LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Cuprins:

3.1. Precizări prealabile

3.2. Reglementarea cetăţeniei europene
3.3. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a persoanelor
3.3.1. Legislaţie primară
3.3.2. Legislaţie secundară
3.3.3. Jurisprudenţă selectivă
3.4. Libera circulaţie a lucrătorilor
3.4.1. Consideraţii generale
3.4.2. Conceptul de lucrători
3.4.3. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi familiilor
acestora
3.4.3.1. Introducere
3.4.3.2. Dreptul de ieşire, intrare şi şedere
3.4.3.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai
mare de trei luni
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de şedere şi
valabilitatea acestora
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de şedere
3.4.3.6. Dreptul de şedere permanentă
3.5. Interzicerea discriminării
3.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene şi în cadrul dreptului derivat
3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
3.7.2. Dreptul de stabilire şi activitatea sportivă
3.7.3. Dreptul de stabilire şi calificările profesionale
3.7.4. Dreptul de stabilire şi persoanele juridice
3.8. Interzicerea discriminărilor
3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire
3.10. Clauze de salvgardare
3.11.Explicaţii privind termenii uzitaţi
3.12. TEMĂ
3.13. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
3.14. Rezolvaţi următoarele teste grilă

3.1. Precizări prealabile

Libera circulaţie a persoanelor este una din cele patru
libertăţi fundamentele ale dreptului comunitar, alături de libera
circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor, fiind unul
dintre obiectivele fundamentale în vederea realizării pieţei
comune.
Iniţial, datorită obiectivelor pur economice ale Comunităţii
europene, Tratatul de la Roma nu a stabilit libertatea de
circulaţie a persoanelor ca un drept al acestora de a se deplasa
oriunde în comunitate, libertatea respectivă fiind legată de
exercitarea unei activităţi profesionale (salarizată sau
independentă) şi de conceptul de „lucrători”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a fost
prevăzut, în Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene, în dispoziţiile art. 3 aliniatul (1) litera (c) (în prezent
abrogat) din prima parte, intitulată „Principiile”.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 3 din TCEE, acţiunea
Comunităţii, presupune, printre altele, şi:
 eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor,
precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
 stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici
comerciale comune în raport cu statele terţe;
 eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau

2
 în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor.

Libera circulaţie a persoanelor a fost prevăzută în articolul

8a din TCE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht: „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva
limitărilor şi a condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de
dispoziţiile de aplicare ale acestuia”.
Datorită apariţiei şi mai ales a dezvoltării pieţei interne,
libertatea de circulaţie a persoanelor, alături de celelalte
libertăţi s-a extins, căpătând noi valenţe. La baza acestei
evoluţii au stat atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie cât şi
activitatea legislativă a instituţiilor Uniunii Europene.
Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 de
către Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi R.F. Germania a
constituit un pas important în vederea realizării libertăţii de
circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante şi-au propus prin semnarea acordului
să suprime controalele la frontierele comune şi să le transfere
la frontierele externe.
Cinci ani mai târziu, în anul 1990, aceleaşi state au
semnat Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, iar,
ulterior, convenţia a fost semnată de marea majoritate a
statelor membre ale UE de la acea dată, cu excepţia Marii
Britanii şi Irlandei. Prin semnarea acestei convenţii, libertatea
de circulaţie a persoanelor a căpătat noi dimensiuni.
Libera circulaţie a persoanelor a fost definită ca una din
cele patru libertăţi fundamentate ale pieţei interne în urma

3
semnării Actului Unic European, act care a intrat în vigoare în
anul 1987. Conform modificărilor operate în Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene, de dispoziţiile Actului Unic
European s-a stabilit că, „piaţa internă va reprezenta un spaţiu
fără graniţe interioare în care va fi garantată libera circulaţie a
persoanelor”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a primit noi
conotaţii prin semnarea Acordului Spaţiului Economic
European, acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
În baza acestui acord, cetăţenii statelor EFTA (Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb), cu excepţia Elveţiei au primit
drept de liberă circulaţie. Astfel, se pot deplasa liber pe teritoriul
aparţinând UE şi EFTA cetăţenii acestor state şi familiile lor1.
Temeiul juridic al liberei circulaţii a persoanelor îl
constituie, în principal, dispoziţiile art. 45 din TFUE (fost art. 39
din TCE), care dispune următoarele:
(1) „Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii”.
(2) „Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre,
în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea
şi celelalte condiţii de muncă”.
(3) „Sub rezerva restricţiilor justificate pe motiv de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera
circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor

1
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în drept comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, p. 138-139.

4
 membre;
c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o
activitate salarizată în conformitate cu actele de
putere şi actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce
a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile
care vor face obiectul unor regulamente de aplicare
adoptate de Comisie”.
(4) „Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administraţia publică”.

3.2. Reglementarea cetăţeniei europene

Cetăţenia UE a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de

la Maastricht (1993), care a introdus în Tratatul CE, Partea a
doua, „Cetăţenia Uniunii”.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1), se instituie o cetăţenie
a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană având
naţionalitatea unui stat membru.
Art. 8 alin. (2) dispune că cetăţenii Uniunii se bucură de
drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de tratat.
Tratatul de la Amsterdam a clarificat raportul dintre
cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională, precizând că cea
dintâi o completează pe cea de-a doua, fără a o înlocui.
Conform Tratatului de la Lisabona, „cetăţenia europeană”
se alătură „cetăţeniei naţionale” şi o „completează”.

5
 Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, astfel încât, partea a II-a din Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene se intitulează în prezent,
„Nediscriminarea şi Cetăţenia Uniunii” (art. 18 – 25).
Cetăţenia europeană se acordă automat cetăţenilor
statelor membre ale Uniunii. Curtea de Justiţie, în cauza 369/90
(„Micheletti”) a precizat că cetăţenia se acordă şi în cazul
persoanelor care au dublă cetăţenie2.
Dispoziţiile art. 20 din TFUE (fost art. 17 din TCE)
stabilesc următoarele:
„Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se
adaugă acesteia”.
Art. 20 alin. (2) stabileşte că, cetăţenii Uniunii se bucură
de drepturi şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de tratat iar la
pct. (a) este prevăzut dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre.
Conform art. 21 (fostul art. 18 din TCE) alin. (1), „Orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în
vederea aplicării sale”.
Cetăţenii Uniunii, care îşi au reşedinţa într-un stat membru
şi care nu sunt resortisanţi ai acelui stat au dreptul de a alege şi
de a fi aleşi la alegerile locale din statul membru în care îşi au
reşedinţa, şi la alegerile Parlamentului European, în aceleaşi

2
CJCE, Cauza 369/90, Mario Vincente Micheletti, hot. din 7 iulie 1992, Culegere 1992, I-423.

6
condiţii ca şi resortisanţii acelui stat3.
Conform art. 23 din TFUE, cetăţenii uniunii beneficiază de
protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare din
partea tuturor statelor membre, iar conform art. 24 din acelaşi
Tratat au dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi
de a se adresa Ombudsmanului european.
Alte dispoziţii privitoare la cetăţenii UE sunt cuprinse în
dispoziţiile art. 15 din TFUE: instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii trebuie să acţioneze respectând în cel mai
înalt grad principiul transparenţei, în scopul promovării unei
bune guvernări şi asigurării participării societăţii civile,
Ultimul aliniat al art. 15 din TFUE stabileşte că,
Parlamentul European şi Consiliul trebuie să asigure publicarea
documentelor privind procedurile legislative.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

proclamată pentru prima oară la Nisa în 2000, a fost
replocamată în mod solemn de către Parlamentul European,
Consiliu şi Comisie la 12 decembrie 2007.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, stabilesc următoarele:
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în nici un fel
competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
3
Art. 22 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

7
 Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se
interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul
VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu
luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor
menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii”.
Carta reglementează în Titlul V intitulat „Drepturile
Cetăţenilor”, drepturile care decurg din calitatea de cetăţean
european şi anume:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul
European (art. 39);
- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale (art. 40);
- dreptul la o bună administrare (art. 41);
- dreptul de acces la documente (art. 42);
- ombudsmanul european (art. 43);
- dreptul de petiţionare (art. 44);
- libera circulaţie şi şedere (art. 45);
- protecţia diplomatică şi consulară (art. 46).

Conform dispoziţiilor art. 45 alin. (1), orice cetăţean al

Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul
statelor membre, iar, conform alin. (2), libertatea de circulaţie şi
şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele,
resortisanţilor ţărilor terţe, stabiliţi legal pe teritoriul unui stat
membru.
Dispoziţiile art. 15 din Cartă stipulează că, orice persoană
are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă
sau acceptată în mod liber. Orice cetăţean al Uniunii are
libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se

8
stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe
teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de muncă
echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii.

3.3. Legislaţia relevantă pentru libera circulaţie a

persoanelor
3.3.1. Legislaţie primară
- Articolul 18 din TFUE (interzice discriminarea pe bază de
cetăţenie sau naţionalitate);
- Articolul 20 - 24 din TFUE (cetăţenia europeană);
- Articolul 45 - 48 din TFUE (lucrătorii);
- Articolele 49 - 54 din TFUE (dreptul de stabilire);
- Articolele 67, art. 77 - 80 din TFUE (vize, azil, imigraţie
şi alte politici în legătură cu libera circulaţie a
persoanelor);
- Articolele 151 - 161 din TFUE (politica socială).

3.3.2. Legislaţie secundară

- Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de
modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE şi a
Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;
- Directiva 2005/36/CE a Pralamentului European şi a

9
 Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea
calificărilor profesionale;
- Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera
circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, modificat
de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie
1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr.
2434/92/CEE din 27 iulie 1992;
- Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind
educaţia copiilor lucrătorilor migranţi;
- Directiva Consiliului nr. 94/80/CEE prin care se prevăd
mecanisme detaliate referitoare la exercitarea dreptului
de vot şi de a participa la alegerile pentru
circumscripţiile municipale pentru cetăţenii Uniunii
rezidenţi într-un stat membru ai cărui cetăţeni nu sunt;
- Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973
privind abolirea restricţiilor pentru dreptul de stabilire şi
libera circulaţie a serviciilor în domeniul activităţii liber
profesioniste pentru instituţiile bancare şi financiare;
- Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie
1971 referitor la aplicarea regimurilor de securitate
socială salariaţilor, lucrătorilor independenţi şi
membrilor familiilor acestora care se deplasează în
interiorul Comunităţii;
- Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind
sistemul general de recunoaştere al diplomelor
acordate pentru completarea educaţiei profesionale şi
pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva
Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992;
- Regulamentul Comisiei 539/2001/CE privind ţările terţe

10
 ale căror resortisanţi trebuie să obţină vize de călătorie
şi tranzit, modificat prin Regulamentele 453/2003 şi
1932/2006.

3.3.3. Jurisprudenţă selectivă

- 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974],

ECR 631;
- 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea
publică”);
- 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des
avocats à la Cour de Paris;
- 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”);
- 115/78, Knoars, (1979), Rec, 399;
- 53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3
martie 1982, ECR, p. 1035;
- 292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal,
ex parte Gustaff Desiderius. Antonissen, din 26
februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745;
- 306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863;
- 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en
Wetenschappen [1992] ECR I – 1071;
- 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale;
- 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993,
Acţiune penală împotriva domnilor Bernard Keck şi
Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor -
Interzicerea revânzării în pierdere”);
- 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football
Association ASBL & others v. Jean-Marc Bosman;

11
- 134/95, USSL, [1997] ECR I-195;
- 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii
din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I – 2691;
- 350/96 Clean Car Autoservice GmbH c.
Landeshauptmann von Wien (1998) ECR I – 2521;
- 212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og
Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie 1999;
- 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999]
ECR I-3717;
- 337/97, CPM Meeusen c. Hoofddirectie van de
Informatie Beheer Groep [1999] ECR I – 3289;
- 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale
d’Ottignies-Louvain-la-Neuve, Decizia CJE din
20.09.2001;
- 268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and
Staatssecretaris van Justitie, 20 noiembrie 2001, ECR
I-8615;
- 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association
Union Cycliste Internationale, Koninklijke
Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo;
- 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Es-
panola c. Administracion del Estado (2003), ECR I –
10391;
- 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für
Wissenschaft, Verkehr und Kunst, ECR I-13187;
- 71/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645;
- 50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.

12
 3.4. Libera circulaţie a lucrătorilor

3.4.1. Consideraţii generale

Dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor este reglementat

de prevederile Capitolului I, intitulat „Lucrătorii” din Titlul IV,
„Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor”,
Partea a III-a din TFUE, „Politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii”.
Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în
art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) care dispune:
 libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii;
 libera circulaţie implică eliminarea discriminărilor pe
motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea
şi celelalte condiţii de muncă;
 sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera
circulaţie implică dreptul:
 de a accepta ofertele reale de încadrare în
muncă;
 de a circula liber în acest scop pe teritoriul
statelor membre;
 de şedere într-un stat membru, pentru a
desfăşura o activitate salarizată în conformitate
cu legile, regulamentele şi normele
administrative care reglementează încadrarea în
muncă a lucrătorilor statului respectiv;

13
  de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după
ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în
condiţiile care vor face obiectul unor
regulamente adoptate de Comisie.
 exceptarea exercitării dreptului privind posturile din
administraţia publică ( alin. (4) din art. 45 stabileşte
că, dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
încadrării în administraţia publică).

Dispoziţiile articolului 45 reglementează, de asemenea şi

dreptul la „tratament egal”, în baza art. 12 din TCEE, care
reglementează instituţia nediscrminării.
Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele
putând fi invocate în raport cu autorităţile naţionale ale statelor
membre cât şi cu angajatorul.
Dreptul prevăzut de art. 45 din TFUE a fost definit şi în
legislaţia secundară, adoptată de către instituţiile Uniunii
Europene, cel mai recent act adoptat în acest sens fiind
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE
din 29 aprilie 2004, privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora. Datorită faptului că se aplică tuturor
cetăţenilor UE şi nu numai lucrătorilor şi famiilor lor, în literatura
de specialitate mai este denumită şi „directiva cetăţeniei”.
Principala legislaţie secundară de care beneficiază
lucrătorii migranţi este Regulamentul Consiliului nr.
1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, care conferă
lucrătorilor comunitari şi copiilor acestora dreptul la egalitate de

14
tratament cu lucrătorii statului gazdă, în ceea ce priveşte
munca, remuneraţia, condiţiile de muncă, inclusiv avantajele
sociale.

