”Viața pe un peron” de Octavian Paler

Azi am făcut rost de niște ziare britanice, dar să nu spuneți nimănui. ”Starea actuală a
României reprezintă o înspăimântătoare ilustrare a slăbiciunii principale a marxismului: prea
multă putere în prea puține mâini și incompetența în domeniul economic care decurge din
această situație”. România ceaușistă. Regim de austeritate. Austeritate- sobrietate, severitate,
asprime, rigiditate. Mai exact, regim de reducere a consumului de materii prime, de energie, a
cheltuielilor publice și, cel mai important, etcetera. Definițiile care își asumă să explice astfel de
calamități istorice sunt obligate să păstreze suficient loc pentru ”și așa mai departe”, loc în care
să încapă durerea, frica, amintirile, foamea și frigul.
"Inamicul a intrat in oras
si noi ne-am uitat pe ferestre.
Inamicul s-a oprit in piata
si noi am deschis ferestrele.
Inamicul a citit prin difuzoare ceva
si noi am iesit din case.
Inamicul ne-a imbarcat barbatii in masini
si noi le-am facut cu mana semn de ramas-bun.
Inamicul ne-a impuscat apoi mamele si copiii
si noi am strigat…
Afurisită melodie! Nu, eu nu strig ”trăiască inamicul”, trebuie să fiu tare. O să scriu o carte. Da, e
unica șansă să-mi păstrez verticalitatea. Să purced imediat, cât nu e prea târziu.
În centrul operei stă profesorul. Aș putea să îi dau un nume, unul oarecare, dar știu ca nu
l-ar purta decât formal, iar asta din două motive. Mai întâi, pentru că numele l-ar califica definitiv
drept cineva anume, iar atâta timp cât întreaga sa viață este o continuă căutare a propriului sine
și o interminabilă autoexplorare, numele i-ar fi inutil sau chiar l-ar induce în eroare. Apoi,
apelativele au devenit acum prea periculoase și riscante. Îl surprindem nemijlocit într-o gară
părăsită. Acest spațiu, în care până și singurul ceas funcționează aiurea, este expresie a unei
existențe obsedant claustre. Potrivit viziunilor simbolistice tradiționale, viața înseamnă să-ți
urmezi drumul, un traseu predestinat, imposibil de ocolit. Refugiul din istorie și opțiunea pustiului
gării denotă însă o poziție nonconformistă în raport cu propriul destin. Astfel, profesorul se
antrenează într-o existență de tip așteptare, care îi procură timpul necesar fortificării spirituale
și pregătirii pentru înfruntarea sorții. Gara devine, așadar, o dimensiune a propriei conștiințe în
care se închide pentru a-și zgândări angoasele. Frica și dezgustul față de realitățile de după
geamul casei sale îl determină să opteze pentru singurătate.
Până să ajungă pe acest peron, a trecut printr-un șir de pasiuni ratate care i-au modelat
fondul spiritual și i-au determinat poziția socială și umană. Dintotdeauna impulsul dreptății l-a
împins să lupte pentru restabilirea adevărului istoriei, însă realitatea i-a dovedit inutilitatea unor
magistrați ai trecutului, incomozi pentru o societate care clasase definitiv și comod gloriile și
eșecurile de odinoară. A doua pasiune pe care a trăit-o fervent a fost ciclismul, indiciu al
capacității și nevoii de a trăi plenar, cu toată firea, la viteză maximă, cu fascinație. Zborul i-a fost
frânt brusc, într-o zi când un camion l-a aruncat de pe șosea. Aripile i-au fost tăiate cu brutalitate,
iar întâmplarea l-a transformat într-un Don Quijote lamentabil, ale cărui avânturi mărețe s-au
pomenit caraghioase, exact ca bicicleta mutilată de camion. Următoarea preocupare care-l
absoarbe deplin este șahul orb. Acest ciudat exercițiu al conștiinței marchează lupta interioră
corp la corp cu sine însuși. Fiecare joc este o confruntare dintre binele și răul care compun ființa,
dintre sacru și profan, dintre Yin și Yang. Fiecare mișcare pe tablă a uneia dintre părți pune în
pericol cealaltă parte a firii sale. Prin urmare, această experiență a devenit o încercare eșuată de
a-și definitiva integritatea valorica și raportul cu sine însuși, pentru că fiecare jubilare era însoțită
inevitabil de o înfrângere.
