dintre animale şi mediul lor organic şi anorganic”.
26
În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la

mediu, iar legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept semnificaţii şi dimensiuni
diverse, pornind de la definiţii parţiale şi până la definiţii mai globale.
În cazul României, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, aprobată

prin Legea nr. 294/20031, defineşte în mod explicit mediul ca fiind „ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice
şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea
vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Sensurile care se atribuie acesteoi notiuni difera in functie de stiinta la care

se face raportarea.
Pentru geografie, mediul este ansamblul factorilor naturali si al celor creati
prin diverse actiuni umane care, in stransa interdependenta, influenteaza
echilibrul ecologic si determina conditiile de viata pentru om, pentru dezvoltarea
societatii2.
Mediul este definit si in filosofie sau sociologie, ca fiind ansamblul de factori,
relatii, conditii, institutii, grupuri si ideologii sociale in interiorul si sub influenta
carora se gaseste un individ sau un microgrup determinat3.
In sens urbanistic, mediul reprezinta ansamblul elementelor fizice, chimice,
biologice si sociale care caracterizeaza un spatiu si influenteaza viata unui grup
uman4.
In legislatia nationala, mediul, din punct de vedere juridic este definit in mod
globalizant, cuprinzand totalitatea elementelor abiotice, biotice, valorile
1 O.U.G. nr. 91/2002 privind modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată
în M.Of. Partea I nr.465 din 26 iunie 2002 şi respectiv Legea nr. 294/2003 privind aprobarea O.U.G.
nr. 91/2002, publicată în M.Of. Partea I nr. 505 din 14 iunie 2003.
2
Al. Rosu, I. Ungureanu, Geografia mediului inconjurator, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p. 10
3
P.Apostol, I.Banu, A.Becleanu-Iancu, Dictionar filosofic, Editura politica, Bucuresti, 1978, p. 451.
4
Termenul environment, in Dictionnaire de l’urbanisme et de l’amenagement, sous la direction de P.Merlin et
F.Choay, PUF, Paris, 2009, p. 328.
27
materiale si spirituale, calitatea vietii si orice alt element care exercita influenta
asupra sanatatii si bunastarii omului.
Articolul 1 alin. 2 din OUG 195/2005 defineste mediul ca fiind

ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei – aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferei, toate materiile organice si
anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale in interactiune, cuprinzand elementele
enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale si spirituale, calitatea vietii si conditiile
care pot influenta bunastarea si sanatatea omului.
Importanţa deosebită ce se acordă soluţionării problemelor de mediu a impus o legislaţie
distinctă care treptat s-a constituit într-un subsistem juridic propriu, pentru desemnarea căruia,
în literatura de specialitate se folosesc diferite denumiri ca: „dreptul mediului înconjurător",
„dreptul protecţiei naturii şi mediului", „dreptul ecologic", „dreptul ambiental", „dreptul
mediului", etc
In literatura de specialitate, dreptul mediului a fost definit de –a lungul timpului, insa
continutul a fost asemanator. Unii autori5, considera ca, dreptul mediului reprezinta, in abstract,
ansamblul reglementarilor juridice si institutiile stabilite in vederea protectiei, conservarii si
ameliorarii mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabila.
Alti autori, considera ca, dreptul protectiei mediului este aceea ramura din sistemul nostru
juridic care inmanuncheaza normele juridice care reglementeaza relatiile dintre persoane,
formate in legatura cu protectia mediului6 sau dreptul mediului este vazut ca fiind constituit
din ansamblul complex al normelor juridice care reglementeaza relatiile care se stabilesc intre
oameni, privind atitudinea lor fata de mediu, ca element vital si suport al vietii, in procesul
folosirii in scopuri economice, sociale si culturale a componentelor sale, naturale si artificiale,
precum si relatiile legate de protectia, conservarea si dezvoltarea lor durabila7.
1.2. Definiții în materie
Mediul – reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul,

apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
5
M.Dutu, A.Dutu, Dreptul mediului, ed. A 4 a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2014, p.90.
6
E.Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, 1993, p.73.
7
D.Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed 4, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 52.
28
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii,

sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând aceste elemente precum şi unele
valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile ce pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului.8
Dreptul mediului- reprezintă în abstract, ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiilor
stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de
dezvoltare durabilă.
Aşadar, acesta se constituie din ansamblul complex de norme juridice ce reglementează
relaţiile sociale privind atitudinea faţă de mediu ca suport al vieţii şi element vital al acesteia,
în cadrul utilizării componentelor naturale şi artificiele ale mediului în scopuri economice,
sociale şi culturale, precum şi relaţiile sociale privitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea
lor durabilă.9
Utilizarea- semnifică folosirea componentelor şi resurselor mediului.
Conservarea- reprezintă menţinerea şi reproducerea factorilor naturali şi antropici prin
măsuri speciale de ocrotire.
Protecţia mediului reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, fapt ce presupune în
mod necesar protecţia tuturor factorilor de mediu.
Dezvoltarea- priveşte ameliorarea factorilor naturali şi antropici în scopul asigurării unor
condiţii de viaţă mai bune.
Protecţia mediului se realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prin
prevenirea şi combaterea poluării de orice tip, prin diferite mijloace, între acestea ocupând
primul loc mijloacele juridice.
Dezvoltarea durabilă, concept primordial în materia dreptului mediului, este o noţiune ce
ilustrează ideea de dezvoltare ce corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.
Echilibrul ecologic semnifică ansamblul relaţiilor reciproce şi al stărilor dintre
componentele unui sistem ecologic ce asigură menţinerea structurii sistemului, funcţionarea sa
dinamica ideală a acestuia.
8
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/22.12.2005, M.Of. nr.1196/ 30.10.2005, aprobată cu modificări prin
Legea 265/29.06.2006, M.Of. 586/06.07.2006
9
Andrada Truşcă Trandafir, Daniela Marinescu, Dreptul mediului Caiet de seminar, ed.ProUniversitaria,
Bucureşti, 2009, pg.9
29
Poluarea este definită ca o acțiune natural, dar mai ales umană care determină ruperea
echilibrului ecologic, dăunând vieții, sănătății, liniștii sau stării de confort al oamenilor și al
altor viețuitoare, provocând prejudicii economiei prin modificarea factorilor naturali sau a
celor creați prin activități umane.
OUG 195/2005 definește poluarea ca fiind introducerea direct sau
indirect a unui poluant care poate adduce prejudicii sănătății umane și/sau
calității mediului, dăuna bunurilor material ori cauza o deteriorare sau o
împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
După locul unde intervine factorul poluant, poluarea se clasifică în poluarea aerului,
poluarea apei, poluarea solului.
În funcție de natura poluantului, avem poluare chimică (produsă de compuși gazoși de
industrie), poluare fizică (termică, radioactivă, sonoră), poluare biologic (rezultă din
infestarea mediului cu agenți patogeni), poluare estetică (degradarea peisajului printr-un
urbanism necivilizat), poluare naturală (vulcanii, furtunile de praf) și poluare artificială
(apărută o dată cu primele așezări urbane, a industriei, a transporturilor).
Poluant înseamnă orice substanţă sau preparat, în formă solidă, lichidă, gazoasă, de
vapori sau energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau de vibraţii, care
odată introdus în mediu modifică echilibrul conţinutului mediului şi organismelor vii ori aduce
daune bunurilor materiale.
În mod incontestabil, în prezent, nivelul atins de dezvoltarea economică şi creşterea
populaţiei la nivel global dublată de aspiraţia generală de bunăstare au condus la creşterea fără
precedent a fenomenelor de poluare. Poluarea devine în acest context, prin natura consecinţelor
socio-economice şi umanitare pe care le produce şi a sferei lor de răspândire, o problemă cu
implicaţii naţionale şi internaţionale deopotrivă10.
1.3. Caracterele normelor juridice ale dreptului mediului

Consecinta nepasarii omului fata de mediul inconjurator, a dus la situatia
dezastruaoasa11 in care ne aflam. Pentru a delimita o ramura de drept de o alta
10
Bucureşti, 2009, pg.7-8
11
,,Oamenii, oameni simpli, doresc sa stie ce se intampla, cum ii afecteaza, ce se poate face in materie… . Ei
doresc sa stie daca vom fi arsis au inghetati; daca va trebui ca noi toti sa emigram spre alte planete ca sa putem
30
ramura, in cadrul unui sistem de drept, trebuie sa avem in vedere mai multe
criterii: metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor
juridice, specificul sanctiunilor, principiile12.
Doctrina considera ca obiectul de reglementare il constituie elementul fundamental de
departajare in raport cu criteriile precizate, considerate a fi auxiliare pentru formarea ramurilor
de drept13.
Obiectul dreptului mediului il constituie relatiile sociale ce se nasc in legatura cu
conservarea si dezvoltarea mediului natural14. Relatiile sociale privind protectia mediului sunt
reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga. Relatiile sociale
sunt reglementate de norme juridice cuprinse atat in actul normativ cadru, Ordonanta de
Urgenta a Guvernului nr. 195/2005 privind protectia mediului15, cat si in legi speciale.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din OUG 195/2005, obiectul prezentei ordonante il constituie
un ansamblu de reglementari juridice privind protectia mediului, obiectiv de interes public
major, pe baza principiilor si elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila.
Specificul obiectului dreptului mediului consta din legatura directa dintre relatiile sociale
reglementate de normele dreptului mediului si protectia mediului, prin care intelegem
activitatea umana constienta, stiintific fundamentata, indreptata spre realizarea unui scop
concret, constand in prevenirea si combaterea poluarii, mentinerea si imbunatatirea conditiilor
de mediu si dezvoltarea durabila16.
In sfera obiectului dreptului mediului au fost incluse si acele raporturi care iau nastere in
legatura cu structura organizatorica a protectiei mediului, cu activitatile economico-sociale cu
supravietui si daca, de fapt, pana gasim toate raspunsurile la aceste intrebari, nu vom sari cu totii in aer”. A se
vedea D. Serbanescu, Mediul inconjurator al Terrei incotro?, Editura PORUS M. Bucuresti, 1994, p.15.
12
Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil roman. Subiectele dreptului civil, Casa de Editura si
Presa ,,Sansa”, Bucuresti, 1992, p. 33; I.Dogaru, S.Cercel, Drept civil, Partea generala, Editura CHBeck,
Bucuresti, 2007, p. 27.
13
I.Dogaru, Drept civil roman, Editura Europa, Craiova, 1996, p. 29 si 30.
14
P.Draghici, A.I.Dusca, Dreptul inter si comunitar al mediului, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 20.
15
M.Of. nr. 1196 din 30 dec.2005. Odonanta a fost aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 265/2006
pentru aprobarea OUG nr. 195/2005. Ordonanta a fost abrogate partial prin OUG nr. 57/2007 privind regimul
ariilor natural protejate, conservarea habitatelor natural, a florei si faunei salbatice si modificata prin OUG nr.
114/2007 pentru modificarea si completarea OUG 195/2005 si prin OUG nr 164/2008 pentru modificarea si
completarea OUG 195/2005
16
D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. A II a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, p. 53.
31
impact asupra mediului, cu indeplinirea de catre autoritatile centrale si locale a unor atributii
specifice ce le survin in acest domeniu.
Un criteriu secundar de delimitare a ramurilor de drept este metoda de reglementare.
Metoda de reglementare consta in modul in care statul actioneaza asupra unor relatii
sociale17 sau ansamblul modalitatilor prin care se dirijeaza conduita umana pe o cale
socialmente utila18.
Normele dreptului mediului au un caracter pregnant tehnic, norme specifice anumitor
activitati economice si industriale, si doar in subsidiar au caracter juridic.
In literatura de specialitate19 s-a aratat ca, pentru construirea unui drept al mediului
corespunzator avem nevoie de metoda sistemica de analiza, tinand seama de complexitatea
elementelor componente ale mediului si relatiile dintre acestea.
Normele de drept al mediului sunt în majoritatea lor, norme tehnice, sancționate pe cale
juridică.
Înţelegerea lor necesită o abordare pluridisciplinară, dreptul mediului neputând fi
disociat de cunoştinţele din domeniile fizicii, chimiei, biologiei, geografiei, sociologiei, etc.
Dreptul mediului îşi propune în mod declarat să contribuie la protecţia, conservarea şi
dezvoltarea mediului. El este în consecinţă un drept de finalitate. Finalitatea dreptului
mediului exprimă specificitatea sa.20
Totodată, dreptul mediului este caracterizat ca fiind un drept de sinteză. Această
caracteristică a sa este dată de faptul că acesta împrumută variate tehnici, metode şi instituţii ce
provin atât din dreptul public cât şi din cel privat, pe care le dezvoltă şi le îmbină într-o sinteză
cu trăsături şi finalităţi specifice. Toodată, datorită specificităţii sale, litigiile în materie de
mediu pot fi supuse contenciosului administrativ, civil, penal, etc. prin aceste caracteristici
dreptul mediului este plasat la întretăierea dintre dreptul intern şi cel internaţional cât şi între
dreptul public şi privat.21
1.4. Protecția mediului
17
I.Craiovan, Tratat de teoria generala a dreptului, ed. 2, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 397.
18
N.Popa, Teoria generala a dreptului, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.
19
Catherine de Vilmorin, Protection de l’environnment et perspective juridique, in Revu d’urbanisme nr.
171/1979, p. 24.
20
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, pg.136
21
32
Protecția mediului a apărut din momentul în care omul a cucerit întregul

spațiu al Terrei.
Viitorul omenirii este în pericol, având în vedere faptul că bogățiile și resursele
de energie sunt afectate din ce în ce mai grav, întrevăzându-se chiar și epuizarea
unora dintre ele , iar unele condiții esențiale pentru om, apa sau aerul, dau semen
de otrăvire.
Omenirea nu poate renunța la ritmurile dezvoltării economice, astfel că se impugn măsuri
energetic de protecție a planetei.
Calea pentru a putea menține o bună calitate a mediului este exploatarea acestuia în așa
fel încât să se poată regenera și conserva în permanență.
Protecția mediului a devenit o problem de interes general al umanității. Protecția
mediului este exprimată în mod expres în conținutul unor convenții internaționale.
Din necesitatea salvării unor specii pe cale de dispariție, acum aproximativ 200 de ani au
apărut primele inițiative de ocrotire a mediului.
Anul în care oamenii au început să înțeleagă că este nevoie de adoptarea unui
comportament responsabil față de natură, a fost anul 1970. Atunci au apărut primele semen de
îmbolnăvire a planetei: subțierea stratului de ozon, încălzirea globală, ploi acide etc.
Pentru ca Pământul să rămână o planetă vie, interesele oamenilor trebuie să coincidă cu
legile naturii.
Sarcină de lucru
Evidențiază elementele definitorii ale dreptului mediului

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------------------------------------- .
33
TEMA NR. 2 - „Funcțiile și izvoarele dreptului mediului ”.
Cuprins: 2.1. Noțiunea de izvor de drept

2.2. Izvoarele dreptului mediului în plan intern
2.3. Izvoarele dreptului mediului la nivelul UE
2.4. Conferințe în domeniu
Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să cunoști principalele surse ale dreptului mediului atât

pe plan intern, cât și la nivelul UE, dar și Conferințele
desfășurate în domeniu
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
34
2.1. Noțiunea de izvor de drept
Pentru ca vointa sociala sa devina obligatorie, atat pentru un membru cat si

pentru intreaga comunitate, trebuie sa imbrace caracterul unei norme, numita
izvor de drept22.
Analiza termenului de izvor de drept a pus in evident doua sensuri ale acestei
notiuni: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal23.
O analiza a surselor dreptului, in acceptiunea generic, ar trebui sa satisfaca toate
dimensiunile dreptului: dreptul pozitiv, dreptul intern si cel extern, dreptul public si cel privat,
dretul obiectiv si cel subiectiv, dreptul natural sic el cutumiar, dreptul material si cel procedural.
Aceasta analiza ar fi in zadar, intrucat nu vom gasi niciodata surse materiale si formale comune
tuturor acestora24.
Pe plan intern, izvorul principal il reprezinta legea in sens larg (Legea, Constitutia,
actele guvernamentale), urmat, in secundar, de cutuma, precum si de o serie de mijloace
auxiliare (jurisprudenta, doctrina si dreptul comparat).
Dreptul comunitar cunoaste drept surse: cele trei tratate constitutive ale comunitatilor
europene (izvoare primare), directivele, deciziile si recomandarile (dreptul comunitar derivat).
Izvoarele dreptului international sunt mai putin precise si obligatorii, insa mai variate
decat cele existente in sistemele juridice nationale ori in cadrul U.E.
Izvoarele dreptului se clasifica in mai multe categorii, in functie de anumite

criterii:
a. Dupa criteriul raporturilor dintre continut si forma avem: izvoare materiale

(reale, sociale) – reprezentate prin fenomene sociale, economice si morale, care dicteaza
nevoia juridical, respective substratul material al dreptului, realitatea sociala,
imperativele mediului social. Sursele dreptului mediului cuprind totalitatea elementelor
mediului natural si artificial, echilibrul intre factorii de mediu si in mod deosebit,
22
Pentru notiunea generala de izvor de drept, a se vedea C.Du Pasquier, Introduction a la theorie generale et a
la philosophie du droit, Ed. Delachaux &Niestle SA, Neuchatel-Paris, 1967, p. 47-91.
23
D.C.Danisor, I.Dogaru, Gh. Danisor, Teoria generala a dreptului, Editia a II a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008,
p. 121; R.Duminica, Lege si legiferare in societatea romaneasca actual, Teza de doctorat, Craiova, 2012, p. 21-
26.
24
Gh. Mihai, Fundamaentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, Vol III, p. 40
35
fenomenul poluarii, care determina aparitia relatiilor sociale de protective, conservare

si dezvoltare a mediului si izvoare formale – reprezentate prin procedeul, forma
exterioara specifica prin care se exprima izvorul material 25. Prin izvoarele formale,
dreptul poate fi facut cunoscut indivizilor. Pentru dreptul mediului, izvor formal este
orice act normative care reglementeaza relatiile sociale de ocrotire, conservare si
ameliorare a mediului.
b. Dupa criteriul sursei de cunoastere a dreptului, izvoarele dreptului pot fi: izvoare
scrise (documente, acte normative), izvoare nescrise (traditii, cutume).
c. Dupa criteriul sursei normative avem: izvoare directe (legi, decrete) si izvoare
indirecte (obiceiul juridic).
d. In functie de calitatea organului care le emana: izvoare oficiale (legile si
jurisprudenta) si izvoare neoficiale (obiceiul juridic si doctrina); izvoare
fundamentale (Constitutia, Tratatele internationale), izvoare generale (legi, coduri),
izvoare detaliatoare (ordonante, decizii) etc.
25
Radomir Lukic, Theorie generale de l’Etat et du Droit, p. 385-386
36
2.2. Izvoarele dreptului mediului în plan intern
Constituția României – stabilește, în primul rând ierarhia normelor juridice. Ea

delimitează relațiile existente, pe de o parte, între diferitele categorii de norme
juridice (cuprinse în legi, acte emanând de la puterea executivă) și, pe de altă parte,
în dreptul național, dreptul comunitar și dreptul internațional26. Constituția
definește normele și garanțiile fundamentale ale societății și stabilește procedurile
de elaborare a normelor juridice.
Constituția României face trimiteri concrete la dreptul mediului. Petru prima dată s-a
acordat importanță dreptului mediului în Constituția din 2003 care o modifică pe cea din 1991,
prin instituirea articolului 35 care consacră dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
și echilibrat ecologic, pentru a cărui exercitare statul trebuie să asigure cadrul legislativ necesar.
Din punct de vedere juridic, prevederile constituționale în materie stabilesc trei

categorii de obligații în sarcina statului vizând:
- exploatarea națională în concordanță cu interesul național al resurselor naturale (art.
135 alin. 2 lit. d);
- refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului
ecologic (art. 135 alin.2 lit.e);
- crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 alin.2 lit.f).
Articolul 44 din Constituție prevede că dreptul de proprietate privată obligă la
respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătați, precum și la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului,
creandu-se o adevarată servitute legala de mediu.
Prin art. 135 alin. 3 se stabilește că bogațiile de interes public ale subsolului,
spațiului aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
plajele, marea teritorială, resursele natural ale zonei economice și ale platoului
continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv
al proprietății publice, fiind bunuri inalienabile.
26
M.Dutu, Dreptul mediului, Curs universitar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 105.
37
Consacrarea la nivel constituțional a dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic,

printre drepturile și libertățile fundamentale27, semnifică în fapt, ridicarea interesului general
de protectie a mediului la acela de principiu și drept garantat și ocrotit de legea fundamentală.
Legea este un izvor frecvent al dreptului mediului. Aceasta este definită ca fiind actul
juridic cu caracter normativ elaborat în conformitate cu Constituția, potrivit unei proceduri
prestabilite, prin utilizarea de tehnici specifice, emis în exercitarea funcției legislative și prin
care se reglementează primar un domeniu.
Legea propriu-zisă poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează

relațiile sociale privind protecția, conservarea sau dezvoltarea mediului28.
Numeroase țări au adoptat astfel de legi-cadru pentru protectia mediului, datorită
particularităților domeniului de reglementare. Aceste legi-cadru enunța principiile generale de
acțiune, la nivelul întregului domeniu.
Inca de acum un sfert de veac, legislația națională a adoptat în materie de mediu, o lege-
cadru – OUG 195/2005, prin care sunt stabilite principiile și elementele strategice, regimul
substanțelor periculoase, regimul deșeurilor, ingrășemintelor chimice și al produselor de
protecție a plantelor, organismelor modificate genetic, activităților nucleare, conservarea
biodiversității și arii naturale protejate, protecția atmosferei, solului și a subsolului, dar și
atribuțiile și răspunderile autorităților competente în domeneiul mediului.
Exista si legi speciale care, fără să se refere în principal la protecția și conservarea
mediului, cuprind unele dispoziții din acest domeniu. Avem Legea 18/1991, cu modificările și
completările ulterioare, a fondului funciar care se referă la categoriile de folosință a terenurilor
și la ameliorarea și conservarea solurilor, stabilind dispoziții imperative în acest sens pentru toți
deținătorii de terenuri.
In ceea ce privește decretele-legi, având în vedere caracterul lor excepțional, sunt

regăsite cu dificultate în categoria surselor actuale ale dreptului mediului. In condițiile în care
27
Constitutia Romaniei, cap. II, Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale, art. 35 – Dreptul la un mediu
sanatos.
28
De ex. Legea 82/1993 privind constituirea Rezervatiei Biosferei ,,Delta Dunarii”, Legea apelor nr. 107/1996
(modificata prin Legea nr. 112/2006), Legea nr. 360/2003 privind regimul substantelor si preparatelor chimice
periculoase (M.Of. nr. 635 din 5 septembrie 2003) etc.
38
reglementările acestora fac trimitere la dreptul mediului, atunci constituie izvor de drept al
mediului.
Cu toate ca reglementările privind mediul nu au fost cuprinse într-un cod29, alaturi de
alți doctrinari30, considerăm că s-ar impune instituirea unui Cod, prin acesta răspunzându-se
nevoii de abordare globală a problemelor privind mediul, prin stabilirea unor principii generale
și prevederea unor consecințe concrete și intangibile pentru individ31.
Hotărârile și Ordonanțele Guvernului sunt acte normative adoptate de către Guvern
potrivit Constituției. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar Ordonanțele se
emit în temeiul unei legi special de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta, ori
în situații deosebite.
Cu titlu de exemplu, enumeram:
- HG 267/1995 privind constituirea și utilizarea Fondului de Ameliorare a
Fondului Funciar,
- HG 38/2015 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului,
Apelor și Pădurilor. Exemplele ar putea continua, dar nu numărul lor contează
ci importanța cuprinsului normativ le legitimează ca izvoare formale ale
dreptului.
De asemenea, ordinele ministeriale în materie pot avea calitatea de izvoare formale ale
dreptului mediului32.
Actele autorităților publice locale sunt hotărârile adoptate de consiliile locale în

exercitarea atribuțiilor ce le revin, în limitele competențelor lor, pentru protecția și conservarea
29
Codul silvic – Legea 46/2008, Codul civil poate fi considerat un izvor pentru dreptul mediului, intrucat cuprinde
o serie de articole prin care sunt reglementate, in mod tangential, aspect legate de mediu (art. 539 alin. 2 care
include in categoria bunurilor mobile undele electromagnetice sau assimilate acestora, precum si energia de
orice fel, etc.
30
M.Dutu, Dreptul mediului, Editura Economica, Bucuresti, 1996, p. 85, A.Dutu, Necesitatea si dimensiunile unui
cod al mediului in Romania, in RRDM, nr. 1 (7)/2006. P. 19-29.
31
S.Nadaud, Cdifier le droit civil europeen, Editura Larcier, Bruxelles, 2008, p. 255, R.Duminica, Criza legii
contemporane, Editura C.H.Beck, 2014, p. 133; R.Duminica, R. Albastroiu, Necesitatea codificarii – perceputa
sau nu la nivel social?, in Revista de Stiinte Juridice nr. 1/2012, vol 21, sistemul juridic intre stabilitate si
reforma, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 212-223.
32
Ordinul nr. 117/2006 al MMGA pentru aprobarea Manualului privind aplicarea procedurii de utilizare a
evaluarii de mediu pentru planuri si programe, Ordinul nr. 237/2006 al MAPDR privind autorizarea
cultivatorilor de plante modificate genetic etc.
39
mediului. Atribuțiile acestor acte de reglementare sunt prevăzute în Legea 215/2001, privind
administrația publică locală.
In categoria actelor autorităților publice locale intră hotărârile privind monumentele
istorice și arhitecturale, monumentele naturii, parcuri și arii protejate de interes local,
amenajarea teritoriului etc.
In unele situații, aceste hotărâri sunt luate pentru conservarea acestora până la
reglementarea protecției lor pe calea legii.
Cutuma este dreptul constituit prin obișnuință33. Conform teoriei generale a dreptului,
pentru ca un obicei să capete caracter juridic este nevoie de îndeplinirea unor condiții obiective,
materiale, în sensul că trebuie să existe o practică indelungată, dar și a unor condiții subiective
care constau în convingerea că regula astfel formată are caracter obligatoriu, bucurându-se de
sancțiunea statală34.
Deși legea caștigă teren în detrimentul obiceiurilor, acestea continuă să existe și să
acționeze atât în dreptul public cât și în cel privat. In prezent, obiceiul juridic este invocat
sporadic în Codul civil, în raporturile de servituți și în raporturi de vecinatate, în Constituție la
art. 44 și art. 13 pct 7 sau în art. 8 din Legea 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei
Delta Dunării, în care se recunoaște și se garantează dreptul populației locale din teritoriul
Rezervației Biosferei Delta Dunării de a păstra obiceiurile specifice locale.
Mijloace auxiliare în cadrul cărora intră: Jurisprudența, Doctrina și Dreptul comparat,

constituie de asemenea, izvoare ale dreptului mediului.
Jurisprudenta. Sistemul nostru de drept nu considera jurisprudența un izvor de drept35