Regulamentul 1612/68/CEE (modificat de Regulamentul

Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, de Regulamentul
Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992 şi de Directiva
2004/38/CE) stabileşte la art. 1 alin. (1) că, „Orice resortisant
al unui stat membru, indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de
acces la o activitate salariată şi de a desfăşura această
activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu
actele cu putere de lege şi cu actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor statului
respectiv”.
Mai mult, alin. (2) dispune că „Acesta beneficiază, în
special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeaşi prioritate
ca şi resortisanţii statului respectiv în ceea ce priveşte accesul
la locurile de muncă disponibile”.
Regulamentul conţine dispoziţii privind:
- calificarea noţiunii de lucrător;
- stabilirea condiţiilor de muncă;
- avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor;
- accesul la o locuinţă;
- accesul la formare profesională etc.
Regulamentul 1612/68 a consacrat irevocabil principiul
nediscriminării sau al egalităţii de tratament, printr-o clauză de
salvgardare, prevăzută la articolul 20.
Conform dispoziţiilor articolul 20, atunci când într-un stat
membru există sau se prevăd perturbări pe propria piaţă a

15
muncii, care ar putea ameninţa serios nivelul de trai şi gradul
de ocupare a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în
cadrul unei profesii, acel stat are obligaţia să informeaze
Comisia şi celelalte state membre şi să furnizează toate
detaliile relevante. Statele membre şi Comisia trebuie să
adopte orice măsură utilă în materie de informare, astfel încât
lucrătorii din cadrul Comunităţii să nu se orienteze spre locurile
de muncă din regiunea sau profesia respectivă.
Directiva 2004/38/CE a înlocuit Directiva 64/221/CEE, care
reglementa principalele derogări de la regulile privind libera
circulaţie şi a restrâns mai mult măsura în care statele membre
pot deroga de la cerinţele liberei circulaţii. A înlocuit, de
asemenea, Directiva 68/360/CEE, care reglementa formalităţile
şi condiţiile de intrare şi de rezidenţă ale lucrătorilor şi ale
persoanelor care desfăşoară o activitate independentă, a
modificat Regulamentul (CEE) 1612/68, care detaliază principiul
tratamentului egal şi precizează multe dintre drepturile şi
libertăţile fundamentale ale lucrătorilor şi ale familiilor lor, şi a
înlocuit Regulamentul (CEE) 1251/70 privind condiţiile în care
lucrătorii şi familiile lor pot rămâne pe teritoriul unui stat membru
ulterior pensionării lucrătorului, a incapacităţii permanente de
muncă sau a decesului acestuia.
Directiva 2004/38/CE a introdus o serie de prevederi noi,
cum ar fi dreptul de şedere permanentă şi o prevedere care
permite statelor membre să restrîngă drepturile în caz de abuz
sau de fraudă. Mai mult, directiva cuprinde, de asemenea, multe
din hotărârile Curţii de Justiţie referitoare la prevederile
relevante ale legislaţiei anterioare.

16
 3.4.2. Conceptul de lucrători

În baza principiului liberei circulaţii a lucrătorilor, fiecare

cetăţean are dreptul de a circula liber într-un alt stat membru,
pentru a desfăşura o activitate salarizată şi pentru a se stabili în
statul respectiv. Mai mult, are dreptul la protecţie împotriva
discriminării în ceea ce priveşte încadrarea în muncă,
remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
Libera circulaţie nu trebuie confundată cu libertatea de a
presta servicii, care cuprinde dreptul întreprinderilor de a presta
servicii în alt stat membru şi de a-şi trimite temporar, în acest
scop, proprii lucrători pentru a desfăşura activităţile necesare.
Lucrătorii detaşaţi în contextul prestării de servicii intră sub
incidenţa Directivei 96/71/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor
în cadrul furnizării de servicii.
Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a
desfăşura o activitate în alt stat membru.
În prima fază, de această libertate a beneficiat doar
individul având calitatea de lucrător sau furnizor de servicii.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor a evoluat în
contextul creării pieţei interne, alături de celelalte libertăţi,
evoluţia datorându-se atât jurisprudenţei Curţii de Justiţie, cât şi
activităţii legislative a instituţiilor Uniunii.
Acest principiu, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, se
aplică pe întreg teritoriu statelor membre şi pe teritoriul
Spaţiului Economic European. Referitor la Spaţiul Schengen,
este asigurată doar circulaţia fără control la frontierele interne a
persoanelor.

17
 Curtea de Justiţie a definit conceptul de „lucrător”,
noţiunea nefiind definită nici de Tratat şi nici de legislaţiile
statelor membre. Curtea de Justiţie a considerat că definirea
„lucrătorului” nu poate face obiectul unor definiţii naţionale sau
al unor interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept
comunitar şi nu de drept naţional: „Această noţiune trebuie
definită în conformitate cu criterii obiective, care disting relaţia
de muncă prin referire la drepturile şi îndatoririle vizate.
Trăsătura esenţială a unei relaţii de muncă, însă, este aceea că
pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează o
activitate pentru şi sub conducerea unei alte persoane, în
schimbul căreia primeşte o remuneraţie”4.
Deci, pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de
Justiţie a pornit de la existenţa unui raport de muncă. În Cauza
C – 337/97, Curtea a considerat că orice persoană care
îndeplineşte activităţi de serviciu care sunt reale şi efective, cu
excluderea activităţilor atât de mărunte încât ar putea fi
considerate ca fiind pur marginale şi accesorii trebuie tratată ca
lucrător5. Activitatea respectivă trebuie să fie o activitate de
subordonare şi nu una independentă în sensul art. 49 din TFUE
pentru a putea fi calificată ca loc de muncă. Se consideră că
este esenţial ca o persoana să presteze o activitate pentru sau
sub conducerea unei alte persoane, pentru o perioadă de timp,
iar în schimbul muncii să primească o remuneraţie. Activitatea
pe care o desfăşoară lucrătorul, trebuie să fie o activitate
„economică” şi „remunerată”.
Un raport de subordonare permite diferenţierea lucrătorilor
4
Cauza C - 350/96, Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I –
2521, Cauza C – 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071.
5
Cauza C – 337/97, C.P.M.meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I –

18
de persoanele care desfăşoară activităţi independente. Într-un
raport de subordonare, munca implică determinarea de către
angajator a activităţii, a remuneraţiei şi a condiţiilor de lucru 6.
Lucrătorii care desfăşoară activităţi independente execută
sarcini pe propria răspundere şi pot fi astfel răspunzători pentru
daunele provocate, deoarece îşi asumă riscul economic al
întreprinderii.
Criteriul cel mai important pentru a clarifica dacă o
persoană este sau nu lucrător este natura muncii în sine.
Curtea de Justiţie a susţinut în mod sistematic că o
persoană trebuie să desfăşoare o activitate cu valoare
economică autentică şi reală, cu excepţia activităţilor la o scară
atât de redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar
marginalii şi auxiliare. Ocuparea unui loc de muncă de scurtă
durată, programul de lucru limitat sau productivitatea scăzută
nu pot împiedica însă, un cetăţean al Uniunii să fie considerat
drept lucrător. Trebuie luate în considerare toate circumstanţele
cazului în ceea ce priveşte natura activităţilor respective
precum şi raportul de muncă7.
Lucrătorii cu normă parţială, stagiarii şi lucrătorii au pair
intră în categoria de lucrători, dacă activitatea lor este reală şi
autentică. Nu trebuie să se ţină cont de durata scurtă a ocupării
locului de muncă în ceea ce priveşte durata totală a şederii
persoanei respective în statul membru gazdă.
Astfel putem defini muncitorul sau lucrătorul ca fiind orice
persoană care efectuează pentru altul şi sub îndrumarea

3289.
6
Cauza C-268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20
noiembrie 2001, ECR I-8615.
7
Cauza C- 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für Wissenschaft, Verkehr und Kunst,
ECR I-13187.

19
acestuia, o muncă reală şi autentică, pentru care va fi plătit.
Cetăţenii UE care au reşedinţa într-un stat membru şi
lucrează în alt stat membru (lucrătorii transfrontalieri), sunt de
asemenea reglementaţi de normele Uniunii privind libera
circulaţie a lucrătorilor în statul membru în care sunt angajaţi.
În faza iniţială, dreptul comunitar nu acorda libertate de
circulaţie celor care îşi căutau de lucru8.
În timp, dreptul de liberă circulaţie s-a extins şi la persoanele
care îşi căutau de lucru în alt stat membru. Statele membre
trebuie să permită accesul acestora pe teritoriul lor pentru a
studia piaţa forţei de muncă şi pentru a depune diligenţele
necesare de a se angaja. Celui care caută de lucru i se poate
cere de către statul membru să părăsească teritoriul după 6 luni
de la intrare, dacă nu face dovada că este în continuare în
căutarea unui loc de muncă şi are şanse să fie angajat.
În cauza 292/89, Antonissen, Curtea de Justiţie a extins
câmpul de aplicare a art. 45 din TFUE şi a stabilit că dispoziţiile
alin. (3) ale art. 45 se aplică şi celor care îşi caută de lucru, deşi
înainte de această hotărâre, se considera că libertatea de
circulaţie a unui lucrător permite deplasarea acestuia pe teritoriul
altui stat membru ca răspuns la o ofertă deja existentă.
Astfel, hotărârea Curţii extinde câmpul de aplicare al art. 45
şi la un „lucrător potenţial”, care ajunge pe teritoriul statului
membru cu scopul de a-şi căuta de lucru, fără ca în prealabil, să
fi avut o ofertă de muncă de la un angajator din acel stat9.
În cauza 53/81 („Levin”)10, Curtea de Justiţie a interpretat un

8
Cauza 53/81, Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR p. 1035.
9
Cauza C-292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius.
Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745.
10
Cauza C-53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035.

20
alt aspect privind noţiunea de „lucrător”, şi anume deplasarea pe
teritoriul unui stat membru, fără intenţia de a lucra.
Astfel, Curtea a hotărât următoarele:
 dispoziţiile dreptului comunitar privitoare la libera circulaţie
a lucrătorilor se referă şi la un resortisant al unui stat
membru care exercită pe teritoriul altui stat membru o
activitate salariată din care câştigă venituri mai mici decât
venitul considerat în statul respectiv ca fiind minimul de
subzistenţă, indiferent dacă această persoană îşi
completează veniturile obţinute din activitatea salariată cu
alte venituri, atingând valoarea minimă necesară sau dacă
aceasta se mulţumeşte cu mijloace de întreţinere
inferioare acestui minim, cu condiţia ca acesta să exercite
o activitate salariată reală şi efectivă;
 motivele posibile care l-au putut determina pe lucrătorul
unui stat membru să caute un loc de muncă în alt stat
membru nu au nici o importanţă în ceea ce priveşte
dreptul său de intrare sau de şedere pe teritoriul statului
menţionat ultima dată, având în vedere că acesta exercită
sau doreşte să exercite o activitate reală şi efectivă pe
teritoriul său.

În privinţa dispoziţiilor care reglementează libera circulaţie

a lucrătorilor, art. 48 din TFUE dispune următoarele că,
Parlamentul European şi Consiliul adoptă, în domeniul
securităţii sociale, măsurile necesare pentru asigurarea liberei
circulaţii a lucrătorilor.
Tot art. 48 prevede că, măsurile pe care Parlamentul
European şi Consiliul trebuie să le ia pentru a asigura

21
lucrătorilor migranţi şi succesorilor lor în drepturi:
cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către
diferitele legislaţii interne, în vederea dobândirii şi păstrării
dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora;
- plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile
statelor membre.

3.4.3. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi

familiilor acestora

3.4.3.1. Introducere

Iniţial, a fost adoptată Directiva 68/360, cu scopul de a

facilita libertatea de circulaţie şi de a elimina restricţiile cu
privire la lucrători. În prezent, această directivă a fost abrogată
şi a fost înlocuită cu prevederile Directivei 2004/38 privind
dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, directivă
care cuprinde definiţia „membrilor de familie” în articolele 2 şi 3.
Directiva 2004/38/CE, reglementează următoarele
aspecte:
- condiţiile exercitării dreptului de liberă circulaţie şi
şedere pe teritoriul statelor membre de către cetăţenii
Uniunii şi membrii familiilor lor;
- dreptul de şedere permanentă pentru resortisanţii UE şi
familiile lor după cinci ani de şedere legală neîntreruptă
într-un alt stat membru;
- limitele prevăzute pentru drepturile menţionate mai sus,
pe motive de ordine publică, siguranţă publică sau

22
 sănătate publică;
- protecţia împotriva expulzării, garanţii procedurale.

Astfel, sunt recunoscute următoarele drepturi:

1. Dreptul de ieşire (art. 4)
2. Dreptul de intrare (art. 5)
3. Dreptul de şedere:
a) pe o perioadă de maxim 3 luni (art. 6)
b) pe o perioadă mai mare de 3 luni (art. 7)

4. Drepturi conexe:
- dreptul de a se angaja sau de a desfăşura o
activitate independentă (art. 23);
- dreptul la egalitate de tratament (art. 24).

Conform art. 3 din Directiva 2004/38/CE, aceasta se

aplică:
1. tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au
reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel ai cărui
resortisanţi sunt;
2. membrilor familiilor lor, care îi însoţesc sau care li se
alătură;
3. oricăror alţi membri ai familiei, indiferent de
naţionalitatea lor, care nu se încadrează în definiţia de
la art. 2 pct. (2) şi care, în ţara din care au venit, se află
în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei
cetăţeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de
şedere cu titlul principal sau, dacă, din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea

23
 personală a membrului familiei de către cetăţeanul
Uniunii;
4. partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie
durabilă, atestată corespunzător.