Ar fi putut sfârși în disperare, dacă n-ar fi descoperit muzica. Ore în șir audia simfonii și le
însușise pe dinafară chiar, ne mai având nevoie măcar de discuri ca să le asculte. Muzica
întruchipa obsesia timpului care curgea ireversibil, înfruntarea incapacității de a opri evoluția
ordonată a sunetelor, de a trăi încă o dată același fior. De aici, își dezvoltă cultul tăcerii,
receptând-o drept starea de agregare originară și perfectă a Universului, pe când viața omului
capătă valoare pur accidentală, un ecou scurt care tulbură eterna liniște. Ulterior, profesorul își
construiește gara imaginară după modelul tăcerii primordiale care l-a încântat atat de mult în
pauzele dintre melodii și care i-a oferit fericita ocazie să retrăiască momentele determinante în
formarea sa.
Întâmplarea care i-a distorsionat orice reper s-a petrecut într-o frizerie scaldată de lumina
primăverii când femeia de serviciu, care tocmai fusese concediată, și-a revărsat disperarea într-
un țipăt sfâșietor. Indiferența surdă pe care a manifestat-o fiecare dintre martofii incidentului în
acel moment de exasperare animalică a constituit culpa gravă pe care și-a asumat-o profesorul,
cea din cauza căreia s-a autoexilat dintr-o realitate insuportabilă. Au inceput să-l urmărească
măștile de sticlă, care ascundeau după un strat subțire, abia perceptibil, insensibilitatea- o
disgrațioasă și înfricoșătoare lipsă de afecțiune. Din momentul în care le descoperise, a realizat
că este bântuit la orice pas de chipuri false, infinit repetative, care mimau omul.
Apropo, am uitat să vă spun că profesorul nu era singur în gară. Eleonora s-a refugiat aici
tot din cauza așa-numitei ”spargeri a luminilor”. Dresorii de câini care au pus stăpânire pe oraș
simbolizează instaurarea conducerii totalitare. Spargerea becurilor marchează intrarea alegorică
a societății în beznă, într-un somn al rațiunii și simțirii, indus printr-o abilă inoculare a spaimei.
Torționarii s-au folosit de propriile temeri ale oamenilor pentru a ajunge în sfârșit să-i
manipuleze. Degradarea spirituală a acestui oraș se produce, de fapt, sub incidența
instrumentelor comuniste de desfigurare psihologică a comunității: oamenii evită să discute
despre dresori și în același timp, se tem să se opună lor, leagă relații secrete cu dânșii și-și
compromit mișelește apropiații, iar întregul sistem se supune fără reproș atotputernicului dresor
principal.
 În această conjunctură politică, simțul dreptății ce caracterizează profesorul se
acutizează. Acesta își asumă figura revoluționarului francez Robespierre, iar întreaga sa luptă cu
îmblânzitorii de cobre, aceiași dresori de câini, reprezintă râvna cuceririi statutului de
”incoruptibil”.
Integritatea morală a cele două personaje care se retrag în atimp se dovedește a fi
scindată de problemele secolului, așa încât devin incapabile să mai întregească cuplul divin. Omul
modern se consolează cu o relație virtuală, așa cum Eleonora imită discuții la un telefon fără fir.
Dar vai, trebuie să închei aici, pentru că îmblânzitorii de cobre dau târcoale gării. Volumul
trebuie să rămână mărturie a unei lupte cu destinul, în încercarea de a rămâne om și a nu ceda
în fața atrocității timpului. Profesorul și Eleonora sunt mangustele imperfecte dar demne, pentru
că, deși cuprinse de spaimă, nu au pactizat cu torționarii, ci au privit tiranul în ochi. Romanul
schimbă definiția revoluționarului, căci noul Robespierre trebuie să confrunte mai întâi propriul
sine pentru a deveni incoruptibil. În sfârșit, este o chemare la ieșirea din pasivitate civică și morală
a omului modern. În esență, însă, nu este despre regimul ceaușist și nici despre profesor. Este
despre tine, însetatule de dreptate, culpabile, îmblânzitorule de cobre și despre pustiul din jurul
nostru.