însă alți autori36consideră ca este totuși izvor de drept.
33
P.Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1994, p. 34
34
N.Popa, Teoria generala a dreptului, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 199.
35
R.Duminica, R.Albastroiu, Law and jurisprudence, Is the Romanian judge able to make law?, in Volumul Studii
si cercetari juridice europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 384-392.
36
Gh. Piperea, Precedentul judiciar si aplicabilitatea directa in dreptul intern a reglementarilor comunitare
europene, articol publicat pe situl www.juridice.ro/19 martie2009
40
Jurisprudența este alcătuită din totalitatea soluțiilor și hotărârilor judecătorești

pronunțate de către instanțele de toate gradele37, prin care s-au interpretat sau aplicat normele
juridice la diferite situații concrete. Jurisprudența este rezultatul interpretării și aplicării
dreptului, realizată de organul judiciar asupra voinței legiuitorului care a redactat norma de
drept.
In materia mediului amintim doua Decizii ale ICCJ: una se refera la
recunoasterea bazei constituționale a dreptului la un mediu sănătos, fiind vorba
de art. 135 alin. 2 lit.e, care obligă statul să asigure refacerea și ocrotirea
mediului, precum și menținerea echilibrului ecologic, iar ce-a de a doua
stabilește necesitatea ca măsurile economice aferente regimului special de
protecție și conservare al Rezervației Biosferei Delta Dunării să contribuie la
realizarea acestui obiectiv și să nu urmărească cu pasivitate profilul economic.
Doctrina. In prezent doctrina are și în țara noastră un rol tot mai important, datorită
multiplicării numărului lucrărilor aparute pe aceasta temă38.
In prezent, doctrina are influență asupra procesului de creare, interpretare, aplicare și
adaptare a normelor juridice. Doctrina este considerată ca fiind un izvor de drept indirect,
interpretativ, cu rol în studierea legii, a relațiilor sociale supuse reglementării juridice, în
interpretarea și aplicarea corectă a normelor juridice.
2.3. Izvoarele dreptului mediului la nivelul UE
Dreptul comparat. Apariția și dezvoltarea de ,,drepturi ale mediului” în diverse

țări ale lumii fac indispensabil studiul comparativ al acestora. El urmărește în
37
Colin et Capitan, Introduction a l’etude du droit, p. 35
38
Primul studio asupra necesitatii recunoasterii notiunii si trasaturilor dreptului mediului in Romania a fost
M.Dutu, Despre necesitatea, conceptual si trasaturile definitorii ale dreptului ecologic, RRD nr. 5/1989, p. 21-
28.
41
primul rând desprinderea tendințelor generale ale evoluției reglementărilor

naționale, de armonizare și chiar de unificare a lor39.
In țările Uniunii Europene, un rol important îl are procesul de aproximare a legislației
naționale cu reglementările dreptului comunitar al mediului, proces, care va duce la
uniformizarea continentală accelerată a normelor juridice.
Dreptul UE cuprinde dispozițiile tratatelor și dreptul derivat. Dreptul derivat este
alcătuit din regulamente, duirective și decizii. La acestea se adaugă avizele și recomandările ce
nu leagă statele în mod obligatoriu, precum și alte serii de acte nenumite.
De exemplu, art. 11 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

stabilește că cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și
punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru
promovarea dezvoltării durabile.
Tratatul Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării durabile
în legislaţia Uniunii Europene. Patru ani mai târziu, tratatul de la Amsterdam a făcut din
dezvoltarea durabilă un obiectiv primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii
Europene trebuie să se fondeze pe principiul dezvoltării durabile şi pe un nivel înalt de protecţie
a mediului.
Bază legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 (foste 130r-
130t) ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95.
Tratatul de la Maastricht evidenţiază protecţia mediului ca o prioritate cheie pentru Uniunea
Europeană.
Tratatul de la Lisabona recunoaşte combaterea schimbărilor climatice drept una dintre cele
mai importante provocări la nivel global şi identifică măsuri prin care Uniunea să poată
răspunde acestora. Noul Tratat al Uniunii confirmă obiectivele privind protecţia mediului
incluse în Tratatul de la Nisa, care fac referire la asigurarea unei dezvoltări durabile a Europei
şi a unor standarde înalte de protecţie a mediului, precum şi la promovarea dezvoltării durabile
în contextul activităţilor Uniunii în plan internaţional. Ca o inovaţie, Tratatul de la Lisabona
include, de asemenea, obiectivul promovării în plan internaţional a măsurilor privind
combaterea schimbărilor climatice. Noua baza juridică este reprezentată de art.191-193 TFUE.
39
M.Brothe, Tendances actuelles de la politique et du droit de l’environnement, IUCN, Suisse, 1980, p. 28 si urm.
42
Articolul 191 enumeră obiectivele urmărite de Uniunea Europeană în domeniul

mediului:
- Conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului,
- Ocrotirea sănătății persoanelor,
- Utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale,
- Promovarea pe plan internațuional a unor măsuri destinate să contracareze
problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special lupta împotriva
schimbărilor climatice.
2.4. Tratatele si Conventiile internationale .
Potrivit art.11 alin. 2 din Constitutie, tratatele ratificate de Parlament, potrivit

legii, fac parte din dreptul intern. Tratatele si conventiile adoptate de Romania
fac parte din dreptul intern si constituie izvoare ale dreptului mediului.
43
De exemplu, putem mentiona urmatoarele convetii si tratate la care Romania a derat:

Conventia UNESCO privind patrimonial mondial, cultural si natural, Paris, 1972, Conventia
asupra zonelor umede de importanta international, in special ca ahabitat al pasarilor acvatice,
Ramsar, 1971;
conventia privind acdesul la informative, participarea publicului la luarea deciziei si accesului
la justitie in problem de mediu, Aarhus, 1998 etc.
1. Prima conferinţă mondială privind mediul- Conferinţa ONU privind mediul-

de la Stockholm, 1972- aceast conferinţă a avut pe ordinea de zi planificarea şi
gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului
înconjurător, gestionarea resurselor naturale, determinarea poluanţilor
importanţi40.
Documente importante adoptate : Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite privind
Mediului – sau Declaraţia de la Stockholm- cuprinde un preambul de 7 puncte urmat de 26 de
principii, acestea privind drepturile şi obligaţiile statelor în materie de protecţie a mediului,
realizarea protecţiei mediului şi cooperarea internaţională în domeniu.
Planul de Acţiune pentru Mediu- este compus din recomandări adresate statelor în
vederea asigurării protecţiei mediului, axate pe trei componente esenţiale: evaluarea calităţii
mediului, gestionarea mediului, măsuri de susţinere cu privire la formarea specialiştilor în
domeniu, informarea şi educarea publicului, aspecte intituţionale.
2. Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992- Cea de a doua Conferinţă a

Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare- aceasta a avut ca scop elaborarea
unor strategii şi măsuri care să răspundă eficient necesităţii de combatere a
degradării mediului, în toate ţările, impunând conceptul de dezvoltare durabilă-
ca modalitate de conciliere între obiectivele aparent antagonice de dezvoltare
economică şi protecţie a mediului.
Documentele adoptate în cadrul conferinţei sunt:
Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea- cunoscută şi sub denumirea de
Carta Pământului sau Declaraţia de Principii- aceasta este în mare parte similară celei de la
40
44
Stockholm, cuprinzând un preambul, urmat de 27 de principii exprimând drepturile şi

obligaţiile statelor în domeniul protecţiei mediului, precum şi drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor în acest domeniu.
Agenda 21- reprezentând un plan de acţiune format din 40 de capitole, cu scopul de a
conduce la aplicarea principiilor cuprinse în Carta Pământului, pe o perioadă care se întinde
dincolo de anul 2000. Acest document stabileşte perioadele, obiectivele, costurile estimative,
modalităţile de acţiune şi responsabilităţile statelor şi organismelor internaţionale în domeniu.
Cu aceeaşi ocazie au mai fost semnate Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice,
Convenţia privind diversitatea biologică, precum şi Declaraţia de Principii asupra pădurilor,
Declaraţia asupra deşertificării.
Documentele neconvenţionale de la Rio prezintă şi importante semnificaţii juridice,
fiind adoptate în cadrul unei conferinţe la care au participat toate statele lumii şi numeroase
organizaţii internaţionale. Din punct de vedere al conţinutului, ele au reluat şi au consacrat o
serie de reguli enunţate în Conferinţa de la Stockholm, dar au confirmat şi altele, rezultatedin
practica internaţională de după 1970.41
3. Conferinţa de la Johannesburg dedicată dezvoltării durabile-2002- a avut ca

obiectiv principal continuarea şi amplificarea eforturilor internaţionale de
implementare a documentelor adoptate la Rio.
Documentele cu caracter declarativ adoptate în cadrul conferinţei sunt:
Declaraţia de la Johannesburg- reprezentând angajamentul statelor de a promova şi
consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile.
Planul de implementare – cuprinde un ansamblu de măsuri administrative, juridice,
strategice de implementare a obiectivelor şi principiilor dezvoltării durabile cuprinse în
Agenda21 şi Declaraţia de la Rio.
Din nefericire, contrar aşteptărilor, summitul mondial asupra dezvoltării durabile a pus
în lumină mai degrabă limitele conceptului ca atare decât virtuţile sale. În ciuda uriaşei
mediatizări la Johannesburg nu s-a reuşit adoptarea de măsuri obligatorii, ci doar adoptarea
unor documente cu caracter declarativ.42
41
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg.72
42
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, ed. Economică, Bucureşti, 2004, 82
45
Sarcină de lucru
Enumeră principalele surse ale dreptului mediului

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
TEMA NR. 3 - „Principiile generale ale protecției mediului și aplicarea lor pe

plan intern și internațional”
Cuprins: 3.1. Noțiunea de principiu în dreptul mediului

3.2. Enunțarea Principiilor conform legii-cadru
3.3. Conținutul celor mai importante principii.
46
 să cunoști principiile fundamentale ale dreptului mediului

care stau la baza modernizării permanente a normelor în
materie, principii care asigură coeziunea internă a
dreptului mediului.
3.1. Noțiunea de principiu în dreptul mediului
Termenul de principiu provine din latinescul principium care înseamnă obârșie

sau element fundamental. Noțiunea de principiu fundamental de drept este
diferită de la un sistem de drept la altul, de la o ramură de drept la alta. Principiul
47
fundamental este definit ca fiind acea regulă de conduită egală pentru toți
subiecții de drept, care însoțește orice acțiune umană, excepțiile fiind foarte rare.
De regulă, aceste principii sunt prezentate sub forma unor reguli obligatorii nescrise, cu
aplicare generală, afirmate frecvent in jurisprudență.
În privința dreptului mediului, conceptul cunoaște situații diferite, în funcție de nivelul de
recunoaștere și garantare juridică. Deși nu sunt ele însele lege, principiile servesc la sublinierea
și orientarea dezvoltării și aplicării normelor dreptului mediului43.
Principiile dreptului mediului cuprind reguli privitoare la esența politicii de mediu a
statului.
Departe de a fi similare cu principiile clasice ale dreptului, ele contribuie la reglementarea,
evaluarea și managementul riscului; inițial slogane politice, acestea au fost treptat incorporate
în acte normative juridice44.
În funcție de amploarea și influența lor asupra conținutului reglementărilor în domeniu,
principiile dreptului mediului, în literatura de specialitate45, au fost clasificate astfel:
1. Principii interne și principii internaționale sau externe
2. Principii expres prevăzute de lege și principii doctrinare.
3. Principii de bază și principii decizionale.
4. Principii tradiționale și principii noi.
5. Principii generale și principii speciale.
Principiile fundamentale ale mediului sunt consacrate la toate nivelurile acestuia și
privesc înttregul domeniu, constituind structura care îi conferă unitate, coerență, stabilitate și
unicitate.
Principiile fundamentale stau la baza modernizării permanente a normelor în materie, ele
sunt cele care asigură coeziunea internă a dreptului mediului, fiind un argument suplimentar al
autonomiei acestei ramuri de drept46.
Principiile generale sunt consacrate la nivelul dreptului mediului și domină materiile
tradiționale ale acestuia (drept intern, drept comunitat, drept internațional) și exprimă specificul
acestora.
43
D.Hughes, ș.a., Environmental Law, 4-th EDITIONS, Butterworths Lexis Nexis, London, 2002, p. 20.
44
Nicolas de Sadeleer, Environmental principles. From political slogans to legal rules, Oxford University Press, 2-
th editions, 2005, p. 11 și urm.
45
D.Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. 4, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 57.
46
A.Kiss, Droit de l’environment, Paris, 1998, p. 123.
48
În dreptul comunitar, principiile au un statut intermediar, principiile fiind doar linii

directoare pe care comunitatea trebuie să-și fondeze politica sa de mediu în general și fiecare
dintre actele legislative în special.
În dreptul internațional al mediului, conceptul de principiu rămâne imprecis. Este folosit
adesea pentru a desemna o constatntă evidentă, spre exemplu, Agenda 21 se referă la principiile
de acțiune în sensul de linii directoare ce pot fi urmateși, eventual, de modalități de realizare a
acestora.
3.2. Enunțarea Principiilor conform legii-cadru
În dreptul intern, OUG 195/2005 distinge între principii și elemente

strategice, pe de o parte și modalitățile de implementare a lor, pe de altă parte.
Principiile prevăzute sunt următoarele:

-principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale (art. 3 lit. a)
49
-principiul precauției în luarea deciziei (art. 3 lit.b)

-principiul acțiunii preventive (art. 3 lit.c)
-principiul reținerii poluanților la sursă (art. 3 lit.d)
-principiul poluatorul plătește (art. 3 lit. e)
-principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural (art. 3 lit.f).
Elementele strategice sunt:
-utilizarea durabilă a resurselor naturale (art. 3 lit.g)

-informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în
problemele de mediu (art. 3 lit. h)
-dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului (art. 3 lit.i).
Articolul 4 din OUG 195/2005 enumeră modalitățile de implementare a principiilor:
-prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului.
-aprobatrea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelor politicii de mediu.
-corelarea planificării de amenajare a teritoriului și urbanism cu cea de mediu.
-efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot avea
efect semnificativ asupra mediului.
-evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ
asupra mediului.
-introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor ecologice stimulative sau
coercitive.
-rezolvarea pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea
acestora.
-promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene și internaționale
în domeniu.
-stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare
-crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului
-recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei
ecologice
50
-menținerea și ameliorarea calității mediului.

-reabilitarea zonelor afectate de poluare.
-încurajarea implementării sistemelor de management și audit de mediu
-promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului.
-educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de
elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul.
-dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării favorabile de
conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a
rețelei ecologice europene – Natura 2000.
-aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate
genetic.
-înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea
oamenilor.
Sunt principii generale ale dreptului comunitar ale mediului – principiul corectării cu
prioritate la sursă a atingerilor aduse mediului, principul integrării considerentelor ecologice în
toate politicile comunitare, principiul subsidiarității47.
La nivelul dreptului internațional al mediului sunt percepute ca principii specifice –
principiul cooperării, obligația statelor de a soluționa pe cale pașnică diferendele în materie de
mediu, principiul responsabilității comune, îndatorirea de asistență ecologică etc48.
În cadrul legislațiilor naționale întâlnim principii cu plicabilitate generală, dar numai la
nivelul statelor respective49.
3.3. Conținutul celor mai importante principii
Principiul precauției în luarea deciziei50
47
Le droit comunitaire de l environnment,mise en oeuvre et perspectives, sub direcția lui J.Dutheil de la Rochere,
La documentation Francaise, 1998, p. 136-137.
48
J.M. Lavieille, Droit international l’environnment, Ed. Ellipses, Paris, 2005, p. 39 și urm.
49
În dreptul francez, profesorul M.Prieur distinge ca ,,mari principii ale dreptului mediului” inspirate din dreptul
comunitar și dreptul internațional: principii fondatoare, principiul prevenirii, principiul informării, principiul
participării, principiul poluatorul plătește și principiul precauției (M.Prieur, Droit de l’environnment, Precis
Dalloz, ed 5, Pans, 2004, p.51 și urm.
50
A.Cobzaru, Principiul precauției. Aplicații în dreptul pozitiv ți în jurisprudența franceză, RRDM nr. 1/2010. P.
37-45..
51
Acest principiu a fost formulat pentru prima dată la nivel internațional de Organizația
Economică pentru Cooperare și dezvoltare în 1987 și în cadrul celei de a doua Conferințe
internaționale asupra protecției Mării Nordului de la Londra din același an. La nivelul UE,
principiul a fost consacrat prin Tratatul de la Maastricht, iar în prezent este menționat de art.
191 alin. 2 din TFUE.
Este un principiu fundamental al dreptului mediului, conform căruia absența certitudinii
nu trebuie să împiedice adoptarea de măsuri care să prevină un risc de pagube grave și
ireversibil pentru mediu.
Altfel spus, precauția reclamă ca măsurile de protecție a mediuluik să fie adoptate chiar
dacă nicio pagubă nu se prefigurează în orizontul apropiat.
Principiul are aplicabilitate generală, obligația de precauție fiind prezentă în orice
domeniu de activitate umană care poate să aducă atingere mediului înconjurător și prezintă
importanță în stabilirea culpei persoanei ce urmează să răspundă pentru faptele prin care s-au
cauzat pagube.
Principiul redefinește întinderea culpei51, astfel, s-a arătat că este culpabil ce care într-o
situație de incertitudine sau de îndoială, cu privire la un risc cu consecințe grave asupra
colectivității, nu adoptă o atitudine de precauție.
În ultimii ani, acest principiu s-a dezvoltat și în alte documente ONU, fiind considerat că
se preocupă de asigurarea unui viitor durabil.
Aplicarea principiului presupune deci fie să nu se acționeze, adică respectarea unei
obligații de abținere, renunțarea la o acțiune care nu este bine cunoscută și stăpânită, fie să se
ia măsuri juridice și de altă natură pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului și sănătății52.
Principiul acțiunii preventive53
51
C.Teleagă, Principiul precauției și viitorul răspunderii civile delictuale, în RRDM 1(3)/2004, P. 45.
52
Legea franceză din 2.02 1995 privind consolidarea protecției mediului îl definește astfel: absența de certitudine
nu trebuie să întârzie adoptarea de mîsuri vizând să prevină un risc de pagube grave ți ireversibile.
53
R.Duminică, A.Tabacu, The principle of preventing pollution end ecological damages, în Proceedings of the
international Conference European UNION’S Hystory, Culture and Citizenship, Ed. C.H.Beck, București, 2015,
p. 302-308.
52
Principiul prevenirii presupune evaluarea riscului și impactul ecologic în vederea

adoptării măsurilor de evitare a producerii consecințelor negative pentru mediu ale acțiunilor
socio-umane.
Acest principiu implică atât acțiuni asupra cauzelor care produc poluarea, cât și activități
de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.
Principiul acțiunii preventive se completează cu principiul precauției. Diferența constă în
aceea că, în cazul prevenirii există o certitudine asupra existenței și consecințelor riscului
adoptându-se măsuri în cunoștință de cauză, pe când în situația precauției trebuie să se adopte
măsuri față de risc necunoscut, cel mult bănuit.
În literatura de specialitate54 s-a arătat că principiul acțiunii preventive comportă două
categorii de acțiuni: cele de înlăturare a cauzelor poluării și limitarea sau eliminarea totală a
consecințelor negative asupra factorilor de mediu, în contextul în care poluarea s-a produs.
Ca și exemplu putem menționa obligația de solicitare și obținere a autorizației de mediu
pentru desfășurarea activităților existente precum și începerea activităților noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, măsurile privind prevenirea și controlul integrat al poluării și lista
activităților supuse procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu.
Un rol important în aplicarea practică a principiului prevenției îl constituie și o serie de
activități precum – evaluarea adecvată, evaluarea impactului asupra mediului, activitatea de
evaluare a riscului.
Principiul se regăsește în toate acțiunile de legiferare în acest domeniu, rațiunea normelor
dreptului mediului constând tocmai în activitatea preventivă.
Principiul potrivit căruia protecția mediului constituie un

obiectiv de interes public major
OUG 195/2005 privind protecția mediului, aprobată prin legea 265/2006, cu modificările
și completările ulterioare, statuează expres că ocrotirea mediului reprezintă un obiectiv de
interes public major. Acest act normativ consacră caracterul de obiectiv de interes public major
nu numai pentru valorile generale ale mediului, ci și pentru ceea ce constituie obiectul
reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale.
54
M.Duțu, A.Duțu, op. Cit. P. 114.
53
Constituția României din 1991 revizuită prevede în art. 135, alin. 2, lit. b) obligația statului de
a se asigura că exploatarea resurselor naturale se realizează în concordanță cu interesul național.
Acest principiu are o serie de consecințe juridice precum:
a) în materia asociațiilor și fundațiilor, una dintre condițiile prevăzute de lege pentru ca o
asociație sau fundație să fie considerată de utilitate publică este ca activitatea acesteia să se
desfășoare în interes general sau al unei comunități (asociațiile de protecție a mediului
îndeplinesc aceasta condiție);
b) în materia exproprierii pentru cauza de utilitate publică, L 33/1994 prevede ca fiind de
utilitate publică instalațiile de protectie a mediului, sistemele de prevenire și reducere a
fenomenelor naturale periculoase, sistemele de combatere a eroziunii în adâncime;
c) în privința limitării dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului unei
proprietăți private imobiliare, art. 44, alin. 5 din Constituție prevede că pentru lucrări de interes
general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, activitățile de
înlăturare a consecințelor grave ale poluării fiind lucrări de interes general.
Principiul integrării cerintelor de mediu in celelalte politici

sectoriale
Acest principiu este prevăzut expres în art. 3 lit.a din OUG 195/2005.
Integrarea politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale (industrie, transport,

agricultură, sănătate, etc.) constituie o prioritate în construcția societății, având drept scop
îmbunătățirea calității mediului și realizarea dezvoltării durabile (mediu + privatizare= progres)
Obiectivul general al dezvoltării durabile îl constituie optimizarea interacțiunii
dintre 4 dimensiuni: economic, uman, ambiental și tehnologic, precum și dintre subsistemele
care alcătuiesc cele 4 dimensiuni ale dezvoltării durabile, plecând de la industrie, agricultură și
energie și până la investiții, asezări umane și biodiversitate.
Este absolut necesar ca factorii de decizie din diferite domenii să caute metode de
rezolvare simultană a unor probleme de mediu și să evite trasferarea acestora de la o
componentă a mediului la alta.
Obiectivele strategice ale dezvoltării durabile în domeniul protecției mediului
sunt reprezentate de:
- protecția sănătății umane;
54
- utilizarea rațională a resurselor;

- protecția;
- conservarea;
- îmbunătățirea calității mediului.
Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile îndeplinește un rol transsectorial în
dezvoltarea economică și socială a României, coordonând activitatea de integrare a politicii de
mediu în celelalte politici sectoriale, în concordanță cu cerințele europene și internaționale în
vederea dezvoltării durabile.
O aplicație a acestui principiu o regăsim în OG 27/2011 privind transporturile
rutiere55care prevede la art. 1 alin. 4 că în toate raporturile generate de activitatea de transport
rutier și de activitățile conexe acesteia, protecția vieții umane și a mediului înconjurător este
prioritară.
Întâlnim acest principiu și în Strategia națională de dezvoltare durabilă a României56, unde
sunt încorporate organic principiile și practicile dezvoltării durabile în ansamblul programelor
și politicilor publice ale României, ca stat membru UE.
Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a

exploata resursele naturale în concordanță cu politica sa
ecologică
Constituția României revizuită consacră obligația statului de a se asigura că exploatarea
resurselor naturale se efectuează în concordanță cu interesul național.
Potrivit art. 21 din Declarația de la Stockholm (1972), statele au dreptul suveran, în
conformitate cu Carta ONU și principiile dreptului internațional de a-și exploata propriile
resurse în funcție de politica lor privind mediul înconjurător și au datoria de a se asigura că
activitățile exercitate în limitele jurisdicției sau sub controlul lor nu cauzează daune mediului
în alte state.
55
M.Of. 625 din 02.09.2011, pentru dezvoltări, a se vedea A.Singh, Dreptul transporturilor, Ed. Sitech, Craiova,
2013, p. 15-16.
56
Hotărârea 1460/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-
2020-2030, M.Of. 824/2008.
55
In Rezoluția Adunării Generale ONU 2153/1996 este consacrată prevederea conform

căreia statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă și deplină asupra resurselor
naturale și bogațiilor naționale în interesul propriei lor dezvoltări.
Partea de mediu care se află în limitele frontierelor naționale este guvernată de regimul
juridic stabilit conform legilor interne ale fiecărui stat (regimul juridic național), iar partea de
mediu situată dincolo de limitele jurisdicției naționale intră sub incidența regimului juridic
stabilit prin convenții internaționale, adica sub regimul juridic internațional.
Suveranitatea permanentă și deplină a statelor asupra propriilor resurse presupune posesia,
folosința și dispoziția asupra acestora, adică dreptul de a-l exploata, proteja, utiliza și dezvolta
în funcție de interesele naționale legitime.
Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice

cadrului bio-geografic natural (art. 3, lit. f) din OUG 195/2005)
Acest principiu este avut în vedere atât sub aspect general, cât și special, legea
reglementând în detaliu protecția resurselor naturale și a biodiversității. Acest principiu are în
vedere biodiversitatea sub 3 aspecte:
a) menținerea proceselor ecologice esențiale pentru sistemele de suport al vieții;
b) prezervarea diversității genetice;
c) utilizarea durabilă a speciilor și ecosistemelor.
Acest principiu exprimă necesitatea întreținerii și reproducerii calităților naturale ale
factorilor de mediu și în special ale resurselor naturale. Principiul este aplicabil mai ales în
privința protecției resurselor naturale și a conservării biodiversității, implicând, printre altele,
crearea de arii protejate și proclamarea de monumente ale naturii.
Principiul ,,poluatorul plătește“

Acest principiu presupune obligarea poluatorilor să suporte consecințele poluării pe care
o provoacă. În acest sens este necesară stabilirea unui mechanism special de răspundere, precum
și utilizarea instrumentelor economic-fiscale.
56
Principiul a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menținere sub control a

poluării. De asemenea, el poate fi aplicat într-o formă, direct ca o taxă de poluare sau ca o
penalitate.
În legislația UE, principiul este consacrat de art. 191 alin. 2 din TFUE, iar în dreptul
internațional a fost menționat prima data în 1972 de către Organizația pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE). La nivel național, principiul este reglementat de art. 3 lit.e și
art. 95 din OUG 195/2005.
Acest princpiu are si o justificare economica: neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru
protectia mediului atrage ulterior costuri mai ridicate care trebuie acoperite. Acest princpiu a
fost dezvoltat ca o metoda de alocare a costurilor, de mentinere sub control a poluarii. El se
poate aplica direct ca o taxa de poluare sau ca o penalitate.
Sub aspect general, acest principiu este reprezentat de suportarea cheltuielilor legate de
poluare, de autorul acesteia, iar sub aspect particular, de executarea de catre intreprinzatorul
poluator a obligatiilor ce converg spre evitarea si limitarea poluarii.
Principiul poate fi aplicat doar coroborat cu principiul actiunii preventive, al retinerii
poluantilor la sursa si al precautiilor in luarea deciziilor pentru a nu se ajunge la consecinta
inadmisibila a considerarii ca daca se efectueaza o plata se permite poluarea.
Declaratia Consiliului Europei din 1968 privind lupta impotriva poluarii aerului afirma
ca toate cheltuielile privind prevenirea si reducerea poluarii cad in sarcina autorului. Aceeasi
prevedere figureaza si in principiile directoare ale relatiilor economice internationale care intra
sub incidenta politicilor de mediu adoptate de statele membre ale Organizatiei pentru Cooperare
si Dezvoltare Economica la 26 mai 1972.
Principiul reținerii poluanților la sursă
Acest principiu este prevazut în art. 3 lit. d) din OUG 195/2005.