Statul membru gazdă trebuie să întreprindă o examinare

amanunţită a situaţiei personale a cetăţeanului în cauză şi
implicit să justifice refuzul acordării dreptului de intrare sau
şedere a acestor persoane.
Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în legislaţia internă
prin O.U.G. nr. 102/2005 din 14 iulie 2005 privind libera
circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European. Acest
act normativ se aplică doar cetăţenilor celorlalte state membre
ale Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora.
Dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate al
cetăţenilor români este garantat de Constituţia României în
prevederile art. 25 alin. (1) şi de Legea nr. 248/2005 privind
regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 25 alin. (1) din Constituţia României „Dreptul
la liberă circulaţie, în ţară şi străinătate, este garantat. Legea
stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate prevede în art. 1: „Prezenta
lege stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita
dreptul la liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele
exercitării acestui drept”. Iar, art. 38 din lege stabileşte care
sunt situaţiile în care libera circulaţie a cetăţenilor români poate
fi restricţionată.

24
 Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în
străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o
perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la
următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat
în baza unui acord de readmisie încheiat între România
şi acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui
stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma
să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor
României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre
România şi acel stat.

Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulaţie a

lucrătorilor în interiorul Uniunii, stipulează la art. 10 că, membrii
familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe
teritoriul ţării din Uniune unde lucrătorul respectiv îşi desfăşoară
activitatea, iar Directiva nr. 73/148 cuprinde, la articolul 1
dispoziţii similare referitoare la membrii familiei lucrătorului
independent şi la membrii familiei persoanei care este
destinatară a unui serviciu.
Membrii familiei se pot deplasa pe teritoriul ţării de primire,
chiar dacă nu au cetăţenia unui stat din Uniune, familia
beneficiind de aceleaşi drepturi.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE prin
„membru de familie” se înţelege:
 soţul/soţia;
 partenerul/partenera cu care cetăţeanul Uniunii a
contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei

25
 unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei statului membru
gazdă parteneriatele înregistrate sunt considerate drept
echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile
prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
 descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care
se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii direcţi ai
soţului sau ai partenerului;
 ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai
soţului sau ai partenerului.
Prin „stat membru gazdă” se înţelege statul membru în
care se deplasează un cetăţean al Uniunii în scopul de a-şi
exercita dreptul de liberă circulaţie şi şedere.
Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul
propriu. Membrii familiei se pot stabili pe teritoriul ţării de
primire inclusiv în situaţia în care nu locuiesc împreună cu
lucrătorul respectiv.

3.4.3.2. Dreptul de ieşire, intrare şi şedere

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi

şedere pe teritoriul statelor membre pentru toţi cetăţenii Uniunii
şi membrii familiilor acestora a abrogat şi a înlocuit prevederile
Directivei 68/360, directivă adoptată cu scopul de a facilita
libertatea de circulaţie şi de a elimina restricţiile cu privire la
lucrători, parţial şi prin clarificarea cerinţelor de formă
referitoare la dreptul de intrare şi de şedere al neresortisanţilor.
Directiva 2004/38/CE prin dispoziţiile sale întăreşte
mijloacele de protecţie materiale şi procedurale ale lucrătorilor
migranţi, extinde într-o oarecare măsură categoria membrilor

26
de familie protejaţi şi limitează situaţiile în care statele pot
deroga de la drepturile de liberă circulaţie sau le pot restrânge.
Mai mult, ea defineşte în articolele 2 şi 3 ce înseamnă
„membrii de familie”. Articolul 6 din directivă recunoaşte un
drept iniţial de intrare şi de şedere pentru cel mult trei luni
tuturor cetăţenilor UE şi familiilor acestora, fără îndeplinirea
altor condiţii în afară de prezentarea unei cărţi de identitate sau
a unui paşaport. Directiva mai recunoaşte în preambulul său şi
statutul provizoriul al persoanei aflate în căutarea unui loc de
muncă.
Conform art. 7 din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul
de şedere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai
mare de trei luni dacă:
- sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în
statul membru gazdă, sau
- au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii
familiilor lor, astfel încât să nu devină o povara pentru
sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă
în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare
medicala cuprinzătoare, valabilă în statul membru
gazdă, sau
- sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată
sau finanţată de către statul membru gazdă, pe baza
legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare
profesională, şi
- posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul
membru gazdă şi asigură autoritatea naţională
competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură

27
 echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente
resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere, sau
- sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui
cetăţean al Uniunii care îndeplineşte condiţiile
menţionate anterior.

3.4.3.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai

mare de trei luni

Articolul 8 din Directiva 2004/38/CE prevede că, pentru

perioade de şedere ce depăşesc trei luni, lucrătorilor şi familiilor
lor li se poate solicita să se înregistreze la autorităţile statului
gazdă şi că pot primi, la prezentarea unui paşaport valabil sau a
unei cărţi de identitate şi a confirmării de angajare, un certificat
de înregistrare ca dovadă a dreptului lor de şedere.
Termenul de înregistrare este de cel puţin trei luni de la
data sosirii. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către
persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de
sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.

3.4.3.4. Eliberarea permiselor de şedere şi

valabilitatea acestora

Sistemul anterior al permiselor de şedere prevăzut de

Directiva 68/360, deşi a fost înlocuit cu o procedură de
înregistrare mai simplă pentru lucrătorii şi familiile lor s-a

28
păstrat în ceea ce priveşte membrii de familie care nu sunt
resortisanţi ai UE, acestora trebuind să li se emită un permis
conform art. 9 şi 10.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al
Uniunii, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, se
confirmă prin eliberarea documentului intitulat „Permis de şedere
pentru un membru de familie al unui cetăţean al Uniunii”, în
termen de cel mult 6 luni de la data la care aceştia prezintă
cererea.
Pentru eliberarea permisului de şedere, statele membre
solicită prezentarea următoarelor documente:
 un paşaport valabil;
 un document care să ateste existenţa unei relaţii de
familie sau a unui parteneriat înregistrat;
 certificatul de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de
înregistrare, orice altă dovadă că cetăţeanul Uniunii pe
care îl însoţesc sau căruia i se alătură îşi are reşedinţă în
statul membru gazdă;
 un document eliberat de autoritatea relevantă din ţara de
origine sau ţara din care au sosit, care să ateste că
persoanele în cauză se află în întreţinerea ori sunt
membrii ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii, ori o dovadă
a existenţei unor probleme grave de sănătate care să
necesite îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii. Permisul de şedere este valabil timp de
cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de
şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este
mai mică de cinci ani11.
11
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan- Grigoriu, op. cit., p. 397.

29
 Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de:
 absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe an;
 anumite absenţe mai mari ca durată datorate serviciului
militar obligatoriu;
 o absenţă de maximum 12 luni consecutive, determinată
de motive precum sarcina, naşterea, boli grave, studiu
sau formare profesională, etc.

Articolul 4 impune statelor membre să acorde cetăţenilor

Uniunii, care au o carte de identitate valabilă sau un paşaport
valabil (cu o perioadă de valabilitate de cel puţin cinci ani) şi
membrilor familiilor lor, care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru şi care deţin un paşaport valabil, dreptul de a părăsi
teritoriul unui stat membru pentru a merge să muncească în alt
stat membru. Nu se poate impune acestor persoane nici o cerinţă
privind viza de ieşire sau o formalitate echivalentă.
Conform articolului 5 din aceeaşi directivă, statele membre
acordă cetăţenilor Uniunii permisiunea să intre pe teritoriul lor
dacă au o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi
acordă membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au
paşaport valabil.
Nici o viză de intrare sau o formalitate echivalentă nu
poate fi impusă cetăţenilor Uniunii. Singurii membri de familie ai
unui cetăţean al UE, resortisanţi ai unei ţări terţe, care pot fi
supuşi unei cerinţe de viză sunt cei la care se referă
Regulamentul (CE) 539/2001, care enumeră ţările terţe ale
căror resortisanţi trebuie să deţină vize la momentul traversării

30
frontierelor externe, precum şi – în cazul Regatului Unit şi al
Irlandei, care nu participă la politica comună a UE privind vizele
– cei prevăzuţi în dreptul naţional. Viza trebuie să fie eliberată
în mod gratuit şi cât mai urgent posibil, iar cei care deţin un
permis de şedere valabil emis de un stat membru în temeiul
articolului 9 sunt exoneraţi de această cerinţă. Mai mult,
articolul 5 alineatul (4) din Directivă prevede că, în cazul în care
resortisantul UE sau membrul de familie nu are documentele
sau vizele solicitate, statul membru le va oferi toate mijloacele
rezonabile să obţină documentele, să li se aducă sau să
dovedească prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de
circulaţie şi şedere.

3.4.3.5. Păstrarea dreptului de şedere

Articolul 7 aliniatul (3) din Directiva 2004/38

reglementează situaţia foştilor lucrători care, deşi au încetat să
lucreze, păstrează unele dintre drepturile lucrătorilor, pentru ei
şi familiile lor.
Articolul se referă la următoarea categorie de persoane:
- cetăţenii care se află în incapacitate temporară de
muncă datorată unei boli sau a unui accident;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au
fost angajaţi timp de peste un an şi s-au înscris la oficiul
de plasare a forţei de muncă în calitate de persoane
aflate în căutarea unui loc de muncă;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au
fost angajaţi cu un contract de muncă pe termen limitat,
cu durata de sub un an sau după ce au devenit şomeri

31
 în mod involuntar în timpul primelor 12 luni şi s-au
înregistrat la oficiul de plasare a forţelor de muncă ca
persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. În acest
caz directiva prevede că statutul de lucrător poate fi
păstrat pentru cel puţin şase luni;
- cetăţenii care au început un stagiu de formare
profesională. Cu excepţia cazului în care se află în
şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător
presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea
profesională anterioară.

3.4.3.6. Dreptul de şedere permanentă

Directiva 2004/38/CE a introdus şi o serie de prevederi

noi, cum ar fi dreptul de şedere permanentă pentru cetăţenii UE
şi familiile lor, care au rămas în mod legal pentru o perioadă
neîntreruptă de cinci ani pe teritoriul statului gazdă şi o
prevedere care permite statelor membre să restrângă drepturile
în caz de abuz sau de fraudă.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) stabilesc următoarele:
„Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul
statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de
cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul
acestuia”. Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul membrilor de
familie care nu au cetăţenia unui stat membru dar care au avut
reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci
ani.

32
 Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe
temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului
militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina
şi naşterea, boli grave, studiile sau formare profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată
dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în
cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care
depăşeşte doi ani consecutivi.
Prin derogare de la dispoziţiile articolului 16, dreptul de
şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea
încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în
cazurile în care:
 lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă, în momentul în care şi-a încetat activitatea,
a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru
respectiv, în vederea pensionării pentru limită de vârstă,
ori lucrătorul care a încetat activitatea salariată ca urmare
a pensionarii anticipate, a lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni
precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe
o perioada neîntreruptă mai mare de trei ani. În cazul în
care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la
pensie pentru limită de vârstă anumitor categorii de
lucrători care desfăşoară activităţi independente, se
consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată
ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani;
 lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau

33
 independentă care, avându-şi reşedinţa în statul membru
gazdă timp de cel puţin doi ani, încetează să-şi
desfăşoare activitatea din cauza unei incapacităţi
permanente de muncă. În cazul în care această
incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale care îndreptăţeşte persoana
respectivă la o prestaţie plătită integral sau parţial de o
instituţie publică a statului membru gazdă, nu este
necesară îndeplinirea nici unei condiţii privind durata
şederii;
 lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă care, după trei ani de muncă şi şedere
neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă,
desfăşoară o activitate salariată sau independentă pe
teritoriul unui alt stat membru dar îşi păstrează reşedinţa
pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce,
de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.

Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui lucrator care

desfăşoară o activitate salariată sau independentă şi care
locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă
au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv,
dacă lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independenta a dobândit el însuşi dreptul de şedere
permanentă pe teritoriul acestui stat membru.
Cu toate acestea, în cazul in care lucratorul care
desfăşoară o activitate salariată sau independentă decedează
în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi
dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă, în

34
temeiul alineatului (1) din art. 17, membrii familiei sale care
locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru
gazdă dobândesc dreptul de şedere permanentă în statul
respectiv cu condiţia ca:
 la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfăşurat o
activitate salariată sau independentă să îşi fi avut
reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de
doi ani neîntrerupţi, sau
 decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a
unei boli profesionale, sau
 soţul supravieţuitor să işi fi pierdut cetăţenia statului
membru respectiv ca urmare a căsătoriei cu lucrătorul
care a desfăşurat o activitate salariată sau independentă.

Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii menţionaţi la

articolul 12 alineatul (2) şi la articolul 13 alineatul (2), care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de directivă dobândesc dreptul
de şedere permanentă după ce şi-au avut reşedinţa legală în
statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au
drept de şedere permanentă, după verificarea duratei şederii,
un document care atestă şederea permanentă la data depunerii
cererii. Acest document se eliberează cât mai curând posibil.
În termen de şase luni de la data depunerii cererii, statele
membre eliberează un permis de şedere permanentă membrilor
de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care
beneficiază de dreptul de şedere permanentă. Permisul de
şedere permanentă se reînnoieşte de drept la fiecare zece ani.
Cererea de permis de şedere permanentă se depune înainte de

35
expirarea primului permis de şedere. Nerespectarea obligaţiei
de a solicita un permis de şedere permanentă de către
persoana respectivă este pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii
şi proporţionale. O întrerupere a şederii care nu depăşeşte doi
ani consecutivi nu afectează valabilitatea permisului de şedere
permanentă. Continuitatea şederii este întreruptă de o decizie
de expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.
Dreptul de şedere şi dreptul de şedere permanentă
privesc întregul teritoriu al statului membru gazdă. Statele
membre pot impune restricţii teritoriale privind dreptul de
şedere şi dreptul de şedere permanentă numai dacă restricţiile
respective se aplică şi resortisanţilor lor.
Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui cetăţean al
Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere
permanentă într-un stat membru au dreptul să desfăşoare o
activitate salariată sau independentă în statul respectiv.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul
membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi
de familie, care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului Uniunii sau
încetarea parteneriatului său înregistrat, nu afectează dreptul
de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai
unui stat membru. Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa
legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de
cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv.
Această regulă se aplică şi în cazul membrilor de familie care
nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut
reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul
membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

36
 3.5. Interzicerea discriminării

Conform legislaţiei Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază

de anumite drepturi şi nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii.
Astfel, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă o serie de
motive care pot constitui acţiuni de discriminare.
Angajarea lucrătorilor condiţionată de cetăţenie sau de
domiciliu, imposibilitatea de a beneficia de anumite
reglementări sociale, o impozitare mai severă sunt acţiuni care
au fost considerate de Curtea de Justiţie, ca acţiuni de
discriminare.
Un exemplu în acest sens îl constituie şi hotărârea Curţii de
Justiţie din 20.09.2001 în cauza C – 184/1999 („ Grzelczyk”).
Domnul Grzelczyk, student, de cetăţenie franceză, a
urmat timp de trei ani cursurile unei universităţi belgiene,
plătindu-şi studiile prin angajarea în diferite slujbe mărunte şi
obţinerea de credite. La începutul celui de-al patrulea an de
studii, a solicitat un beneficiu belgian al securităţii sociale,
cunoscut ca alocaţia de minimă subzistenţă - ,,minimex”.
Cererea i-a fost refuzată.
Curtea a stabilit, că art. 12 şi 17 din TCE împiedică
autorităţile belgiene să condiţioneze acordarea minimex de
încadrarea în condiţiile prevăzute de Regulamentul
1612/68/CEE. Argumentul Curţii a fost acela că legislaţia
belgiană relevantă declara eligibil solicitantul care nu este
belgian numai daca i se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE
privind libertatea de circulaţie a lucrătorilor în Comunitate.
Regulamentul în cauză se aplică lucrătorilor, şi nu studenţilor

37
iar dacă ar fi fost cetăţean belgian, ar fi avut dreptul la alocaţie.
Instanţa belgiană a concluzionat că reclamantul nu este
lucrător, dar avea dubii în ceea ce priveşte compatibilitatea
legislaţiei belgiene cu art. 12 şi 17 din TCE. Instanţa belgiană a
solicitat o interpretare preliminară Curţii de Justiţie.
Curtea a statuat că rezultă clar din legislaţia belgiană că
un student belgian, ce s-ar afla în aceeaşi situaţie cu domnul
Grzelczyk, ar beneficia de minimex, ceea ce conduce la ideea
că ne aflăm în prezenţa unui caz de discriminare pe bază de
cetăţenie, care, în principiu, este interzis de art. 12 din TCE.
Totuşi, art. 12 trebuie interpretat împreună cu prevederile
tratatului referitoare la cetăţenia Uniunii, art. 17 din TCE pentru
a-i determina domeniul de aplicare.
Curtea a analizat apoi legislaţia secundară relevantă
pentru studenţi şi anume Directiva nr. 93/96/CEE privind
dreptul de rezidenţă al studenţilor – subliniind că directiva nu
conţine prevederi pentru alocarea de beneficii sociale
studenţilor rezidenţi în statul membru gazdă, dar nici nu
interzice acest lucru. De aceea, Curtea a hotărât că art. 12 şi
17 din TCE împiedică autorităţile belgiene să condiţioneze
acordarea minimex de încadrarea în condiţiile prevăzute de
Regulamentul nr. 1612/68/CEE12.
În concluzie, Curtea de Justiţie a stabilit că a avut loc o
discriminare pe motiv de naţionalitate.
În Decizia din 12 mai 1998, Cauza C – 85/1996, Curtea de
Justiţie a statuat, că dreptul comunitar se opune cerinţelor unui
stat membru ca resortisanţii altor state membre autorizaţi să

12
Cauza C – 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve,

38
aibă reşedinţa pe teritoriul său să prezinte un permis de şedere
conform, eliberat de administraţia naţională, pentru a beneficiat
de o alocaţie de creştere a copilului, cât timp cetăţenii statului
respectiv trebuie doar să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită
în acest stat membru13.

3.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a

persoanelor

Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor

sunt, pe de-o parte, cele reglementate de Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene şi de dreptul derivat, iar, pe de
altă parte, excepţiile jurisprudenţiale.

3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene şi în cadrul
dreptului derivat

În baza dispoziţiilor TFUE şi a actelor adoptate de

instituţiile Uniunii, statele membre pot institui, în anumite
situaţii, restricţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în
două categorii:
 Măsuri care se întemeiază pe dispoziţiile art. 45 alin. (4)
din TFUE şi care au fost stabilite în funcţie de natura sau
caracteristicile unor activităţi profesionale;
 Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare

Decizia CJE din 20.09.2001, Culegerea 2001, p. I – 6193.

13
Cauza C – 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I

39
 conduita resortisanţilor statelor membre. În baza acestor
măsuri, ţările din Uniune pot să refuze intrarea şi şederea
persoanelor de cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul
poate fi să fie justificat prin motive care ţin de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică14.

Prima categorie de măsuri se întemeiază pe prevederile art.

45 alin. (4) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Excepţia prevăzută în alin. (4) al articolului 45 din TFUE (fost
art. 39 din TCE) se referă la încadrarea în administraţia publică.
Astfel, aceste dispoziţii situează în afara domeniului de aplicare
al primelor trei aliniate din art. 45, o serie de locuri de muncă,
ce implică participarea directă sau indirectă la exercitarea
puterii publice şi a funcţiilor care au ca obiect protejarea
intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi
publice.
Jurisprudenţa a statuat faptul că, statele membre nu pot
considera, o anumită funcţie ca făcând parte din administraţia
publică, numai pe baza numelui sau a denumirii acelei funcţii
sau pentru simplul fapt că atribuţiile funcţiei sunt guvernate de
dreptul public. Astfel, un stat nu poate încadra anumite
activităţi, de exemplul de tip economic sau social, în sfera
derogării prevăzute de Tratat, prin simpla includere a acestora
în domeniul dreptului public al statului şi prin asumarea
responsabilităţii îndeplinirii lor15.
Curtea de Justiţie a considerat că scopul acestor

– 2691.
14
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 137.
15
Cauza C – 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del
Estado (2003), ECR I – 10391.

40
prevederi ale Tratatului erau de a permite statelor membre să
rezerve propriilor cetăţeni posturile din administraţia publică,
deoarece, se consideră că, posturile respective implică o
legătură specială de loialitate şi reciprocitate a drepturilor şi
îndatoririlor între stat şi angajat16.
Cauza 4/91 (Annegret Blies c. Ministerul Educaţiei
Naţionale) are ca obiect o acţiune prelminară cu privire la
interpretarea articolului 48 alin. (4) din TCEE (fost art. 39 alin.
(4) TCE, în prezent art. 45 alin. (4) din TFUE), formulată de
către Tribunalul administrativ din Paris, în cadrul litigiului între
Ministerul Educaţiei Naţionale francez şi o resortisantă de
cetăţenie germană, care a solicitat înscrierea sa la concursul
de obţinere a certificatului de aptitudine, în calitate de cadru
didactic în învăţământul german de gradul doi.
Cererea acesteia a fost refuzată de către directorul de
recrutare din Ministerul Educaţiei Naţionale pe motiv de
cetăţenie, iar solicitanta a atacat ierarhic decizia în cauză la
Ministerul Educaţiei Naţionale. Ca urmare a lipsei unui răspuns
din partea ministrului, d-na Bleis a introdus o acţiune în anulare
la Tribunalul din Paris împotriva deciziei de respingere implicite,
care rezultă din această tăcere.
La rîndul său, Tribunalul din Paris a considerat că
validitatea deciziei atacate depindea de interpretarea art. 48
alin. (4) din TCEE şi a solicitat Curţii să se pronunţe cu titlul
preliminar, cu privire la întrebarea dacă postul de cadru didactic
pe bază de certificat din învăţământul secundar al instituţiilor de
învăţământ public francez constituie un post în administraţia
publică.
16
Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 952.

41
 Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, prin
posturi în administraţia publică se înţelege, în sensul alineatului
(4) al articolului 48 din TCEE, un ansamblu de posturi care
comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea
autorităţii publice şi a funcţiilor, care au ca obiect apărarea
intereselor generale ale statului şi a altor colectivităţi publice şi
care, prin acestea, presupun, din partea titularilor, existenţa
unui raport special de solidaritate faţă de stat, cât şi a
reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor care reprezintă
fundamentul legăturii de cetăţenie.
Posturile excluse sunt numai cele susceptibile să prezinte
caracteristici ale activităţilor specifice ale administraţiei, ţinând
seama de atribuţiile şi responsabilităţile care le sunt inerente.
Curtea s-a pronunţat deja, în sensul că aceste condiţii
foarte stricte nu sunt îndeplinite în cazul cadrelor didactice
stagiare şi a lectorilor de limbi străine17.
În cauza 152/73, Giovanni Maria Sotgiu c. Deutsche
Bundespost („Egalitate de tratament pentru lucrătorii
resortisanţi din statele membre”), Curtea de Justiţie a hotărât
următoarele:
- Articolul 45 alin. (4) din TFUE se interpretează în sensul
că excepţia prevăzută de această dispoziţie priveşte
exclusiv accesul la posturile din administraţia publică.
Dispoziţia respectivă nu poate justifica existenţa unor
măsuri discriminatorii în privinţa remunerării sau a altor
condiţii de muncă împotriva lucrătorilor admişi în
serviciul administrativ. Natura raportului juridic dintre

17
Cauza 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale, Daniel Ivan, Hotărâri recente şi
consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura C.H. Beck, 2007, p. 79-81.

42
 lucrător şi administraţie este irelvantă în această
privinţă;
- Articolul 7 alineatele (1) şi (4) din Regulamentul
1612/68/CEE se interpretează în sensul că
indemnizaţia de separare, în măsura în care
compensează inconvenientele suferite de lucrătorul
separat de căminul său, reprezintă o remuneraţie
suplimentară şi se încadrează în noţiunea de „condiţii
de muncă”, fără a fi necesar să se clarifice dacă plata
este efectuată în temeiul unei obligaţii legale sau
contractuale, ori ca o simplă opţiune a statului, în
calitate de angajator.
Normele privind egalitatea de tratament, prevăzute atât de
tratat cât şi la articolul 7 din Regulamentul 1612/68/CEE,
interzic nu numai discriminarea evidentă pe motiv de cetăţenie,
ci şi toate formele disimulate de discriminare care, prin
aplicarea altor criterii de diferenţiere, conduc de fapt la acelaşi
rezultat. Luarea în considerare, ca un criteriu de acordare a
indemnizaţiei de separare, a faptului că un lucrător are
domiciliul în alt stat membru poate, în funcţie de împrejurări, să
constituie o discriminare interzisă. Acest lucru nu este valabil în
cazul în care regimul unei astfel de indemnizaţii ţine cont de
diferenţele obiective dintre situaţiile lucrătorilor ca urmare a
faptului că îşi au domiciliul pe teritoriul naţional sau în
străinătate la data încadrării în post.

A doua categorie de măsuri care justifică, potrivit

Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, derogări de la
principiul liberei circulaţii a persoanelor sunt cele bazate pe

43
motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică.
Articolul 45 alin. (3) din TFUE permite statelor membre să
deroge, din motive de ordine publică, siguranţă publică sau
sănătate publică de la principiul liberei circulaţii a lucrătorilor şi
a dreptului de stabilire precum şi de la principiul privind libera
circulaţie a serviciilor.
La data la care era în vigoare, Directiva 64/221/CEE a
Consiliului privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la
circulaţia şi şederea străinilor justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică prevedea
următoarele:
- măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică
trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul
personal al individului care face obiectul acesteia;
- simpla existenţă a unor condamnări penale nu poate
constitui în mod automat temei pentru luarea măsurilor.

Prevederile art. 27 – 33 din Capitolul VI „Restrângerea

dreptului de intrare şi dreptului de şedere pentru motive de
ordine publică, siguranţă publica sau sanatate publică” din
Directiva 2004/38/CCE abrogă şi înlocuiesc dispoziţiile
Directivei 64/221/CCE şi încorporează majoritatea
jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie.
Dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CCE stabilesc
principiile generale cu privire la limitarea dreptului de intrare şi
de şedere.
Astfel, conform acestor dispoziţii, statele membre pot
restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor

44
Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie,
pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate de către state, din motive de ordine publică
sau siguranţă publică, trebuie să respecte principiul
proporţionalităţii şi să se întemeiaze exclusiv pe conduita
persoanei în cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot
justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita
persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală,
prezentă şi suficient de grava la adresa unui interes fundamen-
tal al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct
legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie
generală.
Pentru a stabili dacă persoana respectiva reprezintă un
pericol pentru ordinea publică sau siguranţa publică, la
eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absenţa unui
sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la
intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la
care persoana şi-a semnalat prezenţa pe teritoriul său, în
conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din directivă, ori la
eliberarea permisului de şedere, statul membru gazdă poate, în
cazul în care consideră indispensabil, să ceara statului membru
de origine sau, dacă este necesar, altor state membre sa îi
furnizeze informaţii privind antecedentele persoanei respective.
Această consultare nu poate avea un caracter sistematic.
Statul membru consultat are obligaţia să răspundă în termen de
doua luni.
Articolul 5 aliniatul (5) din directivă stabileşte faptul că, un
stat membru poate cere unei persoane să-şi raporteze

45
prezenţa pe teritoriul său într-un termen rezonabil şi
nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerinţe poate face
persoana respectivă pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi
proporţionale.
Ultimul aliniat al art. 27 stabileşte obligaţia statului
membru care a eliberat paşaportul sau cartea de identitate de a
permite titularului documentului care a fost expulzat, din motive
de ordine publică, siguranţă publică sau sanatate publică, de
pe teritoriul altui stat membru, să reintre pe teritoriul său făra
nici o formalitate, chiar daca documentul nu mai este valabil
sau dacă cetăţenia titularului este contestată.
Dispoziţiile art. 28 din directivă intitulat “Protecţia
expulzării” stabilesc următoarele:
 înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său
din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul
membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum
durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta
acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi
economică, integrarea sa socială şi culturală în statul
membru gazdă şi legaturile sale cu ţara de origine;
 statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare
împotriva unui cetăţean al Uniunii sau a membrilor familiei
sale, indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul de
şedere permanentă pe teritoriul său, cu excepţia cazurilor
în care există motive imperative de ordine publică sau
sigurantă publică;
 nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva
cetăţenilor Uniunii, indiferent de cetăţenia acestora, cu
excepţia cazului in care decizia se bazează pe motive im-

46
 perative de siguranţă publica definite de statele membre,
daca aceştia:
o şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei
zece ani anteriori, sau
o sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea
este în interesul copilului, în conformitate cu
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind
drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.

