UNIVERSITATEA SPITU HARET

Petru Lisievici

TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MAINE

Bucureşti, 2003
 2

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE 4

CAPITOLUL 1. ELEMENTE DE ORDIN GENERAL PRIVIND CONSILIEREA 6

NOTELE DEFINITORII ALE CONSILIERII 6

CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE 8

CINE CONSILIAZĂ? 10

DOMENIILE CONSILIERII 10

ŞCOALA ŞI CONSILIEREA ŞCOLARĂ 11

INSTITUŢIILE DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ ŞI SOCIALĂ 15

DOMENIUL MUNCII ŞI AL RELAŢIILOR DE MUNCĂ 20

DOMENIUL RELAŢIILOR DE CUPLU ŞI DE FAMILIE 23

DOMENIUL NEVOILOR SAU PROBLEMELOR SPECIALE ALE

INDIVIZILOR 24

DOMENIUL SPIRITUAL 25

CAPITOLUL 2. SUPORTUL TEORETIC AL DEMERSURILOR DE CONSILIERE

26

ABORDAREA RAŢIONAL-EMOTIVĂ 26

OBIECTIVE UMANE FUNDAMENTALE 27

TEORIA ABC ASUPRA PERSONALITĂŢII 27

IDEI IRAŢIONALE LARG RĂSPÂNDITE 28

OBIECTIVELE INTERACŢIUNILOR DINTRE CONSILIER ŞI CLIENT 32

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE 34

ANALIZA TRANSACŢIONALĂ 36

FORŢELE MOTRICE ALE PERSONALITĂŢII 36

STRUCTURA PERSONALITĂŢII 37
 3

FUNCŢIONAREA PERSONALITĂŢII 38

POZIŢII FUNDAMENTALE FAŢĂ DE VIAŢĂ 39

ACTIVITĂŢILE SOCIALE ALE PERSONALITĂŢII 40

Tipologia transacţiunilor 40
Modalităţi de structurare a timpului 41

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI 44

Dezordini structurale 44
Dezordinile funcţionale 45

OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI 45

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE 45

Stadii ale interacţiunilor dintre consilier şi client 46
Recomandări cu caracter general 47
Tehnici fundamentale 47

ABORDAREA GESTALTISTĂ 49

CONCEPTE FUNDAMENTALE 50

STRATEGII INADECVATE DE CONFRUNTARE CU REALITATEA 55

OBIECTIVELE ABORDĂRII GESTALTISTE 56

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI 56

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE 57

Conştientizarea Aici şi Acum 58
Reguli generale 58
Tehnici 59
Jocuri 61

CAPITOLUL 3. PRACTICA CONSILIERII 63

ABORDAREA “ABILITĂŢILOR VITALE” 63

CARACTERIZARE GENERALĂ A ABORDĂRII 63

VIAŢA BIOLOGICĂ ŞI VIAŢA PSIHOLOGICĂ 64

DEFINIREA ABILITĂŢILOR 67

DEFINIREA ABILITĂŢILOR VITALE 67

Abilităţi vitale ale gândirii 68
Abilităţi vitale acţionale 72
Abilităţi emoţionale 74
 4

STADIILE PROCESULUI DE CONSILIERE 74

Obiectivul interacţiunilor dintre consilier şi client 74
Stadiile interacţiunilor 75

1. STADIUL STABILIRII RELAŢIEI CU CLIENTUL, IDENTIFICĂRII ŞI

CLARIFICĂRII PROBLEMELOR SALE (“DEVELOP”) 76
Obiectivul etapei 79
Abilităţi ale consilierului 80
Un posibil scenariu al etapei 87

2. STADIUL EVALUĂRII PROBLEMELOR ŞI REDEFINIRII ACESTORA ÎN

TERMENI DE ABILITĂŢI VITALE (“ASSESS”) 88
2.1. Evaluarea problemelor clientului 88
Evaluarea abilităţilor de gândire 92
Evaluarea abilităţilor acţionale 94
Redefinirea problemelor în termenii abilităţilor vitale 96

3. STADIUL FORMULĂRII OBIECTIVELOR ŞI PLANIFICĂRII

DEMERSURILOR DE INTERVENŢIE (“STATE”) 100
Etapa 1. Formularea obiectivelor pentru demersuri de intervenţie 100
Etapa 2. Planificarea demersurilor de intervenţie 105

4. STADIUL INTERVENŢIEI PENTRU DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR

VITALE (“INTERVENE”) 109
1. Abilităţi necesare consilierului pe parcursul utilizării demersurilor de intervenţie
109
2. Intervenţii legate de abilităţile de gândire 111

5. STADIUL ÎNCETĂRII INTERACŢIUNILOR CU CLIENTUL (“END”) 124

BIBLIOGRAFIE 126

CUVÂNT ÎNAINTE

Conceperea prezentului volum a pornit de la două situaţii de fapt evidente:

1. între componentele de rol profesional pentru sociolog sau psiholog se va număra, în
orice context ocupaţional şi la orice nivel de calificare profesională, o componentă de
consiliere;
2. majoritatea subiecţilor, clienţilor, colaboratorilor sau colegilor cu care va interacţiona
sociologul sau psihologul vor fi caracterizaţi mai curând de abilităţi deficitare privind
 5

rezolvarea unor probleme puse de viaţa personală şi/sau socială, decât de dezordini
psihice majore.
În consecinţă, autorul a optat pentru prezentarea sintetică a suportului teoretic a
patru abordări de consiliere (abordarea psihanalitică, abordarea raţional-emotivă, analiza
transacţională şi abordarea gestaltistă), de natură să lărgească orizontul de cunoaştere,
înţelegere, analiză şi evaluare a problemelor clientului, pentru ca apoi să aprofundeze, atât
din punct de vedere teoretic, cât şi practic, o abordare de consiliere de dată recentă, mai
puţin cunoscută în România, dar în plină afirmare pe plan internaţional, aceea a abilităţilor
vitale (“life skills helping”).
S-a apreciat că această abordare va fi utilizabilă pentru o largă varietate de
probleme ale clienţilor potenţiali, putând fi utilizată ca un fundament solid pentru orice
domeniu specializat al consilierii.
 6

CAPITOLUL 1. ELEMENTE DE ORDIN GENERAL PRIVIND CONSILIEREA

NOTELE DEFINITORII ALE CONSILIERII

Una dintre modalităţile utilizate pentru definirea consilierii (Nelson-Jones, 1995)

este aceea a enumerării unor caracteristici definitorii.
Printre caracteristicile astfel evocate se numără, relaţia de asistenţă, structura de
demersuri de intervenţie, procesele psihologice caracteristice, obiectivele consilierii.

Relaţia de asistenţă

Se apreciază frecvent că pentru eficienţa oricărui demers de consiliere, este

esenţială stabilirea unei relaţii în care clientul percepe pe consilier ca pe o sursă disponibilă
de asistenţă, iar consilierul manifestă disponibilitate pentru furnizarea acesteia. Unii dintre
autorii unor teorii ale consilierii (de exemplu Carl Rogers) consideră că edificarea unei
asemenea relaţii este o condiţie nu numai necesară, dar şi suficientă pentru a se înregistra la
client evoluţii pozitive.
În acest context sunt enumerate calităţi necesare consilierului pentru edificarea unei
asemenea relaţii, printre care capacitate de înţelegere empatică, respect pentru capacitatea
clienţilor de a exercita control asupra propriei vieţi sau naturaleţe. Sunt de asemenea
evocate abilităţi specifice necesare consilierului, printre care “ascultarea activă” sau
“ascultarea benefică (furnizoare de recompense)”.
Adepţii consilierii centrate pe client sunt şi cei mai fervenţi susţinători ai acestei
caracteristici definitorii a consilierii.
 7

Consilierea ca o structură de demersuri de intervenţie

Pentru consilierii adepţi ai altor perspective, stabilirea unei relaţii de asistenţă nu

este considerată suficientă pentru influenţarea pozitivă a clientului. În consecinţă, ei
consideră necesare demersuri specifice de intervenţie, demersuri pentru care mai sunt
utilizate asemenea denumiri precum metode de consiliere sau strategii de asistenţă.
În situaţia în care consilierul dezvoltă un repertoriu propriu de demersuri de
intervenţie, el este frecvent confruntat cu nevoia de a decide ce demersuri sunt necesare, în
funcţie de caracteristicile şi problemele clientului.
În general, se poate constata că în funcţie de orientarea teoretică a consilierului,
demersurile de intervenţie utilizate se înscriu într-un domeniu tematic identificabil, de
exemplu psihanalitic, raţional-emotiv sau gestaltist.

Procesele psihologice caracteristice

Procesele psihologice implicate sunt esenţiale pentru definirea consilierii fiindcă, în

primul rând, obiectivele acesteia sunt psihologice, consilierul urmărind să modifice modul
în care un client trăieşte afectiv, gândeşte sau acţionează, pentru a putea controla mai
eficient evenimentele în care este implicat şi propria viaţă.
În al doilea rând, procesele de comunicare şi interacţiune care definesc şedinţele de
consiliere, ca şi procesele asociate cu acestea, dar desfăşurate la nivelul clienţilor în
intervalele dintre şedinţele de consiliere, sunt de asemenea psihologice.
În al treilea rând, teoriile din care sunt derivate obiectivele sau demersurile de
intervenţie ale consilierilor sunt de asemenea psihologice. Multe dintre teoriile care
fundamentează cele mai cunoscute dintre abordările în consiliere sau psihoterapie au fost
dezvoltate de psihologi sau psihiatri, cum ar fi Rogers, Ellis sau Berne.