Principiul implică necesitatea ca evitarea poluării să înceapă de la sursă, acționând direct în
procesul de apariție a reziduurilor, ceea ce presupune folosirea unor procedee de fabricație care
să nu genereze evacuari de poluanți sau să le reducă la minim.
Acțiunea împotriva poluării se poate realiza pe deplin prin asocierea măsurilor de ordin
juridic și administrativ cu cele de ordin educațional.
57
In evitarea poluării, un rol deosebit de important revine sistemelor de supraveghere și

evidențiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor de mediu.
In acest scop a fost organizat în ROM în 1991 Sistemul național de monitoring integrat,
ce are la baza Sistemul național de supraveghere a calității apelor, Rețeaua de ploi acide,
Rețeaua de radioactivitate, precum și alte informații periodice privind calitatea solului, a
vegetației, a faunei și sănătății umane.
Carta Drepturilor și Indatoririlor economice ale statelor, al cărei scop principal îl
constituie promovarea instaurării unei noi ordini economice, a prevăzut că ocrotirea,
conservarea și ameliorarea mediului pentru generațiile prezente și viitoare constituie o
responsabilitate ce revine tuturor statelor.
Principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea

deciziei de mediu
Acest principiu este prevăzut la art. 3 lit. h) din OUG 195/2005.
Potrivit Declarației de la Stockholm (1972), omul are dreptul la un mediu a cărui calitate
să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare; acest drept include în conținutul său și dreptul
de informare asupra politicilor și proiectelor ce pot avea consecințe negative asupra mediului,
dreptul de a participa la procesele prin care se adoptă decizii privitoare la mediu si dreptul de a
dispune de mijloacele juridice adecvate pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a
nerespectării garanțiilor legale.
Acest principiu este prevăzut în documentele Conferinței ONU pentru mediu și dezvoltare
de la Rio (1992) și Agenda XXI, precum și în majoritatea tratatelor și convențiilor cu incidență
în domeniul protecției mediului.
În cadrul Conferinței de la Aarhus – ”un mediu pentru Europa” (1998), a fost adoptată
Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la
justiție în problemele de mediu, ratificată de România prin Legea 86/2000; această Convenție
garantează dreptul oricărei persoane de a solicita o informație de mediu, fără să declare un
anumit interes; Convenția prevede situațiile în care poate fi refuzată solicitarea unei informații
de mediu:
 autoritatea publică nu deține informația solicitată

 solicitarea este vadit nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală
58
 cererea privind documentele în curs de elaborare sau sistemul de comunicații interne

ale autorităților publice, atunci când o astfel de excepție este prevazută de legislația
natională sau de practica obișnuită, luându-se în considerare interesul public în cazul
unei asemenea dezvăluiri, dacă dezvaluirea ar afecta:
- confidențialitatea procedurilor autorităților publice.
- Relațiile internaționale
- Siguranța națională
- securitatea publică
- cursul justiției
- confidențialitatea informațiilor comerciale și industriale
- dreptul de proprietate intelectuală
- confidențialitatea unor date cu caracter personal
Refuzul solicitării trebuie motivat și să conțină informații cu privire la procedura de

recurs; răspunsul cuprinzând refuzul solicitării trebuie dat cât mai curând posibil, fără a se
depăsi 1 luna, cu excepția situatiei în care complexitatea informației justifică prelungirea aceste
perioade până la 2 luni de la data înaintării cererii.
În cadrul legislației naționale, fiecare parte la Convenție se obligă să asigure pentru orice
persoană care consideră că solicitarea i-a fost ignorată, greșit refuzată sau care consideră că a
primit un răspuns neadecvat, dreptul de a avea acces la o procedură de recurs în fața unei
instanțe de judecată ori a unui alt organism independent și imparțial, prevazut de lege.
Statul va lua măsuri ca respectiva persoană să aiba acces și la o procedura de fond, nefiind
exclusă nici posibilitatea unei proceduri prealabile de recurs, în fața unei autorități
administrative.
În România, cadrul legal pentru elaborarea și aplicarea deciziei de mediu este dat, în afară
de Convenția de la Aarhus, și de Constituția României, de OUG 195/2005, HG 878/2005
privind accesul publicului la informația de mediu, Legea 544/2001 privind accesul la
informațiile de interes public.
Constituția României prevede dreptul la un mediu sanatos (art. 35), dreptul la ocrotirea
sănătății (34), accesul la justitie (21), dreptul la informație (31), dreptul de asociere (40) și
dreptul de petiționare (51).
OUG 195/2005 prevede în art. 5 că statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu
sănătos și echilibrat ecologic, garantând în acest scop accesul la informație cu respectarea
59
condițiilor de confidențialitate prevăzute de lege, dreptul de asociere în organizații pentru

protectia mediului, dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor și programelor, dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor
pentru protecția mediului, autorităților administrative și judecătorești, indiferent dacă s-a
produs sau nu un prejudiciu, precum și dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
TEMA NR. 4 - „Raportul dintre dreptul la un mediu sănătos și echilibrat și

celelalte drepturi fundamentale ale omului”.
Cuprins: 4.1. – Noțiunea de drept fundamental al omului

4.2. – Titularii dreptului la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic
4.3. – Garantarea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic prin CEDO
4.4. – Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic în UE
60
4.5. – Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere

ecologic în România
4.6. – Graranțiile dreptului la un mediu sănătos și echilibrat
 să cunoști conceptul de drept al omului din punct de

vedere ecologic.
 Să descoperi modurile de recunoaștere a dreptului la un
mediu sănătos și echilibrat atât la nivelul UE, cât și la
nivelul țării noastre.
 Să cunoști principalele drepturi special recunoscute și
dezvoltate în contextul protecției mediului.
4.1. – Noțiunea de drept fundamental al omului
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie o finalitate a întregii

activități umane, a aceleia demoratice și progresiste.
61
Conceptul de drept al omului solicită o analiză atentă, el servește ca un important suport

pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești.
Conceptul drepturilor omului are o semnificație mai largă decât acela al drepturilor
cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor, în
timp ce drepturile cetățenești sunt aplicabile unui anumit grup de oameni, și anume cetățenii
unui stat.
Dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic a fost declarat penru prima data prin
Declarația de la Stockholm privind mediul uman, din iunie 1972, în cadrul Conferinței ONU
privind mediul.
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic constituie un drept natural, în strânsă
conexiune cu dreptul de proprietate şi de aceeaşi importanţă ca acesta.
În conţinutul acestui drept se distinge o dimensiune individuală implicând dreptul
fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea activităşii ce are drep efect o poluare nocivă,
repararea pagubei suferite ca urmare a acestei poluări, dar şi o dimensiune colectivă, ce implică
obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului
natural, la nivel regional şi internaţional.57
Considerăm că o interesantă și completă definiție este cea care consideră drepturile
omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul
internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau
expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi
umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural
și istoric, ale unei anumite societăți58.
Problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este reglementată de
dreptul constituțional, în plan intern și este și obiect al reglementărilor de drept internațional
public.
Ca drept subiectiv, orice drept uman fundamental reprezintă o prerogativă conferită de
lege în baza căreia, titularul poate și uneori chiar trebuie să adopte o anumită conduită și să
ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea prevăzută de
lege, direct, născut și actual, legitim și juridic, în acord cu interesul general.
57
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003, pg.278
58
Năstase Adrian, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, IRDO, București, 1992, p. 18
62
Caracterul personal al interesului protejat nu reprezintă un element esențial, deoarece

protecția mediului constituie un obiectiv de interes public major și în această calitate, simpla
atingere a mediului afectează interesele fiecărui individ și ale tuturor deopotrivă.
Conform art. 35 alin. 1 din Constituția României, acest drept este recunoscut oricărei
persoane, în conformitate cu art. 5 din OUG 195/2005 privind protecția mediului care prevede
că statul îl recunoaște tuturor pertrsoanelor.
4.2. – Titularii dreptului la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic
Titularul dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic nu poate fi decât

ființa umană, indiferent de statutul civil, de apartenența la un stat.
Exercitarea dreptului are loc în mod individual sau colectiv, un rol important
revenind organizațiilor non-guvernamentale.
63
Deși în concepția juridică tradițională o persoană nu dobândește drepturi decât în

momentul nașterii sale, în privința dreptului de a moșteni un mediu de calitate aceasta are o
fizionomie proprie.
El se manifestă, într-o primă etapă, prin îndatorirea colectivă și individuală a generațiilor
prezente, de a menține și a ameliora calitatea mediului pe termen lung spre a-l transmite
generațiilor viitoare.
Din punct de vedere juridic, o importanță deosebită o reprezintă,

în acest sens, consacrarea obligației de a lua în calcul și conservarea naturii pe termen lung, în
mod viabil. Această idee este evidentă în cadrul dezvoltării durabile.
Statul trebuie să-și asume un rol mai important în sensibilizarea cetățenilor, deoarece și în
prezent, societatea românească, educația pleacă din cadrul familiei, continuă în cadrul școlii și
ulterior este preluată de către societate, iar dacă toate aceste segmente ar funcționa
corespunzător calitatatea mediului înconjurător ar crește în mod simțitor (și asta la toate
nivelurile – de la banala aruncare pe stradă a ambalajelor de la aimentele mâncate sau a
resturilor de țigări, de la munții de reziduuri lăsați pe munte sau în poieni, de turiștii de ocazie
și până la poluarea făcută de către mijloacele de transport vechi și stricate folosite după
păgubosul principiu românesc “lasă că merge și așa” sau a întreprinderilor exploatate sălbatic
până la distrugerea fizică.
Așa cum se observă, este vorba de categorii de persoane care au nevoie de o protecție
și o îngrijire specială, deoarece fie constituie viitorul țării, fie este vorba de persoane
defavorizate care trebuie să beneficieze de ajutor pentru a se bucura de condiția umană.
Din această cauză orice degradare a calității mediului înconjurător are efecte
devastatoare asupra omului, putând cauza diferite afecțiuni, mai mult sau mai puțin periculoase,
nașterea copiilor cu diferite malformații, unele dintre ele letale sau chiar moartea unor persoane,
ca să nu mai amintim de apariția unor epidemii care pot ucide orice ființă pe o rază foarte
întinsă, de mii sau sute de kilometrii, punând în pericol însăși existența speciei umane pe acest
pământ.
Astfel că, ,,lipsa protecției mediului înconjurător poate atrage un anumit grad de lipsă a
sănătății publice și chiar individuale, o împiedicare a realizării dreptului la ocrotirea sănătății,
care poate atrage restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăți fundamentale.”
64
4.3. – Garantarea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic prin CEDO
Articolul 3 din Statutul Consiliului Europei prevede că ,,fiecare membru al CE

trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia
65
fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturi și

libertăți fundamentale.”59
O parte a literaturii juridice de specialitate consider dreptul la un mediu sănătos ca făcând parte
din a treia generație de drepturi ale omului, numite drepturi de solidaritate, alături de dreptul la
pace, dreptul la dezvoltare etc60, care nu se bucură însă de o consacrare expresă în Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) prin tehnica ricoșeului, a permis
extinderea protecției unor drepturi garantate de Convenție la drepturi care nu sunt prevăzute de
aceasta, cum ar fi dreptul la un mediu sănătos – a fost alăturat dreptului la viață privată.
CEDO nu include în articolele sale noțiunea de mediu înconjurător sau dreptul la un
mediu sănătos, însă la momentul adoptării Convenției (Roma, 1950), problemele mediului nu
reprezentau o preocupare însemnată ca în prezent61.
Convenția a luat naștere după cel de al doilea război mondial, în încercarea de a asigura
demnitatea omului, de a proteja integritatea fizică și morală a acestuia, libertatea sa.
Garantarea protecţiei mediului în jurisprudenţa CEDO ca drept individual

cuprinde 3 aspecte:
- apartenenţa la conţinutul dreptului garantat de art.8 par.1- dreptul oricărei persoane la
respectul vieţii private, familiale şi a domiciliului său- cauza Lopez-Ostra contra Spaniei ;
-existenţa unui drept la informare privind calitatea mediului şi pericolele la adresa sa- cauza
Afacerea Guerra şi alţii contra Italiei;
-un drept la un proces echitabil în această privinţă- art.6 par.1din Convenţie.
Titulari ai dreptului de acţiune în faţa CEDO sunt persoanele fizice, ONG-urile, orice
grupuri de particulari, dar şi statele (unele împotriva celorlalte). Reclamanţii particulari trebuie
să demonstreze un interes de a acţiona.
În jurisprudența sa, CEDO a arătat că dreptul la un mediu de o anumită calitate poate
ține de respectful bunurilor.
59
Popescu C.L., Jurisprudența CEDO 2004, Editura C.H.Beck, București, 2006, p. 61
60
Bîrsan C., Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și la domiciliu în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, 2003, Supliment la Revista Pandectele Române, nr. 1, Editura Rosetti, p. 32.
61
Nițu D., Dreptul la mediu, 2005, Revista Themis – revistă a Institutului Național al Magistraturii, nr. 3, p. 47.
66
În privința dreptului material, problema a fost ridicată pentru prima dată în cadrul cauzei
Arrondelle c. Anglia (1980)62.
În fapt, reclamanta, proprietara unui pavilion situat la marginea pistelor de zbor şi de
aterizare ale aeroportului londonez Gatwick, în apropierea unei autostrăzi, s-a plâns de poluarea
sonoră care încălca dreptul la respectarea vieţii private, dar şi dreptul la respectarea bunurilor,
poluarea contribuind la diminuarea valorii de circulaţie a locuinţei. În această cauză, Comisia a
admis că plângerile suferite de reclamantă ţineau de art. 8 al Convenţiei şi de art. 1 din
Protocolul nr. 1 privitor la proprietate. În această cauză, decizia de admisibilitate se concentrază
asupra situaţiei particulare a reclamantei „a cărei proprietate se află atât de aproape de pista
aeroportului, încât zgomotul avioanelor o supune, potrivit unui raport de inspecţie din 1976,
unui stres intolerabil. Zgomotul autostrăzii M23 agravează, se pare, această situaţie” 63.
Continuând pe aceeaşi linie, în anul 1990, Curtea a admis în cauza Powell şi Rayner c.
Anglia64, că emanaţiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport în apropierea
locuinţelor reclamanţilor pot afecta starea fizică a individului şi, prin urmare, pot aduce atingere
vieţii private a acestuia. De asemenea, pot să priveze un individ de posibilitatea de a se bucura
de confortul domiciliului său. Mai mult, Curtea a afirmat că zgomotul avioanelor a diminuat
calitatea vieţii private şi confortul locuinţei, şi a subliniat că poluarea sonoră produsă de
avioane, foarte importantă din punctul de vedere al nivelului şi frecvenţelor, poate afecta într-o
manieră considerabilă valoarea bunurilor imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri
nevandabile, constituind în acest mod un fel de expropriere parţială65.
62
CEDO, hotărârea din 15.07.1980, cererea nr. 7889/77, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
63
De Salvia M., Mediul înconjurător și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 2003, Revista Pandectele
Române nr. 6, p. 164.
64
CEDO, HOTĂRÂREA DIN 21.02.1990, cererea nr. 9310/81 A172, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
65
De Salvia M., Mediul înconjurător și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 2003, Revista Pandectele
Române nr. 6, p. 165.
67
Cauza prin care Curtea de la Strasbourg a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să

pătrundă, pe calea interpretării art. 8.1, în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei66 a fost
Lopez-Ostra c. Spania67 (1994). În acest caz, reclamanta Gregoria López Ostra, care locuia cu
familia într-o casă aşezată în vecinătatea unei staţii de epurare a apelor şi deşeurilor industriale,
s-a plâns de mirosurile, zgomotele şi gazele poluatoare provocate de acea staţie de epurare. O
astfel de poluare făcuse insuportabil mediul de viaţă al familiei sale şi îi provocase ei şi
apropiaţilor săi serioase probleme de sănătate. În faţa Curţii, reclamanta se consideră victimă a
unei violări a dreptului la respect pentru domiciliul său, care face imposibilă viaţa sa privată şi
de familie, precum şi a unui tratament degradant68.
Soluţionând cauza, Curtea a considerat că atingerile grave ale mediului pot afecta
bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând vieţii sale
private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol mare sănătatea şi că în toate
cazurile trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie menţinut între interesele concurente
ale persoanei şi ale societăţii, în ansamblul său. Concluzia Curţii în această cauză a fost că statul
nu a reuşit să menţină un echilibru just între interesul bunăstării comunităţii care reclamă
înfiinţarea unei staţii de epurare şi interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de
respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa familială şi privată.
O altă cauză care atrage atenţia este Kyrtatos c. Grecia69 (2003). Reclamanţii au
susţinut că amenajările urbane situate în sud-estul unei insule greceşti au condus la distrugerea
mediului înconjurător în care ei trăiesc70 . Însă Curtea a afirmat că pentru a determina dacă o
poluare a mediului poate afecta dreptul la viaţă privată a unei persoane, elementul determinant
este acela de a şti dacă există vreun element nociv pentru sfera vieţii private. În acest sens, o
deteriorare generală a mediului nu este suficientă, întrucât nici art. 8, nici o altă dispoziţie din
66
Nițu D., Dreptul la mediu, 2005, Revista Themis – revistă a Institutului Național al Magistraturii, nr. 3, p. 48.
67
68
Berger, V., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a V-a în limba română, Editura Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005, p. 455.
69
70
Bărsan C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol. I, Drepturi şi libertăţi,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005. P. 625
68
Convenţie nu garantează o protecţie generală a mediului. Deoarece reclamanţii nu au prezentat

nici un element care să probeze o astfel de deteriorare a vieţii lor private ca urmare a afectării
unei specii animale, Curtea consideră că art. 8 nu a fost violat71.
Se observă că în ceea ce priveşte dreptul la mediu, jurisprudenţa

C.E.D.O. a relevat mai ales garanţiile procedurale ale acestui drept, respectiv dreptul la
informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil, şi, nu
în ultimul rând, obligaţia statelor de a adopta „măsuri pozitive” destinate să asigure efectivitatea
dreptului la un mediu sănătos.
4.4. – Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic în UE
La nivel internațional și european există preocupări pentru reglementarea

dreptului la un mediu sănătos, ca drept fundamental al omului.
71
Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2003, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 128
69
Țări importante ale Uniunii Europene au prevăzut în ultimii ani garantarea dreptului la
un mediu sănătos și echilibrat în legile fundamentale, pe care adesea le-au și revizuit în
acest scop72.
Tratatul de la Lisabona prevede că: „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi

principiile enunţate în Carta drepturilor fundamentale din 7 decembrie 2000, acordându-i
aceeaşi valoare juridică ca şi Tratatelor”
Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici comunitare a fost astfel
ridicat la rangul de drept fundamental, independent de art.11TFUE, fostul art. 6 TCE.
Carta este un document separat de Tratatul de Reformă însă forţa sa juridică obligatorie
este recunoscută de către Tratat. Atât cetăţenii cât şi rezidenţii Uniunii dobândesc posibilitatea
de invocare a prevederilor Cartei în scopul contestării în instanţă atât a deciziilor instituţiilor
Uniunii cât şi pe cele ale statelor membre, atunci când acestea din urmă sunt adoptate în
aplicarea dreptului european, nu şi în cazul litigiilor ce au la bază dreptul intern.
În cadrul Cartei, protecţia mediului se regăseşte în capitolul V „Solidaritate”, în
categoria drepturilor-creanţă precum dreptul la educaţie, protecţia sănătăţii, protecţia
consumatorilor, etc.
Garanţiile procedurale ale dreptului fundamental la un mediu sănătos sunt reprezentate
la nivel unional de accesul la informaţia de mediu, participarea publicului la decizie şi accesul
la justiţie.
Dreptul la un mediu sănătos reprezintă deasemenea un principiu general al dreptului
unional, emanând din dezvoltările comune la nivelul constituţiilor şi legislaţiei interne a statelor
membre, ceea ce îi conferă statutul de componentă esenţială a tradiţiilor constituţionale ale
statelor membre, fapt ce obligă la respectarea acestui drept fundamental de către Uniune, ca
principiu general.
Constituţia franceză cuprinde, din luna martie a anului 2005, şi Carta Mediului,
adoptată în anul 2004 şi care prevede:
72
Patrick Thieffry – Droit européen de l’environnement, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 28
70
 art. 1. Fiecare persoană are dreptul să trăiască într-un mediu

echilibrat şi propice pentru sănătate;
 art. 2. Fiecare persoană are datoria să participe la conservarea şi
ameliorarea mediului înconjurător;
 art. 3. Fiecare persoană trebuie, în condiţiile legii, să prevină
atingerile pe care le-ar putea aduce mediului sau, în cel mai rău caz, să limiteze
consecinţele acestora;
 art. 4. Fiecare persoană trebuie să contribuie la repararea prejudiciilor pe
care le-a adus mediului înconjurător, în condiţiile legii.
 Art. 5. Atunci când posibila producere a unui prejudiciu ar putea afecta
într-un mod grav şi ireversibil mediul înconjurător, autorităţile publice vor veghea,
în spiritul principiului precauţiei şi în conformitate cu atribuţiile lor, la punerea în
practică a procedurilor de evaluare a riscurilor şi la adoptarea măsurilor provizorii
şi proporţionale în scopul prevenirii prejudiciului;
 art. 6. Politicile publice trebuie să promoveze o dezvoltare durabilă. În
acest scop, ele vor armoniza protecţia şi punerea în valoare a mediului înconjurător
cu dezvoltarea economică şi progresul social;
 art. 7. Fiecare persoană are dreptul, în condiţiile şi limitele legii, să
acceadă la informaţiile privind mediul înconjurător deţinute de autorităţile publice
şi să participe la luarea deciziilor publice care au incidenţă asupra mediului;
 art. 8. Educaţia şi formarea în spiritul protecţiei mediului trebuie să
contribuie la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor reglementate de
prezenta Cartă;
 art. 9. Cercetarea şi inovarea trebuie să-şi aducă contribuţia la
conservarea şi punerea în valoare a mediului înconjurător;
 art. 10. Prezenta Cartă inspiră acţiunile europene şi internaţionale ale
Franţei.
71
Constituția Germaniei. Articolul 20 al Legii fundamentale germane, adoptat în 1994 dispune