Dispoziţiile art. 29 din directivă intitulat “Sănătatea publică”

stabilesc:
 singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a
liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, astfel
cum sunt acestea definite de documentele relevante ale
Organizaţiei Mondiale a Sanătăţii, precum şi alte boli
infecţioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac
obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică
resortisanţilor din statul membru gazdă - alin. (1);
 bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la
data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul
respectiv - alin. (2);
 dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar,
într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele
membre pot supune beneficiarii dreptului de şedere unui
examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de
nici una dintre bolile menţionate la primul alineat. Aceste
examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic -
alin. (3).

47
 Conform dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din directivă, persoanele
interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie
adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să
poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia. Mai
mult, persoanele interesate trebuie informate în mod precis şi
complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranţă
publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată
în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este
contrar intereselor siguranţei statului.
Notificarea trebuie să conţină următoarele informaţii:
 instanţa judecatorească sau autoritatea administrativă la
care persoana interesată poate contesta decizia,
 termenul pentru contestare, şi, dacă este cazul,
 termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi
teritoriul statului membru.
Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, motivate corespunzator,
termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai
mic de o luna de la data notificării.
Dispoziţiile art. 31 din directivă intitulat “Garanţii procedurale”
stabilesc modalitatea persoanele interesate de a se apăra şi de
a apela la căile judiciare de atac, în statul membru gazdă şi,
dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o
decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică.
În cazul in care contestarea deciziei de expulzare este
însoţită de o cerere de luare a unor măsuri vremelnice de
suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a
persoanei de pe teritoriu nu se poate face înainte de luarea
ordonanţei privind măsurile vremelnice, cu excepţia cazurilor în

48
care:
 decizia de expulzare se întemeiază pe o hotărâre
judecatorească anterioară, sau
 persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale
judiciară de atac, sau
 decizia de expulzare se întemeiază pe motive imperative
de siguranţă publică, în conformitate cu articolul 28
alineatul (3).
Căile de atac permit examinarea legalităţii deciziei, precum şi
a faptelor şi împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă.
Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporţionat, în
special având în vedere cerinţele prevazute la articolul 28.
Statele membre pot refuza prezenţa persoanei respective pe
teritoriul lor pe parcursul exercitării căilor de atac, dar nu o pot
împiedica să îşi formuleze personal apărările, cu excepţia
cazurilor când prezenţa sa ar putea cauza perturbări grave ale
ordinii şi siguranţei publice sau când calea de atac priveşte
refuzul accesului pe teritoriul respectiv.
Dispoziţiile articolului 32 din directivă intitulat “Efectele în
timp ale interdicţiei de intrare pe teritoriu”, stabilesc
următoarele:
 persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a
intrării pe teritoriu pentru motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică, pot prezenta o
cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp
rezonabilă, în funcţie de împrejurări şi, în orice caz, după
trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a
intrării care a fost pronunţată în mod valabil în
conformitate cu dreptul comunitar, prezentând probe ce

49
 atestă că s-a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor
care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunţată
împotriva lor. Statul membru în cauza ia o decizie privind
această cerere în termen de şase luni de la prezentarea
acesteia;
 persoanele mentionate la primul aliniat nu au dreptul de
intrare pe teritoriul statului membru respectiv în perioada
în care cererea lor este analizată.
Dispoziţiile articolului 33 din directivă referitoare la expulzare
stabilesc următoarele:
 expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca
pedeapsă sau masură accesorie a unei pedepse privative
de libertate numai cu respectarea cerintelor prevăzute la
articolele 27, 28 si 29 din directivă;
 în cazul în care decizia de expulzare menţionată la
alineatul (1) este pusă în executare după mai mult de doi
ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă
persoana respectivă continuă să constituie un pericol real
şi actual la adresa ordinii publice sau a siguranţei publice
şi stabileşte dacă de la data emiterii deciziei de expulzare
s-a produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.

În cauza C – 50/06 (Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos)

având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
formulate în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, introdusă la
31 ianuarie 2006, Comisia Comunităţilor Europene a solicitat
Curţii să constate că, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit
obligaţiile ce îi revin, datorită faptului că nu aplică cetăţenilor
Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind

50
coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea
străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică, ci le aplică acestora legislaţia
generală privind străinii, care permite stabilirea unei legături
sistematice şi automate între o condamnare penală şi o măsură
de expulzare.
Conform articolul 18 alin. (1) TCE (în prezent art. 21 din
TFUE) orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie
şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi
a condiţiilor prevăzute de Tratatul CE şi de dispoziţiile adoptate
în vederea aplicării acestuia.
Curtea de Justiţie a stabilit că, Regatul Ţărilor de Jos, prin
faptul că nu aplică cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE ci le
aplică acestora o legislaţie generală privind străinii, care
permite stabilirea unei legături de expulzare, nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul acestei directive18.
Curtea de Justiţie recomandă interpretarea cu stricteţe a
termenului de „ordine publică” iar jurisprudenţa a stabilit
următoarele: pentru ca un stat să se poată prevala de această
restricţie trebuie să existe o ameninţare adevărată şi suficient
de serioasă la adresa ordinii publice.
Din hotărârile Curţii de Justiţie, putem reţine şi alte soluţii:
 În cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office
(„Ordinea publică”), Curtea a hotărât următoarele:
o articolul 48 din TCEE (în prezent art. 45 din TFUE)
are efect direct în ordinea juridică a statelor membre
şi conferă persoanelor de drept privat drepturi pe
care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;
18
Cauza C-50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.

51
o articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221/CEE a
Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea
măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi
şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate de
motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de
sănătate publică, le conferă persoanelor de drept,
drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie
într-un stat membru şi pe care instanţele naţionale
trebuie să le protejeze;
o articolul 48 din TCEE şi articolul 3 alineatul (1) din
Directiva 64/221/CEE trebuie să fie interpretate în
sensul că, un stat membru impunând restricţii
justificate de ordinea publică poate lua în
considerare, ca ţinând de comportamentul personal
al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un
grup sau la o organizaţie, ale căror activităţi sunt
considerate de statul membru ca reprezentând un
pericol social, fără a fi cu toate acestea interzise,
chiar dacă cetăţenilor statului respectiv care doresc
să desfăşoare o activitate similară cu cea pe care
doreşte să o desfăşoare cetăţeanul unui alt stat
membru nu li se impune nici o restricţie, în cadrul
aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii;
o prin urmare, Curtea a arătat că un stat membru
poate, din motive de ordine publică, să-i refuze unui
cetăţean al unui stat membru beneficiul principiului
liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării
unei activităţi salariate determinate, chiar şi atunci
când acesta nu impune nici o restricţie similară

52
 propriilor cetăţeni19.
 În cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine
publică”), Curtea a hotărât următoarele:
o constituie o „măsură” în sensul Directivei
64/221/CEE, orice act care aduce atingere, în cazul
persoanelor care intră în sfera de aplicare a
articolului 48 din TCEE, drepturilor de intrare şi
şedere liberă în statele membre, în aceleaşi condiţii
precum cetăţenii statului membru gazdă. Această
noţiune cuprinde actele cerute de lege unei instanţe
de a propune în anumite cazuri expulzarea unui
resortisant al unui stat membru, atunci când această
propunere constituie o condiţie prealabilă şi necesară
unei asemenea decizii;
o articolul 3 alineatul (2) din Directiva 64/221/CEE,
conform căruia existenţa unor condamnări penale nu
poate constitui în mod automat temei pentru
restricţiile cu privire la libera circulaţie pe care
articolul 48 din TCEE le autorizează pe motive de
ordine publică şi siguranţă publică, trebuie interpretat
în sensul că existenţa unor condamnări penale nu
poate fi reţinută decât în măsura în care
circumstanţele care au determinat aceste
condamnări arată existenţa unui comportament
personal care constituie o ameninţare actuală pentru
ordinea publică. Este de competenţa autorităţilor şi,

19
Cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 216- 218.

53
 după caz, a instanţelor naţionale să hotărască, în
fiecare speţă, ţinând seama de condiţia juridică
specială a persoanelor care intră sub incidenţa
dreptului comunitar şi de caracterul fundamental al
principiului liberei circulaţii a persoanelor;
o noţiunea de ordine publică în context comunitar şi, în
special ca justificare a unei derogări de la principiul
fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor trebuie
înţeleasă în mod strict, astfel încât sfera sa de
aplicare nu ar putea fi determinată unilateral de
fiecare dintre statele membre fără controlul
instituţiilor comunitare;
o împrejurările specifice care ar putea justifica
recurgerea la noţiunea de ordine publică pot varia de
la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi, este
necesar să li se recunoască, în această privinţă,
autorităţilor naţionale competente o marjă de
apreciere în limitele impuse de tratat şi de dispoziţiile
impuse pentru aplicarea acestuia;
o în măsura în care poate justifica anumite restricţii
pentru libera circulaţie a persoanelor care intră sub
incidenţa dreptului comunitar, recurgerea autorităţii
naţionale la noţiunea de ordine publică presupune, în
orice caz, existenţa în afară de perturbarea ordinii
sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a
unei ameninţări reale şi suficient de grave care
afectează un interes fundamental al societăţii20.
20
Cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
354-356.

54
 3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale

Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze că,

„motive imperative de interes general”, pot să justifice
instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte libertăţile
fundamentale consacrate în tratate21.
La fel ca în cazul liberei circulaţii a mărfurilor, şi în cazul
liberei circulaţii a persoanelor trebuiesc îndeplinite aceleaşi
condiţii pentru a putea fi invocată o excepţie jurisprudenţială.
Aceste condiţii sunt următoarele:
- este necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de
armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă
acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată;
- măsura naţională instituită să se aplice în mod
nediscriminator;
- măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit;
- măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul
avut în vedere.

Nu constituie restricţii în sensul formulei Keck22, acele

proceduri care nu împiedică accesul lucrătorului străin la piaţa
muncii, fiind valabile în mod nediscriminator şi care afectează
în mod egal raporturile de muncă ale naţionalilor şi străinilor.

21
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 147.
22
Cauzele conexe C – 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993, Acţiune penală împotriva
domnilor Bernard Keck şi Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor - Interzicerea revânzării în
pierdere”).

55
 Conform formulei Keck, aplicarea dispoziţiilor naţionale
care limitează sau interzic anumite modalităţi de comercializare
a produselor provenite din alte state membre nu poate să
împiedice comerţul dintre statele membre, cu condiţia ca
aceste dispoziţii să se aplice, tuturor agenţilor economici în
cauză, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional, şi să
influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea
produselor naţionale şi a celor provenite din alte state membre.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor
de acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat
membru care corespund normelor emise de statul respectiv nu
poate să împiedice sau să restricţioneze accesul acestora pe
piaţă, mai mult decât îl restricţionează pe cel al produselor
naţionale. Reglementările respective nu intră, prin urmare, în
domeniul de aplicare al art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE şi
în prezent art. 34 din TFUE).
În concluzie, restricţiile sunt justificate dacă sunt
revendicate de interesul general, urgent şi dacă se respectă
principiul proporţionalităţii.

3.7. Libertatea de stabilire

3.7.1. Reglementare

Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru

este reglementată de dispoziţiile art. 49 - 55 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43

56
alin. (1) din TCE şi fost art. 52 alin. (1) din TCEE) sunt interzise
restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie se
întinde şi asupra restricţiilor de creare de agenţii, sucursale sau
filiale, de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe
teritoriul unui alt stat membru.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (2), libertatea de stabilire
presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea
acestora, precum şi la constituirea şi administrarea
întreprinderilor şi, în special, a societăţilor, în înţelesul articolului
54 al doilea paragraf, în condiţiile stabilite pentru resortisanţii
proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor
privind capitalurile.
Dispoziţiile art. 50 - 53 din TFUE stabilesc mijloacele proce-
durale prin care Parlamentul European, Consiliul şi Comisia îşi
exercită funcţiile privind dreptul de stabilire.
În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o
activitate determinată, Consiliul are dreptul de a lua hotărâri, în
conformitate cu procedura prevăzută la art. 294 din acelaşi
Tratat şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, prin
intermediul directivelor.
Consiliul şi Comisia, prin exercitarea funcţiilor care le revin
au anumite prerogative şi anume:
- acordă, de regulă, prioritate activităţilor în cazul cărora
libertatea de stabilire constituie o contribuţie deosebit
de utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor
comerciale;
- asigură o strânsă cooperare între autorităţile naţionale
competente pentru a cunoaşte aspectele speciale ale

57
 diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;
- elimină acele proceduri şi practici administrative care
decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate
anterior între statele membre, a căror menţinere ar
constitui un obstacol în cale libertăţii de stabilire;
- asigură lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi în
muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de
a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura
activităţi independente, în cazul în care îndeplinesc
condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar
intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenţionează
să iniţieze această activitate;
- asigură resortisantului unui stat membru posibilitatea de
a dobândi şi folosi terenuri şi construcţii situate pe
teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta
nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39 alin.
(2);
- elimină treptat restricţiile privind libertatea de stabilire în
fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce
priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare de agenţii,
sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe
de altă parte, condiţiile de acces ale personalului
angajat în cadrul sediului principal în funcţiile de
conducere sau de supraveghere ale acestor agenţii,
sucursale sau filiale;
- coordonează, în măsura în care este necesar şi în
vederea echivalării lor, garanţiile solicitate de statele
membre societăţilor, în înţelesul articolului 54 paragraful
doi, pentru a proteja deopotrivă interesele asociaţilor şi

58
 terţilor;
- se asigură că ajutoarele acordate de statele membre nu
denaturează condiţiile de stabilire.
Conform dispoziţiilor art. 51 din TFUE (fost art. 45 din
TCE), sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului
capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile
care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice. Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor
prezentului capitol.
În cazul 2/74, Jean Reyners c. Belgia („Dreptul de
stabilire”)23, Curtea de Justiţie a fost întrebată dacă profesia
juridică de avocat era în întregime exceptată de la aplicarea
regulilor Tratatului, datorită faptului că aceasta cuprindea
activităţi legate de exercitarea unei astfel de autorităţi.
În fapt, domnul Jean Reyners, care era de cetăţenie
olandez dar, care s-a născut, a crescut şi a promovat studiile
juridice în Belgia, a dorit să profeseze ca avocat în această
ţară. Legea organizării judecătoreşti din Belgia impunea însă,
condiţia cetăţeniei belgiene a candidatului, ca o condiţie de
angajare în profesia de avocat, singura excepţie fiind prevăzută
pentru cazul în care există o reciprocitate în acest sens cu
statul din care provine solicitantul de cetăţenie străină. Domnul
Reyners a făcut mai multe demersuri la Consiliul General al
Baroului Naţional, cerând o derogare de la condiţia deţinerii
cetăţeniei, însă acestea au fost fără rezultat.
În consecinţă, domnului Reyners i s-a refuzat eliberarea
23
Cauza 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631.