Obiectivele consilierii

Clienţii se pot adresa consilierului solicitându-i asistenţa în legătura cu o largă

varietate de probleme, cum ar fi eliminarea efectelor unor deprivări emoţionale trecute,
rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi, confruntarea cu situaţiile de
tranziţie sau crize de viaţă, luarea unor decizii dificile.
 8

În raport cu aceste solicitări, consilierul poate stabili obiective pentru interacţiunile

dintre el şi client, obiective pe care, într-o interesantă încercare de sistematizare, Nelson-
Jones (Nelson-Jones, 1995) le divide în obiective de remediere şi obiective de dezvoltare.
Dintre aceste două categorii de obiective, consilierea este de regulă mai interesată
de cea de a doua categorie, stabilind obiective legate de rezolvarea sarcinilor de dezvoltare,
în raport cu clienţii care fac parte din componenta majoritară “normală” a populaţiei
generale.
Printre sarcinile de dezvoltare cu care majoritatea indivizilor sunt confruntaţi mai
devreme sau mai târziu pe parcursul vieţii pot fi exemplificate: definirea propriei identităţi,
dobândirea independenţei, găsirea unui partener cu care să poată stabili relaţii de veritabilă
intimitate, creşterea şi educarea copiilor, adaptarea la schimbările aduse de îmbătrânire.
În stabilirea obiectivelor specifice ale interacţiunilor cu fiecare client, consilierul se
va raporta întotdeauna la necesitatea sporirii responsabilităţii clientului pentru furnizarea
de sens şi organizarea propriei vieţi. S-ar putea spune în acest sens, că scopul ultim al unui
consilier este acela de a-l face pe client să devină propriul său consilier - şi totodată, cel
mai bun consilier.

CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE

Ne aflăm acum în situaţia de a putea încerca să diferenţiem între consiliere şi

psihoterapie.

Obiective

Din punctul de vedere al obiectivelor vizate, putem afirma că psihoterapeutul este

interesat în primul rând de obiectivele de remediere, pe când consilierul este interesat în
primul rând de obiectivele de dezvoltare. Cu alte cuvinte, psihoterapeutul va urmări cel
mai frecvent realizarea unor modificări la nivel de personalitate, pe când consilierul va
urmări în primul rând valorificarea resurselor individuale existente.
Spre exemplu, Secţiunea de psihologie a consilierii a Asociaţiei americane a
psihologilor, defineşte obiectivul consilierii ca “(...) sprijinirea indivizilor în depăşirea
obstacolelor legate de dezvoltare, în orice domeniu s-ar manifesta acestea şi în dezvoltarea
optimă a resurselor personale.” (Patterson, 1986, p. XVII).
 9

Această distincţie utilizează sintagma în primul rând, pentru a sublinia faptul că cel
mai frecvent clienţii vin la consilier sau psihoterapeut pentru probleme care solicită
obiective aparţinând ambelor tipuri mai sus definite.

Demersurile de intervenţie

Demersurile de intervenţie utilizate în psihoterapie şi consiliere sunt de multe ori

asemănătoare, cu diferenţa că, foarte frecvent, psihoterapeutul ascultă într-o proporţie mai
mare decât consilierul, care, la rândul său, se angajează mai frecvent în furnizarea de
informaţii, explicaţii şi sfaturi.

Suportul teoretic

Din punctul de vedere al teoriilor pe care se fundamentează demersurile de

psihoterapie, şi respectiv, consiliere, nu există diferenţe notabile, mulţi specialişti utilizând
sintagmele de mai sus ca fiind echivalente.

Relaţia de asistenţă

Necesitatea edificării unei asemenea relaţii între client şi specialist este esenţială
pentru ambele demersuri.

Locul desfăşurării

O distincţie care este uneori evocată, fiind în acelaşi timp considerată ca mai mult
sau mai puţin artificială, este aceea a locului de desfăşurare, în sensul că şedinţele de
psihoterapie se desfăşoară în cadrul unor instituţii medicale mai frecvent decât cele de
consiliere. Se fac de asemenea referiri la faptul că problemele cu care se confruntă
psihoterapeutul sunt de obicei mai severe şi au mai frecvent conotaţii medicale, decât cele
cu care se confruntă consilierul.
 10

CINE CONSILIAZĂ?

O primă remarcă ce poate fi făcută în acest context este aceea că numeroase

profesiuni şi activităţi conţin componente de consiliere, mai mult sau mai puţin extinse.
Nu este surprinzător faptul că, atunci când trec în revistă începuturile consilierii,
specialişti prestigioşi (Gibson şi Mitchell, 1981) apreciază, mai în glumă, mai în serios, că
prima nevoie de consiliere a apărut atunci când Adam şi Eva au fost izgoniţi din Paradis,
că Platon poate fi creditat ca fiind primul consilier ce a organizat ideile sale psihologice
într-o structură teoretică, abordând în scris asemenea teme precum factorii ce contribuie la
formarea moralităţii individuale (dialogul Meno), educarea eficientă a copiilor (dialogul
Republica), sau tehnicile utilizabile pentru influenţarea credinţelor şi deciziilor indivizilor
(dialogul Gorgias). Nu sunt neglijaţi, în ceea ce priveşte furnizarea de consiliere din
preistorie şi până în zilele noastre, preoţii şi prezicătorii de diferite tipuri.
Într-o abordare sistematică, se pare că pot fi identificate patru categorii de persoane
care utilizează frecvent cunoştinţe sau abilităţi de consiliere.
Într-o primă categorie se plasează profesioniştii angajaţi în servicii de asistenţă,
incluzând aici pe medicii psihiatri, pe consilieri, pe psihologi şi sociologi, pe asistenţii
sociali, pe specialiştii în plasarea forţei de muncă, indiferent dacă aceştia lucrează în cadrul
unor organizaţii guvernamentale, non-guvernamentale sau în practică privată.
Într-o a a doua categorie se plasează persoanele care desfăşoară voluntar activităţi
de consiliere, cel mai frecvent în cadrul unor organizaţii non-guvernamentale, implicându-
se de exemplu în activităţi de consiliere pentru tineri sau în consiliere maritală.
Într-o a treia categorie pot fi plasate persoanele care utilizează abilităţi de consiliere
în contextul activităţii profesionale, de exemplu surorile medicale, cadrele didactice,
managerii la diferite nivele, preoţii şi doctorii de alte specialităţi decât psihiatria.
Într-o a patra categorie pot fi plasate persoanele care îndeplinesc informal activităţi
de consiliere, în contextul relaţiilor interpersonale cotidiene, uneori fără a fi conştienţi de
aceasta.

DOMENIILE CONSILIERII
 11

Vom trece în continuare în revistă acele domenii ale activităţii sociale în cadrul
cărora sunt cel mai frecvent conştientizate nevoie de consiliere şi în care există deja
activităţi de consiliere semnificative.

Şcoala şi consilierea şcolară

Pentru a trece în revistă de o manieră sistematică principalele aspecte ale

domeniului, să ne referim la un document privind rolul şi activitatea elaborat de Asociaţia
consilierilor şcolari din Statele Unite (cf. Gibson şi Mitchell, 1981).
În învăţământul primar, consilierul şcolar este interesat primordial de acele aspecte
ale dezvoltării elevilor care conduc către definirea identităţii sale şi îl abilitează pentru a
face opţiuni şi a lua decizii care vor conduce către integrarea armonioasă în lumea din care
face parte.
În aceste sens, sunt definite o serie de obiective ale activităţii de consiliere, pentru
a) elevi, b) pentru profesori, personal administrativ şi părinţi, c) pentru consilier.

Obiective pentru elevi

A. Să fie capabili să se identifice pe sine prin descrieri în termenii aspectului fizic,

intereselor, abilităţilor, lucrurilor care le plac sau le displac
B. Să fie capabili să-şi definească rolul în familie, în şcoală, în vecinătate şi în comunitate.
C. Să aibă un concept de sine cu conotaţie valorică pozitivă şi să fie capabili să
verbalizeze conceptul de sine cu sinceritate, fără rezerve şi în condiţii de acceptare de
sine
D. Să fie capabili să-şi identifice propriile neajunsuri şi să-şi accepte limitele, fiind dispuşi
să întreprindă eforturile necesare pentru remedierea acestora
E. Să accepte pe ceilalţi, să fie capabili să identifice conflictele şi să coopereze pentru
rezolvarea acestora
F. Să se simtă confortabil în situaţii de învăţare şi de muncă, iar atunci când apar situaţii
de disconfort, să fie capabili să utilizeze abilităţi adecvate pentru a le face faţă
G. Să fie interesaţi de propriul viitor şi să se angajeze în activităţi imaginative privind
posibile roluri de viaţă
 12