că statul este obligat să protejeze „fundamentele naturale ale vieţii”. Noţiunea de protecţie
statală nu este nouă, iar accepţiunile sale sunt relativ cunoscute. Obiectul acestei protecţii,
constituit de „fundamentele naturale ale vieţii”, este de natură să suscite oarecare discuţii. Este
evident că această noţiune exclude protecţia mediului social, cultural, construit etc., referindu-
se doar la mediul natural sau la biosferă. Noţiunea de biosferă ar trebui înţeleasă într-un sens
larg, iar nu redus la elementele sale fundamentale
Obiectivul fundamental constă, aşadar, în protecţia vieţii sub toate formele sale, nu
doar a fiecărei fiinţe vii luate individual. Viaţa, în sens biologic, este ea însăşi un proces
evolutiv, reglat de gene, care se dezvoltă şi se organizează singure, graţie propriei lor capacităţi
de reproducere. Acest proces se realizează în cadrul şi între speciile de toate felurile, prin
schimburi continue, biotopii, solul, apa, clima, atmosfera, natura abiotică. Viaţa în general
depinde de diversitatea vieţilor individuale şi, reciproc, viaţa concretă atât a unei specii non-
umane, cât şi viaţa oamenilor sunt dependente de viaţa privită în general73 .
Se poate, deci, considera că este vorba de o relaţie întreg-parte, în care conceptul de
viaţă în toată bogăţia şi diversitatea sa este fundamentul natural cel mai important al vieţii
individuale. Pentru a păstra procesul evolutiv al vieţii în general şi, în concret, autoorganizarea
sa, capacitatea sa biologică de a se reînnoi şi de a continua, este necesară protecţia tuturor
formelor de viaţă non-umană74.
Constituţia Belgiei include dreptul la mediu sănătos în cadrul dreptului la respectarea

demnităţii umane şi prevede: "Fiecare persoană are dreptul de a duce o viaţă conformă cu
demnitatea umană. În acest scop, orice lege, decret sau regulament vor garanta, ţinând cont
de obligaţiile corelative, drepturile economice, sociale şi culturale şi vor determina condiţiile
exercitării acestora. Aceste drepturi cuprind în principal: dreptul la muncă şi la libera alegere
a unei activităţi profesionale (...); dreptul la securitate socială, la protecţia sănătăţii şi la
73
Pompil Drăghici, Anca Ileana Duşcă – Dreptul intern şi comunitar al mediului, Ed. Universitaria, Craiova, 2003,
p. 23
74
Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 47
72
asistenţă socială, medicală şi juridică; dreptul la un domiciliu decent; dreptul la protecţia unui
mediu sănătos; dreptul la propăşire culturală şi socială.”
Termenii din Constituţia belgiană nu sunt, aşadar, foarte precişi75 , în comparaţie cu
reglementările constituţionale ale altor ţări în acest domeniu. Astfel, spre exemplu, Constituţia
Greciei prevede, în articolul 24: „Protecţia mediului natural şi cultural constituie o obligaţie
pentru stat”. De asemenea, Constituţia Olandei statuează, în articolul 21, că „Puterile publice
veghează la condiţiile de trai din ţară, ca şi la protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător”.
4.5. – Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere

ecologic în România
75
Louis-Paul Suetens – Le droit à la protection d’un environnement sein (article 23 de la Constitution Belge), în
Les hommes et l’environnement (Mankind and the environment) – En hommage à Alexandre Kiss, Ed. Frison-
Roche, Paris, 1998, p. 494.
73
În România în Constituţia din 1991, în forma sa iniţială, nu era reglementat un drept la

mediu sănătos, dar în art. 134 alin. 2 lit. e) şi f) au fost prevăzute îndatoriri ale statului cu privire
la refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, la menţinerea echilibrului ecologic şi pentru
crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Această nerecunoaştere expresă a dreptului la un mediu sănătos era acoperită de art. 5
din Legea protecţiei mediului, Legea nr. 137/1995 care precizează că: „statul recunoaşte tuturor
persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, care a fost preluată şi de O.U.G.
nr.195/2005, ambele precizând acelaşi lucru, fără a se face vreo distincţie dictată de principiul
teritorialităţii legii.
În literatura de specialitate se aprecia chiar că nu trebuie să se considere că dreptul s-ar
bucura de o recunoaştere constituţională implicită întrucât aceasta ar face să se piardă caracterul
său de drept fundamental, fiind, în consecinţă, doar un drept subiectiv care ar avea izvorul în
Constituţie, fapt ce ar împiedica accesul la procedurile specifice drepturilor fundamentale. O
altă opinie arăta că nereglementarea expresă a dreptului la mediu în Constituţie se datorează
lipsei fondurilor materiale necesare pentru luarea unor măsuri de combatere a poluării şi
faptului că o astfel de consacrare ar putea atrage la un moment dat blocarea activităţii instanţelor
judecătoreşti datorită avalanşei de cauze iniţiate de titularii dreptului care se simt lezaţi de
activităţile economice sau sociale poluante. Cu toate acestea, au existat şi opinii în conformitate
cu care, în perspectiva în care se dorea modificarea Constituţiei României, unul dintre punctele
demne de luat în calcul este aceea consacrării exprese a dreptului la mediu sănătos, un drept a
cărui respectare să fie garantată inclusiv prin incriminarea comportamentelor neconforme,
neexistând nici un temei care să împiedice această evoluţie.
Toate aceste controverse au fost rezolvate când, prin Legea de modificare a Constituţiei
s-a procedat la introducerea art. 331 în conformitate cu care: „Statul recunoaşte dreptul fiecărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. Statul asigură cadrul legislativ
pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi
ameliora mediul înconjurător”.
Odată cu aceste reglementări România s-a alăturat grupului statelor care consacră expres
un drept fundamental al omului la un mediu sănătos, aceasta datorită recunoaşterii faptului că
protejarea mediului nu mai este doar un subiect la modă ci o necesitate certă, mai ales prin
prisma statutului de membru al Uniunii Europene.
74
În consecinţă, atunci când dreptul fundamental al omului la mediu sănătos cunoaşte o

ocrotire mai bună într-un instrument juridic internaţional decât se întâmplă într-o reglementare
internă, în baza art. 20 alin. 2 din Constituţie sunt incidente normele internaţionale care ar
înlătura astfel aplicarea reglementărilor interne aflate în acţiune în domeniul respectiv, inclusiv
în ceea ce priveşte dreptul fundamental al omului la mediu sănătos. În toate celelalte cazuri se
va aplica reglementarea internă.
Potrivit legii-cadru76 privind protecţia mediului în România

(1) Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice.
(2) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale prevăd în bugetele
proprii fonduri pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din implementarea
legislaţiei comunitare din domeniul mediului şi pentru programe de protecţie
a mediului şi colaborează cu autorităţile publice centrale şi teritoriale pentru
protecţia mediului în vederea realizării acestora.
În art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005, privind protecţia mediului

, în afară de consacrarea dreptului la un mediu sănătos, legiuitorul a mai stabilit şi un număr de
cinci drepturi – garanţii care, sunt considerate ca reprezentând mai degrabă drepturi
special recunoscute şi dezvoltate în contextul protecţiei mediului. Astfel:
a. Accesul la informaţie privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate

prevăzute de legislaţia în vigoare.
Pentru a fi capabili să menţină şi să-şi exercite acest drept, precum şi să respecte şi să-
şi execute această obligaţie, persoanele trebuie să aibă acces la informaţie, să fie îndreptăţite să
76
Art.6 din al OUG 195 2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1196 din 30 decembrie
2005
75
ia parte la luarea deciziilor de mediu şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu.
Acest drept este o concretizare a dreptului fundamental al omului la informaţie consacrat de art.
31 din Constituţie care stabileşte dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public.
Pentru a se asigura eficienţa dreptului – ca garanţie trebuie să se creeze structurile prin
care să se facă accesul la informaţie, să se stabilească procedura prin care se face acest acces şi
să se stabilească anumite condiţii pe care informaţia trebuie să le îndeplinească informaţia
pentru a fi accesibilă şi comprehesibilă. Accesul la informaţia de mediu poate fi limitat, în
condiţiile legii, numai atunci când respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de
legislaţia în vigoare o impune.
b. Asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului este o formă a dreptului fundamental

social-politic de asociere. Dreptul cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia în
mod liber în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme sau tipuri de
organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa ştiinţifică şi culturală şi de a-şi realiza
o serie de interese legitime comune. În contextul protecţiei mediului conţinutul acestui drept
este restrâns la apărarea calităţii mediului şi se cuvine a fi subliniat rolul deosebit pe care îl au
organizaţiile neguvernamentale în acest domeniu.
c. Consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de

mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor:
Art. 5 lit. „c” din Legea nr. 137/1995 a fost dezvoltat în O.U.G. nr.195/2005, care
reglementează acest drept ca fiind dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind
dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a
autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi
este perceput ca o formă de participare a cetăţenilor la protejarea mediului. De asemenea acest
principiu se referă şi la elaborarea planurilor şi a programelor
d. Dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu.
Acest drept a apărut ca o aplicaţie particulară a accesului la justiţie (art. 21 din
Constituţie) şi a dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 48 din Constituţie).
76
Conţinutul dreptului este întregit de prevederile art. 97 din O.U.G.195/2005, privind protecţia
mediului care conferă organizaţiilor neguvernamentale dreptul la acţiune în justiţie în vederea
conservării mediului.
e. Dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit

În domeniul mediului înconjurător prejudiciul suferit este denumit daună ecologică. În
legătură cu acest drept în doctrină au fost formulate două principii: principiul restitutio in
integrum – chiar dacă restituirea nu se poate face decât prin plata unei sume de bani şi principiul
poluatorul plăteşte. Cel de-al doilea principiu presupune internalizarea de către cel care produce
poluarea a cheltuielilor ocazionate de înlăturarea consecinţelor pe care le-a produs.
4.6. – Graranțiile dreptului la un mediu sănătos și echilibrat
Datorită calităţii de drept fundamental recunoscut constituţional, dreptul la un mediu

sănătos şi echilibrat ecologic se bucură de garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale în
general, alături de garanţiile procedurale specifice.
77
-Garanţiile generale: caracterul excepţional şi condiţionat al măsurilor de restrângere a

exerciţiului unui asemenea drept (art.53); interdicţia categorică a suprimării sale (art.152 al.2);
înscrierea în rândurile domeniilor ce nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei (art.152 al.1);
garanţiile instituţionalizate- controlul constituţionalităţii legilor, controlul activităţilor
administrative. OUG 195/2005, în consens cu dispoziţiile constituţionale, consacră protecţia
mediului ca o obligaţie şi responsabilitate a autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale
şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
-Garanţii speciale- procedurale: sunt reprezentate de o serie de drepturi-garanţii, care
sunt, potrivit reglementării-cadru, accesul la informaţia privind mediul; dreptul de asociere în
organizaţii pentru protecţia mediului; dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor
privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare de mediu,
elaborarea planurilor şi programelor; dreptul de a se adresa autorităţilor administrative şi
judecătoreşti în probleme de mediu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
TEMA NR. 5 - „Instituțiile dreptului mediului. Autoritatea Națională pentru

Protecția Mediului ca instituție a dreptului mediului”.
Cuprins: 5.1 – Noțiuni specifice

5.2.– Instituțiile dreptului mediului la nivel internațional
5.3. – Autoritățile naționale cu rol în protecția mediului
78
După studierea capitolului, vei avea capacitatea:
 Să cunoști noțiunile specifice instituțiilor dreptului mediului, dar și să

apreciezi asupra instituțiilor privind dreptul mediului de la nivel național
și internațional
5.1. – Noțiuni specifice
Administraţia mediului poate fi definită ca fiind ansamblul constituit din persoane

fizice- funcţionari, agenţi constatatori- şi structuri administrative ale statului, precum şi
79
colectivităţile teritoriale, care îndeplinesc, cu titlu principal, funcţii administrative în materie de

mediu77.
Dacă iniţial adoptarea unor legi referitoare la domeniul mediului a revenit unor
ministere şi administraţii ce aveau in principal alte domenii decât cel al mediului, agravarea
crizei ecologice a determinat necesitatea apariţiei la nivelul guvernelor a unor acţiuni
instituţionalizate, sistematice şi coerente în materie. Astfel, la nivelul anilor 70 majoritatea
ţărilor industrializate au fost dotate cu structuri unice la nivel naţional ce puteau regrupa la nivel
guvernamental ansamblul acţiunilor şi programelor privitoare la mediu.78
Aceste structuri unice permiteau o mai bună valorizare şi definire a obiectivelor,
acţiunilor şi luarea în considerare a chestiunilor ecologice în cadrul acţiunii
guvernamentale, precum şi optimizarea raporturilor acestei acţiuni guvernamentale cu
structurile locale.În planul consecinţelor politicilor de mediu asupra administraţiei publice s-
au determinat:
1. Apariţia organismelor autonome în domeniul mediului
2. Stabilirea unui minister al mediului în tot mai multe state
3. Apariţia unei instanţe de coordonare şi colaborare interministerială
4. Evoluţii ale rolului autorităţilor locale.79
Politica de mediu este construită şi susţinută de o serie de actori instituţionali

responsabili cu pregătirea, definirea, proiectarea şi implementarea de măsuri în vederea
atingerii obiectivelor specifice domeniului mediului.80
Competenţa Parlamentului- parlamentului îi revine sarcina de a adopta legi

constituţionale, organice şi ordinare, la iniţiativa deputaţilor ţi a senatorilor, ce pot face
propuneri privind domeniul mediului. Totodată, în măsura în care Parlamentul este sesizat cu
fapte de încălcare flagrantă a normelor de mediu, Parlamentul are dreptul şi obligaţia crării unor
comisii parlamentare care să analizeze situaţia şi să ia măsurile ce se impun.81
77
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg.91
78
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg.88 şi urm.
79
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,pg. 89
80
Răzvan Călin, Cristian Teodor, Politica de mediu, ed. Tritonic, Bucureşti, 2007, pg.44
81
80
Competenţa Guvernului- în domeniul mediului, Guvernul este competent a promova

iniţiative legislative pe care le supune aprobării Parlamentului. Aceste inişiative îi parvin din
partea autorităţii publice pentru protecţia mediului sau a altor autorităşi publice centrale. Tot
Guvernului îi revine competenţa emiterii hotărârilor privind organizarea şi funcţionarea
ministerelor, inclusiv atribuţiile acestora.82
Organismele autonome- dotate cu personalitate juridică, administrează serviciile

publice cu ajutorul mijloacelor şi resurselor special destinate, pe lângă gestiunea serviciilor
publice în cadrul ministerial. Aceste organisme poartă în mod obişnuit denumirea de agenţii
sau oficii.
Acestea permit o mobilizare superioară a energiilor, contribuie la coordonarea şi colaborarea
mai multor entităţi(stat, ministere, colectivităţi locale) cu atribuţii în domeniu, ansamblul
acestor parteneri fiind reprezentat în consiliul de administraţie al organismului autonom, permit
o mai bună cunoaştere a acţiunii publice.83
Ministerul mediului- reprezintă una dintre cele mai uzitate forme organizatorice pentru
aplicarea politicilor ecologice. Preocuparea fundamentală a acestui minister este promovarea
problemelor de prevenire, conservare şi dezvoltare a calităţii naturale a factorilor de mediu,
încercând să facă să prevaleze preocupările de protecţie a mediului în raport cu alte interese.
Rolul ministerului este îndeosebi unul de coordonare şi impulsionare, atribuţiile sale sunt doar
o importanta parte a competenţelor administrativ-instituţionale din domeniul mediului, o altă
parte de atribuţii din domeniul mediului fiind dispersate în cadrul altor ministere şi servicii ale
acestora.
Acţiunea în domeniul mediului este preponderent una transversală, un domeniu al
mediului care să fie poziţionat în cadrul unei competenţe exclusive a unui singur organ al
statului nu este practic realizabil.
Atribuţiile privind mediul acoperă politici caracterizate de vastitate, precum amenajarea
teritoriului, urbanism, agricultură, sănătate, transporturi, fapt ce face imposibilă încredinţarea
tuturor acestor atribuţii unei singure entităţi, deoarece aceasta ar presupune absorbţia majorităţii
competenţelor guvernamentale.
82
83
81
Atribuţiile ministerului mediului nu pot fi decât o parte a competenţelor administrativ-

instituţionale cu relevanţă în domeniul mediului, chiar dacă cea mai importantă parte, în timp
ce numeroase alte atribuţii relevante în materie se regăsesc dispersate între alte ministere şi
servicii ale acestora.84
5.2. Instituțiile dreptului mediului la nivel internațional, regional și subregional
Organizații internaționale
84
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007,pg. 343
82
a. Organizația Națiunilor Unite (ONU) a avut un rol important în apariția și dezvoltarea

mediului. ONU a fost gazda celor mai importante conferințe mondiale cu privire la problemele
ecologice globale: cea de la Stockholm (1972), cea de la Rio de Janeiro (1992), Johanesburg
(2002). La inițiativa ONU a fost încheiată în 1982 Convențe Națiunilor Unite asupra dreptului
mării de la Montego Bay, document care analizează într-un capitol protecția și conservarea
mediului marin. În prezent, rolul ONU a scăzut, datorită creșterii rolului organismelor sale
specializate, dar mai ales a creării de organizații regionale și subregionale specializate pe
probleme ecologice. Dintre acestea amintim:
- Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) – este un exponent al inițiativei

Economiei Verzi (GEI) concepută pentru a ajuta guvernele în ecologizarea economiilor lor prin
remodelarea și reorientarea politicilor, investițiilor și cheltuielilor către o serie de sectoare, cum
ar fi, serviciile de apă, gestionarea deșeurilor și agricultura durabilă;
- Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite (CSD) din 1993 având printre
atribuțiile sale – monitorizarea la nivel internațional, național și regional, implementarea
recomandărilor și angajamentelor conținute în documentele adoptate la Conferința Națiunilor
Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED), promovarea dialogului și a parteneriatelor pentru
dezvoltare durabilă între guverne, comunitatea internațională și grupurile importante
identificate cu factori cheie pentru realizarea dezvoltării durabile în Agenda 2185.
- Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) – organism inființat în 1965.

Reprezintă rețeaua globală a ONU în domeniul dezvoltării și are ca obiectiv susținerea țărilor
în curs de dezvoltare în vederea atragerii și utilizării corespunzătoare a asistenței pentru
dezvoltare, promovând accesul la informație, experiențe și resurse menite să ofere oamenilor o
viață mai bună. În România PNUD are un Birou descis la București din anul 1972, în prezent
accentul fiind pus pe o formă flexibilă de cooperare ce vizează atât finalizarea pînă în 2015 a
activităților de tip tradițional, lansate anterior (servicii de consultanță calificate, asistență
financiară), cât mai ales, consolidarea capacităților țării noastre în domeniul furnizării de
asistență pentru dezvoltare.
- Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa (UNECE) – cu vocație generală

în domeniul dezvoltării economice și sociale care desfășoară și acțiuni importante pentru
identificarea modalităților de combatere a poluării pe plan regional.
- Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). Deși

scopul principal al organizației este menținerea păcii și securității internaționale prin educație,
știință, cultură și comunicație, are însă și preocupări importante în domeniul mediului.
UNESCO organizează și finanțează programe în legătură cu stabilirea evacuării deșeurilor în
85
A se vedea site-ul www.un.org
83
apele mărilor și oceanelor și prevenirea dispariției unor specii și animale marine valoroase din
cauza activității oamenilor, studii referitoare la poluarea atosferei etc.
b. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) – scopul principal este de a conduce popoarele

la nivelul cel mai ridicat posibil de sănătate, coordonează și studii referitoare la poluarea zonelor
de litoral, la poluarea așezărilor omenești, studii de combatere a zgomotului etc.
c. Organizația Meteorologică Mondială (OMM) – creșterea contribuției meteorologiei la

progresul economic și social, la protecția vieții și conservarea mediului înconjurător etc.
Organizații regionale
a. Prima instituție de cooperare din Europa care a desfășurat acțiuni în domeniul protecției
mediului este Consiliul Europei, înființată prin Tratatul de la Londra din 1949.
b. Agenția Europeană pentru Mediu (A.E.M) (1990) a fost înființată cu scopul de a ajuta
UE și statele member să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la îmbunătățirea calității
mediului, prin integrarea cerințelor de mediu în politicile economice, pentru a avansa către o
dezvoltare durabilă și pentru a coordona rețeaua europeană de informare și observare privind
mediul și are ca principală atribuție colectarea datelor naționale care servesc la producerea de
seturi de date europene, concepând și actualizând indicatorii și rapoartele privind starea
mediului.
c. Liga Statelor Arabe (LSA) – are ca scop general favorizarea cooperării între statele
member pe plan politic, economic, militar, social și cultural, aplanarea unor eventuale diferende
între acestea și asigurarea condițiilor de colaborare cu alte state.
d. Organizația Unității Africane (OUA) – promovarea unității și solidarității tuturor

statelor member, coordonarea și intensificarea eforturilor și cooperarea în vederea îmbunătățirii
condițiilor de viață ale popoarelor africane, apărarea suveranității teritoriale, abolirea tuturor
formelor de colonialism de pe continental African etc.
e. Organizația Statelor Americane (OSA) – garantarea păcii și securității continentului,

prevenirea cauzelor posibile de criză și asigurarea rezolvării pașnice a diferendelor care s-ar ivi
între statele member, acțiuni de solidaritate în caz de agresiune. În privința mediului, OSA a
pus în practică proiecte ce au ca obiect valorificarea apelor și a pădurilor continentale și a
contribuit la elaborarea și aplicarea Convenției cu privire la protecția naturii și conservarea
vieții sălbatice în emisfera vestică.
Organizații subregionale
84
a. Comisia Dunării pentru navigație (1948) cu sediul la Budapesta – atribuții numai în

domeniul navigației, în realizarea acestora, consultându-se cu țările dunărene.
b. Comisia Rinului privind navigația și poluarea apelor interioare – cercetarea naturii,

originii, intensității, precum și a oricăror alte date cu privire la poluarea Rinului.
c. Comisia subregională pentru aplicarea Convenției de la Oslo din 1972 are ca obiectiv
prevenirea poluării marine cauzate de operațiunile de imersare effectuate de nave și aeronave
în zona Atlanticului de Nord-Est.
d. Comisia subregională pentru aplicarea Convenției de la Hesinki (1974) are ca principal

scop prevenirea poluării mediului marin din zona Mării Baltice și constituie un mechanism
permanent.
5.3. Autoritățile naționale cu rol în protecția mediului
85
a. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP) – realizează politica națională în

domeniul mediului, gospodăririi apelor și managementului silvic. Acțiunile Ministerului sunt
îndreptate către protejarea mediului și resurselor natural spre garantarea unui mediu curat pentru
generația actual și cea viitoare, promovând principiile dezvoltării durabile. Art. 75 din OUG
195/2005 prezintă atribuțiile și răspunderile acestui Minister și anume: reactualizează strategia
protecției mediului, cu respectarea principiilor și elementelor strategice prevăzute în prezenta
ordonanță, coordonează activitatea de instruire în domeniul mediului, stabilește infracstructura
pentru informația spațială care servește scopurilor politicilor de mediu și politicilor sau
activităților care pot avea un impact asupra mediului, avizează normele și reglementările
referitoare la activități cu impact asupra mediului, elaborate de alte autorități și controlează
aplicarea acestora,..., aplică sancțiuni prin Garda Națională de Mediu, pentru nerespectarea
legislației de mediu și pentru neconformarea la condițiile impuse prin actele de reglementare,
titularilor activităților, pune la dispoziție publicului date privind starea mediului, programele și
politica de protecție a mediului etc.
b. Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM). ANPM a fost