59
autorizaţiei de funcţionare, motiv pentru care acesta a solicitat
în instanţă anularea reglementărilor interne care contravin
prevederilor dreptului comunitar privind dreptul de stabilire. În
cadrul acestui proces s-a formulat o acţiune preliminară la CJE.
Curtea a statuat că activităţile profesionale ale unui
avocat, implicând contactul regulat şi oficial şi chiar cooperarea
obligatorie cu instanţele, nu aveau legătura necesară cu
exercitarea autorităţii publice. S-a arătat că simpla acordare de
consultanţă şi asistenţă juridică şi de asigurarea apărării unei
persoane în faţa instanţei, chiar şi în cazurile în care acest
lucru trebuie făcut din oficiu sau este rezervat doar avocaţilor
nu presupune participarea la exercitarea autorităţii de stat,
deoarece aceste activităţi lasă neatinsă activitatea
judecătorească şi libertatea de decizie a organelor
jurisdicţionale.

Prevederile acestui capitol – dispune articolul 52 din TFUE

(fost art. 46 din TCE) – şi măsurile adoptate în temeiul
acestuia, nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi
actelor administrative care prevăd un regim special pentru
resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică.
Articolul 53 din TFUE (fost art. 47 din TCE) prevede:
„(1)În vederea facilitării accesului la activităţile
independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a
diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare,
precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a

60
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul
la activităţile independente şi la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale
şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este
subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora
în diferitele state membre”.
Prin reglementările art. 54 (fost art. 48 din TCE) se
realizează o calificare legală a noţiunii de „societăţi” pentru a
determina sfera de aplicare a dispoziţiilor tratatului privind
dreptul de stabilire.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (1), societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi
având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Iar, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (2), prin societăţi se
înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative
şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia
celor fără scop lucrativ.
Dreptul sau libertatea de stabilire, trebuie să asigure celor
care exercită o activitate economică independentă, posibilitatea
de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii pe bază
de motive strict economice.
Principiul libertăţii de stabilire şi toate drepturile conexe
acestuia, constituie în esenţă posibilitatea persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice, de a începe şi de a desfăşura o activitate
economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de

61
cetăţenie sau naţionalitate24.
Stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier.
Regulile dreptului de stabilire nu se pot aplica activităţilor ce se
desfăşoară numai într-un stat membru, adică în absenţa unui
element care să depăşească graniţele naţionale25.
Astfel, putem concluziona că dreptul sau libertatea de
stabilire se referă la exercitarea într-un alt stat membru şi pentru
un timp nelimitat, a unor activităţi comerciale, cum ar fi:
 exercitarea de profesiuni liberale;
 înfiinţarea unor societăţi comerciale;
 înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor
comerciale din alte state membre26.

3.7.2. Dreptul de stabilire şi activitatea sportivă

Dreptul de stabilire include şi sporturile, atât în calitate de

profesionist, cât şi în calitate de semiprofesionist.
Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în
măsura în care ea poate fi considerată o activitate economică.
Acesta este şi cazul activităţii judecătorilor profesionişti sau
semiprofesionişti de fotbal, din moment ce exercită o activitate
salarială sau efectuează prestări de servicii remunerate.
În cazul 415/93 („Bosman”), dl. Bosman, jucător
profesionist de fotbal de naţionalitate belgiană, liber de contract
a fost împiedicat de RCL, club belgian de primă divizie, să se

24
Cauza C-115/78, Knoars, (1979), Rec, 399, pct. 16.
25
Cauza C-134/95, USSL, [1997] ECR I-195, pct. 19.
26
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 472.

62
transfere la echipa Dunkerque din Franţa, de regulamentul
URBSFA şi UEFA.
Dl. Bosman a fost angajat începând cu anul 1988 de către
RCL, în temeiul unui contract a cărui dată de încetare era 30
iunie 1990. Clubul RCL îi asigura un salariu mediu lunar de
120.000 franci belgieni, inclusiv primele.
La data de 21 aprilie 1990, RCL îi propune dlui Bosman un
nou contract, pe durata unui sezon, reducându-i remuneraţia
lunară la 30.000 franci belgieni, ceea ce reprezintă suma minimă
prevăzută de Regulamentul federal al URBSFA. Refuzînd să
semneze, dl. Bosman a fost înscris pe lista de transferuri.
Valoarea primei de pregătire în ceea ce-l priveşte a fost fixată la
11.743.000 franci elveţieni.
Dat fiind faptul că nici un club nu şi-a manifestat interesul
pentru un transfer impus, dl. Bosman a stabilit un contract cu un
club francez din Dunkerque, din divizia a doua, ceea ce a condus
la angajarea sa pentru un salariu lunar de 100.000 franci belgieni
şi o primă de instalare de aproximativ 900.000 de franci belgieni.
La data de 27 iulie 1990 a fost încheiat un contract între
RCL şi clubul Dunkerque, prevăzând transferul temporar al dlui.
Bosman pentru o perioadă de un an, condiţionat de plata de
către clubul din Dunkerque către RCL, a unei prime de
1.200.000 franci belgieni. Acest contract acorda între altele
clubului din Dunkerque un drept de opţiune irevocabil cu privire
la transferul definitiv al jucătorului pentru suma de 4.800.000
franci belgieni.
Cele două contracte, între clubul din Dunkerque şi RCL,
pe de o parte, şi între clubul din Dunkerque şi dl. Bosman, pe
de altă parte, erau totuşi supuse unei condiţii suspensive,

63
conform căreia certificatul de transfer trebuia transmis de către
URBSFA către FFF (Federaţia franceză de fotbal) înainte de
primul meci al sezonului, care urma să aibă loc la data de 2
august 1990.
Îndoindu-se de solvabilitatea clubului din Dunkerque, RCL
nu a solicitat URBSFA să transmită certificatul menţionat către
FFF. În consecinţă, nici unul dintre cele două contracte nu şi-a
produs efectele, împiedicându-l astfel să joace pe perioada
întregului sezon.
La 8 august 1990, dl. Bosman a introdus la Tribunal de
première instance din Liege o acţiune împotriva RCL. În paralel
cu acţiunea pe fond, el a solicitat, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, în primul rând, obligarea RCL şi URBSFA la plata
în avans a unei sume de 100.000 franci belgieni pe lună, până
la găsirea unui nou angajator, în al doilea rând, interzicerea
pârâţilor de a împiedica angajarea sa, în special prin
perceperea unei sume de bani şi, în al treilea rând, ca o
întrebare preliminară să fie adresată Curţii.
Prin ordonanţa din 9 noiembrie 1990, judecătorul care s-a
pronunţat asupra cererii de ordonanţă preşedinţială a obligat
RCL şi URBSFA la plata lunară a unei sume de 30.000 franci
belgieni în contul dlui Bosman şi le-a pus în vedere acestora să
nu obstrucţioneze angajarea dlui Bosman.
Între timp, dl. Bosman a mai făcut două angajamente la
cluburi franceze, contracte care s-au reziliat. După alte căutări
în Belgia şi în Franţa s-a angajat în cele din urmă la un club
belgian de divizia a treia.
Conform instanţei de trimitere, în ciuda faptului că dl.
Bosman avea statutul de „jucător liber”, acesta a făcut obiectul

64
unui boicot din partea grupului de cluburi europene care ar fi
putut să-l angajeze.
Curtea de Apel din Liege a hotărât să suspende judecata
şi a solicitat CJE să pronunţe o hotărâre preliminară pe mai
multe aspecte. URBSFA a formulat recurs care la rândul lui a
fost respins.
Potrivit regulamentului federal al URBSFA din 1983, în
vigoare în perioada respectivă, trebuiesc distinse trei raporturi:
afilierea, care leagă jucătorul de asociaţia naţională,
legitimarea, care leagă jucătorul de un anumit club şi dreptul de
joc, care este condiţia necesară pentru un jucător să poată
participa la competiţiile oficiale. Transferul este definit ca fiind
operaţiunea prin care jucătorul afiliat obţine un schimb de
legitimare. În caz de transfer temporar, jucătorul rămâne
legitimat la clubul său, dar are drept de joc pentru un alt club.
În ceea ce priveşte regulamentele UEFA şi FIFA, acestea
nu se aplică direct jucătorilor, ci sunt cuprinse în regulamentele
asociaţiilor naţionale, care sunt singurele care au competenţa
de a le aplica şi de a reglementa relaţiile dintre cluburi şi
jucători.
În perioada în care au avut loc faptele, Regulamentul FIFA
prevedea că un jucător profesionist nu poate părăsi asociaţia
naţională la care a fost afiliat, atâta timp cât este legat prin
contractul semnat şi prin regulamentele clubului său, precum şi
cele ale asociaţiei naţionale, oricât de severe ar fi acestea.
Transferul internaţional era condiţionat de eliberarea, de către
vechea asociaţie naţională, a unui certificat de transfer prin
care aceasta confirmă că toate obligaţiile financiare, inclusiv
suma eventualului transfer, au fost executate.

65
 Potrivit regulamentelor URBSFA şi UEFA, un jucător
devenea liber de contract doar dacă 2 sezoane era în lipsă de
activitate, datorită refuzării propunerilor făcute de clubul la care
evoluează. Totodată exista şi o clauză de naţionalitate 3+2
care permitea evoluarea în acelaşi timp a 3 străini + 2 cu
stabilitate mai mare de 5 ani într-un stat membru.
Faţă de toată această situaţie, Curtea a stabilit
următoarele:
1. Articolul 48 din Tratatul CEE (fost art. 39 din TCE, în
prezent art. 45 din TFUE) nu permite aplicarea regulilor
stabilite de către asociaţiile sportive, potrivit cărora, un
jucător profesionist de fotbal resortisant al unui stat
membru, la expirarea contractului cu un anumit club nu
poate fi angajat de către un club dintr-un alt stat
membru decât dacă acesta din urmă a plătit clubului
iniţial o primă de transfer, de formare sau de
promovare.
2. Articolul 48 din Tratatul CEE nu permite punerea în
aplicare a regulilor stabilite de către asociaţiile sportive
potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competiţiile
organizate, cluburile de fotbal nu pot alinia în teren
decât un număr limitat de jucători profesionişti
resortisanţi ai altor state membre.
3. Efectul direct al art. 48 din Tratatul CEE nu poate fi
invocat în cazul unor cereri având ca obiect pretenţii
privind o primă de transfer, de pregătire sau de
promovare care, la data pronunţării prezentei hotărâri, a
fost deja plătită sau este încă în curs de a fi plătită în
vederea executării unei obligaţii născute înainte de

66
 această dată, cu excepţia justiţiabililor care, înainte de
această dată, au introdus o acţiune în justiţie sau au
formulat o cerere echivalentă, potrivit dreptului naţional
incident27.
Curtea de Justiţie, în cazul Bosman a pronunţat o hotărâre
relativă la libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de asociere şi
efectul direct al articolului 45 din TFUE.
Cazul Bosman este unul dintre cele mai importante cazuri
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a avut un efect profund
asupra transferului de jucători de fotbal între statele membre
ale UE.
Astfel, în urma acestei hotărâri dată de Curtea de Justiţie,
fotbaliştii proveniţi din state terţe şi care sunt beneficiari ai
regulilor de naturalizare reuşesc să obţină un pasaport dintr-o
ţară membră a UE, să se stabilească liber pe teritoriul UE şi să
beneficieze de protecţia legislaţiei UE privind statutul
lucrătorilor.

Într-o altă cauză, 74/36 („B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch

c. Association Union Cycliste Internationale, Koninklijke
Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo”), Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
 practicarea sporturilor nu intră sub incidenţa dreptului
comunitar, decât în măsura în care aceasta constituie o
activitate economică în sensul articolului 2 din TCEE;
 interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate,

27
Cazul nr. C – 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v.
Jean-Marc Bosman, Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Libertatea de a presta
servicii. Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicţia comunitară,
volumul II, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 192-228.

67
 formulată la articolele 7, 48 şi 59 din TCEE nu priveşte
componenţa echipelor sportive, în special a echipelor
naţionale, întrucât formarea acestor echipe este o
chestiune care priveşte exclusiv sportul în sine, neavând
ca atare legătură cu activitatea economică;
 interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate se
aplică nu numai în cazul actelor autorităţii publice, ci şi în
cazul dispoziţiilor de altă natură care urmăresc să
reglementeze, în mod colectiv, munca salarizată şi
prestările de servicii28.

3.7.3. Dreptul de stabilire şi calificările profesionale

În baza dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din TFUE, Parlamentul

European și Consiliul adoptă directivele privind recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de
calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de
lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la
accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora.
Aliniatul (2) stabileşte că, în ceea ce priveşte profesiile
medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a
restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de
exercitare a acestora, în diferitele state membre.
Astfel, statele membre nu pot face abstracţie, în aplicarea
dispoziţiilor lor naţionale, de cunoştinţele şi de calificările deja
obţinute de persoana în cauză, într-un alt stat membru.

28
Cauza 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale,
Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española Ciclismo, în Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 214.