H. Să înţeleagă realist relaţiile dintre oameni şi lumea muncii şi a serviciilor, ca şi rolul pe

care ei, ceilalţi membri ai familiei şi cunoscuţii îl joacă în acest context

Obiective pentru profesori, personal administrativ şi părinţi

A. Să înţeleagă şi să accepte conceptele de sine ale copiilor şi să coopereze cu aceştia

pentru a identifica împreună evoluţiile pozitive necesare; apoi să asiste pe copii în
eforturile de a realiza aceste schimbări
B. Să se raporteze la copii ca la nişte fiinţe umane cu valoare, astfel încât copiii să poată
utiliza comportamente de relaţionare acceptabile şi adecvate
C. Să furnizeze experienţe de învăţare care să permită dezvoltarea la copii a unor abilităţi
decizionale şi să procedeze astfel încât copii să poată învăţa din greşeli fără a fi
criticaţi, ridiculizaţi sau deposedaţi de capacitatea de a lua decizii
D. Să solicite asistenţă ori de câte ori este necesar pentru a putea dezvolta cel mai eficient
mediu de învăţare pentru copii

Obiective pentru consilier

A. Să fie o fiinţă umană integră, adaptată şi echilibrată atât în viaţa personală cât şi în
viaţa profesională, astfel încât să poată acţiona eficient în calitate de consilier, în
interesul clienţilor
B. Să accepte fiecare persoană prezentă în mediul său profesional, fie aceasta copil sau
adult, cu toate sentimentele sau comportamentele aferente şi să sprijine pe consiliat cu
abilităţi de a defini nevoi şi preocupări şi cu pregătire specifică
C. Să furnizeze consiliere şi orientare care să fie acceptabile pentru clienţi
D. Să fie capabil să identifice schimbări produse sau obiective realizate de client şi să le
poată explica altora
E. Să acţioneze ca un avocat al copilului în cadrul structurii adulte a şcolii şi a comunităţii

Faţă de aceste poziţii de principiu, care îşi vor păstra validitatea şi în învăţământul
secundar, documentul la care ne referim aduce în continuare completări specifice pentru
 13

învăţământul secundar inferior (analog gimnaziului) şi pentru învăţământul secundar

superior (analog liceului).
Pentru învăţământul secundar superior, rolul consilierului înglobează un număr
sporit de dimensiuni privind orientarea şcolară şi profesională. Parcurgând selectiv
documentul evocat mai sus, exemplificăm aici câteva dintre elementele semnificative.

Relaţiile consilierului cu cadrele didactice

 Consideră pe profesori membri ai echipei de orientare şcolară şi profesională

 Acţionează pentru clarificarea, pentru profesori, a conţinutului programului de
orientare al şcolii şi îi familiarizează cu serviciile de orientare disponibile
 Asistă pe profesori în formularea de recomandări pentru consultarea unor alţi membri
ai personalului, cum ar fi personalul medical sau specialistul în abordarea deficienţelor
de învăţare (learning disabilities specialist)
 Cooperează cu cadrele didactice pentru a descrie elevilor din învăţământul secundar
inferior, disciplinele ce vor fi studiate în învăţământul secundar superior
 Sprijină organizarea la clase a activităţilor de orientare şcolară şi profesională şi
funcţionează ca o resursă de unde pot fi procurate materialele tipărite şi informaţiile
necesare
 Pune la dispoziţia cadrelor didactice informaţii privind carierele şi oportunităţile de
angajare în timpul studiilor în şcoală şi după finalizarea acestora
 Organizează consultaţii pentru profesorii care se confruntă cu elevi ce au probleme de
disciplină sau de învăţare

Relaţiile consilierului cu conducerea şcolii

 Recunoaşte faptul că directorul şcolii este cel mai important membru al echipei de
orientare, ale cărui concepţii, abilităţi manageriale şi sprijin creează climatul necesar
pentru eficienţa activităţii
 Acţionează pentru clarificarea, pentru personalul administrativ, a conţinutului
programului de orientare al şcolii şi îl familiarizează cu serviciile de orientare
disponibile
 14

 Colaborează cu conducerea şcolii şi participă direct în planificarea şi implementarea

programelor de perfecţionare profesională, destinate să menţină şi să dezvolte
competenţa profesională a cadrelor didactice în asemenea domenii precum dezvoltarea
curriculum-ului, adaptarea predării la dificultăţile de învăţare ale elevilor şi
influenţarea pozitivă a comportamentului elevilor

Responsabilităţi ale consilierului faţă de elevi

 Ajută pe elevi în a se autoevalua şi înţelege, pentru a putea lua decizii consistente cu

propriile obiective, imediate sau de perspectivă
 Ajută pe elevi să dezvolte valori şi atitudini pozitive
 Încurajează pe elevi să participe la activităţi şcolare şi extraşcolare adecvate pentru
sporirea eficienţei activităţilor personale şi sociale
 Ajută pe elevi să devină conştienţi şi interesaţi în raport cu lumea muncii şi să utilizeze
din această perspectivă resursele şcolii şi ale comunităţii
 Ajută pe elevi să selecţioneze şi să planifice activităţi de timp liber care să sprijine
dezvoltarea personală şi care să genereze satisfacţie
 Indică cu claritate elevilor condiţiile în care este furnizată consilierea şi regulile ce vor
fi respectare pentru asigurarea confidenţialităţii
 Face apel la alte resurse sau alţi specialişti ori de câte ori este limitată eficienţa
asistenţei pe care o furnizează

Responsabilităţi ale consilierului faţă de părinţii sau tutorii elevilor

 Furnizează părinţilor sau tutorilor informaţii privind politicile şi regulamentele şcolii,

disciplinele predate, oportunităţile educaţionale sau ocupaţionale asociate frecventării
şcolii, resursele disponibile în şcoală, cerinţele şi dificultăţile asociate frecventării
cursurilor
 Face schimb de informaţii cu părinţii sau tutorii şi interpretează pentru aceştia
informaţiile pertinente privind rezultatele şcolare sau progresele în dezvoltarea
personală ale elevilor
 15

 Asistă pe părinţi şi tutori în formarea unor percepţii realiste asupra aptitudinilor,

intereselor, atitudinilor şi abilităţilor elevilor, în raport cu planificarea şcolară sau
vocaţională, succesul educaţional sau dezvoltarea personală

Responsabilităţi ale consilierului şcolar faţă de propria profesiune

 Consilierul va avea o bună înţelegere a caracteristicilor personale şi a efectelor acestora

asupra relaţiilor de consiliere şi relaţiilor personale şi sociale
 Va aprecia realist propriul nivel de competenţă profesională şi va fi capabil să îl descrie
altora cu acurateţe
 Va continua să îşi dezvolte competenţa profesională şi se va menţine la curent cu
evoluţiile din interiorul sistemului de învăţământ şi din afara acestuia
 Va participa la dezvoltarea profesiunii prin participarea la activităţi de cercetare şi la
activitatea asociaţiilor profesionale
 Va discuta cu colegii săi de profesiune, ca şi cu cadrele didactice şi cadrele de
conducere ale şcolilor asupra modalităţilor de îmbunătăţire a standardelor şi condiţiilor
de încadrare în activitate
 Va pregăti studii de caz - succinte, semnificative şi obiective - pentru uzul altor
categorii de personal specializat în asistenţa elevilor
 Va face schimb de informaţii cu alţi colegi de profesie, pentru a ajunge la concepţii
comune privind activitatea profesională şi a formula recomandări pentru o mai bună
asistenţă furnizată celor consiliaţi
 Va proteja şi susţine imaginea consilierilor şi a profesioniştilor din domenii înrudite, în
contextul comunicării cu elevii, părinţii sau reprezentanţi ai autorităţilor sau societăţii
civile
 Va face permanent eforturi pentru asigurarea strictei confidenţialităţi a informaţiilor
legate de clienţi şi va comunica asemenea informaţii numai cu acordul scris al
clientului sau aparţinătorilor acestuia

INSTITUŢIILE DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ ŞI SOCIALĂ

 16

Utilizarea consilierii în instituţiile medicale este curent subordonată a două

concepţii generale distincte, cu grade diferite de generalitate.
Într-o primă perspectivă, consilierea este asociată cu situaţia de pacient a clientului
şi cu necesitatea sprijinirii acestuia în raport cu incertitudinea, stresul şi depresia asociate
acestei situaţii. Din această perspectivă, nevoia de consiliere este cu atât mai pregnantă cu
cât afecţiunea de care suferă clientul este mai gravă. Este perspectiva prin prisma căreia s-
au deschis recent numeroase oportunităţi pentru încadrarea de asistenţi sociali pe post de
consilieri, a căror activitate vizează explicit clienţi cu prognostic terminal, cel mai frecvent
SIDA.
Într-o a doua perspectivă, cu un grad mai ridicat de generalitate, consilierea este
asociată cu sănătatea mintală a clienţilor potenţiali.
Sănătatea mintală este de obicei definită prin utilizarea concomitentă sau separată a
două perspective distincte.
Din perspectivă socială, aceasta presupune abilitatea individului de a funcţiona
eficient în contextul rolurilor sociale şi adaptarea la cerinţele vieţii de grup.
Din perspectivă psihologică, sănătatea mintală presupune trăiri subiective de
satisfacţie, bunăstare şi/sau fericire.
Indiferent care modalitate de definire este utilizată, sănătatea mintală este frecvent
considerată ca un indicator al echilibrului în care individul se află, la confluenţa dintre
solicitările mediului social şi resursele de care dispune, sau pe care le poate mobiliza,
pentru a face faţă solicitărilor.
Cea de a doua perspectivă este mai frecvent utilizată pe plan internaţional, cu
includerea celei dintâi ca un caz particular.
Acestei perspective îi este frecvent ataşat un concept ce se referă la mediul
organizaţional în care se desfăşoară demersul de consiliere, şi care este “centru comunitar
de sănătate mintală” şi un concept ce identifică mai precis domeniul consilierii, respectiv
“consiliere comunitară” (Lewis şi Lewis, 1977). Specific pentru activitatea consilierului
într-un asemenea cadru este confruntarea cu o extremă diversitate a categoriilor de clienţi,
pe de o parte, şi a problemelor acestora, pe de altă parte.
Încercările de a prezenta de o manieră sistematică activitatea consilierului în acest
context au utilizat asemenea criterii precum a) nivelul de complexitate a demersurilor de
intervenţie, b) caracterul extensiv sau intensiv, pe de o parte, sau caracterul experenţial sau
 17

instituţional, pe de altă parte , sau c) corelarea dintre tipurile de situaţii semnalate de clienţi
şi activităţile consilierului.
Din punctul de vedere al complexităţii demersurilor de intervenţie, sunt evocate trei
nivele (cf. Gibson şi Mitchell, 1981, p. 89):