înființată în 2004 într-o perioadă de reforme instituționale majore în domeniul protecției
mediului. ANPM este menită să acționeze pentru a asigura populației un mediu sănătos în
armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social. ANPM își îndeplinește misiunea prin
exercitarea următoarelor atribuții: - planificarea strategic de mediu, - monitorizarea factorilor
de mediu, - autorizarea activităților cu impact asupra mediului, - implementarea legislației și
politicilor de mediu la nivel național și social, - raportările către Agenția Europeană de Mediu
pe următoarele domenii: calitatea aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea
solului, - implementarea legislației din domeniul mediului, - reprezentarea în domeniu
protecției mediului în relațiile interne și externe conform mandatului acordat de către Ministerul
Mediului și Scimbărilor Climatice, coordonarea realizării planurilor de acțiune sectoriale și a
planului național de acțiune pentru protecția mediului etc.
c. Garda Națională de Mediu. (GNM). A fost înființată prin HG 1167/2001. Prin
HG 308/2005 a primit titulatura de Garda Națională de Mediu și a trecut direct în subordinea
ministrului mediului și gospodăririi apelor. Este un corp specializat de inspecție și control, iar
comisarii sunt funcționari publici cu statut specific care pot lua măsuri de sancționare, de
suspendare/sistare a activității ca urmare a poluării și deteriorării mediului sau oentru
86
nerespectarea condițiilor impuse prin actele de reglementare și a măsurilor stabilite în notele de

constatare și în rapoartele de inspecție și control.
Prin HG 112 din 18 febr 2009privind organizarea și funcționarea GNM, a fost redefinit
statutul juridic al acesteia în sensul că este o instituție public și funcționează ca organ de
specialitate al administrației publice central, cu personalitate juridică, finanțată integral de la
bugetul de stat, în subordinea autoruității publice central pentru protecția mediului.
Atribuțiile GNM: în domeniul protecției mediului,în domeniul controlului habitatelor
naturale, biodiversității și ariilor protejate.
d. Administrația Rezervației Biosferei ,,Delta Dunării” (ARBDD)- înființată în
1990 ca organizație responsabilă pentru conservarea și managementul biodiversității,
ecosistemelor și resurselor naturale din Delta Dunării. Acest rol a fost consacrat prin Legea
82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării86, cu modificările și
completările ulterioare.
Obiective : - conservarea și protecția patrimoniului natural existent, - promovarea
ultilizării durabile a resurselor generate de ecosistemele naturale ale rezervației, - reconstrucția
ecologică a zonelor degradate de impactul activităților umane. ARBDD este o instituție publică
cu personalitate juridică și îndeplinește funcția de autoritate de mediu pe teritoriul rezervației
și de organism de gestiune a problemelor de protecție și conservare a patrimoniului natural al
Deltei Dunării. ARBDD este condusă de un Guvernator, cu rang de subsecretar de stat.
Atribuțiile sale sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare al Administrației
Rezervației87.
Ministerul Mediului (Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) se

organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu
personalitate juridica, in subordinea Guvernului.
86
M.Of. 283/7 decembrie 1993.
87
Aprobat prin HG 1217/2012 publicată în M.Of. 865/20 decembrie 2012 modificată prin Hotărârea 216/2015
publicată în M.Of. 222din 1 aprile 2015.
87
Potrivit legii (Hotărârea nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului,
Apelor şi Pădurilor), Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor exercită, în condiţiile legii, în
domeniile proprii de competenţă, următoarele funcţii:
a) de strategie şi planificare; constă în elaborarea strategiei de dezvoltare în domeniul mediului
şi proiectarea instrumentelor financiare necesare
b) de reglementare şi avizare; materializată în elaborarea cadrului normativ şi instituţional
pentru realizarea domeniului său de activitate
c) de reprezentare; pe plan extern şi intern, în domeniul său de activitate, în numele statului sau
Guvernului
d) de autoritate de stat; prin care se asigură aplicarea şi respectarea reglementărilor legale
privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea, sub
autoritate şi coordonarea sa
e) de gestionare a fondurilor provenind din credite externe, din tranzacţionarea surplusului
cantităţii atribuite României sub prevederile Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ratificat prin Legea nr. 3/2001, denumit în
continuare Protocolul de la Kyoto, a veniturilor obţinute din licitaţiile certificatelor de emisii
de gaze cu efect de seră şi a altor fonduri externe nerambursabile sau naţionale, destinate
finanţării programelor şi proiectelor din domeniile sale de competenţă, în condiţiile legii;
f) de monitorizare, inspecţie şi control;
g) de informare şi conştientizare a publicului în domeniile sale de activitate;
h) de administrare, asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului şi gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil în domeniul mediului.
Art.5 din HG 38/2015 enumeră atribuţiile Ministerului Mediului ca fiind:
a) organizează, împreună cu celelalte ministere şi cu organele de specialitate ale administraţiei

publice centrale şi locale şi cu alte persoane juridice, după caz, promovarea acţiunilor derulate
în domeniile sale de activitate;
b) colaborează cu asociaţiile profesionale şi patronale din domeniile sale de activitate şi asigură
dialogul permanent cu acestea, cu mass-media şi cu societatea civilă în general, în scopul
informării reciproce şi perfecţionării cadrului legislativ existent;
88
c) participă la sprijinirea dezvoltării capacităţii administrative a structurilor implicate în

programele din domeniile sale de activitate, precum şi la consolidarea şi extinderea relaţiilor de
colaborare dintre acestea;
d) participă, cu experţi proprii desemnaţi, la întâlnirile grupurilor de lucru în cadrul cărora sunt
abordate subiecte în legătură cu domeniile sale de activitate;
e) participă la schimbul de informaţii şi experienţă cu instituţiile şi organismele naţionale,
europene şi internaţionale cu privire la domeniile sale de activitate, în condiţiile legii;
f) asigură, în funcţie de necesităţi, finanţarea activităţii de reglementare din domeniile sale de
activitate;
g) finanţează, în condiţiile legii, versiunile în limba română ale standardelor şi, după caz, ale
anexelor naţionale din domeniile sale de activitate;
h) susţine şi promovează constituirea de parteneriate la nivel central şi local în domeniile sale
de activitate;
i) iniţiază, împreună cu instituţiile de profil, programe menite să sprijine perfecţionarea
continuă a funcţionarilor publici şi a personalului angajat, în domeniile sale de activitate;
j) realizează cercetări de opinie publică, cantitative şi calitative, prin intermediul unor instituţii
specializate, în vederea fundamentării documentelor strategice, a campaniilor de comunicare şi
a informării opiniei publice în domeniile sale de activitate;
k) poate contracta servicii specializate în vederea obţinerii documentelor, studiilor, colectării
datelor şi informaţiilor necesare realizării atribuţiilor sale, precum şi servicii de consultanţă,
inclusiv servicii de evaluare, prognoză şi statistică;
l) editează, direct sau prin unităţile din subordinea, din coordonarea ori aflate sub autoritatea
sa, publicaţii de specialitate şi de informare specifice domeniilor sale de activitate;
m) organizează şi sprijină activităţi şi manifestări pentru promovarea şi susţinerea proiectelor
din domeniile sale de activitate, atât în ţară, cât şi în străinătate, prin expoziţii, simpozioane,
sesiuni de comunicări, congrese, colocvii şi alte asemenea activităţi;
n) monitorizează şi evaluează politicile publice cu impact asupra domeniilor sale de activitate;
o) facilitează realizarea de schimburi de bune practici între structurile implicate în derularea
programelor din domeniile sale de activitate;
p) asigură derularea dialogului social şi a relaţiei cu partenerii sociali pentru problematica ce
revine în responsabilitatea sa;
89
q) primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, potrivit
competenţelor, sesizările persoanelor fizice şi juridice, în conformitate cu prevederile
Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002;
r) asigură protecţia informaţiilor clasificate, prevenirea şi combaterea terorismului,
implementarea prevederilor legislaţiei Uniunii Europene în domeniile sale de competenţă, prin
activităţi specifice;
s) asigură accesul publicului la informaţiile de mediu, consultarea şi participarea acestuia la
luarea deciziilor privind mediul;
ş) desfăşoară activităţi de informare, publicitate şi promovare a programelor din domeniile sale
de activitate, potrivit legii;
t) poate contracta, în condiţiile legii, servicii de specialitate, expertiză, consultanţă şi
reprezentare juridică internă şi internaţională, de traduceri, documentare şi arhivare de
documente;
ţ) încheie protocoale, acorduri, convenţii de colaborare şi schimb de informaţii cu alte instituţii
publice şi private, cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, potrivit competenţelor
sale, în condiţiile legii;
u) emite dispoziţii obligatorii pentru aplicarea măsurilor dispuse ca urmare a exercitării
atribuţiilor sale, potrivit legii;
v) solicită informaţiile şi datele necesare realizării atribuţiilor sale;
w) efectuează acte de control conform reglementărilor legale în vigoare, inclusiv
regulamentelor naţionale, europene şi regulamentului propriu de organizare şi funcţionare, în
domeniile sale de activitate; în exercitarea atribuţiilor de control, reprezentanţii mandataţi
solicită documentele şi informaţiile necesare, iar entităţile controlate sau inspectate au obligaţia
să le pună la dispoziţie în termenul solicitat, în condiţiile legii.
TEMA NR. 6 - „Principalele reglementări, pe plan intern și internațional

privind protecția și conservarea mediului în contextual asigurării dezvoltării
durabile”.
90
Cuprins: 6.1 – Noțiunea de acte de reglementare, trăsături și categorii

6.2 – Competența emiterii actelor de reglementare
 Să cunoști noțiunile specifice și principalele reglementari în domeniu.
6.1 – Noțiunea de acte de reglementare, trăsături și categorii
91
Autoritățile competente pentru protecția mediului, cu excepția Gărzii

Naționale de Mediu și a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare
și emit acte de reglementare in condițiile legii.
Legiuitorul folosește termenul de reglementare cu sensul de a acționa, a conduce, a
elabora și emite acte cu scopul de a proteja mediul. Art. 2 din OUG195/2005 enumeră asemenea
acte de reglementare și anume: avizul de mediu, acordul de mediu, avizul Natura 200,
autorizația de mediu, autorizația integrată de mediu, autorizația privind emisiile de gaze cu efect
de seră, autorizația privind activități cu organisme modificate genetic.
Aceste acte sunt definite ca fiind acte tehnico-juridice, instrumentate și emise conform
unei proceduri speciale și care exprimă decizia autorităților competente în materie de mediu
și stabilesc condiții pentru desfășurarea proiectelor, planurilor sau activităților, precum și
drepturi și obligații pentru titularii acestora, din perspectiva asigurării protecției și
conservării naturii88.
Actele de reglementare privind protecția mediului, sunt, în egală măsură acte
administrative, din perspectiva regimului juridic al acestora dar și acte specifice de dreptul
mediului, din punct de vedere tehnic, neputând fi analizate, în nicio speță care le vizează,
exclusiv cu privire la respectarea procedurilor administrative și cu atât mai puțin, exclusiv
cu privire la respectarea procedurilor tehnice89.
Se apreciază că eliberarea, reînnoirea, suspendarea, încetarea actelor de reglementare
sunt supuse unui regim special, de drept al mediului, dreptul administrative având rolul de drept
comun și gen proxim în raport de care se relevă diferența specifiă.
• ACORD DE MEDIU: actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia
mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect; Acordul de mediu reprezintă
88
M.Duțu, Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului, în Dreptul nr. 12/2006, p. 142-
164.
89
Rezumat Teza de doctorat, Reglementarea activităților cu impact semnificativ asupra mediului, Drd. I.R.
Popescu (Fechete), coord. Prof univ. D. Marinescu, București, 2013, p.5.
92
decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului de proiect să
realizeze proiectul din punct de vedere al protecţiei mediului.
Conform art. 11 din actul normative, solicitarea și oblținere acordului de mediu este
obligatory atât pentru proiecte publice sau private cât și pentru modificarea ori extinderea
activităților existente, care au sau pot avea impact asupra mediului, prin natura, dimensiunea
sau localizarea lor. Toate proectele pentru care se solicit accord de mediu sunt supuse evaluării
impactului asupra mediului. Procedura de evaluare a impactului pentru toate acte proiecte este
stabilită de Guvern prin hotărîre, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului.
• AUTORIZAŢIA DE MEDIU: actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai
unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului,
obligatoriu la punerea în funcţiune. Față de acordul de mediu, autorizațiile de mediu prezintă
un character de sinteză, în sensul că se emit numai după obținerea celorlalte avize, acorduri,
autorizații, ale autorităților competente, potrivit legii.
• AUTORIZAŢIE INTEGRATĂ DE MEDIU: actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte
o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe
instalaţii ori părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator.
Regimul juridic aplicabil autorizației integrate de mediu este stabilit prin Legea nr.
278/2013 privind emisiile industriale90. Anexa 1 din Lege, enumeră toate activitățile care pentru
o desfășurare normală necesită obținerea autorizației integrate de mediu. Este vorba despre
activități în domeniul industriei energetic (arderea combustibililor în instalații cu o putere
termică totală egală sau mai mare de 50 MW), producției și prelucrării metalelor (arderea sau
sintetizarea minereurilor metalice, inclusive a minereurilor de sulf, producerea fontei sau a
oțelului), industriei mineralelor (producerea cimentului, varului și oxidului de magneziu,
producerea azbestului sau fabricarea de produse pe bază de azbest, fabricarea sticlei, fabricarea
produselor de ceramic prin ardere), industriei chimice și gestionării deșeurilor.
Art. 12 din Lege cuprinde documentația necesară emiterii autorizației integrate de
mediu și anume: descrierea instalației și a activităților desfășurate, prezentarea materiilor prime
și auxiliare, a altor substanțe, a tipului de energie utilizată sau generată de instalație, măsuri
90
M.Of. nr. 671 din 1.11.2013
93
pentru prevenirea generării deșeurilor, pregătirea pentru reutilizare, reciclarea și valorificarea

deșeurilor generate ca urmare a funcționării instalației, descrierea pe scurt a principalelor
alternative la măsurile propuse, prezentate de solicitant etc.
Documentația pentru obținerea autorizației integrate de mediu trebuie să cuprindă și
rezumatul netehnic al detaliilor enumerate mai sus, precum și, dacă e cazul, informațiile
furnizate potrivit cerințelor prevăzute de HG 445/2009, și/sau un raport de securitate elaborat
conform HG 804/2007 privind controlul pericolelor de accident major în care sunt implicate
substanțe periculoase etc.
O condiție pentru emiterea autoizației integrate de mediu constă în faptul că aceasta
trebuie să conțină toate măsurile necesare pentru asigurarea respectării de către operator a
principiilor de bază prevăzute de art. 11 din Legea 278/2013 privind emisiile industriale91.
După îndeplinirea tuturor condițiilor din autorizația integrată de mediu este nevoie de
formularea unor concluzii privind cele mai bune tehnici disponibile.
Prin noțiunea de cele mai bune tehnici disponibile, se înțelege, potriv art. 2 pct. 18 din
OUG 195/2005, stadiul de dezvoltare cel mai avansat și eficient înregistrat în dezvoltarea unei
activități și a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui
referința pentru stabilirea valorilor-limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar dacă acest
fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile și impactul asupra mediului în întregul
său.
O altă definiție a noțiunii se regăsește într-o formă sintetizată în art. 3 lit. j din Legea
278/2013, înțelegându-se cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel
ridicat de protec ție a mediului în întregul său.
OUG 195/2005 mai prevede încă două tipuri de autorizații: autorizația privind activități
cu organisme modificate genetic și autorizația privind emisiile de gaze cu efect de seră.
• AVIZE DE MEDIU emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului: – aviz
de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care
confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus
adoptării; – avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea
îngrăşămintelor chimice - act administrativ emis de autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi, respectiv,
de autorizare a îngrăşămintelor chimice;
91
ART. 11 din Legea 278/2013 privind emisiile industriale.......
94
– avizul Natura 2000 - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului, care conţine concluziile evaluării adecvate şi prin care se stabilesc condiţiile
de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere al impactului asupra ariilor naturale
protejate de interes comunitar, incluse sau care urmează să fie incluse în reţeaua ecologică
Natura 2000.
Aceste acte, indiferent de ce nume poartă, nu sunt acte administrative de mediu de sine
stătătoare, ci operațiuni tehnico-juridice a căror solicitare și ale căror prevederi sunt obligatorii
pentru adoptarea/emiterea/aprobarea documentelor la care se referă și față de care probează
includerea aspectelor privind protecția mediului.
Emiterea actului este condiționată de obținerea avizului, lipsa lui ducând la nulitatea
absolută a actului în cauză. Art. 9 alin. 4 din OUG prevede că aprobarea planurilor și
programelor, la orice nivel ierarhic, este condiționată de existența acestui aviz de mediu pentru
respectivul plan sau program.
Evaluarea de mediu asigură integrarea obiectivelor și cerințelor de protecție a mediului
în pregătirea și adoptarea planurilor și programelor.
Guvernul este cel care stabilește prin hotărăre, la propunerea autorității publice centrale
pentru protecția mediului, procedura de evaluare, structura raportului de mediu și condițiile de
emitere a avizului pentru planuri și programe de mediu, inclusive pentru cele cu efecte
transfrontaliere.
6.2 – Competența emiterii actelor de reglementare
Aceste acte de reglementare sunt emise de autoritățile competente pentru protecția

mediului respectiv: Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului (MMAP), AgențIA
Națională pentru Protecția Mediului, agențiile județene pentru protecția mediului, Administrația
95
Rezervației Biosferei Delta Dunării. Avem însă și excepții de la regula generală a competenței
agențiilor de mediu, și anume:
- Acordul de mediu sau decizia de respingere a solicitării, autorizația integrată de mediu
pentru proiectele miniere care utilizează substanțe periculoase în procesul de prelucrare și
concentrare, acordul de mediu pentru instalațiile cu risc nuclear major.
- Autorizațiile și acordurile de import privind activitățile cu organisme modificate
genetic, precum și acordul și autorizația de mediu privind utilizarea în condiții de izolare a
microorganismelor modificate genetic și introducerea deliberată în mediu și pe piață a
organismelor modificate genetic vii – sunt emise de Guvern, prin hotărâre.
- Acordurile de mediu pentru proiectele publice sau private ale căror amplasamente se
situează pe teritoriul județului respectiv, cu excepția proiectelor aflate sub incidența legislației
privind prevenirea și controlul integrat al poluării – sunt emise de autoritatea publică centrală
pentru protecția mediului.
- Acordurile de mediu pentru toate proiectele aflate sub incidența legislației privind
prevenirea și controlul integrat al poluării din regiunea de dezvoltare – sunt emise de Agențiile
regionale pentru protecția mediului.
- Acordurile de mediu pentru toate proiectele care fac obiectul evaluării impactului asupra
mediului și/sau al evaluării adecvate, al căror amplasament se întinde pe două sau mai multe
regiuni de dezvoltare – sunt emise de ANPM.
- Acordurile de mediu pentru proiectele propuse a se realiza în perimetrul rezervației –
sunt emise de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării.
Conform art. 16 din OUG 195/2005, avizul de mediu și acordul de mediu sunt
valabile pe toată perioada punerii în aplicare a planului, programului, respectiv proiectului.
Autorizația de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizația integrată de mediu este valabilă
10 ani. Prin excepție, autorizațiile de mediu emise cu program pentru conformare sunt valabile
pe toată perioada derulării programului, dar nu mai mult de 60 de zile de la data scadentă de
realizare a ultimei măsuri din programul respectiv.
Atunci când apar elemente noi, autoritatea competentă decide, după caz, pe baza
notificării titularului, menținerea actelor de reglementare sau necesitatea revizuirii acestora,
informând titularul cu privire la această decizie. Pănă la momentul adoptării unei decizii de
către autoritatea competentă este interzisă desfășurarea oricărei alte activități sau realizarea
96
proiectului, planului ori programului care ar rezulta în urma modificărilor care fac obiectul
notificării.
Sarcina de lucru
Precizează care sunt actele de reglementare emise de autoritățile

competente pentru protecția mediului.
Mo
TEMA NR. 7 - ,,Protecția juridică a atmosferei”
Cuprins: 7.1. – Protecția juridică a atmosferei în dreptul intern

7.2 – Protecția juridică a atmosferei în dreptul internațional
97
Obiective specifice
 să descoperi principalele obiective ale strategiei naționale în domeniu
7.1. Protecția juridică a atmosferei în dreptul intern
98
Ca element important al mediului, calitatea atmoferei prezintă o importanţă deosebită

pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru existenţa faunei şi florei. Poluarea aerului constituie
însă o realitate tot mai evidentă a societăţii moderne.
Convenţia privind poluarea atmosferică transfronalieră pe distanţe lungi, încheiată la 13
noiembrie 1979 la Geneva, defineşte poluarea ca fiind „introducerea în atmosferă de către om,
direct sau indirect, de substanţe sau energii care au o acţiune nocivă de natură să pună în
pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze
bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubeasca valorile de agrement şi alte utilizări
legitime ale mediului înconjurător."
Prin prisma acestei definiţii, poluarea ne apare, fie ca orice modificare a compoziţiei
naturale ideale a aerului, fie ca orice emisie antrenând depăşirea unui prag de calitate a aerului
considerate periculoase pentru om şi mediu.
Legea nr.195/2005, , stabileşte scopul protecţiei atmosferice şi, în acest sens, prevede
că „prin protecţia atmosferei se urmareşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea
calităţii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii
umane şi a bunurilor materiale".
Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 (aprobată prin Legea nr.65/2001) privind protecţia
atmosferei, stabileşte că prin reglementarea activităţilor cu impact asupra calităţii atmosferei
dar şi printr-o strategie naţională corespunzătoare în domeniu, se urmăreşte asigurarea dreptului
fiecărei persoane la un mediu de calitate.
Strategia naţională privind protecţia atmosferei (aprobată prin HG nr. 731/2004) are ca
scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de
gestionare a calităţii aerului, eficient din punct de vedere economic.
Principalele obiective ale strategiei naţionale în domeniu sunt:
- menţinerea calităţii aerului, acolo unde acesta este corespunzător din punct de vedere
calitativ;
- îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele în care acesta nu se încadrează în limitele
prevăzute de normele în vigoare pentru indicatoriii de calitate;
99
- adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru limitarea şi eliminarea efectelor negative ale

poluării transfrontaliere;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care
România este parte;
- cooperarea internaţională în materie.
Atribuţiile şi răspunderile în domeniul protecţiei atmosferei revin deopotrivă autorităţilor
statului şi persoanelor fizice şi juridice.
Statul român elaborează şi conduce politica naţională de protecţie a atmosferei, urmărind
realizarea următoarelor obiective:
- introducerea de tehnici şi tehnologii corespunzătoare pentru reţinerea poluanţilor la sursă
şi pentru reducerea emisiilor de poluanţi;
- gestionarea aerului în sensul asigurării unei calităţi corespunzătoare pentru securitatea
sănătăţii umane, animale şi vegetale;
- modernizarea şi perfecţionarea continuă a sistemului naţional de evaluare integrată a
calităţii aerului.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia să elaboreze norme tehnice,
standarde, programe şi reguli privind calitatea aerului, emisiile de poluanţi în aer, pragul fonic,
calitatea combustibililor, supravegherea calităţii aerului prin proceduri de prelevare şi analiză,
identificarea şi controlul agenţilor economici ce desfăşoară activităţi de risc potenţial sau
poluare, sistemul de notificare rapidă în caz de poluare acută cu efecte transfrontaliere.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează şi promovează strategia naţională
şi planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei92. De asemenea, elaborează,
avizează, promovează şi aprobă actele normative şi măsurile necesare aplicării prevederilor din
convenţiile internaţionale în materie, la care ţara noastră este parte.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate, conform legii, să dispună
încetarea temporară sau definitivă a activităţilor poluante, să aplice restricţii şi interdicţii în
scopul prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi şi să aplice sancţiunile ce se
impun.
Trebuie menţionat faptul că, alături de Autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului, Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei stabileşte atribuţii şi
92
Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Atmosferei a fost aprobat prin HG nr. 738/2004, publicată
în M.Of. nr. 499 din 2.06.2004.
100
responsabilităţi şi în sarcina altor autorităţi publice centrale, cum ar fi: Autoritatea publică
centrală pentru sănătate; Autoritatea publică centrală pentru transport; Autoritatea publică
centrală pentru industrie; Autoritatea publică centrală pentru comerţ; Autoritatea publică
centrală pentru agricultură şi alimentaţie; Autoritatea publică centrală pentru lucrări publice şi
amenajarea teritoriului; Autoritatea publică centrală pentru coordonarea administraţiei publice
locale. De asemenea, atribuţii şi responsabilităţi îin scopul protecţiei atmosferei sunt stabilite şi
în sarcina autorităţilor publice teritoriale, a primăriilor şi consiliilor locale.
Conform prevederilor legale, persoanele fizice şi juridice au stabilite o serie de obligaţii,
respectiv:
- să respecte normele juridice de protecţie a atmosferei;
- să solicite şi să obţină autorizaţii sau/şi acorduri de mediu;
- să doteze instalaţiile tehnologice poluante cu sisteme de monitorizare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor poluante;
- să diminueze sau să înceteze activităţile generatoare de poluare;
- să ia măsuri de protecţie fonică;
- să întreţină şi să extindă, spaţiile verzi în scopul îmbunătăţirii calităţii de regenerare a
atmosferei.
Legea mediului, republicată în anul 2000, modificată şi completată, stabileşte obligaţii şi
în sarcina autorităţilor vamale, respectiv, de a nu permite intrarea sau ieşirea din ţară a surselor
mobile poluante.
7.2 – Protecția juridică a atmosferei în dreptul internațional
101
Protecţia atmosferei în plan internaţional a făcut la început doar obiectul

jurisprudenţei, prima hotărâre pronunţată de un tribunal internaţional în materie de poluare
referindu-se la un caz în care Canada a fost considerată vinovată pentru prejudiciul economic
cauzat SUA, în urma emisiilor provenite de la uzină aflată în apropierea frontierei comune.
Din acest exemplu se poate trage concluzia că poluarea atmosferică nu cunoaşte graniţe
politico-administrative, ea reprezintând un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o
cooperare internaţională pe bază de convenţii în materie sau îndrumări din partea unor
organisme şi organizaţii internaţionale.
Primele reglementări internaţionale care au formulat principii referitoare la protecţia
atmosferei împotriva poluării au fost adoptate începând cu anii `60. Aici pot fi amintite
rezoluţiile Consiliului Europei asupra principiilor referitoare la lupta împotriva poluării aerului,
respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră; măsurile cu privire la controlul poluării
aerului adoptate de OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) în anul
1974; precum şi o serie de directive ale CE (Comunităţile Europene).93
Unul dintre cele mai complete texte referitoare la această forma de poluare este Convenţia
asupra poluării atmosferice transfrontaliere la mari distanţe94, adoptată la Geneva în anul 1979,
care a avut un rol important în impulsionarea cooperării internaţionale în domeniu şi a consacrat
câteva reguli cu valoare de principii:
- protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
- reducerea şi prevenirea poluării atmosferice pe distanţe lungi;
- elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
- schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică în domeniu,
etc;
- consultarea între partea sau părţile contractante afectate în mod efectiv de poluarea
atmosferică pe distanţe lungi sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare
93 Dintre cele mai importante directive comunitare pot fi menţionate: Directiva-cadru pentru poluarea
aerului de către industrie (care defineştevalorile limită ale emisiilor şi stabileşte principiile controlului
poluării); Directiva asupra incinerării deşeurilor menajere (care stabileşte valorile limită pentru emisiile
unui anumit număr de substanţe); Directiva asupra gazelor evacuate de automobile (care stabileşte
valorile limită pentru emisiile de acid sulfuric, substanţe organice şi CO 2.
94 Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere la mari distanţe a fost ratificată de România
prin Legea nr. 8/1991, publicată în M.Of. nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
102
şi partea sau părţile contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi
poluante.
Convenţia de la Geneva a intrat în vigoare în anul 1983, fiind modificată prin opt
protocoale adiţionale, în scopul actualizării şi îmbogăţirii ei.
TEMA NR. 8 - ,, Protecția juridică a apei și a ecosistemelor acvatice”
103
Cuprins: 8.1. – Considerații generale privind protecția juridică a apei