68
 Refuzul unui stat membru de a recunoaşte calificările din
alt stat membru, constituie un obstacol în calea dreptului de
stabilire.
Cauza 71/76 („Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre
des avocats à la Cour de Paris”) are ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea
dispoziţiilor Tratatului CEE în materia dreptului de stabilire, în
coroborare cu anumite condiţii legale pentru admiterea în
profesia de avocat, introdusă în faţa CJCE, în temeiul articolului
177 din acelaşi tratat, de Cour d'appel din Paris.
Domnul Jean Thieffry, de cetăţenie belgiană, a obţinut în
iulie 1955 doctoratul în drept belgian la Universitatea din Lou-
vain. Între anii 1956 şi 1969 a exercitat profesia de avocat în
cadrul Baroului din Bruxelles. Ulterior, s-a stabilit la Paris, unde
a colaborat cu un avocat înscris în Baroul din Paris şi s-a
dedicat activităţilor de natură didactică din domeniul juridic.
La 5 decembrie 1974, domnul Jean Thieffry a obţinut din
partea Universităţii din Paris I, Panthéon-Sorbonne
recunoaşterea echivalenţei diplomei sale de doctorat în drept
belgian cu licenţa în dreptul francez, iar la 18 noiembrie 1975, a
obţinut din partea Institut d'Études judiciaires de l'université de
Paris II certificatul de calificare pentru profesia de avocat.
Acesta a solicitat apoi să fie admis în vederea depunerii
jurământului pentru a se putea înscrie la stagiu la Baroul din
Paris.
Cererea i-a fost respinsă pe motiv că nu deţinea o diplomă
care să justifice o licenţă sau un doctorat în dreptul francez.
La 19 martie 1976, domnul Jean Thieffry a introdus o
reclamaţie împotriva hotărârii Consiliului Baroului.

69
 Ca urmare, în 13 iulie 1976, Consiliul Baroului a adresat
Curţii de Justiţie o întrebare preliminară privind interpretarea
articolului 57 din TCEE referitoare la recunoaşterea reciprocă a
titlurilor de calificare profesională în vederea accesului la
activităţi independente, în special în scopul admiterii în profesia
de avocat.
Conform motivării Curţii de Justiţie, în vederea facilitării
accesului la activităţile independente şi la exercitarea acestora,
articolul 57 din TCEE (fost art. 47 din TCE, în prezent art. 53
din TFUE) însărcinează Consiliul să adopte directive care au ca
obiect, pe de o parte, recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi,
pe de altă parte, coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative privind accesul la activităţi independente
şi la exercitarea acestora.
Atunci când libertatea de stabilire prevăzută la articolul 52
din TCEE (fost art. 43 TCE, în prezent art. 49 din TFUE) poate
fi asigurată într-un stat membru, în temeiul, fie al actelor cu
putere de lege şi al actelor administrative în vigoare, fie în
temeiul practicilor administraţiei publice sau ale unor organisme
profesionale, beneficiul efectiv al acestei libertăţi nu poate fi
refuzat unei persoane care intră sub incidenţa dreptului
comunitar, doar pe motiv că, pentru o profesie dată, directivele
prevăzute la articolul 57 din tratat nu au fost adoptate încă.
Autorităţile naţionale competente, luând în considerare
cerinţele dreptului comunitar, trebuie să facă aprecierile de fac-
to care le permit să stabilească dacă o recunoaştere
pronunţată de o autoritate universitară poate să constituie, pe
lângă efectul său universitar, un titlu de calificare profesională.
Faptul că o legislaţie naţională nu prevede o recunoaştere a

70
echivalenţei decât în scopuri universitare nu justifică refuzul de
a recunoaşte o astfel de echivalenţă drept titlu de calificare
profesională.
Astfel, în cauză, soluţia instanţei comunitare a fost
următoarea:
Faptul de a solicita unui resortisant al unui stat membru
care doreşte să exercite o activitate profesională într-un alt stat
membru, precum profesia de avocat, diploma naţională
prevăzută de legislaţia ţării de stabilire, în timp ce diploma pe
care partea interesată a obţinut-o în ţara sa de origine a făcut
obiectul unei recunoaşteri a echivalenţei de autoritatea
competentă în temeiul legislaţiei ţării de stabilire şi i-a permis
acestuia să treacă cu succes probele speciale ale examenului
de calificare pentru profesia în cauză, constituie, chiar şi în
absenţa directivelor prevăzute la articolul 57, o restricţie
incompatibilă cu libertatea de stabilire garantată la articolul 52
din TCEE29.

3.7.4. Dreptul de stabilire şi persoanele juridice

Libertatea de stabilire este recunoscută şi persoanelor

juridice conform dispoziţiilor Tratatului privind Funcţionarea
Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 54 din TFUE, societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi
având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate,
29
Cauza 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris în
Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European
din România, Bucureşti, 2009, p. 323-324.

71
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Prin „societăţi” se înţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Dispoziţiile art. 55 din TFUE (fost art. 294 din TCE)
stabilesc faptul că, statele membre acordă resortisanţilor
celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi propriilor
resortisanţi în ceea ce priveşte participarea la constituirea
capitalului societăţilor în înţelesul articolului 54, fără a aduce
atingere celorlalte dispoziţii din prezentul tratat.
În cazul societăţilor comerciale, dreptul Uniunii recunoaşte
doar un drept secundar de stabilire, deoarece existenţa lor este
recunoscută numai în temeiul legii naţionale ce le guvernează
crearea şi funcţionarea.
În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar şi a liberei
prestări a serviciilor, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume ca activitatea
acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia
unui stat membru30.
Persoanelor juridice cărora li se aplică prevederile legale
ale Uniunii referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare
a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea
unui stat membru.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul
statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
Uniunii.

30
Sergiu Deleanu, op. cit., p. 100.

72
 Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi
ea înţeleasă în sens larg.
În ceea ce priveşte persoanelor juridice, putem
concluziona următoarele:
 societatea trebuie să fie înfiinţată potrivit normelor
juridice dintr-un stat membru şi să aibă sediul în spaţiul
comunitar;
 organizaţiile de caritate, non-profit nu intră în categoria
societăţilor reglementate;
 aceleaşi reguli se aplică şi persoanelor juridice străine
care şi-au înfiinţat un sediu pe teritoriul unui stat membru după
care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor
state membre.
Din punctul de vedere al regimului legal, societăţile şi
firmele înregistrate pe teritoriul Uniunii vor fi tratate după
aceleaşi principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise
sub forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun
pentru sistemele de drept ale statelor naţionale.
Începând din anul 1968, anul primei directive31, şi până în
anul 1989, anul ultimei directive32 (cu un adaos în anul 200533 şi
perfecţionări continue), efortul legislativ a fost unul deosebit34.
Începând din anul 1968, anul primei directive35, şi până în

31
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.
32
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
33
Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăţilor pe acţiuni.
34
A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 66.
35
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.

73
anul 1989, anul ultimei directive36 (cu un adaos în anul 200537 şi
perfecţionări continue), efortul legislativ a fost unul deosebit38.
Reglementarea de către instituţiile Uniunii a acestui
domeniu prin directive, indică intenţia de a lăsa statelor
membre, o marjă de apreciere în transpunere. În acelaşi timp,
directivele pot fi invocate de către particulari (societăţi
comerciale şi persoane fizice interesate) împotriva statelor sau
a autorităţilor publice39.
Directivele care reglementează acest domeniu sunt
următoarele:
 Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie
1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor
de statele membre, în înţelesul art. 58, paragraful secund
din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii
în întreaga Comunitate (Directiva publicităţii sau a
transparenţei). Textul a fost modificat în principal prin
Directiva 2003/58/CE dar şi prin actele de aderare ale
următoarelor state: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie,
Grecia, Spania şi Portugalia, Austria, Suedia şi Finlanda,
grupul de state din 2004, România şi Bulgaria;
 A doua Directiva a Consiliului 77/91/CEE privind
coordonarea măsurilor care, pentru protecţia intereselor
membrilor şi a altor părţi, sunt impuse de Statele Membre
companiilor privind constituirea societăţilor pe acţiuni,

36
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
37
Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăţilor pe acţiuni.
38
A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 66.
39
A se vedea în acest sens: Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,
2006, p. 108 şi urm.

74
 menţinerea şi modificarea capitalului lor, în vederea
uniformizării acestor măsuri. A fost modificată prin
Directiva 92/101/CE, prin actele de aderare ale Greciei,
Spaniei şi Portugaliei, Austriei, Suediei şi Finlandei,
grupului de state din 2004, României şi Bulgariei şi prin
Directiva 2006/68/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 6 septembrie 2006;
 A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE privind fuziunea
societăţilor comerciale pe acţiuni. A fost amendată prin
actele de aderare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei,
Austriei, Suediei şi Finlandei, grupului de state din 2004,
României şi Bulgariei dar şi prin Directiva 2007/63/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie
2007, de modificare a Directivelor 78/855/CEE și
82/891/CEE ale Consiliului, cu privire la cerința întocmirii
unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau
al divizării unor societăți comerciale pe acțiuni;
 A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE privind situaţiile
financiare anuale ale anumitor tipuri de societăţi. Textul
directivei a suferit numeroase amendamente de-a lungul
timpului;
 A cincea Directivă a Consiliului a fost redactată în 1972, şi
prevedea coordonarea legislaţiei statelor membre în ceea
ce priveşte structura societăţilor pe acţiuni, precum şi
drepturile şi obligaţiile organelor acestora, însă nu a fost
adoptată;

75
  A şasea Directivă a Consiliului 82/891/CEE din 17
decembrie 1982, privind divizarea societăţilor pe acţiuni. A
fost modificată prin Directiva 2007/63/CE;
 A şaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, privind
conturile consolidate. Textul directivei a suferit numeroase
amendamente de-a lungul timpului;
 A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie
1984, privind autorizarea persoanelor responsabile de
controlul legal al documentelor contabile. A fost înlocuită
de Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European şi a
Consilului, privind auditul legal al conturilor anuale şi al
conturilor consolidate care la rândul ei a fost modificată
prin Directiva 2008/30/CE;
 A zecea Directivă 2005/56/CE a Parlamentului European
şi a Consilului din 26 octombrie 2005 asupra fuziunilor
transfrontaliere ale societăţilor de capital a fost edictată în
anul 2005;
 A unsprezecea Directivă a Consilului 89/666/CEE din 21
decembrie 1989, privind cerinţele de publicitate impuse
sucursalelor deschise într-un stat membru de anumite
tipuri de societăţi guvernate de legea altui stat;
 A douăsprezecea Directivă a Consilului 89/667/CEE din
21 decembrie 1989 în materie de drept al societăţilor
comerciale, privind societăţile cu răspundere limitată cu
asociat unic.
La nivelul Uniunii Europene au fost armonizate reguli dispar-
ate în materia societăţilor comerciale, cele mai multe referindu-
se la societăţile pe acţiuni; au fost avute totuşi în vedere şi
societăţile cu răspundere limitată – care, în aproape toate ţările

76
membre – au un capital social nesemnificativ şi, în consecinţă,
sunt necesare reguli specifice de protejare a terţilor.
În România, modificările successive suferite de Legea
societăţilor comerciale 31/90 au avut în vedere preluarea
acquis-ului în această materie, considerându-se, în principiu
că, legislaţia românească este armonizată.

3.8. Interzicerea discriminărilor

Prevederile comunitare şi implicit ale Tratatului privind

Funcţionarea Uniunii Europene interzic acţiunile discriminatorii
ale statelor membre.
Astfel, sunt interzise discriminările:
- deschise, pe motiv de cetăţenie sau pe motiv de locul
sediului principal al unei societăţi;
- ascunse, cum ar, de exemplu, nerecunoaşterea
diplomelor universitare40.

Una din situaţiile des întâlnite de discriminare apare în

cazul unor condiţionări privind reşedinţa sau locul de origine,
cerinţe mult mai dificil de îndeplinit de neresortisanţi.
În cazul unui litigiului între Centros Ltd c. Erhvervs – og
Selskabsstyrelsen41 (Direcţia generală pentru comerţ şi
societăţi) a fost adresată o cerere Curţii, în temeiul art. 177 din
Tratatul CE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminarii privind
interpretarea art. 52, art. 56 şi 58 din acelaşi tratat.

40
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 473.
41
Cazul nr. C-212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie
1999, Culegerea 1999, p. I – 1459.

77
 Din dosarul acţiunii reiese că anumite persoane fizice de
cetăţenie daneză au înfiinţat o firmă în Regatul Unit după care
au revenit în Danemarca cu o sucursală şi au vrut să înceapă
activitatea. Danemarca a refuzat deschiderea sucursalei
arătând că în Regatul Unit nu au activitate şi că, de fapt, scopul
lor este de a evita reglementările naţionale mai severe la
înfiinţarea firmelor.
În cadrul acestei acţiuni, Centros susţine că îndeplineşte
condiţiile pe care legea le impune la înmatricularea unei
sucursale de către o societate străină iar de vreme ce
societatea a fost legal înfiinţată în Regatul Unit este în drept să
înfiinţeze o sucursală în Danemarca.
Conform Centros, faptul că nu a desfăşurat nici o activitate
de la înfiinţarea sa în Regatul Unit nu are nici un efect asupra
dreptului său de liberă stabilire.
Curtea a stabilit că art. 52 şi art. 58 din Tratat nu permit
unui stat membru să refuze înmatricularea unei sucursale a
unei societăţi constituite în conformitate cu legislaţia unui alt
stat membru, în care îşi are sediul, dar unde nu desfăşoară
activităţi comerciale, dacă sucursala are scopul de a permite
societăţii în cauză să-şi desfăşoare întreaga activitate în statul
în care se va înfiinţa această sucursala, evitând astfel
constituirea unei societăţi în statul membru în cauză şi eludând
aplicarea normelor privind constituirea societăţilor din statul
membru respectiv, mai stricte în materie de vărsare a unui
capital social minim. Totuşi, această interpretare nu exclude
faptul că autorităţile primului stat membru pot lua orice măsură
de natură a preveni sau a sancţiona fraudele, fie cu privire la
societatea însăşi, dacă este cazul în colaborare cu statul

78
membru în care aceasta a fost constituită, fie cu privire la
asociaţii despre care s-a dovedit că încearcă, în realitate, prin
intermediul constituirii unei societăţi, să eludeze obligaţiile pe
care le au faţă de creditorii publici sau privaţi stabiliţi pe
teritoriul statului membru în cauză.
O altă formă de discriminare, care se întâlneşte şi în
dreptul care guvernează libera circulaţie a mărfurilor şi
serviciilor, o reprezintă impunerea unei cerinţe prin care nu se
recunosc certificările şi calificările dobândite în statul de origine,
impunându-se alte calificări42.