Nivelul primar Nivelul secundar Nivelul terţiar

Educaţie psihologică Consiliere de criză (alcool Reabilitare ocupaţională a

Educaţie de orientare şi droguri, crize emoţionale, persoanelor cu tulburări
profesională crize ocupaţionale) emoţionale
Educaţie parentală Consiliere maritală
Educaţie sexuală Terapie sexuală
Supraveghere şi îndrumare Consiliere de dezvoltare
Psihoterapie

Din punctul de vedere al intensivităţii demersului de consiliere se schiţează

următorul tablou (idem):

Demersuri experenţial extensive

 programe educaţionale privind natura sănătăţii mintale

 programe educaţionale ce încurajează implicarea membrilor comunităţii în
planificarea şi evaluarea serviciilor furnizate
 programe educaţionale ce încurajează dezvoltarea sănătăţii mintale şi
prevenirea problemelor de ordin psihologic

Demersuri experenţial intensive

 programe de consiliere
 acordarea de sprijin direct privind probleme ale vieţii curente
 intervenţie în situaţii de criză
 18

Demersuri instituţional extensive

 asistenţa comunităţii în introducerea modificărilor instituţionale necesare

 promovarea intereselor de grup ale foştilor sau actualilor clienţi
 organizarea şi planificarea unor demersuri alternative instituţionalizării

Demersuri instituţional intensive

 stabilirea de legături cu reţeaua de asistenţă socială

 promovarea intereselor individuale ale unor clienţi
 demersuri de identificare ale unor plasamente ne-instituţionale pentru clienţi
determinaţi
 consultaţii cu reţeaua de asistenţă socială pentru soluţionarea unor situaţii
specifice

Într-o încercare de sistematizare a situaţiilor ce solicită intervenţia consilierului, pe

de o parte, şi a activităţilor întreprinse de acesta în contextul respectiv, poate fi schiţat
următorul tablou general:

Tip de situaţie Probleme tipice Activităţi ale consilierului

Situaţie de criză Tentativă de suicid Sprijin şi încurajare

Sarcină nedorită Intervenţie directă
Dependenţa de droguri Mobilizare suplimentară de
Respingere de către partener asistenţă
Consiliere individuală sau
îndrumarea către instituţii sau
agenţii specializate

Situaţie de facilitare Plasarea în muncă Consiliere individuală

Probleme de adaptare şcolară
Probleme maritale
 19

Situaţii de prevenire Educaţie sexuală Furnizarea de informaţii

Orientare profesională Recomandarea participării la
Orientarea stilului de viaţă programe relevante
(ex. în legătură cu Consiliere individuală privind
dependenţa de alcool, ţigări, conţinutul şi derularea
sex, droguri, etc.) programelor de prevenţie

Situaţii de Dezvoltarea unui concept de Clarificare a valorilor

dezvoltare sine cu conotaţii pozitive Revizuirea proceselor de decizie
Reconversie profesională Consiliere individuală
Acceptarea bolii sau a morţii

Este important de subliniat în acest context faptul că activitatea în cadrul acestor

contre comunitare este concepută ca o muncă de echipă, în care sunt implicaţi specialişti
psihiatri, psihologi, consilieri, asistenţi sociali.
În cazul unor comunităţi extinse, caracteristice marilor oraşe, sau al manifestării pe
scară largă a unor anumite tipuri de probleme, se observă apariţia unor centre de consiliere
specifică, de exemplu pentru dependenţa de alcool sau droguri, abuz marital, probleme de
cuplu, educaţie sexuală.
Înainte de a încheia referirile la acest domeniu, să trecem în revistă câteva dintre
recomandările privind atitudinile consilierului care - în acest cadru - poate fi frecvent
confruntat cu situaţii de criză:

Recomandabil Nerecomandabil

1. Păstraţi-vă calmul. Fiţi pregătit pentru 1. Nu încercaţi să îmbărbătaţi pe client, să

intense manifestări emoţionale din partea îi spuneţi că situaţie nu e atât de gravă pe
clientului. cât crede.
2. Încurajaţi clientul să vă vorbească. 2. Nu cereţi celui ce a încercat să se
Încercaţi să identificaţi tipul de criză, sinucidă să renunţe la intenţia sa.
factorii declanşatori şi severitatea acesteia. 3. Nu încercaţi să soluţionaţi acum
 20

Întrerupeţi relatarea numai când este în problemele “fundamentale”, la nivelul

interesul clientului şi nu pentru propria întregii personalităţi.
protecţie.
3. În caz de nevoie, puneţi întrebări
factuale. Acestea ar trebui să aibă efect
liniştitor asupra clientului. Numai în cazul
în care un asemenea efect nu se manifestă,
se va încerca utilizarea unor întrebări
personale.
4. Concentraţi-vă asupra situaţiei aparente
şi nu asupra cauzelor. Sugeraţi direct
alternative de acţiune sau soluţii, întrucât
în situaţie de criză subiectul este mai
dispus decât de obicei să accepte
schimbări.
5. Asiguraţi-vă din timp că puteţi apela la
alte resurse, de ordin medical, legal,
material.

DOMENIUL MUNCII ŞI AL RELAŢIILOR DE MUNCĂ

În general vorbind, consilierul poate fi util clienţilor în legătură cu asemenea

probleme cum ar fi alegerea sau găsirea unui loc de muncă, schimbarea locului de muncă
sau adaptarea la cerinţele postului sau climatului din organizaţie.
El poate ajuta clienţii să ajungă la o mai bună înţelegere a propriei persoane şi a
lumii muncii şi să coreleze propriile interese şi talente cu solicitările asociate diferitelor
oportunităţi ocupaţionale. Consilierea poate fi deci o componentă semnificativă a
serviciilor furnizate în domeniul muncii şi al relaţiilor de muncă.
Pentru clientul în căutarea unui loc de muncă, consilierea poate deveni o
componentă semnificativă plasării în muncă sau chiar o condiţie pentru o plasare adecvată.
În abordarea situaţiilor cu care este confruntat, consilierul va trebui să evalueze
potenţialul clientului în raport solicitările de pe piaţa muncii, va dispune de o bună
 21

înţelegere a oportunităţilor ocupaţionale sau a serviciilor disponibile în acest sens şi va fi

capabil să ajute şi pe client să ajungă la o asemenea înţelegere.
O asemenea componentă devine chiar mai importantă în condiţiile în care economia
se află, cum este cazul la ora actuală în România, în procesul de tranziţie de la un set de
principii la unul nou, iar noile modelele culturale privind penetrarea şi operarea pe piaţa
muncii nu s-au dezvoltat încă.
Se consideră util ca poziţia de principiu a consilierului să fie aceea de a aprecia că
munca reprezintă o modalitate semnificativă de exprimare a conceptului de sine şi valorilor
individului, ca şi aceea că indivizii sunt capabili să se schimbe, să exercite control asupra
propriei vieţi şi să facă opţiuni inteligente.
Printre situaţiile din acest domeniu în care activitatea consilierului s-a dovedit sau
poate fi potenţial util, se pot enumera plasarea clientului într-un loc de muncă, dar şi
asistarea clientului în dobândirea atitudinilor şi abilităţilor care să faciliteze găsirea unui
loc de muncă.
În literatura de specialitate sunt evocate şi abilităţi specifice, necesare consilierului
ocupaţional (cf. Gibson şi Mitchell, 1981, p. 94):

1. Abilităţi de relaţionare. În această categorie se încadrează abilităţile de a stabili cu

clientul o relaţie deschisă, eficientă şi caracterizată de încredere reciprocă, în
contextul căreia sunt interpretate corect atât trăirile afective, cât şi mesajele verbale
şi non-verbale ale clientului, furninzându-se acestuia atât mesaje referitoare la
înţelegerea problemelor sale, cât şi informaţii pertinente şi asistenţa necesară.

2. Abilităţi de evaluare. În această categorie se încadrează abilităţile de apreciere sau

măsurare a nevoilor, caracteristicilor, potenţialului clientului, abilităţile de a-l ajuta
să se autoaprecieze, ca şi abilităţile de a furniza informaţiile rezultate din demersuri
evaluative, în situaţi individuale şi de grup.

