Curs II 11.10.

2018
Lexicologia și gramatica

Cele mai multe cuvinte exprimă noțiuni, dar acestea, luate izolat, nu constituie
vorbirea. Pentru a avea o comunicare eficientă, cuvintele trebuie puse la dispoziția gramaticii,
care prin intermediul celor două componente ale sale, morfologia și sintaxa, le dă forma
corespunzătoare pentru a se putea îmbina în varii enunțuri.
Părțile de vorbire flexibile se folosesc în enunțuri sub forme diferite. De exemplu,
verbul „a scrie” este înregistrat în dicționar cu formă de infinitiv, dar în enunțuri poate fi
folosit cu toate formele sale flexionale (ca și celelalte verbe). De asemenea, un substantiv este
înregistrat în dicționar cu forma de Nominativ sg. Nearticulat, dar în enunțuri apare cu
formele cerute de funcțiile sintactice.
Cuvintele unei limbi sunt încadrate în clase gramaticale numite părți de vorbire, iar
definirea acestora se face atât din punct de vedere lexical, cât și din punct de vedere
gramatical, ceea ce înseamnă că părțile de vorbire sunt clase lexicogramaticale. Sensul lexical
și cel gramatical sunt strâns legate între ele, după cum lasă să se întrevadă sintagme precum
„studentului scrie”. Forma „studentului” nu corespunde sensului gramatical cerut de forma,
sensul lexical și gramatical al verbului „scrie”, de aceea nu comunică nimic. Pentru a construi
o comunicare, cuvântul respectiv trebuie să ia o formă care să-i dea un sens gramatical ce
permite o asociere cu verbul ce urmează (studentul scrie). Dar nu numai forma, ci și sensul
lexical poate crea incompatibilitate, după cum lasă să se întrevadă exemplul următor: „scaunul
plouă”. Asocierea e corectă din punct de vedere gramatical, dar din punct de vedere lexical,
există incompatibilitate semantică, mai exact sensul lexical nu permite îmbinarea.
În cazul cuvintelor cu mai multe înțelesuri (polisemantice), tocmai formularea
propoziției precizează sensul ales de vorbitor:
 „s-a aplecat să ia o floare” = s-a îndoit/ înclinat
 „s-a aplecat în fața stăpânului” = s-a supus
 „s-a aplecat asupra lingvisticii” = s-a preocupat/dedicat
Uneori, sensul lexical al cuvintelor impune restrângerea numărului categoriilor
morfologice față de cele ale clasei din care fac parte. Adjective precum „pătrat” ori „veșnic”
nu au grade de comparație pentru că exprimă un sfârșit absolut ce nu poate fi comparat.
Alteori, forma flexionară diferențiază sensurile (în special în cazul omonimelor)
Sg. „cap” - Pl. „capi” (ai revoluției)
„capete” (mureau pe capete)
 „capuri” (termen geografic)
Formarea de noi cuvinte, prin derivare ori compunere, evidențiază de asemenea
legătura dintre studiul lexicului și cel al gramaticii. Derivarea de sufixe se prezintă ca un
sistem asemănător cu cel morfologic, iar uneori, afixele își împletesc valoarea lexicală cu cea
morfologică (a depărta, a întări, etc.).
Compunerea e strâns legată de sintaxă deoarece cuvintele formate din 2 sau mai multe
unități realizează între componente diferite raporturi sintactice:
 Coordonare juxtapunere
joncțiune (multe și mărunte, verzi și uscate)
 Subordonare

Lexicografia
Preocupările pentru cunoașterea vocabularului oricărei limbi sunt foarte vechi, iar de-a lungul
vremii și în prezent, cuvintele au fost înregistrate/sunt înregistrate în repertorii de diferite
feluri: glosare, vocabulare, dicționare sau lexicoane, enciclopedii etc.
Persoana care se ocupă de alcătuirea repertoriilor de cuvinte (în special dicționare,
enciclopedii) se numește lexicograf.
Ca ramură a lingvisticii, lexicografia este știința care se ocupă de explicarea și
definirea sensurilor cuvintelor, clasificarea și înregistrarea lor în glosare, dicționare sau
enciclopedii.
Xenism= cuvânt împrumutat dintr-o altă limbă și păstrat ca atare, neadaptat.

Tipuri de dicționare

Termenul de „glosar” este folosit astăzi într-o accepție mult mai restrânsă decât
odinioară. În fapt, glosarele sunt liste de cuvinte regionale învechite sau mai puțin cunoscute
care necesită o explicație. De obicei, glosarele sunt atașate lucrărilor în care apar cuvintele
respective.

Lucrările lexicografice care interesează nu numai pe specialiști, ci și un public foarte

larg sunt dicționarele și enciclopediile. Dicționarele sunt opere lexicografice care înregistrează
cuvintele unei limbi (sau 2/mai multe) în ordine alfabetică (mai rar pe familii de cuvinte).
Când sunt înregistrate cuvintele unei singure limbi, iar explicarea acestora se face în aceeași
limbă, dicționarele se numesc monolingve (unilingve). Dicționarele care dau în paralel
cuvintele a două limbi, traducând pe cel din limba de bază în cea de-a doua se numesc
bilingve. Dicționarele care prezintă echivalenții în 3 sau mai multe limbi se numesc
plurilingve/poliglote (există și trilingv).
 FR: Lexis Larousse, Le Petit Robert

EN: Oxford Dictionary

De cea mai mare importanță pentru o limbă sunt dicționarele monolingve, fie că
înregistrează cea mai mare parte a fondului lexical, fie anumite categorii de cuvinte.
Dicționarele monolingve, odată cu explicarea cuvântului, oferă și informații privitoare la
pronunție, clasa gramaticală și principala categorie caracteristică (ex. La substantiv: felul
(M/F/N), la verb: conjugarea), definiția, folosirea în enunțuri, sinonime, expresii specifice sau
probleme de etimologie. Unele dintre aceste dicționare oferă și contexte cu scopul de a se
observa și mai bine înțelesul cuvântului.

Tipologia dicționarelor

A. Generale B. Speciale
1. explicative 1. de sinonime (+omonime, antonime, omografe, paronime)

2. ortografice/ ortoepice 2. de limbaj poetic (ex. dicționarul limbajului poetic

eminescian)
3. etimologice 3. dialectale (ex. dicționarul graiurilor oltenești)

4. mixte 4. onomastice (de nume, antroponime, hidronime)

5. de neologisme
6. de cuvinte recente
7. idiomatice
8. de terminologie lingvistică
9. tehnice
10. de informatică