Ducu Cristian

Clasa a XI-a C

Comunismul, regim totalitar

În România, instaurarea comunismului a afectat foarte mult dezvoltarea statului. Acest regim
totalitar și-a lăsat amprenta chiar până-n zilele noastre. Viața populației României a fost afectată și ea
de către comunism. Condițiile grele de trai din acea perioadă au rămas ca un coșmar în mintea celor care
le-au trăit.
În perioada 1944-1945, România, la fel ca și celelalte țări ocupate, a fost supusă unui proces de
pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:
a) Sindicatele – s-a urmărit politizarea lor, atragerea liderilor în partidul comunist sau promovarea
comuniștilor de încredere la conducerea acestor organizații. Cu precădere două au fost
sindicatele vizate de către comuniști: cel al lucrătorilor din CFR (cu ajutorul lor putând fi
paralizată, dacă interesul PCR ar fi cerut-o, întreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care
aveau sa blocheze tiparirea ziarelor “burgheze”, privându-i astfel pe adversari de posibilitatea
de a-si expune punctele de vedere).

b) Partidele democratice – s-a căutat “spargerea” lor și crearea de disidente ale căror șefi să fie
câștigați, defăimarea și compromiterea liderilor și a istoriei acestor partide (îndeosebi PNȚ și
PNL). În climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gândit că o activitate normală
nu se poate duce și că este mai bine să plece în Occident pentru a aduce la cunoștință opiniei
publice gravele atentate ce se săvârșesc în România de autoritățile comuniste. Numai că fruntașii
PNȚ ce au voit să părăsească țara (1947) au fost arestați la Tămădău, fiind trădați de pilotul care
urma să-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scăpa de cei mai serioși adversari
ai politicii lor. Un răsunător proces a fost organizat, Iuliu Maniu și ceilalți lideri fiind acuzați de
trădare și spionaj în favoarea puterilor capitaliste, partidul desfințat și liderii săi condamnați la
diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la închisoare pe viața; avea să moară în 1953 în
închisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Brătianu,
murind în închisoare. Acestor fapte se adaugă executarea mareșalului Antonescu la 1 iunie 1946.

c) Armata – multe dintre unități au fost trecute în mod abuziv sub comanda sovietică, mii de ofițeri
au fost dați afară sub pretextul colaborărilor trecute cu naziștii și înlocuiți cu tineri fără
experiență, ușor de manipulat și îndoctrinat. Regimentul 22 Gardă și Protocol, garda personală
a regelui, a fost dezarmat. Intervenția regelui a făcut să întârzie deznodământul.

d) Falsificarea alegerilor - o trăsătură a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare și