3. Producerea şi utilizarea de materiale informaţionale privind oportunităţi

vocaţionale. Aici se includ atât abilităţi de redactare a unor asemenea materiale, cât
şi abilităţi legate de selectarea şi utilizarea unor asemenea materiale pentru a ajuta
clienţii să ia decizii şi să formuleze proiecte ocupaţionale de perspectivă.
 22

4. Consiliere de grup. Aici se includ abilităţi de utilizare a principiilor dinamicii

grupurilor şi a unor comportamente adecvate pentru a ajuta membrii unor grupuri
să înţeleagă propriile probleme şi să întreprindă demersurile necesare pentru
rezolvarea acestora.

5. Abilităţi de dezvoltare şi implementare a unor proiecte ocupaţionale de

perspectivă. Aici se includ abilităţile de a ajuta clientul să formuleze şi să pună în
practică un plan de acţiune care să conducă la modificarea statutului ocupaţional în
sensul dorit, plan care poate include participarea la programe de formare sau
reconversie profesională, ca şi utilizarea serviciilor disponibile pe piaţa forţei de
muncă.

6. Abilităţi de plasare. Aici se includ abilităţi legate de înţelegerea şi comunicarea

nevoilor de personal prezente pe piaţa forţei de muncă, stabilirea de contacte cu
organizaţiile utilizatoare de personal, asistarea clientului în prezentarea de o
manieră adecvată a calificărilor şi caracteristicilor sale, relevante pentru nevoile
utilizatorului.

7. Abilităţi de relaţionare cu sistemul de servicii comunitare. Aici se includ abilităţile

de a asista pe client să obţină serviciile comunitare ce îi sunt necesare, pe baza unei
bune cunoaşteri a reţelei de servicii disponibile.

8. Abilităţi manageriale. Aici se includ abilităţile de a coordona toate componentele

programului sau programelor de consiliere din agenţia comunitară respectivă, cu
consecinţa furnizării ritmice şi semnificative a serviciilor necesare clienţilor,
comunităţii în ansamblu şi personalului agenţiei.

9. Abilităţi de dezvoltare profesională. Aici se includ abilităţile de angajare în

activităţi care pot conduce la dezvoltare individuală şi profesională, demonstrată
prin progrese la nivelul standardelor şi performanţelor profesionale.
 23

DOMENIUL RELAŢIILOR DE CUPLU ŞI DE FAMILIE

Pentru a face o introducere în problematica acestui domeniu al consilierii, să ne

referim la o clasificare a relaţiilor maritale în funcţie de criteriul intimităţii dintre parteneri,
clasificare propusă în 1966 de Cuber şi Harroff (cf. Lorton şi Lorton, 1986).

Mariajul habitual conflictual. Este marcat de severe tensiuni şi conflicte, stabilitatea

cuplului fiind asigurată mai întâi de teama de singurătate a partenerilor, iar în al
doilea rând de faptul că fiecare dintre aceştia, prin enervarea celuilalt, îşi manifestă
dominaţia. În plus, argumentează autorii, pentru unele personalităţi, conflictul
reprezintă o nevoie care, satisfăcută, contribuie de asemenea la menţinerea
stabilităţii cuplului.

Mariajul devitalizat. El nu este caracterizat nici de conflicte severe, nici de

momente frecvente de bucurie, cu toate că nici unele, nici altele, nu lipsesc cu
desăvârşire. Apatia pare a caracteriza cel mai bine raporturile dintre soţi, care
rămân împreună mai ales din motive de ordin moral sau material.

Mariajul confortabil. Acesta oferă partenerilor confort, cu toate că ei nu sunt pe

deplin implicaţi în problemele celuilalt. Chiar dacă apelează la sprijin social sau
emoţional din afara cuplului, nu au sentimentul că este ceva fundamental greşit în
căsătoria lor, având impresia că aceasta este situaţia în majoritatea cuplurilor.

Mariajul vital. Relaţia dintre parteneri este bogată şi extrem de importantă pentru
fiecare dintre aceştia în cel puţin un domeniu. Partenerii de cuplu acţionează
împreună cu entuziasm, fiecare considerând pe celălalt ca indispensabil pentru
plăcerea activităţii comune.

Mariajul total. Cu toate că este foarte rar, acest tip de căsătorie există, fiind similar
cu cel vital din punctul de vedere al implicării, cu diferenţa că este de mai mare
complexitate, în sensul că nici o activitate nu procură satisfacţie în absenţa celuilalt.
 24

În speranţa că acest exemplu este sugestiv în ce priveşte înaltul potenţial

problematic al domeniului, să evocăm aici unele dintre problemele care apar ce mai
frecvent în relatările clienţilor:

1. Probleme sexuale. Prea puţin sex, prea mult sex, impotenţă sau frigiditate.
2. Probleme de fidelitate. Unul sau ambii parteneri se implică în relaţii
extraconjugale.
3. Probleme cu membrii vârstnici ai familiei. Amestec în problemele celor tineri,
răsfăţul copiilor.
4. Adolescenţi care se plâng de puţină înţelegere din partea părinţilor. Competenţă
parentală insuficientă pentru înţelegerea problemelor legate de definirea
identităţii adolescenţilor şi pentru asistarea acestora.

Foarte frecvent, consilierii de cuplu au de intervenit asupra relaţiilor deteriorate

dintre doi parteneri, fără a neglija individualităţile celor doi.
În cazul în care devine evident că la baza dificultăţilor stau dificultăţile de adaptare
ale unuia sau ambilor parteneri, atenţia consilierului se concentrează asupra acestora şi
interesul pentru relaţia dintre ei este pentru moment abandonat.
În cazul în care problemele emoţionale sunt foarte importante, consilierul poate
recomanda consultarea unui psihoterapeut.
Un ultim lucru care se impune subliniat este acela că menţinerea relaţiilor de cuplu
nu este în mod necesar un obiectiv al consilierii. Mai curând, consilierul urmăreşte să ajute
partenerii să ajungă la decizii raţionale, în baza cărora să acţioneze ulterior.

DOMENIUL NEVOILOR SAU PROBLEMELOR SPECIALE ALE INDIVIZILOR

Acest domeniu include nevoile speciale ale indivizilor care au dificultăţi de

adaptare datorită unor deficienţe sau handicapuri fizice, ca şi cele ale indivizilor care sunt
în situaţia de a fi izolaţi de sistemul social în instituţii de diferite tipuri, în urma unor
abateri grave de la normele sociale.
Consilierul de reabilitare lucrează cu clienţi ce prezintă deficienţe de auz, vedere,
intelect sau handicapuri fizice de diferite tipuri, foarte frecvent în colaborare cu personal
 25

medical de recuperare şi/sau psihiatric. Principalul său obiectiv este să ajute pe clienţi în
confruntarea cu limitările impuse de deficienţele sale.
În cadrul acestui efort, consilierul va porni de la momentul prezent către viitor,
încercând să fortifice zonele neafectate ale ego-ului clientului.
El va furniza de asemenea o gamă largă de servicii psihologice şi de orientare
profesională, făcând apel frecvent la serviciile sociale disponibile în comunitate. În
legătură cu planificarea şi implementarea demersurilor pentru găsirea unui loc de muncă
adecvat, activitatea sa are multe puncte comune cu domeniul consilierii vocaţionale.
Consilierea corecţională este desfăşurată de regulă în instituţii de detenţie de
diferite tipuri, având frecvent drept populaţie ţintă preferată delicvenţii tinerii, uneori în
cadrul unor programe complexe ce au ca obiectiv principal prevenirea recidivelor.

DOMENIUL SPIRITUAL

Anchete efectuate în cadrul cultural anglo-saxon privind sursele de asistenţă cele

mai solicitate de indivizii care au probleme cărora nu le pot face faţă singuri, indică pe
primul loc pe preot, pe locul doi pe doctor şi de abia pe locul opt pe avocat (cf. Gibson şi
Mitchell, 1981).
Din acest motiv, nu arareori pregătirea preoţilor cuprinde şi componente de
consiliere, inclusiv în România.
 26

CAPITOLUL 2. SUPORTUL TEORETIC AL DEMERSURILOR DE CONSILIERE

La prima vedere, suportul teoretic al demersurilor de consiliere îl constituie o

concepţie privind specificul relaţiei dintre acesta şi client, demersurile de intervenţie
utilizate de consilier, ordonarea unor anumite tipuri de demersuri pe parcursul evoluţiei
interacţiunilor dintre client şi consilier, criteriile utilizate de consilier pentru a decide ce
demersuri de intervenţie vor fi utilizate în anumite situaţii specifice.
La o examinare mai atentă, constatăm că în realitate, suportul teoretic al activităţii
consilierului va include întotdeauna o concepţie despre natura umană, despre dezvoltarea
umană şi despre factorii ce exercită influenţe semnificative asupra acesteia.
În secţiunea următoare a cursului, vom trece în revistă câteva dintre aceste structuri
teoretice, pentru o mai bună înţelegere a abordării de consiliere pe care o vom aprofunda în
ultima secţiune a acestuia.