8.2. – Regimul juridic de protecție a apei în România
8.3 – Protecția juridică a apelor în dreptul internațional
Obiective specifice
 să înțelegi importanța apei în evoluția societățiiș

 să descoperi modurile juridice prin care apa poate fi protejată împotriva
poluării etc.
8.1. – Considerații generale privind protecția juridică a apei
104
Apa reprezintă un element indispensabil existenței vieții pe planetă,o

resursă naturală regenerabilă și limitată,sursă de energie și,nu în ultimul rând,un factor
determinant în menținerea echilibrului ecologic.
Legea nr.107 din 25 septembrie 199695, Legea Apelor, precizează: „apa nu este un
produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care trebuie tratat, protejat și apărat ca
atare”.
Apa este indispensabilă mediului viu, degradarea sa și poluarea antrenează daune
ecologice (flora și fauna), afectează activitățile turistice (plaje,pescuit), agricultura (irigarea,
piscicultura), chiar și industriei, atunci când apa devine imposibil de utilizat la anumite procese
de fabricație. Ele reduc mai ales cantitatea de apă potabilă, fie alternându-i gustul, fie
contaminând pânzele freatice care servesc la alimentarea umană.
„Deși acoperă trei pătrimi din suprafața Terrei și constituie 75% din țesuturile vii, iar la
nivelul Universului este mai rară decât aurul, apa rămâne o resursă naturală limitată. Cu
precădere în ultimul secol, două fenomene majore – creșterea demografică și boom-ul
tehnologic au făcut ca poluarea apei și consumul acesteia să ducă la o criză majoră,cu multiple
implicații96.”
Clasificarea apelor supuse protecției:
1. Din punct de vedere administrativ apele se clasifică astfel:

 ape internaţionale, sunt apele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state,
cele care intră sau trec prin graniţele naţionale, precum şi celecu privire la care interesele
unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale;
 ape teritoriale (maritime interioare), sunt apele cuprinse între porţiunea ţărmului ţării
spre larg, a căror întindere şi delimitare este stabilită prin legea naţională;
95
(M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996, Legea Apelor,a suferit mai multe modificari pana in prezent
96
Mircea Duțu,Andrei Duțu, Curs Universitar Dreptul Mediului , ediția a 4 a , p.371
105
 ape naţionale sunt: râurile, fluviile, canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi
apele râurilor și fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită
prin tratate şi convenţii internaţionale.
2. Un alt criteriu de clasificare a apelor este după așezarea lor: ape de suprafață și
ape subterane.
3. După destianția lor economică, apele sunt: de folosință generală, ape destinate
agriculturii și ape cu destinație specială.
Apele de folosință generală sunt cele necesare satisfacerii nevoilor populației; apele
destinate agriculturii sunt apele folosite, în special, pentru irigații;
,,Apele cu destinație specială sunt cele utilizate pentru navigație, plutărit, producerea
energiei electrice, pescuit, apa fiind considerată ca mijloc de producție97”. Cu privire la
reglementările pescuitului și al protecției fondului piscicol, apele teritoriale ale Marii Negre și
apele naționale servesc pentru înmulțirea, creșterea peștelui, al mamiferelor acvatice etc.
4. După criteriul situării obiective şi destinaţiei, apele se clasifică astfel:
 resurse de apă dulce – apele de suprafaţă şi cele subterane;
 apa pentru populaţie - apa dulce necesară vieţii şi ambianţei aşezărilor umane;
 apă potabilă – apă de suprafaţă sau subterană;
 apă uzată menajeră;
 apă pentru industrie;
 ape uzate industrial;
 apă pentru irigaţii - din sursele de apă de suprafaţă;
 apă de desecare.
Poluarea apelor. Definiții și cause.
,,Viața pe pământ este dependentă de apă98’’

Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o
problemă actuală cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra populaţiei.
Prin poluarea apei, înțelegem alterarea caracteristicilor fizice,chimice şi biologice ale
apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane şi care fac ca apele să devină improprii
97
Daniela Marinescu,Tratat de dreptul mediului,ediția a 2 a,2007,p.160
98
Daniela Marinescu,Tratat de dreptul mediului,ediția a 2 a,Editura Universul Juridic, 2007,p.160
106
utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni
alterarea.
Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în funcţie de natura şi
concentraţia substanţelor impurificatoare. Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea
apei se realizează prin tratare, prin care se asigură condiţiile necesare pentru consum.
În legislația română, poluarea înseamnă ”introducerea directă sau indirectă, ca
rezultat al activității umane, a unor substanțe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate
dăuna sanătății umane sau calității ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de
cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietății, sau care pot dăuna sau
obstrucționa serviciile sau alte folosințe legale ale mediului99.”
Principalii agenți fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentați, în mare parte, de
substanțe radioactive și ape termale, proveniți din procesele de răcire tehnologică a diferitelor
agregate industriale. Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt constituite din depuneri
radioactive care ajung în apă odată cu ploaia și deșeurile atomice.
Efectele nefaste ale poluării apelor au determinat necesitatea evaluării acesteia, prin
reglementarea pragurilor de alertă și de intervenție și stabilirea măsurilor ce se impun.
În cadrul surselor de poluare regăsim:

 surse de poluare naturale;
 surse de poluare antropice, cu referire la diferitele intervenții ale omului;
 surse de poluare termică, chimică, biologică.
Surse de poluare naturale

Reprezintă modificări ale caracteristicilor calitative ale apelor, în sensul pătrunderii
unor substanțe străine făcând apele respective imposibil de utilizat.
Poluarea naturală a apelor se realizează prin următoarele moduri:
 trecerea apelor prin zone cu roci solubile (sulfați, sare), prezintă principala cauză de
pătrundere în cantitați mari de săruri în apele de suprafață sau în straturile acvifere;
 trecerea apelor de suprafața prin zone cu fenomene de eroziune a solului;
99
Legea apelor nr.107 din 25 septembrie 1996
107
 vegetația de pe maluri, produce și ea impurificare, atât prin căderea frunzelor,cât și prin

căderea plantelor întregi.
Surse de poluare antropice,cu referire la diferitele intervenții ale omului:

 ape uzate menajere, apele provenite din satisfacerea nevoilor de apă gospodărești
precum și a nevoilor igienico-sanitare;
 ape uzate industrial, ape provenite din satisfacerea nevoilor de apă ce țin de procesele
tehnologice;
 ape uzate radioactive rezultate în urma extragerii și prelucrării minereurilor radioactive
etc;
Surse de poluare termică, chimică, biologică:

 poluarea termică s-a dezvoltat odată cu programele nucleare, pentru că apele litorale și
continentale sunt utilizate pentru răcirea centralelor nucleare, poluarea termică are efect
ireversibil asupra factorilor abiotici (temperatura), dar și asupra factorilor biotici (alge,
pești etc.);
 în afară de poluarea chimică, minerală și organică (pesticide, mercur,plumb etc.)
poluarea apelor (continentale și oceanice) cu hidrocarburi reprezintă un factor de
serioase îngrijorări prin diversitatea efectelor nocive cât și prin amploarea acestora;
 poluarea biologică constă în contaminarea cu bacterii a acestora, apele poluate
accentuează afecțiunile patogene ca: febra tifoidă, virușii enterici.
108
8.2. – Regimul juridic de protecție a apei în România
Regimul juridic al protecției apei
,,Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element

indispensabil pentru viață și pentru societate, materie primă pentru actvități productive, sursă
de energie și factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.100’’
Prima lege specială în domeniul apelor a fost adoptată la 27 iunie 1924, numită Legea
regimului apelor fiind precursorul Constituţiei din 1923 şi stipulând, ca toate apele, inclusiv
cele ce produc forţă motrică cât şi cele utilizate în mod obştesc, sunt bunuri publice.
În România, regimul juridic al apelor este reglementat de o serie de legi, cele mai
importante fiind:
● Legea Apelor nr.107/1996;
● Legea Fondului Funciar nr.18/1991;
● Legea privind protecția mediului nr.137/1995;
● Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2005, privind Protecția mediului, modificată
prin legea 265/2006;
● Hotărârea Guvernului nr.188/2002 privind regimul apelor uzate;
● Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României.
● Constituția României din 2003.
Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 210 din 28 februarie 2007 din Monitorul Oficial nr.
187 din 19 martie 2007, pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun
acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului, transpune:
- Directiva Consiliului nr. 80/68 CEE privind protecția apelor subterane împotriva
poluării cauzate de anumite substanțe periculoase, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităților Europene (JOCE);
100
Legea Apelor nr. 107/1996, art. 1 alin. 1
109
- Directiva 2006/11/CE privind poluarea cauzată de anumite substanțe periculoase

evacuate în mediul acvatic al Comunității, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității
Europene (JOCE) nr. L64/2006;
- Directiva Consiliului nr.83/513/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate
pentru evacuările de cadmiu, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
(JOCE) nr. L291/1983, modificată de Directiva Consiliului nr. 91/692/CEE privind
rapoartele de standardizare și raționalizare pentru implementarea anumitor directive
referitoare la mediu, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr.
L377/1991;
- Directiva Consiliului nr.83/513/CEE privind valorile limita și obiectivele de calitate
pentru evacuarile de cadmiu, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
(JOCE) nr. L377/1983, modificată de Directiva Consiliului nr. 91/692/CEE privind
rapoartele de standardizare și raționalizare pentru implementarea anumitor directive
referitoare la mediu, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr.
L377/1991;
- Directiva Consiliului nr. 84/491/CEE privind valorile limită și obiectivele de calitate
pentru evacuările de hexaclorciclohexan, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților
Europene (JOCE) nr. L274/1984, modificată de Directiva Consiliului nr. 91/692/CEE
privind rapoartele de standardizare și raționalizare pentru implementarea anumitor
directive referitoare la mediu, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
(JOCE) nr. L377/1991;
pentru evacuările de mercur din alte sectoare decât cele din industria de electroliză a
cloralcanilor, publicată in Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr.
L74/1984, modificată de Directiva Consiliului nr. 91/692/CEE privind rapoartele de
standardizare și raționalizare pentru implementarea anumitor directive referitoare la
mediu, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L377/1991;
pentru evacuările anumitor substanțe periculoase incluse în Lista I din anexa la Directiva
76/464/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr.
L181/1986, modificată de Directiva Consiliului nr. 88/347/CEE privind valorile limită
și obiectivele de calitate pentru descărcarea anumitor substanțe periculoase.
110
În Legea apelor nr. 107/1996 se întalnesc o serie de reglementări care vin în

completarea ei, precum :
− administrarea şi folosirea apelor, potrivit art. 135 alin. 4 din Constituţia României,
prevede că apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi utilizate în interes
public, plajele cu marea teritorială împreună cu resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, de asemenea
dreptul de proprietate asupra apelor fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
− În completarea legii fundamentale, art. 3 din Legea nr. 107/1996, prevede că aparţin
domeniului public, apele de suprafaţă cu albiile minore cu lungimi mai mari de 5 km şi
cu bazine hidrografice ce depaşesc 10 km pătraţi împreună cu apele subterane, apele
maritime interioare, marea teritorială şi fundul apelor maritime. Apele care nu depăşesc
5 km şi cu bazinele de maxim 10 km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor în baza titlului de proprietate pe care curg, proprietarii sunt obligaţi să
folosească apele conform legii generale de folosire a apelor din bazinul respectiv.
‚‚Indiferent de forma de proprietate, regimul apelor se stabileşte exclusiv de Guvern, exercitat

prin autoritatea publică centrală în domeniul apelor, prin excepţie apele geotermale sunt
excluse’’101
Principala lege care protejază apa este legea nr. 107/1996. Aceasta impune următoarele
obiective și reguli:
● Conservă, protejază resursele de apă și le dezvoltă;
● Protejază împotriva orcăror forme de poluare sau modificare a caracteristicilor apelor;
● Conservă și protejază ecosistemele acvatice;
● Preîntâmpină inundațiile și alte fenomene hidrometeorologice periculoase;
● Satisface cerințele de apă ale industriei, agriculturii, turismului, transportului și a
oricăror activități umane.
Necesitatea protecției apelor în dreptul intern
101
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, 2003 , p.128
111
Protecţia apei pe plan juridic se realizează sub trei aspecte: cantitativ, calitativ şi
sanitar.
În ceea ce priveşte protecţia cantitativă, utilizatorii de apă au obligaţia să
economisească apa prin folosirea ei chibzuit şi sănătos; să repare şi să întreţină instalaţiile
proprii de apă; să folosească tehnici care permit utiliarea unor cantităţi reduse de apă, precum
şi ajungerea la un consum mic ş.a.
,,În vederea protecţiei calitative, se interzice poluarea în orice mod a resurselor de apă.
La propunerea autorităţii publice centrale din domeniul apelor, normele de calitate a
resurselor de apă, se aprobă prin hotarâre de Guvern.102’’
Prin protecţia sanitară a apelor se urmareşte prevenirea contaminării cu substanţe
chimice a acestora.
Sunt supuse protecţiei sanitare: sursele de apă din agviferele subterane folosite pentru
alimentarea cu apă potabila, zăcăminte de ape minerale, instalaţii de captare a apelor pentru
potabilitate.
Utilizatorii de apă sunt obligaţi sa adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă
reduse şi nepoluante; să economisească apa; să reducă poluanţii din apele uzate;
Activitatea de prevenire a poluării şi de îndepărtare a efectelor este oganizată de
Administraţia Naţională ,,Apele Române’’ prin administraţiile bazinale de apă, pe bază de
planuri elaborate în funcţie de condiţiile specifice bazinelor hidrografice şi de natura
substanţelor poluante.
Pentru a proteja resursele de apă, Legea impune o serie de interdicţii, de exemplu:
punerea în funcţiune de obiective noi, darea în funcţiune a noilor ansambluri de locuinţe.
Legea nr. 195/2005 republicată, dispune că protecția apelor de suprafață și a
ecosistemelor acvatice are ca obiectiv menținerea și ameliorarea calității și productivității
naturale ale acestora, în scopul evitării unor unor efecte negative asupra mediului, sănătății
umane și bunurilor materiale.
Constituind o resursă naturală cu mare valoare economică în toate formele sale de
utilizare, conservarea, refolosirea și economisirea apei sunt obiective imperative, ce
urmăresc a se realiza prin:
● Dezvoltarea conștiinței de mediu;
102
Daniela Marinescu, Dreptul Medului, Manual de studiu individual, Pro Universitaria 2012, p. 42.
112
● Aplicarea de stimuli economici;

● Aplicarea de sancțiuni celor care încalcă normele juridice privind protecția apelor.103”
Bunurile aparținând proprietății publice sunt inalienabile, ceea ce nu înseamnă că nu
pot fi integrate în circuitul economic și juridic.
Autoritatea publică centrală în domeniul apelor, prin Administrația Națională ”Apele
Române” a fost împuternicită prin lege să înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al
statului asupra bunurilor din domeniul public aflate în administrarea Administrației Naționale
”Apele Române”.
Importanța deosebită a apei ca resursă naturală de valoare economică, rezultă și din
faptul că pentru protejarea ei (calitativă și cantitativă) se aplică atât stimuli economici pentru
cei preocupați constant în protejarea ei cât și sancțiuni și penalități pentru cei ce o poluează.
Finanțarea investițiilor privind lucrările, construcții sau instalațiile de gospodărire a
apelor se va asigura total sau parțial, conform prevederilor art. 85 din Legea apelor din:
● Bugetul statului sau bugetele locale pentru lucrări de utilitate publică;
● Fondurile utilizatorilor de apă;
● Fondul de dezvoltare Apele Române;
● Fonduri obținute prin credite sau prin emitere de obligațiuni de stat;
● Fonduri europene.
8.3 – Protecția juridică a apelor în dreptul internațional
103
Dragan Sorina, Dreptul Mediului, p.2
113
’’Apele internaţionale sunt acelea cu privire la care statul român este riveran
cu alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţarii, precum şi cele cu privire la care
interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale.104’’
Protecţia apelor pe plan internaţional are ca obiect cooperarea şi colaborarea, sub forma
tratatelor, organismelor internaţionale sau a convenţiilor.
Astfel au început să apară în dreptul internaţional convenţii, directive şi tratate încheiate
între statele riverane, prin care au fost stabilite reguli clare, statele implicate în procesul de
dezvoltare având obligaţia de a proteja şi menţine calitatea apei fără a intervenii poluarea.
Aceste acte normative stabilesc cadrul general pentru statele semnatare în transpunerea
legislaţiei străine în legislaţia naţională, a regulilor şi a sancţiunilor în caz de încălcare a acestor
acte.
Ansamblul regulilor juridice de protecție împotriva poluării și a degradării apelor este
alcătuit din reguli generale ale cooperării în materie.
Deși practica internațională în domeniul utilizării apelor a evoluat destul de lent, în ceea
ce privește cooperarea statelor acesta a evoluat și se manifestă cu putere în organizațiile
internaționale, guvernamentale cât și nonguvernamentale. Putem da exemplu, instituțiile
specializate ale O.N.U. cum sunt: O.M.M. (Organizația Meteorologică Mondială),
U.N.E.S.C.O. (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), F.A.O.
(Organizația pentru Alimentație și Agricultură), în a căror preocupare stau printre altele și
aspecte privind poluarea și protecția apelor în dreptul internațional.
În același perioadă au fost create și organizațiile internaționale specializate în
combaterea poluării anumitor fluvii și lacuri, iar anumite state au creat o serie de tratate în
vederea reglementării juridice a poluării apelor sau contaminarea acestora cu diverse toxine.
Comunitatea Europenă s-a implicat activ în cee ce privește protecția apei, elaborând o
serie de directive referitoare la apa de agrement, a apei de suprafață care identifică 130 de
substanțe toxice sau periculoase cuprinse intr-o listă neagră, precum și o listă gri cu substanțe
toxice mai reduse, a apei potabile.
Protecția juridică a apelor continentale
104
Lector Univ. dr. Sorina Lucreţia Drăgan, Dreptul Mediului, Manual pentru studiul studenţilor la forma de
învaţământ la distanţă, p.45
114
Apele continentale se împart în două ramuri:

- Ape continentale de suprafaţă şi
- Ape continentale subterane.
Apele subterane sunt o sursă importantă de apă potabilă deoarece o mare parte a
poulaţiei de pe glob se foloseşte de apa subterană în scop alimentar şi agricol.
Pentru protejarea şi gospodărirea cât mai raţională pe plan internaţional s-au adoptat o
serie de reguli şi documente privind apele din continentul European.
Primul text a fost adoptat de O.N.U. la Helsinki în anul 1966, acesta stabilea că:
,,poluarea este o alterare a calitaţii apelor care determină o schimbare dăunătoare în
compoziţia, conţinutul sau calitatea apei produse prin intervenţia factorului uman sau
natural”.
Acest act a introdus conceptul de utilizare echitabilă și rațională a unui bazin
internațional.
În anul 1968, Comisia Europeană, a adoptat ,,Carta Europeană a Apei”, care cuprindea
o serie de reguli: resursele de apă nu sunt inepuizabile; apa este un patrimoniu universal; apa
nu are frontiere.
A urmat Conderinţa de la Stockholm, din 1972, unde a fost adoptată ,,Declaraţia
Reuniunii” ce cuprindea un plan de acţiune cu cinci recomandari privind cooperarea
internaţională în domeniul protecţiei apelor continentale impotriva poluării.
‚‚Controlul cantității este un element subordonat în asigurarea unei bune calități a apei
și de aceea trebuie să se stabilească și măsurile de asigurare a cantității pe langă cele de asigurare
a unei bune calități. O politică eficientă și coerentă în domeniul apei trebuie să țină seama de
vulnerabilitatea ecositemelor acvative situate în imediata vecinătate a coastelor și estuarelor sau
în golfuri, sau aflate în mări relativ închise, deoarece echilibrul lor este strâns influențat de
calitatea apelor interioare care se varsă în acestea. Protecția apelor în cadrul bazinelor
hidrografice va avea beneficii economice prin contribuția la protecția populației de pești,
inclusiv populației de pește de costă.’’105
La nivel european s-au elaborat o serie de acte legislative, care urmăresc protecția și
calitatea apelor, prevenirea poluării și eliminarea surselor de poluare.
Amintim: Directiva 91/676/CEE, privind protecţia apelor împotriva poluării cu
substanţe periculoase provenite din surse agricole, Directiva 2000/60/CEE care stabilește cadrul
105
Gheorghe Bunea, Reglementări privind protecția apei in dreptul comunitar, p.186
115
comunitar de acțiuni în domeniul strategiei apei, Directiva 98/83/CE privind calitatea apei
destinată pentru consum, etc.
Sarcină de lucru
Pr Protecția juridică a apelor în dreptul intern
TEMA NR. 9 - „Protecția juridică a solului și subsolului”.
Cuprins: 9.1 – Poluarea și degradarea solului și subsolului