3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire

Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt

exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în
ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care sunt
asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării
autorităţii publice.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta
anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.
Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia”) că
profesia de avocat nu poate fi rezervată cetăţenilor unui stat
membru, din moment ce activităţile definitorii ale acestei
profesii nu pot fi considerate ca participare la exercitarea
autorităţii de stat43. În această cauză, Curtea de Justiţie a
stabilit că, activitatea de expert judiciar nu presupune exerciţiul

42
Cauza C – 171/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645.
43
Cauza C-306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863.

79
autorităţii de stat44.
În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina
Mercante Española”), Curtea de Justiţie prevede, că dreptul
spaniol, conferă căpitanilor şi secunzilor navelor comerciale
sub pavilion spaniol, pe de o parte, prerogative legate de
menţinerea securităţii şi exerciţiul atribuţiilor de poliţie, în
special în cazul unui pericol la bord, şi, pe de altă parte, atribuţii
în materie notarială şi de stare civilă, care nu se explică
exclusiv prin necesităţile impuse de comanda navei. Astfel de
funcţii constituie o participare la exerciţiul autorităţii publice în
scopul salvgardării intereselor generale ale statului
pavilionului.45
În cauza 260/97, („Unibank A/S c. Flemming G.
Christensen”), Curtea de Justiţie a stabilit următoarele: "Din
momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50
din convenţia de la Bruxelles în condiţii identice executării
hotărârilor judecătoreşti, caracterul autentic al actelor trebuie să
fie stabilit într-o manieră incontestabilă, astfel încât jurisdicţia
statului pârât este în măsură a se raporta la autenticitatea
acestora”46. În aceeaşi cauză, avocatul general La Pergola
preciza următoarele: „Ţinând cont de consecinţele care decurg
din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu
circumspecţie noţiunea examinată. În fapt, actul autentic este
asimilat hotărârilor judecătoreşti. Iar această asimilare este
justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din
activitatea intelectuală şi de interpretare a unui ofiţer public,

44
A se vedea de asemenea şi C-2/74 Reyners, [1974] ECR 765, pct. 51/53.
45
Cauza C-405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, hotărârea CJCE din 30
septembrie 2003, [2003] ECR 1-10391, pct. 42.
46
Cauza 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717, pct. 15.

80
ceea ce înseamnă – chiar dacă de manieră indirectă sau în
scop de documentare – că el emană în virtutea autorităţii
publice47”. Curtea de Justiţie a reţinut această concluzie.
Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forţă
probantă superioară şi caracter executoriu constituie întocmai
prerogative de autoritate publică speciale de drept comun,
participând în acest fel în mod direct şi specific la exerciţiul
autorităţii publice. Actele autentice se impun în faţa
judecătorului, iar controlul de legalitate efectuat de notar se
impune părţilor.
În cauza 2/74 care a dat naştere hotărârii Reyners,
avocatul general Mayras a evocat, în special, prerogativele
speciale de drept comun, atribuţiile de autoritate publică şi
atribuţiile de coerciţie. Curtea nu a reţinut această definiţie şi
nici pe cea a Comisiei Europene. De fapt, Curtea de Justiţie nu
a definit până în prezent noţiunea de autoritate publică.
Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile
prezentului capitol şi măsurile adoptate în temeiul acestuia nu
aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii
străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi
sănătate publică.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive
privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior.

3.10. Clauze de salvgardare

47
Cauza 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717, pct. 7.

81
 Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) şi
347 (fost 297 TCE) din TFUE pot să fie invocate şi în materia
liberei circulaţii a persoanelor.
Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de
salvgardare, motivate de interese de securitate naţională:
- nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze
informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor
esnţiale ale siguranţei sale (art. 346 alin. (1) pct. a);
- orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea
intereselor legate de producţia sau comerţul cu arme,
muniţii şi materiale de război (art. 346 alin. (1) pct. b);

Iar conform art. 347 (fost art. 297 TCE) din TFUE „Statele
membre se consultă în vederea adoptării în comun a
dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei
comune să fie afectată de măsurile la care un stat membru
poate fi obligat să le adopte în caz de probleme interne grave
care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de
tensiune internaţională gravă care constituie o ameninţare de
război ori pentru a face faţă angajamentelor contractate de
acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii sociale”.
Articolele 346 şi 347 din TFUE permit derogări de la
principiile care caracterizează piaţa internă privitor la aspecte
legate de securitatea şi apărarea naţională a statelor membre.

3.11. Explicaţii privind termenii uzitaţi

 Libera circulaţie a persoanelor – are ca temei juridic

articolul 21 din TFUE (fost art. 18 din TCE şi fost art. 8a

82
 din TCEE): “Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub
rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de
dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora”.
 Lucrătorul – orice persoană care efectuează pentru altul
şi sub îndrumarea acestuia, o muncă reală şi autentică,
pentru care va fi plătit;
 Dreptul de stabilire – are ca temei juridic art. 49 din
TFUE (fost art. 43 din TCE şi fost art. 52 din TCEE).
Astfel, conform alin. (1), “În conformitate cu dispoziţiile
care urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea
de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul
altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile
privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către
resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat
membru.” Alin. (2) stabileşte următoarele: “ Libertatea de
stabilire presupune accesul la activităţi independente şi
exercitarea acestora, precum şi constituirea şi
administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în
înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile defi-
nite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de
stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind
capitalurile”.

3.12. TEMĂ: Identificaţi şi comentaţi principalele deosebiri

între dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de
stabilire.

3.13. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

83
 1. Definiţi conceptul de „lucrător”.
2. Identificaţi condiţiile necesare pentru dobândirea calităţii
de „lucrător”.
3. Identificaţi drepturile lucrătorilor stabilite de Directiva
2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
29 aprilie 2004.
4. Detaliaţi prevederile „Dreptului de şedere” stabilite de
dispoziţiile Directivei 2004/38/CE.
5. Precizaţi în ce condiţii se poate obţine permisul de şedere
şi care sunt persoanele care-l pot obţine.
6. Precizaţi care sunt condiţiile în care se poate obţine
dreptul de şedere permanentă.
7. Identificaţi motivele pentru care se poate restrânge dreptul
de intrare şi dreptul de şedere, conform Directivei
2004/38/CE.
8. Precizaţi ce este libertatea de stabilire şi ce presupune.
9. Identificaţi care sunt excepţiile de la dreptul de stabilire.
10. Definiţi societăţile conform art. 54 din TFUE.
11. Care a fost soluţia Curţii de Justiţie în cazul
Politierechtbank te Mechelen – Belgia c. Hans van Lent,
din 2 octombrie 2003 ? Argumentaţi.

Domnul Van Lent, cetăţean belgian deţine un automobil

înmatriculat în Luxemburg, unde acesta lucrează. Automobilul
este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.
Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni
de a înmatricula maşinile în Belgia pe numele proprietarului,
ceea ce dl. Van Lent nu putea face deoarece firma de leasing
era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier,
autorităţile belgiene i-au intentat proces penal domnului Van
Lent. Tribunalul belgian a sesizat Curtea de Justiţie în legătură
cu compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei
circulaţii a lucrătorilor, consacrat de Tratatul FUE.
Dreptul aplicabil în cauză este art. 45 din TFUE (fost art.
39 din TCE) privind libera circulaţie a lucrătorilor.
În motivarea hotărârii, Curtea de Justiţie precizează faptul

84
că, în absenţa unei armonizări în domeniu, statele membre pot
fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiţia
respectării dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a
lucrătorilor. Legislaţia belgiană în materie poate descuraja însă,
angajarea cetăţenilor belgieni în alte state membre.
Curtea a reţinut faptul că, din august 2001, legea
belgiană îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze
maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii
nu are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate
acestea Curtea consideră că nici aceste dispoziţii nu sunt de
natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a lucrătorilor.

3.14. Rezolvaţi următoarele teste grilă

1. Pentru ca un cetățean să se prevaleze de dispozițiile

art. 45 din TFUE:
a. nu trebuie să desfășoare o activitate independentă
b. trebuie să fie cetățean al unui stat membru
c. nu trebuie să fi obținut cetățenia unui stat membru
după momentul aderării la UE

2. În accepțiunea Curţii de Justiţie lucrător:

a. este o persoană care a semnat un contract de muncă
b. este o persoană care desfăşoară o activitate
marginală şi auxiliară
c. este persoana care desfăşoară o activitate cu
valoare economică certă în beneficiul şi sub
conducerea altei persoane în schimbul unei
remuneraţii

3. Conform jurisprudenței Curţii de Justiţie, salariul este:

a. suma de bani plătită în schimbul muncii prestate
b. orice contraprestație acordată lucrătorului ca urmare
a muncii prestate, fie ea bănească, sau în produse
c. o sumă de bani plătită bani doar celor care lucrează
cu normă întreagă

85
4. Dispoziţiile articolului 45 alin. (4) din TFUE nu se aplică:
a. lucrătorilor din sectorul privat
b. încadrării în administrația publică
c. lucrătorilor care au rezidența pe teritoriul UE

5. Un lucrător salariat poate sau nu să invoce prevederile

legale comunitare consacrate lucrătorilor salariaţi, chiar
în propria ţară?
a. da, întotdeauna, datorită faptului că dispozițiile
tratatului sunt direct aplicabile
b. în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit
niciodată propria ţară, acea persoană nu va putea
invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine
reglementările legale comunitare consacrate liberei
circulaţii a lucrătorilor salariaţi pentru că este vorba
de o situaţie juridică internă iar reglementările legale
comunitare nu vizează astfel de situaţii
c. nu, în cazul în care persoana în cauză s-a prevalat
deja anterior de reglementările legale comunitare

6. Termenul de ”lucrător nesalariat” este considerat, din

punctul de vedere al Curţii de Justiţie:
a. ca o activitate nesalariată în funcţie de gradul de
independenţă al respectivei persoane şi de riscul
economic pe care aceasta şi-l asumă
b. cel care prestează muncă și este plătit mai mult sau
mai puțin decât un lucrător salariat
c. cel care nu primește nimic în schimbul muncii depuse

7. Dreptul la liberă stabilire poate fi folosit:

a. doar cu titlu principal
b. doar cu titlu secundar
c. atât cu titlu secundar, cât și cu titlu principal

8. Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE,

prin “membru de familie” se înţelege:

86
 a. soțul, dar numai dacă este de sex diferit decât cel
care deţine cetățenia Uniunii, căsătoria dintre
persoane de același sex nefiind recunoscută de
legislația UE
b. descendenții care au depăşit vârsta de 21 de ani
c. partenerul cu care persoana ce are cetăţenia UE a
contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul
legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei
statului membru gazdă parteneriatele înregistrate
sunt considerate drept echivalente căsătoriei

9. Calitatea de membru de familie este condiționată de:

a. cetățenia unui stat membru al Uniunii
b. cetățenia unui stat membru al Spațiului Schengen
c. scopul reunirii familiei persoanei ce deţine cetăţenia
Uniunii în propria ţară

10. Omisiunea de a solicita eliberarea unui permis de

ședere:
a. se sancționează cu expulzarea persoanei în cauză
b. poate face persoana respectivă pasibilă de sancţiuni
nediscriminatorii şi proporţionale
c. se sancționează cu amendă, dar aceasta nu trebuie
să fie supusă principiului proporționalității

11. Persoana ce are cetăţenia UE dobândeşte un drept

de şedere permanent în statul de primire:
a. după un an de ședere permanentă
b. după cinci ani de ședere permanentă
c. după zece ani de ședere întreruptă

12. Curtea de Justiţie a statuat că persoanele juridice se

pot prevala de libera circulație:
a. dacă desfășoară o activitate reală pe teritoriul unui
stat membru
b. dacă sunt constituie în conformitate cu legislaţia unui

87
 stat membru şi au sediul social și își desfășoară
activitatea în cadrul Uniunii
c. indiferent unde îşi desfăşoară activitatea

13. Conform art. 54 TFUE, entităţile care invocă

reglementările legale ale Uniunii trebuie:
a. să fie constituite în conformitate cu legea unui stat
b. să aibă sediul social în interiorul Uniunii
c. să aibă scop lucrativ

14. În ceea ce-i priveşte lucrătorii independenţi sunt

interzise discriminările:
a. deschise
b. ascunse
c. toate formele de discriminare.

15. Principiul egalității de tratament se aplică:

a. doar lucrătorilor
b. doar persoanelor ce călătoresc pe teritoriul Uniunii
c. tuturor persoanelor care au cetățenia unui stat
membru al Uniunii

16. În vederea libertății de stabilire în virtutea art. 51 din

TFUE:
a. fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul
membru interesat, chiar cu titlu ocazional, exercitării
autorităţii publice
b. fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul
membru interesat, numai cu titlu permanent,
exercitării autorităţii publice
c. nu fac excepție funcţiile de notar sau de executor
judecătoresc

17. Din jurisprudența Curţii de Justiţie se poate spune că

ordinea publică:
a. se referă la fundamentele statului
b. se referă la securitatea statului

88
 c. se referă la fundamentele societăţii, libertatea şi
securitatea persoanelor

18. Ordinea publică poate fi invocată în situaţia în care

comportamentul unei persoane:
a. reprezintă o ameninţare reală
b. reprezintă o ameninţare actuală
c. reprezintă o ameninţare reală, actuală, şi suficient de
gravă la adresa intereselor fundamentale ale
societăţii

19. Expulzările colective:

a. sunt posibile
b. pot fi justificate pe motiv de ordinea publică şi
siguranţa publică
c. sunt interzise

20. Persoana faţă de care a fost adoptată o măsură de

interdicţie poate să solicite readmisia pe teritoriul unui
stat membru după o perioadă:
a. de cel puțin 3 ani de la aplicarea deciziei
b. de cel puțin 1 an din momentul notificării
c. de cel puțin 2 ani din momentul intrării în țara de
origine a persoanei expulzate

21. Pentru a nu fi discriminatorie o măsură luată de un

stat membru:
a. trebuie să fie luată doar în ceea ce îi privește pe
proprii cetățeni
b. trebuie să fie o măsură punitivă
c. trebuie să fie luată și în aceea ce îi privește pe proprii
resortisanți

22. De esența noțiunii de ”lucrător”:

a. este caracterul economic, real al muncii și primirea
unei remunerații
b. este numai caracterul economic al muncii

89
c. este primirea unei sume de bani

90