ABORDAREA RAŢIONAL-EMOTIVĂ

Această abordare în consiliere este legată de numele lui Albert Ellis. Acesta se
naşte în 1913 la Pittsburg, Pennsylvania şi copilăreşte la New York, beneficiind de
“serviciile” unei mame egocentrice şi indiferente. La vârsta patru ani şi jumătate trăieşte
experienţa unei afecţiuni (o combinaţie de nefrită şi infecţie amigdaliană), care îl aduce în
pragul morţii. Părinţii divorţează când avea doisprezece ani. Pe toată durata copilăriei şi
adolescenţei Ellis este timid şi terorizat de situaţia de a vorbi în public.
Visează să devină un mare romancier, însă face studii de administrare a afacerilor la
New York. Încearcă să se lanseze în afaceri iar în timpul liber să scrie. Nu înregistrează
succese remarcabile, dar îşi descoperă interesul pentru consiliere, înscriindu-se, în
consecinţă, în 1942, în programul de psihologie clinică al universităţii Columbia. Îşi ia
doctoratul la aceeaşi universitate în 1947, cu o teză asupra chestionarelor de personalitate.
Se lasă atras de psihanaliză şi se pregăteşte în domeniu cu unul din membrii grupului
tutelat de Karen Horney.
 27

După tatonări care se întind până spre anul 1954, ajunge la o viziune personală
asupra consilierii, pe care începe să o facă cunoscută prin articole publicate după 1955,
lucrarea sa de referinţă fiind Reason and Emotion in Psychotherapy (Ellis, 1962).

Obiective umane fundamentale

Ellis consideră că cele trei obiective fundamentale ale oricărei fiinţe umane sunt a)
supravieţuirea, b) evitarea suferinţei, c) atingerea unui nivel rezonabil de satisfacţie. Un alt
set de obiective de viaţă, subordonate primelor, se concretizează în tendinţa de a se simţi
bine în propria companie, într-o masă de oameni, împreună cu câţiva prieteni apropiaţi, în
timpul studiului şi activităţilor intelectuale, în profesiune şi viaţa cotidiană, în timpul
activităţilor recreative.

Teoria ABC asupra personalităţii

În cadrul acestei teorii, A reprezintă evenimentele activatoare din viaţa fiecărui

individ, B reprezintă credinţele (beliefs) acestuia, fie ele raţionale dau iraţionale, iar C
reprezintă consecinţele, fie emoţionale, fie comportamentale, ale modului în care un
eveniment activator este interpretat prin intermediul sistemului de credinţe individuale.
În esenţă, dacă un individ apreciază un eveniment drept consistent cu, sau favorabil
în raport cu propriile obiective de viaţă, vor apare consecinţe emoţionale prin trăiri de
plăcere sau fericire, cât şi consecinţe comportamentale, în sensul implicării în, sau
încercării de repetare a respectivului eveniment.
Dimpotrivă, în cazul în care un eveniment este apreciat drept inconsistent cu, sau
blocant în raport cu obiectivele de viaţă, vor apare consecinţe emoţionale sau
comportamentale opuse, respectiv frustrare, nefericire, evitare sau eliminare a
evenimentului.
În ambele cazuri, modul în care un eveniment este interpretat, prin intermediul
sistemului de credinţe individuale, este mai important în raport cu consecinţele decât chiar
evenimentul.
 28

Atunci când individul uman interpretează evenimentele prin intermediul unor

credinţe raţionale, el este competent, eficient, echilibrat şi fericit.
Dimpotrivă, atunci când evenimentele sunt interpretate prin intermediul unui sistem
de credinţe iraţionale, apar şi se multiplică efecte în domeniul perturbărilor emoţionale.
De regulă, indivizii utilizează o combinaţie de credinţe raţionale şi iraţionale, una
dintre cele două categorii dobândind în cele din urmă un rol dominant. Individul uman este
predispus, din punct de vedere biologic, către gândire iraţională.

IDEI IRAŢIONALE LARG RĂSPÂNDITE

Ellis identifică un număr de unsprezece idei iraţionale frecvent manifeste la nivel

individual, credinţe care sunt susţinute de modele culturale prezente în majoritatea
societăţilor dezvoltate:

1. Este esenţial să fii preţuit şi stimat de majoritatea membrilor comunităţii.

Această idee este iraţională, întrucât reprezintă un obiectiv irealizabil, ceea ce face
pe cel ce încearcă actualizarea acestuia să devină anxios, defensiv şi tot mai puţin capabil
să se autoguverneze.
Dimpotrivă, individul raţional nu renunţă la propriile interese în favoarea realizării
unui asemenea obiectiv, ci le exprimă, inclusiv pe acelea de a fi un individ productiv,
creativ şi capabil de iubire.

2. Individul realizat va fi extrem de competent, adaptat vieţii sociale şi într-o

continuă ascensiune profesională.
Avem din nou de a face cu un obiectiv intangibil, iar încercările de realizare a
acestuia vor putea conduce la maladii psihosomatice, nereuşită în viaţă şi anxietate,
sentimente de inferioritate ca şi la o redusă capacitate de trăire plenară a propriei vieţi.
Individul raţional va încerca să reuşească în viaţă pentru sine şi nu pentru a fi mai
bun decât alţii, va căuta satisfacţia în activitate şi nu în rezultatele acesteia şi va încerca să
înveţe continuu, mai curând decât să fie perfect.
 29

3. Unii oameni sunt răi, prefăcuţi şi vicioşi, motiv pentru care trebuie condamnaţi
de cei din jur.
Această idee este iraţională din cauza dificultăţii stabilirii unor standarde absolute
pentru bine şi rău şi din cauza zonei limitate în care poate acţiona principiul liberului
arbitru. De asemenea, comportamentele imorale sau incorecte pot fi o consecinţă a
ignoranţei sau perturbărilor emoţionale, toţi oamenii putând greşi. În plus, pedepsele şi
blamarea publică nu sunt întotdeauna eficiente pentru modificarea în bine a
comportamentului, întrucât nu influenţează nici inteligenţa, nici echilibrul emoţional.
Uneori, pedepsele conduc la înrăutăţirea situaţiilor pe care aspiră a le modifica în bine.
Individul raţional nu condamnă nici pe alţii şi nici pe sine. Dacă este criticat şi
constată că cele spuse despre el sunt îndreptăţite, va încerca să-şi modifice
comportamentul. Dacă este criticat fără justificare, va interpreta situaţia ca o indicaţie a
unor perturbări emoţionale ale acuzatorilor săi. În cazul în care alţii fac greşeli, încearcă să
înţeleagă cauzele greşelilor şi să îi ajute să nu le mai repete. În cazul în care nu este posibil
să ofere asistenţă eficientă, încearcă să nu se lase afectat. În fine, dacă individul raţional
comite el însuşi o greşeală, o recunoaşte, fără a considera că aceasta este o catastrofă, care
să îl facă să se simtă lipsit de valoare.

4. Nici o nenorocire nu este mai mare decât aceea ca lucrurile să nu meargă aşa
cum doreşti.
Această idee este iraţională întrucât:
 nu există motive raţionale pentru a crede că realitatea trebuie să fie altfel decât
este,
 nemulţumirea nu ajută la îmbunătăţirea situaţiei,
 dacă o situaţie nu poate fi îmbunătăţită, ea trebuie acceptată,
 dacă o situaţie nu este astfel definită încât de ea să depindă echilibrul emoţional
al unei persoane, frustrarea rezultată din evoluţia nedorită a acesteia se va
menţine în limite controlabile,
Individul raţional va evita exagerarea situaţiilor neplăcute şi va acţiona fie pentru a
le îmbunătăţi, fie pentru a le accepta, considerând că nici o situaţie nu este catastrofală
decât în măsura în care este definită astfel.
 30

5. Nefericirea este provocată de circumstanţe externe, asupra cărora individul are

posibilităţi de control reduse.
Circumstanţele externe pot avea uneori consecinţe fizice neplăcute. De cele mai
multe ori însă, acestea sunt de natură psihologică şi pot fi dăunătoare doar în măsura în
care individul permite a fi afectată de propriile sale percepţii şi atitudini. De exemplu, o
persoană este afectată negativ dacă îşi spune cât este de neplăcut ca cineva să fie plictisitor,
răuvoitor sau respingător.
Dimpotrivă, atunci când individul realizează faptul că emoţiile rezultă mai ales din
modul în care situaţiile sunt percepute, evaluate şi verbalizate, atunci cresc semnificativ
şansele sale de a controla propriile trăiri emoţionale.
O persoană raţională înţelege faptul că nefericirea are mai ales cauze interne şi că
propriile reacţii faţă de evenimentele neplăcute pot fi modificate, prin intermediul modului
în care sunt verbalizate respectivele evenimente.

6. Trebuie să ne aşteptăm în fiecare moment la apariţia unor situaţii neplăcute şi să

fim pregătiţi să le facem faţă.
Această idee este iraţională, întrucât anxietatea împiedică evaluarea obiectivă a unei
situaţii periculoase şi influenţează negativ eficienţa confruntării cu o asemenea situaţie. De
asemenea, preocupările de această natură nu micşorează probabilitatea de apariţie a unor
întâmplări nefericite, dar pot face ca ele să pară mai grave decât sunt în realitate.
O persoană raţională înţelege faptul că teama de pericol poate fi mai periculoasă
decât chiar pericolul real şi va evita să fie excesiv de preocupată de asemenea gânduri. Mai
mult chiar, va întreprinde deliberat acele acţiuni de care se teme, pentru a elimina
anxietatea.