acțiuni legale. Se observă o grijă deosebită pentru salvarea aparențelor, fie prin păstrarea
secretului acțiunilor ilegale, fie dând un aspect legal presiunilor sau intervențiilor în forță.
Aceasta explică de ce comuniștii s-au străduit să câștige alegerile, prin orice mijloace. Frauda
electorală a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedită formal. Era aplicat principiul
lui Stalin comform căruia “nu contează cine și cum votează, ci cine numără voturile”. Alegerile
de la 19 Octombrie 1946 s-au desfășurat într-o atmosferă de tensiune maximă. Rezultatele
indicau o victorie a comuniștilor și a acoliților lor, “tovarășii de drum” ce au fost îndepărtați
ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite după 1989 arată că în realitate
alegerile au fost câștigate de PNȚ. Pe măsură ce comuniștii se îndreptau spre monopulul asupra
puterii politice, monarhia devenise, în opinia lor, o anomalie. Partidul se temea că acest ultim
vestigiu al vechii ordini sociale putea să devină un centru de opoziție în noua societate (în 1947
România era singura țară din sfera de influența sovietică ce mai păstra această instituție, de
remarcat, deci, opoziția regelui). În acest context, comuniștii au făcut ultimul pas în asigurarea
 dominației lor asupra țării, fortându-l pe regele Mihai să abdice la 30 Decembrie 1947 și să
părăsească țara. Proclamarea Republicii Populare Române în aceeași zi a reprezentat punctul
culminant al campaniei pentru preluarea puterii.
Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităților tradiționale, distrugerea individualității în
favoarea colectivității a însemnat confiscarea vieții private în general și a celei de familie în particular.
Liberalizarea avorturilor s-a încadrat în această dimensiune, ca o formă de laicizare a practicilor juridice
și sociale. În anul 1957, România s-a aliniat și ea la aceste practici, adoptând o legislație liberă asupra
avorturilor. Decizia a favorizat într-un anume fel familia, care trecea printr-o perioadă în care situația
economică și îndeosebi nivelul de trai erau deficitare.
Pe de altă parte, avortul devenise singura metodă de planificare familială, în lipsa altor metode de
contracepție. Situația precară din punct de vedere socio-economic a favorizat însă scăderea natalității:
dacă în 1956 existau 24 nou-născuți la mia de locuitori, în 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situând România
pe ultimul loc în Europa, alături de Ungaria. Drept urmare ,dintr-o societate unde avorturile erau libere
și relativ ieftine, Romania ceaușistă se singularizează în 1966, prin politica ei demografică, în întreg
lagărul socialist. În toamna lui 1966 se interzice prin lege întreruperea deliberată a sarcinii pentru femeile
având mai puțin de patru copii și 45 de ani. Penalitățile prevăzute implicau privarea de libertate atât
pentru femeile în cauză și pentu persoanele implicate în operație, cât și pentru tatăl ce se facea vinovat
de omisiune de denunț. Concomitent, celibatarii, cuplurile fără copii sunt obligate să plătească taxe
suplimentare. Divorțurile sunt sistematic descurajate. Creșterea bruscă a numărului de nou-născuți în
anul 1967 - practic o dublare în raport cu anul precedent - a reprezentat o “performanță” unică în istoria
demografică a populațiilor europene. Evoluția ulterioară a natalității (statul comunist avea nevoie de cât
mai multe persoane apte de muncă pentru continuarea industrializării și redresării economiei) nu a urmat
planificarea imaginată de regim. Avortul provocat, cel clandestin și practicile contracepționale
tradiționale au constituit mijloace eficiente de întrerupere a sarcinii. Natatlitatea a ajuns astfel, în anul
1983, la 14 la mie, adică exact nivelul din 1966. Mai mult, România se afla pe locul întâi în lume în
privința mortalității materne. La mijocul anilor ’80, autoritățile au decis ca actele de naștere ale copiilor
să nu fie eliberate mai devreme de o lună de la naștere pentru a diminua numărul statistic al deceselor la
nou-născuți. Politica de stimulare a natalității, prin orice mijloace, a atins cote aberante în anii ’80, o
dată cu ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a organiza o creștere planificată, riguroasă și rapidă a populației
țării. Propaganda în spiritul creșterii natalității a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei
comuniste, iar măsurile încurajate de autorități - precum controlul obligatoriu al femeilor în vederea
depistării sarcinii, penalizarea financiară a persoanelor necăsătorite, etc. - au reprezentat una dintre cele
mai clare dovezi de încălcare a drepturilor omului și a demnității umane. Alte consecințe foarte grave
ale acestor măsuri abuzive - precum creșterea numărului de copii abandonați sau a numărului copiilor
născuți cu handicap în urma unor încercări de întrerupere a sarcinii - au devenit vizibile abia la căderea
regimului, constituind o reală problemă socială.
Având mai sus doar două dintre atrocitățile sistemului comunist, conchid prin a scoate în relief
totalitarismul de care acesta a dat dovadă - privarea populației de drepturi elementare, șantaj, tortură,
propagandă, decepție, etc. – și cum după 30 de ani ecourile macabre ale practicilor socialiste încă ne
bântuie.