9.2 – Protecția solului și subsolului
9.3 – Răspunderea juridică pentru poluarea și degradarea solului și subsolului
116
Obiective specifice
 să descoperi că, scopul acțiunilor și activităților întreprinse pentru

protecția solului este acela de a se menține ori chiar spori suprafețele de
terenuri, de a se asigura prevenirea și combaterea eroziunii acestora,
refacerea economică și sporirea capacității de producție a solurilor prin
lucrări de îmbunătățiri funciare și de organizare a teritoriului.
9.1 – Poluarea și degradarea solului și subsolului
Subsolul este acea parte componenta a teritoriului de stat reprezentand

spatiul fizic situat sub sol si avand forma geometrica a unui con neregulat, cu baza constituita
din sol si cu varful situat in centrul pamantului. Subsolul este alcatuit din totalitatea
formatiunilor geologice mai vechi decat patura actuala de sol. Subsolul contine resurse si
117
zacaminte naturale deosebit de importante pentru desfasurarea vietii pe pamant: ape minerale
si termale, minereuri, combustibili solizi, lichizi si gazosi etc. Aceste resurse – denumite prin
Constitutie “bogatii naturale” – constitute proprietate publica.
Poluanţii acumulaţi în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia, cu
consecinte negative asupra mediului înconjurător.
Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică
sau biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă.
Sursele de poluare a solului sunt: emisii din procese tehnologice, pesticidele, deversările
de petrol, reziduurile industriale şi deşeurile menajere, exploatările de resurse minerale, etc.
Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele fenomene negative care
prin efectul lor duc la degradarea şi distrugerea funcţiei sale ca suport şi mediu în acelaşi timp.
Principalele efecte ale poluării solului sunt:
- acidificarea solului;
- diminuarea rezervei de humus;
- deficitul unor microelemente;
- deficitul sau excesul potenţial de umiditate;
- eroziunea şi saturarea solului;
- contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide, etc.
Efectele poluării solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea caracter
imediat sau pe termen lung. Datorită multiplelor forme de poluare la care este expus, a întinderii
sale limitate, a importanţei în asigurarea perenităţii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană
pe care le deţine şi le oferă, dar şi a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui
nou strat de sol, sunt necesare mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri
adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a terenurilor.
Protecția solului presupune urmatoarele tipuri de activități:
- activități de îmbunătățiri funciare, care se adresează de regulă, poluării naturale;
- activități de prevenire și combatere a poluării solului, ce se adresează, în special, poluării
antropice.
118
Principalele reglementări consacrate asigurării protecției solului și subsolului sunt

următoarele: Constituția, Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.195/2005 privind protecția
mediului, Legea nr.18/1991, Legea nr.84/1996 privind îmbunătățirile funciare; Legea
nr.54/1998 privind circulația juridică a terenurilor; Legea nr.219/1998 privind regimul
concesiunilor; Legea nr.16/1994 privind arendarea de terenuri; Legea nr.33/1994 privind
exproprierea pentru cauza de utilitate publică etc.
9.2. – Protecția solului și subsolului
Protecția solului – pentru a fi adevarăt eficientă – trebuie să aibă în

vedere, în egală măsură, aspectul cantitativ și aspectul calitativ.
Protecția cantitativă a solului urmărește utilizarea lui completă și păstrarea destinației

economice concrete, evitându-se cât se poate de mult micșorarea fondului funciar.
Prin protecția calitativă se urmarește păstrarea potențialului productiv al solului, prevenirea
119
sau stoparea degradării acestuia ori înlaturarea efectelor degradării, îmbunătățirea sau refacerea
calităților sale fizico-chimice și biologice.
Scopul acțiunilor și activităților întreprinse pentru protecția solului este acela de a se

menține ori chiar spori suprafețele de terenuri, de a se asigura prevenirea și combaterea
eroziunii acestora, refacerea economică și sporirea capacității de producție a solurilor prin
lucrări de îmbunătățiri funciare și de organizare a teritoriului.
Ocrotirea solului prin mijloace juridice se concretizează în stabilirea – prin norme

imperative – a unor obligații și interdicții legale. Exemple, în acest sens, constitute: obligația
tuturor deținătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora și protectia solului,
obligația persoanelor fizice care au schimbat categoria de folosință a terenurilor agricole pe care
le dețin în proprietate să comunice – în termen de 30 de zile de la data la care a avut loc aceasta
operațiune – modificarea intervenită Oficiului de Cadastru Agricol și Organizarea Teritoriului
Agricol județean sau al municipiului Bucuresti care are, la rândul sau, obligația să o
înregistreze, obligația anumitor categorii de deținători de terenuri de a readuce în circuitul
agricol sau forestier unele terenuri ce pot fi folosite în aceste activități etc.
Interdicțiile legale ca acelea de a nu schimba destinația agricolă a terenurilor decât în

cazurile și condițiile stabilite de lege, de a înlocui terenurile scoase din circuitul agricol sau
silvic sunt, de asemenea, stabilite prin reglementări legale imperative.
Protectia solului se realizeaza în cadrul unei politici în domeniul gospodăririi solurilor,

bazate pe anumite principii stabilite pentru protecția mediului în general, prin care se urmarește
promovarea unei agriculturi și silviculturi durabile, cu reducerea îngrașămintelor minerale și a
pesticidelor, aplicarea unei tehnologii ecologic inofensive, restabilirea și menținerea
echilibrului ecologic în geoecosisteme.
In realizarea acestor deziderate un rol de seamă îl are statul, ca și factor care stabilește
măsurile și traducerea în viață a politicii de protecție a solului, el fiind abilitat să stabilească
cadrul legislativ al întregii activități de protecție a solului și să-și îndeplinească atribuțiile în
mod consecvent și riguros. In această activitate statul antrenează, pe diferite căi, pe toți
deținătorii de terenuri (agricole, silvice etc.) asigurând astfel respectarea obligațiilor legale de
către aceștia.
120
Organul administrației publice centrale de specialitate care aplică politica

guvernului în domeniul agriculturii este Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor
care – în îndeplinirea rolului său privind protecția solului – are, printre altele, urmatoarele
atribuții:
- asigură în domeniile sale de activitate aplicarea programului guvernului și

implementarea politicilor guvernamentale, cu respectarea limitelor de autoritate;
- elaborează strategii și politici specifice în domeniile sale de activitate;
- fundamentează și elaborează programe privind protecția solului;
- supraveghează utilizarea, potrivit legii, a fondului funciar de către toți deținătorii

de terenuri cu destinație agricolă sau silvică, indiferent de forma de proprietate;
- avizeaza documentațiile privind scoaterea din producție a terenurilor agricole și

silvice, efectuarea de schimburi de terenuri și schimbarea categoriei de folosință, potrivit legii;
- coordonează executarea lucrărilor de geodezie, topografie, fotogrammetrie,

cartografie în domeniul de specialitate, precum și introducerea și deținerea cadastrului agricol
și silvic, cantitativ și calitativ și asigură proiectarea și aplicarea în teren a organizării teritoriului
agricol și silvic etc.
Deținătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole și silvice au urmatoarele obligatii:
- să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității solurilor;
- să asigure amplasarea, proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a

obiectivelor de orice fel, ca și la schimbarea destinației terenurilor, condițile prevazute
în acordul sau autorizația de mediu;
121
- să nu ardă miriștile, stuful, tufărișurile sau vegetația ierboasă fără autorizație din
partea autorității competente pentru protecția mediului;
- să pună la dispoziție terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării

măsurilor și lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de
proprietate;
- sî respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafețelor exploatate, stabilit de

autoritatea centrală pentru silvicultură, în acord cu condițiile de utilizare durabilă a
pădurilor.
Terenurile de orice fel trebuie folosite potrivit destinației lor economice concrete. In
condițiile prevazute de lege, terenurile agricole și silvice pot fi folisite – temporar sau definitiv
– în alte scopuri decât producția agricolă și silvică.
Amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan de clasa I și a II-
a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate
cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice este
interzisă. De la aceasta interdicție se exceptează construcțiile care servesc activitățile agricole,
cu destinație militară, căile ferate, șoselele de importanță deosebită, liniile electrice de înaltă
tensiune, forarea și echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării țițeiului și gazului,
conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor și realizarea
de surse de apă.
In privinta organelor competente a aproba folosirea definitivă sau temporară a terenurilor

agricole în alte scopuri decât producția agricolă, legea dispune astfel:
a) de către organele agricole judetene, prin Oficiul de cadastru Agricol și Organizarea

Teritoriului Agricol județean sau al municipiului Bucuresti, pentru terenurile cu
suprafață de până la un hectar. Aprobarea pentru orice extindere a acestei suprafete se
dă de catre Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor;
b) de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, pentru terenurile agricole

cu suprafața de până la 100 de hectare;
122
c) de către Guvern, pentru terenurile agricole a căror suprafață depașește 100 de

hectare.
Prin organizarea si amenajarea teritoriului agricol se rezolvă urmatoarele

probleme:
a) corelarea dezvoltării agriculturii din zona cu celelalte activități economice și

sociale, stabilind măsuri care să conducă la creșterea producției agricole și la
exploatarea în ansamblu a teritoriului;
b) gruparea prin comasare a terenurilor pe proprietari și destinații în concordanță cu

structurile de proprietate și cu formele de cultivare a pământului, rezultate în urma
asocierilor, stabilirea perimetrului fiecărei proprietăți, comasând terenurile dispersate
și rectificând hotarele nerațional amplasate;
c) elaborarea de studii și proiecte de organizare și amenajare a exploatărilor agricole;
d) stabilirea rețelei drumurilor agricole ca o completare a rețelei de drumuri de interes

general, integrate în organizarea și amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul
efecturii transportului producției și accesului mașinilor agricole necesare procesului
de producție.
Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecție și ameliorare a solului, suportând parțial

sau total cheltuielile, în limita alocației bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare
elaborate de unitățile de cercetare și proiectare, însușite de organele agricole de specialitate
județene și aprobate de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.
Subsolul este o parte componenta a teritoriului de stat, reprezentand spatiul fizic situat
sub sol si avand forma geometrica a unui con neregulat, cu baza constituita din sol si cu varful
in centrul Pamantului. Subsolul reprezinta totalitatea formatiilor geologice mai vechi decat
patura actuala de sol.
Subsolul este un bun apropriabil , fiind obiect al dreptului de proprietate.
123
Constituția României din 1991 nu conține dispoziții exprese cu privire la dreptul de

proprietate asupra subsolului. In art. 135 alin.4 din legea fundamentală sunt enumerate bunurile
care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, fără ca subsolul să figureze printre aceste
bunuri. Se pot invoca însă prevederile art. 41 alin.4 din Constituție care se refera la subsolul
oricarei proprietăți imobiliare din care rezultă că proprietarul solului este și proprietarul
subsolului.
Textul art. 135 alin.4 (din aceeași lege fundamentală) stabilește, fără echivoc, că
“Bogațiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice”, de
unde se poate concluziona ca nu întreg subsolul, ci doar o parte a acestuia – bogațiile subsolului
– fac obiectul exclusiv al proprietății publice ( se știe că proprietatea publică aparține statului
sau unităților administrativ-teritoriale).
Prin bogații ale subsolului ințelegem minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze
naturale, sare, izvoarele termale și minerale, peșterile, vestigiile arheologice, comorile
îngropate etc.
Articolul 41 alin.4 din Constituție reglementează dreptul de folosință a subsolului astfel:
” Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăți imobiliare, cu obligația de a despagubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.
Despăgubirile la care se face referire se stabilesc de comun acord cu proprietarul său, în caz
de divergență, prin justiție”. Există, așadar, un drept de folosință a subsolului, care trebuie să
stea la baza exploatării bogațiilor acestuia.
Exploatarea subsolului și a resurselor sale se poate face în interesul întregii societăți,
dar având ca preocupare prioritară, permanentă, conservarea acestora și prevenirea pagubelor
vizând flora și fauna mediului.
Problema gravă este, actualmente, lipsa unei legislații corespunzătoare relizării
acestor scopuri, neexistând o reglementare a modurilor de exploatare a resurselor naturale ale
subsolului și a modului de exercitare a dreptului de folosire a subsolului.
Subsolul și bogatățiile sale naturale sunt expuse permanent, împreună cu solul și apele,
degradării și poluării frecvente.
Autoritatea centrală pentru protecția mediului, cu consultarea ministerelor competente,

este chemată să stabilească:
124
- reglementări privind protecția calitatii subsolului;

- proceduri de autorizare pentru forajele de studii și prospecțiuni geologice și
hidrogeologice, precum și activități miniere de extractie;
- reglementări privind refacerea cadrului natural în zonele în care subsolul a fost
afectat de fenomene naturale sau de activități cu impact negativ asupra mediului.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează resursele subsolului, în
vederea protejării acestora, au o serie de obligații legale, precum:
- solicitarea acordului și/sau a autorizației de mediu, potrivit legii și respectarea
prevederilor acestora;
- refacerea terenurilor afectate, aducerea la parametrii productivi și ecologici
naturali sau la un nou ecosistem funcțional, în conformitate cu prevederile și
termenele din acord și//sau autorizație, garantând mijloacele financiare pentru aceasta
și monitorizând zona;
- încunoștiințarea autorităților pentrru protecția mediului sau a celor competente
despre orice situații accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru și acționarea
pentru refacerea acestuia.
9.3 – Răspunderea juridică pentru poluarea și degradarea solului și subsolului
Nerespectarea prevederilor legale prin care se impune conduita de urmat în scopul

asigurării protecției solului și subsolului atrage – în sarcina persoanelor fizice și juridice care le-
au nesocotit – stabilirea răspunderii juridice, care poate îmbrăca formele clasice: răspundere
contravențională, răspundere penală sau răspundere civilă, ca și în cazul încălcării
normelor juridice consacrate apărării celorlalte elemente naturale ale mediului.
Conform art. 111 din Legea nr. 18/1991, constituie contravenţii la normele privind
evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice următoarele
125
fapte, dacă nu sunt săvârşite în altfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, constituie
infracţiuni:
a) efectuarea de schimburi de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a terenurilor de la
superioară la inferioară, precum şi folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole şi
silvice în alte scopuri decât pentru producţia agricolă şi silvică;
b) nedeclararea la organele judeţene de cadastru funciar de către posesori, în termen de 30 de
zile de la aprobare, a schimburilor de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a acestora,
precum şi a datelor cu privire la mărimea suprafeţelor şi categoria de folosinţă a acestora;
c) neluarea măsurilor de către posesorii de terenuri şi de către persoanele autorizate, pentru
păstrarea în bune condiţii a bornelor geodezice, topografice, a reperelor metalice de nivelment,
a piramidelor şi balizelor de semnalizare a punctelor geodezice, precum şi degradarea şi
distrugerea lor din culpă;
d) nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de executarea
lucrărilor de amplasare a unor obiective, şi nedepozitarea acestui strat pe suprafeţele stabilite
de organele agricole, precum şi neluarea măsurilor de amenajare şi nivelare a terenurilor rămase
în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriş, sonde abandonate şi altele asemenea;
e) amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepţia celor prevăzute la art. 92, pe terenurile
situate în extravilan, fără avizele şi aprobările prevăzute de lege;
f) ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din producţia
agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate şi predate;
g) degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de pietriş, moloz,
nisip, prefabricate, construcţii metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie şi altele asemenea;
h) neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoane juridice sau fizice pentru evitarea
afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producţie şi prin
scurgeri de orice fel.
Sistemul sancţiunilor prevăzut de Legea nr. 18/1991 se completează cu sancţiunile

prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care
la art. 96 arată că încălcarea următoarelor prevederi legale constituie contravenţii:
126
a) neasigurarea la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de

orice fel, cât şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, a condiţiilor prevăzute în acordul şi în
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu;
b) neluarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcţional, în special
a celor situate de-a lungul căilor de comunicaţie rutiere, feroviare şi de navigaţie;
c) neadoptarea sau neaplicarea, atât de către autorităţile administraţiei publice locale, cât şi de
persoanele fizice şi juridice, după caz, a măsurilor obligatorii cu privire la întreţinerea şi
înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurimilor acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre
clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi, ş.a.
De asemenea, conform art. 98 din OU nr. 195/2005 privind protecţia mediului, sunt
considerate infracţiuni următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală:
a) arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe
terenurile supuse refacerii ecologice;
b) poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării
instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile
acordului de mediu şi/sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;
c) poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe
periculoase;
d) continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei
integrate de mediu;
e) nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi
nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a
plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
f) prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a
bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii şi informaţii false, ş.a
127
Sarcina de lucru
Redactează un proces - verbal de contravenție pentru degradarea și

poluarea solului.
TEMA NR. 10 – Răspunderea civilă pentru prejudiciile ecologice
1. Noţiuni introductive
În dreptul mediului, răspunderea civilă are un rol secundar faţă de utilizarea celorlalte
tehnici şi instrumente având caracter preventiv, acestea fiind cele ce au prioritate.
Caracteristic acestui domeniu este faptul că răspunderea are în mod prevalent un
caracter de reparare.
Reţinem deasemenea faptul că, răspunderea civilă poate fi atrasă şi în acele situaţii
în care activitatea(poluatorului) este desfăşurată cu respectarea tuturor prevederilor
administrative.
128
Prin răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului se sancţionează o conduită

reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care prin faptele lor
licite sau ilicite, comisive sau omisive, produc pagube elementelor de mediu sau mediului în
ansamblul său.106
2. Prejudiciul ecologic
Dauna ecologică reprezintă prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabilă, res

nullius, ori intereselor colectivităţii prin intermediul mediului receptor (aer, apă, sol)
independent de lezarea directă a unui interes uman.
Potrivit legii-cadru româneşti- OUG 195/2005- prejudiciul este definit ca fiind efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de
poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre.
Specific acestei materii este faptul că repararea prejudiciului ecologic nu poate fi
realizată în mod perfect datorită faptului că, de cele mai multe ori acesta nu este reparabil în
natură, atingerile echilibrului natural fiind ireversibile, ori nicio reparaţie nu este posibilă, sau
sursa poluării nu este cert determinabilă, astfel că autorul nu poate fi clar individualizat
(identificat).107
3. Repararea prejudiciului
Prejudiciul nefinanciar- este un prejudiciu moral pentru daune ecologice, reprezintă o

pierdere de agrement, o pagubă ce nu poate fi cuantificată material deoarece nu aduce atingere
unui patrimoniu economic.
Indemnizarea este convenţională, nu reprezintă echivalent în sens economic.
Măsurile de salvare- impun indemnizarea de către autorul daunei a colaboratorilor
ocazionali şi spontani ai unei operaţiuni de luptă împotriva poluării ce au intervenit în mod util.
Prejudiciul de dezvoltare- este o aplicaţie a principiului precauţiei ce corespunde
răspunderii obiective, justificând răspunderea civilă bazată pe risc.
106
107
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, pg. 513
129
Repararea presupune încetarea poluării, repararea în natură şi cea pecuniară a unei

daune ce nu este încă decelabilă dar poate fi caracterizată de către instanţă.
Prejudiciul cauzat mediului natural rezidă în vătămări aduse naturii, biodiversităţii sau
peisajului fiind foarte greu dacă nu imposibil de evaluat în bani iar în ceea ce priveşte repararea
aceasta se rezumă la măsuri de aducere în starea anterioară sau de „reparare în natură”.108
4. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului
Prin răspunderea civilă delictuală, în dreptul mediului se sancţionează conduitele

reprobabile, antisociale, ale subiectelor de drept ce produc daune elementelor de mediu sau
mediului în ansamblul său prin faptele lor licite sau ilicite, comisive ori omisive109.
Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor ecologice sunt:
În dreptul internaţional - statul.
În dreptul intern- statul, unităţile administrativ-teritoriale, persanele fizice/juridice,
publice/private- ce au suferit un prejudiciu de natură ecologică.
Sunt îndreptăţiţi la reparaţie:
- Cei ce invocă o vătămare a integrităţii fizice
- Cei ce invocă o vătămare a unui interes patrimonial
- Cei ce acţionează în calitate de gestionari, obligaţi legal la repararea anumitor elemente
de mediu
5. Persoana responsabilă
Despăgubirea se datorează de către autorul daunelor ecologice.

Persoana responsabilă, potrivit diferitelor sisteme utilizate, poate fi:
-persoana desemnată ca responsabilă înainte de producerea daunei, ce este obligată să
subscrie o garanţie sau să contribuie la constituirea unui fond de indemnizare a victimelor –
este vorba aici despre sistemul de socializare ce prezintă avantajul indemnizării victimelor prin
simpla justificare a prejudiciului, însă nu asigură repararea pagubei de către însuşi autorul său
108
109
130
şi nu identifică sursa daunei pentru a acţiona asupra sa; este recomandabil să se recurgă la
această metodă doar atunci când toate celelalte căi de reparare au fost epuizate;
-persoana desemnată ulterior producerii prejudiciului, prin identificarea autorului
recurgându-se la legătura de cauzalitate; acest sistem implică dificultăţi în ceea ce priveşte
stabilirea legăturii de cauzalitate, sarcina probei revenind victimei.
În sprijinul său este adusă o prezumţie a probabilităţii legăturii de cauzalitate ce nu
produce însă răsturnarea sarcinii probei ci doar suplinirea condiţiilor privind stabilirea legăturii
de cauzalitate.
În caz de pluralitate a surselor pagubei, ce în mod constant în dreptul mediului prezintă
o adiţionare (se compun) se reţine că fiecare sursă a prejudiciului, respectiv fiecare autor este
ţinut pentru reparaţia integrală.
O cauză de exonerare o poate constitui numai culpa victimei.
6. Elementele răspunderii civile delictuale
Condiţiile cumulative ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi atrasă răspunderea, sunt:

-săvârşirea unei fapte ilicite/licite – în dreptul mediului regula este antrenarea
răspunderii pentru fapte producătoare de daune chiar şi atunci când acestea sunt permise de lege
şi respectă toate condiţiile legale.
Răspunderea bazată pe culpă reprezintă o excepţie în dreptul mediului.
-producerea unui prejudiciu- în dreptul mediului este cert nu numai prejudiciul
actual ci şi cel viitor atunci când producerea sa este certă şi există suficiente elemente ce permit
stabilirea întinderii sale.
Dauna ecologică include atât daunele produse omului cât şi cele produse mediului.
Prejudiciul este definit în legea cadru română OUG 195/205 ca fiind efectul
cuantificabil al daunelorproduse mediului sau componentelor sale, daune provocate de poluanţi,
acţiuni dăunătoare, dezastre.
-raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu – aşa cum am arătat şi anterior, este
greu de dovedit în dreptul mediului datorită specificului cauzelor ce se pot combina, pot
accelera sau întârzia producerea efectelor.
131
Amintim că în situaţia cauzelor comune (autori multipli) este relevant doar faptul că
reprezintă sursă de pagubă, pluralitatea nefiind nici cauză de exonerare şi nici de atenuare a
răspunderii.
-culpa autorului faptei – în dreptul mediului este foarte greu de dovedit deoarece
majoritatea prejudiciilor sunt determinate de poluare, poluanţii sunt diferiţi şi modul de
manifestare este divers.
Din acest motiv, in dreptul mediului răspunderea subiectivă, bazată pe culpă este o
excepţie, de regulă răspunderea având caracter obiectiv, independent de culpă, ce nu mai
trebuie să fie demonstrată.
Răspunderea obiectivă se fondează pe ideea de risc, ceea ce înseamnă că orice
activitate ce crează pentru altul un risc îl face pe autorul său reponsabil pentru prejudiciul
ce poate fi cauzat fără ca acesta să aibă o atitudine culpabilă.
Astfel, orice activitate ce urmăreşte un profit este just să implice şi suportarea riscului,
adică obligaţia de reparare a oricărui prejudiciu provocat.
Răspunderea subiectivă pentru pagube aduse mediului se aplică rar, caz în care victima
trebuie să dovedească faptul că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct şi personal, culpa autorului
faptei, cât şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul suferit.
În acest sens, OUG 195/2005 prevede în art.95 al.2 că în mod excepţional răspunderea
poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale,
conform reglementărilor specifice.
Particularităţi: dacă în dreptul civil răspunderea delictuală se rezumă la faptele ilicite,
răspunderea obiectivă având caracter de excepţie, în dreptul mediului, regula este inversă,
respectiv răspunderea antrenată şi de faptele licite, care este regula, deci pentru fapte permise
de lege, prin care totuşi se cauzează un prejudiciu mediului. Totodată, dacă în dreptul civil
situaţiile ce exclud caracterul ilicit al faptei şi în consecinţă înlătură răspunderea civilă
delictuală, sunt starea de necesitate, legitima apărare, cazul fortuit şi forţa majoră, îndeplinirea
unei îndatoriri de serviciu sau exercitarea unui drept, în dreptul mediului aria acestor cauze
exoneratoare este mult mai restrânsă. Respectiv, au fost reţinute- cu caracer excepţional, forţa
majoră, uneori starea de necesitate, starea de război/conflict armat- pentru prejudiciile nucleare
şi culpa gravă a victimei ce a omis să acţioneze sau a acţionat greşit110.
110
132
Răspunderea obiectivă, independentă de culpă specifică regimului special de

răspundere presupuneeliminarea probei culpei ce este deosebit de problematică în materie
ecologică. Cu alte cuvinte, pentru antrenarea răspunderii este suficient ca victima să
dovedească existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre acesta şi faptă .
În caz de pluralitate a autorilor, răspunderea este solidară111 coautorii răspunzând faţă de
victimă solidar, obiectiv (independent de culpă), fapt ce dă posibilitatea victimei de a se îndrepta
împotriva oricăruia dintre autori în vederea reparării integrale a prejudiciului. Obligaţia este
divizibilă între autori, cel a reparat prejudiciul putând să se intoarcă împotriva celorlalţi.
7. Regimul special de răspundere sub imperiul OUG 68/2007 pentru prejudiciul adus
mediului
În domeniul răspunderii de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului

asupra mediului a fost adoptată OUG 68/2007 ce transpune integral Directiva 2004/35/CE,
având la bază principiul „poluatorul plăteşte.”
Operatorii sunt obligaţi potrivit dispoziţiilor acesteia să ia toate măsurile şi să pună
în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia măsurile de reparare
necesare în cazul producerii prejudiciului.
Câmpul de aplicare a regimului special de răspundere este reprezentat de toate acele

situaţii în care este vorba de un prejudiciu adus mediului, situaţii în care se vor aplica
principiile specifice, al răspunderii obiective şi al răspunderii solidare, derogatoare de la
dreptul comun, urmând ca în completare să se aplice regulile compatibile cu specificul ecologic
al legislaţiei civile ordinare.112
OUG 68/2007 a realizat transpunerea în dreptul român a Directivei 2004/35/CE a
Parlamentului European şi Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul
înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului.
Regimul răspunderii de mediu stabilit de directiva unional-europeană şi OUG 68/2007 se
aplică prejudiciului asupra mediului cauzat de orice tip de activitate profesională şi a oricărei
ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de astfel de activităţi.
111
Solidaritate pasivă legală, potrivit art. 95 alin 1 din OUG 195/2005
112
133
Esenţial este faptul că este vorba strict de daune aduse mediului şi nu bunurilor sau
persoanelor. Prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate avut în vedere este cel
care are efecte negative semnificative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de
conservare a acestora, potrivit criteriilor stabilite în lege, precum şi ameninţările iminente cu
astfel de prejudicii.
Se pune accentul pe caracterul profesional al activităţilor vizate, operatorul fiind cel ce
suportă costurile acţiunilor preventive şi reparatorii.
În raport de activităţile vizate, precizate expres în anexele actului normativ, ordonanţa
stabileşte un regim mixt de răspundere - cu caracter obiectiv, independent de culpă şi - pentru
culpă.113
O particularitate a regimului special instituit prin ordonanţă o reprezintă faptul că
opersoană privată nu poate să ceară în mod direct repararea pagubelor în baza ordonanţei,
aceasta trebuind să se adreseze autorităţii competente, respectiv agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului.
Potrivit ordonanţei114, Orice persoană fizică sau jurică care este afectată sau posibil afectată
de un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, precum şi orice organizaţie neguvernamentală care promovează protecţia
mediului are dreptul să informeze şi să solicite autorităţii competente să ia măsurile de prevenţie
şi de reparare aferente răspunderii de mediu.
În ceea ce priveşte reparaţiile, legea prevede trei grade de reparaţie. Repararea primară
trebuie să permită readucerea resurselor naturale prejudiciate la starea iniţială sau la o stare
apropiatî de aceasta prin regenerare naturală. Dacă aceasta nu condus la refacerea completă se
recurge la repararea complementară, în scopul de a furniza un nivel al acestora similar cu cel
ce ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea iniţială. Măsurile de reparare
compensatorie sunt luate pentru a compensa pierderile interimare ce au loc între producerea
prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi produce efectul deplin.115
113
Mircea Duţu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, pg.98
114
Art.20 din OUG 68/2007
115
134
8. Reglementările având caracter special în dreptul mediului privitoare la răspunderea

civilă delictuală
Reglementările având caracter special în dreptul mediului privitoare la răspunderea

civilă delictuală privesc:
A. Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare
B. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte
A. Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare este reglementată

prin legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.
Folosirea pe scară largă şi în numeroase state a energiei nucleare în scopuri paşnice a pus
probleme deosebite în ceea ce priveşte securitatea desfăşurării acestor activităţi, precum şi
răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie. Prin legea
703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare116 s-a reglementat regimul intern al
răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei
nucleare în scopuri paşnice.117
Legea 703/2001 a preluat în principiu regimul juridic internaţional al răspunderii civile
pentru daune nucleare, respectiv îndeosebi Convenţia asupra răspunderii civile în domeniul
energiei nucleare de la Paris (29 iulie 1960) şi Convenţia de la Viena (29 aprilie 1963) privind
răspunderea civilă pentru daune nucleare.
Potrivit legii, dauna nucleară reprezintă:
-orice deces sau rănire
-orice pierdere sau deteriorare a bunurilor
-orice pierdere economică ce rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire
-costul măsurilor de refacere a mediului în urma unui accident nuclear
- orice pierdere a veniturilor ce derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a mediului
-costul măsurilor preventive şi orice pierderi/daune cauzate de aceste măsuri
-orice altă daună economică alta decât cea cauzată de degradarea mediului, dacă este admisă de
legislaţie.
116
Publicată în M.Of. 818 din 19 decembrie 2001
117
135
Pentru aceste daune răspund operatorii instalaţiilor nucleare.