7. Este preferabil să eviţi dificultăţile şi responsabilităţile, decât să te confrunţi cu

ele.
Această idee este iraţională, întrucât evitarea unei responsabilităţi sau dificultăţi
poate fi uneori mai complicată decât confruntarea cu aceasta, putând de asemenea genera
probleme viitoare chiar mai importante, între care pierderea încrederii în sine. În plus, o
viaţă fără probleme nu este în mod necesar şi o viaţă fericită.
 31

O persoană raţională va tinde să evite doar sarcinile extrem de neplăcute, iar, în

cazul în care se descoperă evitând responsabilităţi pe care ar fi trebuit să şi le asume, va
analiza cu luciditate motivele şi îşi va mobiliza resursele de voinţă, realizând în final că
poate fi chiar plăcut să fii confruntat cu probleme şi responsabilităţi.

8. Este important să te poţi baza pe alţii, mai ales pe cineva cu autoritate şi putere.
Fiind adevărat faptul că întotdeauna depindem într-o oarecare măsură de alţii,
această idee este iraţională fiindcă amplificarea nejustificată a acestei dependenţe poate
conduce la limitarea expresivităţii, independenţei proprii şi eficienţei învăţării, ca şi la
amplificarea sentimentelor de insecuritate.
Un individ raţional aspiră către independenţă şi responsabilitate, fără a evita să
caute sau să accepte, la nevoie, ajutor din afară. De asemenea, individul raţional consideră
normală acceptarea unor riscuri şi nu consideră eventualele eşecuri personale ca pe nişte
catastrofe.

9. Trecutul determină prezentul, iar influenţa acestuia nu poate fi evitată.

Această idee este iraţională fiindcă, dimpotrivă, comportamente eficiente în trecut
vor fi probabil mai puţin eficiente în prezent, ca şi soluţiile unor probleme din trecut.
Sublinierea efectelor prezente ale situaţiilor trecute poate fi frecvent o scuză pentru
evitarea unor schimbări comportamentale.
O persoană raţională recunoaşte faptul că trecutul este important, dar înţelege că
prezentul poate fi schimbat prin analiza trecutului, punerea sub semn de întrebare a acelor
credinţe inadecvate cu origine în trecut şi prin acţiuni diferite, adecvate prezentului.

10. Individul trebuie să fie preocupat de problemele şi necazurile altora.

Această idee este iraţională, întrucât foarte frecvent problemele altora nu au nici o
legătură cu propria persoană şi nu este necesar să constituie obiectul unor preocupări
excesive. Atunci când comportamentele altora ne influenţează, ceea ce ne perturbează
echilibrul emoţional este modul cum definim implicarea noastră în situaţia respectivă. În
orice alternativă, persoana care se implică este afectată negativ şi îşi neglijează propriile
preocupări şi responsabilităţi.
 32

Individul raţional va încerca să aprecieze măsura în care comportamentul sau

problemele altora riscă să îi perturbe echilibrul emoţional, iar, dacă aceasta este situaţia,
încearcă să facă ceva pentru a-i ajuta pe aceştia să se schimbe. Dacă nu poate face nimic,
acceptă această situaţie.

11. Există întotdeauna o soluţie ideală pentru fiecare problemă, iar această soluţie
trebuie găsită, în caz contrar putând apare consecinţe deosebit de grave.
Această idee este iraţională, întrucât, pe de o parte, nu există soluţii perfecte, iar, pe
de altă parte, consecinţele negative rezultate din negăsirea soluţiei ideale sunt mai puţin
grave decât insistenţa în căutarea acesteia, care poate conduce la anxietate sau panică.
Un individ raţional încearcă să inventarieze diferitele soluţii şi să o accepte pe cea
mai bună sau pe cea mai fezabilă, admiţând din capul locului că nu există soluţii perfecte.

OBIECTIVELE INTERACŢIUNILOR DINTRE CONSILIER ŞI CLIENT

Din punctul de vedere al lui Ellis, clientul poate avea, în urma interacţiunilor cu
consilierul, trei revelaţii importante:
1. Va înţelege faptul că problemele sale prezente au cauze în trecut, inclusiv în
proprii experienţe trecute.
2. Va înţelege faptul că evenimente şi experienţe din trecut pot continua să
exercite influenţe negative prin intermediul ideilor iraţionale legate de acestea.
3. Va înţelege că nu există altă cale pentru depăşirea problemelor emoţionale,
înafara observări, analizării şi revizuirii continue a propriului sistem de idei, ca
şi a muncii susţinute pentru revizuirea acestora, prin mijloace verbale şi
motorii.
În acelaşi context, el face de asemenea referire (sprijinindu-se în bună măsură pe
contribuţiile lui Maslow), la caracteristicile indivizilor “deplin funcţionali (sau
autoactualizaţi)”:
1. Interes pentru propria persoană. Are în vedere valorizarea de către individ a
propriilor interese, dar, în acelaşi timp, disponibilitatea pentru sacrificarea
parţială a acestora, în beneficiul persoanelor apropiate.
 33

2. Interes social. Are în vedere interesul pentru nevoile celorlalţi şi pentru

supravieţuirea grupului, în condiţiile în care cea mai mare parte a indivizilor
trăiesc în grupuri sau comunităţi.
3. Auto-direcţionare. Are în vedere asumarea responsabilităţii pentru propria
viaţă.
4. Toleranţă. Este vorba de recunoaşterea dreptului de a greşi, atât pentru propria
persoană, cât şi pentru ceilalţi; de asemenea, reţinerea de la formularea unor
remarci general negative cu referire la o persoană, atunci când sunt dezaprobate
anumite comportamente ale acesteia.
5. Flexibilitate. Are în vedere flexibilitatea gândirii şi deschiderea spre schimbare,
ca şi evitarea formulării şi utilizării de reguli rigide, atât în legătură cu alţii, cât
şi în legătură cu propria persoană.
6. Acceptarea incertitudinii. Are în vedere conştientizarea vieţuirii într-o lume a
probabilităţilor şi întâmplării, ca şi acceptarea unui nivel rezonabil de ordine.
7. Dedicaţie. Are în vedere ataşarea individului la obiective situate înafara
limitelor interesului individual şi dobândirea pe această cale a împlinirii şi
fericirii.
8. Creativitate şi originalitate. Are în vedere manifestarea de originalitate şi
creativitate, atât în legătură cu activităţi comune, cât şi cu cele specific creative;
manifestarea frecventă a cel puţin unui tip de interes creativ major.
9. Gândire ştiinţifică. Are în vedere de utilizarea în gândire a perspectivei
ştiinţifice şi regulilor logice.
10. Acceptare de sine. Are în vedere acceptarea de sine necondiţionată şi refuzul
definirii valorii proprii din perspectiva aceea ce cred alţii, ca şi tendinţa ca
individul mai curând să se bucure de viaţă decât să caute permanent să
demonstreze altora propria valoare.
11. Acceptarea componentei animale a fiinţei umane. Are în vedere acceptarea
acestei componente, atât pentru propria persoană, cât şi pentru ceilalţi.
12. Asumarea de riscuri. Are în vederea asumarea de riscuri calculate în legătură cu
activităţile dedicate realizării obiectivelor proprii.
 34

13. Perspectivă hedonistă. Are în vedere orientarea către obţinerea fericirii şi

evitarea suferinţei, cu disponibilitatea de amânare a gratificări imediate, pentru
realizări semnificative pe termen lung.
14. “Anti-utopismul ”. Are în vedere neîncrederea în realismul utopiilor şi căutării
perfecţiunii, ca şi refuzul absenței totale a emoțiilor negative sau căutării
fericirii absolute.
15. Înaltă toleranţă la frustrare. Are în vedere modificarea circumstanţelor
nefavorabile care pot fi modificate, acceptarea celor asupra cărora nu se poate
interveni şi operarea de distincţii realiste între cele două categorii de
circumstanţe.

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE

Modul în care Ellis concepe procesul de consiliere porneşte de la insatisfacţia

mărturisită faţă de tehnici utilizate tradiţional - mai ales în psihoterapie - cum ar fi asociaţia
liberă, analiza viselor, interpretarea fenomenelor de rezistenţă sau transfer, nu sunt
suficient de eficiente în realizarea obiectivelor consilierii şi îşi dovedesc utilitatea mai ales
în stabilirea contactului cu clientul.
El identifică patru faze esenţiale ale procesului de consiliere:
1. Într-o primă etapă se demonstrează clientului că este iraţional şi este ajutat să înţeleagă
cum şi de ce a devenit astfel, ca şi relaţia dintre ideile iraţionale şi problemele pentru
care s-a adresat consilierului.
2. În cea de a doua fază, se evidenţiază faptul că problemele clientului sunt menţinute şi
eventual amplificate chiar de acesta, prin utilizarea consecventă a gândirii ilogice.
3. În cea de a treia fază, se urmăreşte modificarea modului de gândire al clientului şi
abandonarea de către acesta a ideilor iraţionale. În timp ce unele abordări de consiliere
tind să lase această sarcină în seama clientului, Ellis crede că ideile iraţionale sunt atât
de persistente, încât clientul nu poate realiza acest obiectiv fără asistenţă.
4. În faza finală a procesului, se trece dincolo de abordarea ideilor iraţionale ale
clientului, ajungându-se la ideile iraţionale larg răspândite şi la o filosofie a vieţii,
astfel încât clietul să nu mai fie vulnerabil faţă de alte idei iraţionale.
 35