Răspunderea este obiectivă, pentru orice accident survenit la instalaţia sa sau care
implică material nuclear ce provine de la ea sau este trimis către ea.
Atunci când au contribuit mai multe instalaţii răspunderea operatorilor este solidară şi
integrală în măsura în care nu se poate stabili exact partea imputabilă fiecăruia.
Operatorul este exonerat de răspundere atunci când paguba nucleară este cauzată de
un fenomen natural catastrofal, de conflict armat, război civil sau insurecţie armată.
Exonerarea survine şi atunci când paguba nucleară s-a produs din culpa gravă a
victimei.
Răspunderea operatorului este limitată la cel mult echivalentul în lei a 300 milioane$
pentru fiecare accident.
Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului se prescrie în termen de 10 ani.
Acesta curge de la data cand victima a cunoscut sau trebuia să cunoască operatorul
responsabil.
Având în vedere faptul că efectele accidentelor nucleare sunt necunoscute şi nelimitate în timp,
legiuitorul a aplicat o excepţie prevăzând dreptul victimei care a obţinut deja o despăgubire în
interiorul termenului de prescripţie de 10 ani de a intenta o nouă acţiune în cadrul sau dincolo
de acest termen, dacă prejudiciul iniţial s-a mărit sau au apărut noi prejudicii iniţial necunoscute
sub unica condiţie a dovedirii survenienţei acestor prejudicii sau măririi celui iniţial ca urmare
a aceluiaş accident pentru care s-a obţinut şi despăgubirea iniţială.118
B. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

cu defecte
Producătorul- este fabricantul unui produs finit, al materiei prime, al unui component
de produsm orice persoană ce aplică pe produs numele său, marca de comerţ sau alt semn
distinctiv, orice persoană ce importă produse în vederea realizării unei operaţiuni de vânzare,
închiriere, leasing, altă formă de distribuţie precum şi distribuitorul produsului.
Pagubă- reprezintă prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale
ori sănătăţii unei persoane.
118
Andrada Truşcă Trandafir, Daniela Marinescu, Dreptul mediului Caiet de seminar, ed. ProUniversitaria,
136
Produs- orice bun mobil, inclusiv energie electrică, chiar dacă bunul este încorporat în
alt bun mobil ori imobil.
Produsul este defect atunci când nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să
se aştepte ţinând cont de toate circumstanţele, inclusiv modul de prezentare a produsului, toate
utilizările lui previzibile la data punerii în circulaţie.
Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte are la
bază răspunderea delictuală subiectivă, cu unele particularităţi:
Producătorul răspunde pentru prejudiciul actual dar şi viitor cauzat de defectul
produsului său.
Răspunderea este atrasă şi atunci când la prejudiciu a concurat şi o acţiune/omisiune a
unui terţ.
Toate persoanele responsabile răspund solidar.
Este irelevant faptul că produsul face parte dintr-o categorie considerată a fi
nepericuloasă.
Cauzele de exonerare a răspunderii producătorului sunt :
-dovada că producătorul nu a pus în circulaţie produsul;
-defectul ce a cauzat prejudiciul nu a existat la data punerii în circulaţie sau a survenit
ulterior, din cauze neimputabile producătorului;
-produsul nu a fost fabricat pentru punerea în circulaţie sau orice distribuţie în scop
economic şi nu a fost fabricat/distribuit în cadrul activităţii profesionale;
-defectul este datorat respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările
emise de autorităţi;
- nivelul cunoştinţelor tehnice/ştiinţifice din momentul punerii în circulaţie nu au permis
depistarea defectului;
- defectul este cauzat de nerespectarea de către consumator a instrucţiunilor de utilizare
furnizate în documentele ce însoţesc produsul.
Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului se prescrie în termen de 3 ani, ce
curge de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa prejudiciului, a
defectului şi a identităţii producătorului, dar nu mai tarziu de 10 ani de la punerea în circulaţie
a produsului sub condiţia producerii pagubei înăuntrul termenului de 10 ani.
137
TEMA NR. 11 – Răspunderea contravențională și penală în materie de

mediu
1. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului

Răspunderea contravenţională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor
privind răspunderea juridică datorită faptului că are atât un rol economic cât şi un semnificativ
rol de prevenţie.119
În dreptul mediului se recurge deseori la răspunderea contravenţională, datorită
faptului că această formă de răspundere prezintă pentru acest domeniu o serie de avantaje ce
ţin de rapiditatea procedurii de constatare şi aplicare a sancţiunilor ce avantajază necesitatea
reparării cu prioritate a prejudiciilor ecologice, faptul că măsurile dispuse sunt executorii,
119
138
permiţând intervenţii urgente, posibilitatea adoptării unor măsuri de securitate şi siguranţă,

etc.120
Răspunderea contravenţională (administrativă) de mediu ia naştere în situaţia în care o
persoană fie ea fizică sau juridică, încalcă o normă de drept al mediului ce implică o obligaţie
izvorâtă din raportul juridic de drept al mediului, însă periculozitatea faptei nu o califică drept
infracţiune.121
Răspunderea contravenţională este atrasă prin încălcarea unei reglementări juridice
vizând protecţia mediului cu vinovăţie, fiind exclusă răspunderea fără culpă.
Datorită specificului materiei, simpla înfrângere a prevederilor legale privind
protecţia mediului face să se nască o prezumţie de culpă.
Persoanele fizice şi juridice ce desfăşoară activităţi contrare regulilor sau dispoziţiilor
normative din domeniul protecţiei mediului sau care nu îndeplinesc obligaţiile legale ce decurg
din raporturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de sancţionarea contravenţională cu
întinderea proporţională cu gradul de poluare cauzat, consecinţele şi periculozitatea socială a
respectivelor fapte.considerând importanţa obiectului protejat aceste fapte pot fi calificate ca
fiind „încălcări ecologice” iar sancţiunile contravenţionale cu acest caracter special reprezintă
sancţiuni specifice, de drept al mediului.122
Sancţiunile contravenţionale se împart în două categorii principale:
a) Sancţiuni principale: avertismentul, amenda contravenţională, obligarea
contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii
b) Sancţiuni complementare: confiscarea bunurilor(destinatem folosite ori rezultate din
săvârşirea de contravenţii); suspendarea/anularea avizului, acordului ori autorizaţiei de
exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii
agentului economic; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Sancţiunea stabilită trebuie în mod obligatoriu să răspundă criteriului proporţionalităţii
cu gradul de pericol social al faptei ce o atrage. De asemenea, reţinem că pentru una şi aceeaşi
contravenţie se poate aplica numai o singură sancţiune contravenţională principală şi una sau
mai multe sancţiuni complementare.123
120
121
122
123
139
Legea-cadru, OUG 195/2005, prevede în art.96 trei categorii de contravenţii (funcţie

de cunantumul amenzii) ce privesc nerespectarea procedurii de reglementare, regimul
substanţelor şi preparatelor periculoase, regimul deşeurilor, regimul îngăşămintelor chimice, al
produselor de protecţie a plantelor, regimul organismelor modificate genetic, activităţile
nucleare, conservarea biodiversităţii şi a ariilor naturale protejate, protecţia apelor şi a
ecosistemelor acvatice, a atmosferei, schimbările climatice, protecţia aşezărilor umane, etc.
Prevederile legii-cadru se completează în materie contravenţională cu cele ale legilor
speciale, precum legea apelor, legea privind protecţia atmosferei, codul silvic, legea vânătorii
şi fondului cinegetic şi altele.
Subiectele răspunderii contravenţionale. Subiectul pasiv în cazul răspunderii
contravenţionale în domeniul mediului este comunitatea în ansamblul său, reprezentată formal-
juridic de către stat, acest fapt datorându-se caracterului de interes general al protecţiei şi
conservării mediului. În ceea ce priveşte subiectul activ, căruia i se aplica sancţiunile
contravenţionale, acesta este persoana fizică responsabilă de săvârşirea faptei. Persoanele
juridice răsund şi ele contravenţional în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.124
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la
data săvârşirii faptei.
Executarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie daca procesul-verbal de
constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la
data aplicării sancţiunii.
Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de doi ani de la
data aplicării sau un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (în cazul
închisorii contravenţionale) dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii.
Procedura contravenţională în domeniul mediului, ca şi în alte domenii, presupune
următoarele etape:
I. constatarea contravenţiei;
II. aplicarea sancţiunii;
III. căile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiei.
Costatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunii se realizează de către agenţii
constatatori - comisari şi persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu şi
124
140
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, autorităţile administraţiei publice locale

şi personalul împuternicit al acestora, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare, MAN şi MAI prin personalul împuternicit, în domeniile lor de activitate şi personalul
structurilor de administrare şi custozii ariilor naturale protejate numai pe teritoriul acestora (art.
97 OUG 195/2005).
2. Răspunderea penală în materie de mediu
În domeniul răspunderii pentru atingerile aduse mediului, rolul principal revine

mijloacelor de tip preventiv, de natură civilă sau administrativă, cele de tip penal ce sunt
caracterizate prin preponderenţa caracterului represiv şi cu o intervenţie mai ales în cazul
„răului înfăptuit” au un rol subsidiar şi sunt guvernate de principiul intervenţiei minime. Cu
toate acestea contribuţia dreptului penal la realizarea obiectivului protecţiei mediului nu poate
fi ignorată125 sau minimalizată.
Infracţiunile de mediu propriu-zise vizează preponderent interese colective şi nu
individuale.
Globalizarea şi beneficiile substanţiale şi rapide pe care aceasta le aduce au extins
criminalitatea de mediu , importurile ilegale de substanţe toxice, defrişările masive, iraţionale,
comercializarea produselor din specii protejate sau pe cale de dispariţie şi numeroase acte de
poluare şi deteriorare a mediului aduc profituri ilicite uriaşe şi determina prejudicii ecologice
incomensurabile.126
Utilizarea dreptului penal în această situaţie devine indispensabilă, deşi este greoaie şi
foarte limitată momentan.
Dincolo de raţiunile de ordin obiectiv, social-economic şi ecologic, necesitatea
protejării prin mijloace de drept penal a mediului este recunoscută şi impusă de dreptul unional
european şi internaţional. Avantajele utilizării dreptului penal în domeniul mediului sunt
125
126
141
esenţiale: o dimensiune etică majoră, recunoaşterea unei valori sociale ce merită protejată, o
funcţie preventivă specială.127
Răspunderea penală în domeniul mediului este angajată atunci când abaterea are un
pericol social ridicat şi reprezintă o ameninţare considerabilă a intereselor societăţii în
domeniul ocrotirii mediului, al utilizării durabile a resurselor naturale ori o ameninţare a
vieţii şi sănătăţii oamenilor şi a calităţii mediului.
Infracţiunile cu privire la mediu reprezintă acele fapte periculoase, prin săvârşirea
cărora se aduc relaţiilor sociale a căror ocrotire este condiţionată de apărarea elementelor
naturale şi antropice ale mediului, atingeri care se concretizează din punct de vedere al
consecinţelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice şi juridice care le deţin în proprietate sau
le administrează, în crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau
producerea de pagube economiei naţionale.
Infracţiunile de mediu (ecologice) pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. Din punct de vedre al subeiectului:
- Infracţiuni cu subiect simplu
- Infracţiuni cu subiect calificat (când agentul infractor a avut o anumită calitate privind
protecţia mediului şi anumite obligaţii privind mediul de îndeplinit, pe care le-a încălcat)
2. Din punct de vedere al laturii subiective:

- Infracţiuni cu intenţie
- Infracţiuni din culpă
3. Din punct de vedere al laturii obiective

- Infracţiuni ce au la bază acţiuni poluante
- Infracţiuni ce au la bază acţiuni nepoluante
4. Sub raportul obiectului:

- Infracţiuni cu privire la componentele biotice ale mediului
- Infracţiuni cu privire la componentele abiotice ale mediului
Printre infracţiunile de mediu prevăzute de codul penal amintim:
127
Mircea Duţu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, pg58
142
- Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau de
alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător, precum şi
introducerea în orice mod sau tranzitatea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor
legale
- Infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare
sănătăţii oamenilor sau plkantelor
- Producerea, deţinerea sau orice altă operaţiune privind circulaţia produselor ori
substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conţin astfel
de substanţe, ori experimentarea produselor şi substanţelor toxice, toate acestea fără drept.
OUG 195/2005 stabileşte mai multe categorii de infracţiuni, precum:
- Infracţiuni care au ca efecte degradarea / distrugerea mediului;
- Infracţiuni ce pun în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor, flora sau fauna;
- Infracţiuni ce au în vedere modalităţile de desfăşurare a activităţilor ce prezintă risc
pentru mediu;
- Infracţiuni ce privesc condiţiile prealabile desfăşurării activităţilor cu impact asupra
mediului.
DIRECTIVA 2008/99/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind

protecţia mediului prin mijloacele dreptului penal128 obligă statele membre ale UE să prevadă
în legislaţia internă sancţiuni penale pentru încălcările grave ale dispoziţiilor dreptului unional
european privind protecţia mediului. În mod efectiv, această directivă europeană preia dispoziţii
ale dreptului internaţional penal al mediului, cărora le adaugă aspecte importante privind faptele
vizate, determinarea caracterului ilicit şi lărgirea acţiunii elementului moral al incriminărilor.129
Directiva 2008/99/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia mediului
prin mijloacele dreptului penal a fost transpusă în dreptul român prin intermediul Legii
101/2011 pentru prevenirea şi sancţionarea unor fapte privind degradarea mediului.130
128
Din 19 nov 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L328/29 din 6 dec 2008
129
130
Publicată în Monitorul Oficial partea I nr.449/28 iunie 2011
143
TEMA NR. 12 – Protecția sectorială a mediului în România
Conservarea biodiversităţii şi ariile naturale protejate
Conservarea biodiversităţii şi ariile naturale protejate - fac obiectul capitolului VIII al

OUG 195/2005, art.49-59.
Regimul juridic al acestor două componente majore ale protejării naturii cuprinde
reglementări privind ariile naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice.
Conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural sunt considerate cf. art.1 din
legea cadru „obiectiv de interes public major” şi componentă fundamentală a strategiei
naţionale pentru dezvoltarea durabilă.
Printre modalităţile frecvent utilizate în vederea protecţiei şi conservării naturii un loc
central îl ocupă constituirea de arii protejate şi declararea de monumente ale naturii.
În dreptul comparat identificăm 5 tipuri frecvente de spaţii protejate:
144
- Rezervaţiile naturale
- Parcurile naţionale
- Rezervaţiile de vânătoare
- Monumentele naturii
- Parcurile naturale.
Monumente ale naturii- specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi,
formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic.
Rezervaţiile naturale, monumentele naturii precum şi alte bunuri ale patrimoniului
natural formează aria naturală protejată.
Aria naturală protejată reprezintă zona terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetrul
legal stabilit şi având un regim de ocrotire şi conservare special, în care există specii de plante
şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de altă natură având valoare economică, ştiinţifică sau culturală
deosebită.
Ariile naturale protejate din reţeaua naturală pot fi:
- De interes naţional
- De interes unional european.
Instituirea prioritară în raport cu alte obiective a regimului de arie naturală protejată se
face prin:
- Lege - pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru rezervaţiile
biosferei;
- Hotărâre a Guvernului - pentru parcurile naţionale, parcurile naturale, zone umede de
importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică,
rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;
- Hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale - pentru ariile naturale situate pe suprafeţe
terestre sau acvatice ce aparţin domeniului public de interes judeţean sau local, precum şi cele
situate pe suprafeţele aflate în proprietate privată.
145
Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase
Sunt supuse reglementărilor prevăzute de lege, producerea, deţinerea sau orice

activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi preparatelor toxice, cultivarea în scop
de prelucrare a plantelor ce conţin substanţe toxice, experimentarea substanţelor toxice,
precum şi clasificarea, etichetarea, ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase.
Aceste activităţi sunt supuse unui regim special de gestionare, fiind expuse diverselor
riscuri şi pericole ce pot da naştere oricând unor accidente grave, cu consecinţe deosebite
asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, a florei şi faunei precum şi asupra calităţii mediului mediului
în general.
Lista substanţelor toxice şi a plantelor ce conţin substanţe toxice se stabileşte de către
Ministerul Sănătăţii.
În cadul categoriei mari a substanţelor toxice, producerea, prelucrarea, utilizarea,
comercializarea substanţelor şi preparatelor chimice considerate periculoase au un regim juridic
special, bazat pe următoarele principii:
- Principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu
- Principiul liberei circulaţii a bunurilor
- Principiul progresului tehnic.
Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele:
- Explozive
- Oxidante
- Extrem de inflamabile şi foarte inflamabile
- Substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice
- Substanţele şi preparatele nocive, corozive, iritante, sensibilizante, cancerigene
- Substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere
- Substanţele şi preparatele toxice periculoase pentru mediu.
Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt
strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor.
La prima livrare a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase sau chiar înainte de
această livrare, orice producător, importator sau distribuitor al acestora are obligaţia să trimită
146
destinatarului fişa tehnică de securitate, care va conţine toate informaţiile reale disponibile,
necesare asigurării protecţiei oamenilor şi mediului.
Regimul deşeurilor
Deşeurile sunt substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice
care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile.
Deşeurile pot fi naturale (rezultate în urma unor procese biologice) sau industriale-
tehnologice (produse prin diferite activităţi umane).
Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la
substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeuri şi deşeuri periculoase care se referă, pe
de o parte, la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului şi altor autorităţi
abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi controla respectarea reglementărilor în
domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a impactului substanţelor şi preparatelor
chimice periculoase şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului şi, pe de altă parte,
la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate chimice
periculoase sau efectuează operaţiuni de import, export, tranzit, transport intern şi internaţional
de deşeuri.
Sunt prevăzute de asemenea norme specifice cu privire la calitatea apelor, a solului, a
aerului, protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice, protecţia aşezărilor umane, etc.
Pentru reducerea impactului negativ al deşeurilor asupra mediului şi sănătăţii,
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, care este şi cea mai înaltă autoritate de
decizie şi control a gestiunii deşeurilor, elaborează “Planul de gestionare a deşeurilor”.
Acesta conţine informaţii privind tipurile, cantităţile, originea deşeurilor ce urmează a
fi valorificate ori eliminate; măsuri specifice pentru categoriile speciale de deşeuri; zone şi
instalaţii de valorificare/eliminare; informaţii privind persoanele fizice/juridice autorizate să
desfăşoare activităţi de gestionare a deşeurilor; costuri estimative ale operaţiunilor de
valorificare/eliminare; măsuri de încurajare a colectării/ valorificare/ tratare a deşeurilor.
Activităţile legate de deşeuri sunt supuse autorizării.
147
În acest scop sunt eliberate autorizaţia integrată de mediu sau autorizaţia de mediu,
în funcţie de caracteristicile activităţii supuse autorizării.
După caz, autorizaţiile pentru activităţile ce implică colectarea, depozitarea, tratarea
deşeurilor se eliberează de către autorităţile teritoriale de protecţia mediului, autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului, consiliile locale.
În scopul asigurării valorificării deşeurilor industrial reciclabile, activitatea de colectare
a acestora de către agenţii economici este supusă autorizaţiei de colectare, emisă de prefectura
judeţului, cu avizul primăriei locului unde agentul îşi desfăşoară activitatea.
Autorizaţia de colectare a deşeurilor industriale reciclabile se acordă pe fiecare grup
de deşeuri şi are valabilitatea de un an cu posibilitatea prelungirii pe încă un an.
Deşeurile radioactive- sunt acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru
care nu s-a prevăzut nicio întrebuinţare, ce conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi în
concentraţii superioare limitelor de exceptare.
În România este interzis importul deşeurilor radioactive, existând însă unele situaţii
de excepţie, prevăzute de lege.
Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu procedurii de
autorizare prevăzute de lege.
România a ratificat în acest domeniu Convenţia de la Viena din 5 sept 1997- Convenţia
comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi asupra gospodăririi în
siguranţă a deşeurilor radioactive.
România a aderat de asemenea (în 1991) la Convenţia de la Basel din 1989 privind
controlul transportului peste frontieră al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora.
Acest tip de transport poate fi efectuat numai cu autorizare specială şi doar în condiţiile
strict precizate de lege (convenţie).
148
SITE-URI INTERNET
http://www.mmediu.ro
http://www.anpm.ro/
http://europa.eu/lisbon_treaty/faq/index_ro.htm
http://ec.europa.eu/environment/newprg/intro.htm
http://ec.europa.eu/enterprise/policies
http://www.climnet.org
http://www.endseurope.com
http://ec.europa.eu/environment/gpp/national_gpp_strategies_en.htm
149

CURS ID - 2018 - Dr. Mediului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS ID - 2018 - Dr. Mediului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI

Anul II, semestrul II

Lector univ. dr. Mihaela PAUL

Bibliografie (de elaborare a cursului):

1. Simona-Maya Teodoroiu, „Dreptul mediului şi dezvoltării durabile”, Ed.Universul

Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază în anul II semestrul II şi vizează

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 înțelegerea și explicarea nțiunilor fundamentale de dreptul mediului;

Conţinutul este structurat în următoarele teme de învăţare:

TEMA NR.1 - „Noțiuni introductive și trăsăturile definitorii ale dreptului

TEMA NR. 2 - „Funcțiile și izvoarele dreptului mediului ”.

TEMA NR 3 - „Principiile generale ale protecției mediului și aplicarea lor pe

TEMA NR. 4 - „Raportul dintre dreptul la un mediu sănătos și echilibrat și

TEMA NR. 5 - „Instituțiile dreptului mediului. Autoritatea Națională pentru

TEMA NR. 6 - „Principalele reglementări, pe plan intern și internațional

TEMA NR. 8 - „Protecția juridică a apei și a ecosistemelor acvatice”.

TEMA NR. 9 - „Protecția juridică a solului și subsolului”.

TEMA NR.10 - „Răspunderea civilă pentru prejudiciile ecologice”.

TEMA NR. 11 - „Răspunderea contravențională și penală în materie de

TEMA NR. 12 - „Protecția sectorială a mediului în România”.

Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

1.1. Noțiunea de mediu.

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să poți aplica în practică cunoștințele teoretice privind

1.1. Noțiunea de mediu.

În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la

În cazul României, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, aprobată

Sensurile care se atribuie acesteoi notiuni difera in functie de stiinta la care

Articolul 1 alin. 2 din OUG 195/2005 defineste mediul ca fiind

Mediul – reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul,

atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii,

1.3. Caracterele normelor juridice ale dreptului mediului

1.4. Protecția mediului

Protecția mediului a apărut din momentul în care omul a cucerit întregul

Evidențiază elementele definitorii ale dreptului mediului

TEMA NR. 2 - „Funcțiile și izvoarele dreptului mediului ”.

Cuprins: 2.1. Noțiunea de izvor de drept

Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să cunoști principalele surse ale dreptului mediului atât

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

2.1. Noțiunea de izvor de drept

Pentru ca vointa sociala sa devina obligatorie, atat pentru un membru cat si

Izvoarele dreptului se clasifica in mai multe categorii, in functie de anumite

a. Dupa criteriul raporturilor dintre continut si forma avem: izvoare materiale

fenomenul poluarii, care determina aparitia relatiilor sociale de protective, conservare

2.2. Izvoarele dreptului mediului în plan intern

Constituția României – stabilește, în primul rând ierarhia normelor juridice. Ea

Din punct de vedere juridic, prevederile constituționale în materie stabilesc trei

Consacrarea la nivel constituțional a dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic,

Legea propriu-zisă poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează

In ceea ce privește decretele-legi, având în vedere caracterul lor excepțional, sunt

Actele autorităților publice locale sunt hotărârile adoptate de consiliile locale în

Mijloace auxiliare în cadrul cărora intră: Jurisprudența, Doctrina și Dreptul comparat,

Jurisprudenta. Sistemul nostru de drept nu considera jurisprudența un izvor de drept35

Jurisprudența este alcătuită din totalitatea soluțiilor și hotărârilor judecătorești

2.3. Izvoarele dreptului mediului la nivelul UE

Dreptul comparat. Apariția și dezvoltarea de ,,drepturi ale mediului” în diverse

primul rând desprinderea tendințelor generale ale evoluției reglementărilor

De exemplu, art. 11 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Articolul 191 enumeră obiectivele urmărite de Uniunea Europeană în domeniul

2.4. Tratatele si Conventiile internationale .

Potrivit art.11 alin. 2 din Constitutie, tratatele ratificate de Parlament, potrivit