Tehnicile esenţiale ale abordării constau în disputarea ideilor iraţionale şi indicaţia

verbală activă şi directivă.
 36

ANALIZA TRANSACŢIONALĂ

Părintele analizei transacţionale, Eric Berne, se naşte cu numele Eric Lennard

Bernstein în Montreal, Canada, în 1910 şi copilăreşte într-un cartier evreiesc şi puţin select
al marelui oraş. Tatăl său era un medic puternic ataşat profesiei sale, care moare când
copilul avea 11 ani. Mama sa era scriitoare şi editoare. Micul Berne a fost foarte ataşat de
tată, a fost puternic afectat de moartea acestuia şi a rămas toată viaţa dedicat ideii
vindecării celor în suferinţă.
Studiază engleza, psihologia şi medicina, devenind doctor în medicină la
Universitatea McGill din Montreal în 1935.
Pleacă apoi în Statele Unite şi devine cetăţean american şi funcţionează ca psihiatru
la Facultatea de medicină a Universităţii Yale, spitalul Mount Zion din New York şi apoiau
în propriul său cabinet din localitatea Norwalk din Connecticut.
În 1941 începe un stagiu de pregătire specifică la Institutul Psihanalitic din New
York, fiind analizat de Paul Federn, fost coleg al lui Freud.
În 1943, în timpul războiului, intră ca psihiatru în corpul medical militar, unde
începe să lucreze cu grupuri. După terminarea stagiului militar, continuă pregătirea la
Institutul Psihanalitic din San Francisco, sub îndrumarea lui Eric Erikson.
După 1950, concepţiile sale încep să se distanţeze de psihanaliză, aplicaţia sa pentru
a deveni membru al acestui institut fiind de altfel respinsă în 1956.
Prima contribuţie publicată în care se conturează propria sa abordare
esteTransactional Analysis: A New and Effective Method of Group Treatment, apărută în
American Journal of Psychoterapy în 1958. Volumul care devine bestseller şi îl face
celebru este Games People Play: The Psychology of Human Relationships (Berne, 1964).

FORŢELE MOTRICE ALE PERSONALITĂŢII

Teoria trans-acţională a personalităţii porneşte de la ideea că individul uman este

caracterizat de nevoia de forme variate de contact cu alţii şi recunoaştere din partea altora
în contextul unor interacţiuni. Această nevoie de stimuli, cu caracter general (foame de
stimuli, în jargonul lui Berne), se poate manifesta într-o serie de forme distincte.
 37

Prima dintre acestea, care se manifestă deja la noul născut, rămânând apoi activă pe
tot parcursul vieţii, este nevoia de contact fizic (foamea tactilă), care, în cazul în care nu
este satisfăcută, creează o predispoziţie pentru îmbolnăviri ce poate mări mult
probabilitatea decesului. Fenomenul a fost efectiv observat şi descris pentru cazul copiilor
instituţionalizaţi, de către René Spitz.
Ulterior, pe măsură ce individul uman descoperă că nu este posibil să-şi satisfacă
întotdeauna şi în condiţiile dorite această nevoie, începe să accepte şi alte forme de contact.
Nevoia tactilă se converteşte astfel în nevoia de recunoaştere, care vizează
recunoaşterea de către alţii a propriei existenţe, printr-un contact nu fizic, ci verbal.
A treia formă de manifestare a nevoii de stimuli o reprezintă nevoia de structură,
care vizează organizarea şi ocuparea timpului, pentru evitarea plictiselii. Din punctul de
vedere al lui Berne, problema eternă a fiinţei umane este structurarea satisfăcătoare a
timpului petrecut în stare de veghe, iar principala funcţie a vieţii sociale este furnizarea
reciprocă de ajutor pentru îndeplinirea acestui proiect.
Un derivat al nevoii de structură este reprezentat de nevoia de a conduce, liderii
fiind cei ce furnizează idei, programe sau activităţi prin care se ajută pe sine şi ajută şi pe
alţii la structurarea timpului.
A cincea formă de manifestare a nevoii de stimuli este reprezentată de nevoia de
distracţie, care evidenţiază preferinţa pentru structurarea timpului în modalităţi interesante
şi excitante.

STRUCTURA PERSONALITĂŢII

În viziunea lui Berne, personalitatea este compusă din trei subsisteme denumite
stări ale Eului.
Sintagma stare a Eului este utilizată pentru a desemna un set de trăiri afective la
care este asociat un set de structuri comportamentale.
Eul parental înglobează trăiri afective, atitudini, moduri de gândire şi
comportamente derivate din cele ale figurilor parentale. El se poate manifesta în două
ipostaze distincte.
Eul parental limitativ se manifestă mai ales prin reguli rigide, aparent arbitrare şi de
obicei prohibitive, care pot fi concordante sau discordante cu regulile predominante în
sistemul cultural.
 38

Eul parental protectiv se manifestă mai ales sub forma preocupării şi simpatiei
pentru alţii şi pentru propria persoană.
Eul parental nu se suprapune peste Super Ego al lui Freud, având o componenţă
mai complexă decât interdicţiile.
Funcţia esenţială a Eului parental este aceea de a conserva energia psihică şi de a
reduce anxietatea prin automatisme de decizie şi de acţiune, care degrevează Eul adult de
povara deciziilor minore.
Eul adult înglobează acele atitudini, moduri de gândire şi comportamente prin
intermediul cărora sunt procesate obiectiv, organizate şi evaluate informaţiile provenite din
realitate, pentru luarea unor decizii utile adaptării inteligente la solicitările din mediu.
Eul copil înglobează acele trăiri afective, moduri de gândire, atitudini şi
comportamente care sunt reminiscenţe ale copilăriei individului. El nu trebuie asimilat cu
Id, în primul rând fiindcă nu este dezorganizat, haotic, ci dimpotrivă. Comportamentele
asociate acestei stări a eului nu sunt neapărat imature sau copilăreşti, dar se aseamănă cu
ale copiilor, la nivelul a trei paliere distincte:
 Eul copil natural este spontan şi creativ, are farmec şi intuiţie.
 Eul copil adaptat se lasă influenţat, ghidat sau inhibat de influenţele parentale.
 Eul copil rebel se opune cu încăpăţânare influenţelor parentale.
Cele trei stări ale eului sunt reprezentate de Berne prin trei cercuri tangente
suprapuse.
Eul parental este ghidul etic al personalităţii, Eul adult este responsabil de relaţiile
cu realitatea, iar Eul copil reprezintă uneori purgatoriul, iar alteori iadul tendinţelor
ancestrale.
Cel mai puternic dintre cele trei este Eul copil, lucru observabil în timpul somnului
sau sub influenţa alcoolului.

FUNCŢIONAREA PERSONALITĂŢII

Cele trei subsisteme ale personalităţii reacţionează diferit la stimuli externi.

Eul parental are tendinţa de a se conforma la standarde împrumutate din exterior.
Eul adult este preocupat în principal de procesarea, organizarea şi stocarea
informaţiei extrase din stimulii proveniţi din lumea reală.
 39

Eul copil reacţionează impulsiv faţă de categorii mai largi de stimuli, fără a opera
analize de fineţe în legătură cu aceştia.
Fiecare stare de eu percepe diferit aceeaşi stimuli şi reacţionează din perspectiva
acestor percepţii.
Conceptele de energie psihică şi distribuţie a energiei psihice (cathexis) sunt
utilizate pentru conturarea dinamicii personalităţii.
Astfel, starea de eu care este alimentată cu energie psihică la un moment dat, deţine
puterea executivă şi determină comportamentul individului. Fiecare stare de eu poate fi
concepută ca având zone de contact cu celelalte stări, zone de contact care sunt semi-
permeabile.
Deplasarea fluxului de energie psihică de la o stare la alta depinde de asemenea
factori cum ar fi a) permeabilitatea zonelor de contact, b) capacitatea de încărcare
energetică a fiecărei stări, c) situaţiile specifice la nivelul fiecărei stări.

POZIŢII FUNDAMENTALE FAŢĂ DE VIAŢĂ

În primii ani de viaţă, copilul este pus adesea în situaţia de a face compromisuri în
tentativele sale de satisfacere a foamei de stimuli, fiind nevoit să accepte şi alte forme de
contact înafara contactului fizic. Între patru şi şapte ani, acesta operează şi consolidează
compromisuri care vor afecta întreaga sa existenţă ulterioară. Pe baza unor decizii care pot
fi identificate ca atare şi datate, acesta adoptă o anumită poziţie de principiu privind
raporturile dintre sine şi ceilalţi, pe baza căreia va acţiona şi pe care o va apăra de influenţe
externe.
Cele patru poziţii fundamentale, identificate de Berne, rezultă din combinarea a
două seturi de alternative duale, respectiv “Eu şi Tu” şi “OK - non OK”.

1. Eu sunt OK; Tu eşti OK.

2. Eu sunt OK; Tu nu eşti OK.
3. Eu nu sunt OK; Tu eşti OK.
4. Eu nu sunt OK; Tu nu eşti OK.

Prima dintre cele patru poziţii reprezintă alternativa fericită, normală, sănătoasă.
Cea de a doua reprezintă alternativa arogantă, frecvent adoptată de cei ce se dedică
 40

optimizării forţate a celorlalţi (misionari, procurori etc.); adepţii acestei poziţii consideră
adesea că se pot dispensa de restul semenilor, mai puţin valoroşi, în situaţii extreme putând
ajunge la omucideri sau dezordini psihice de tip paranoid. Cea de a treia alternativă,
deprimantă, poate conduce la izolare faţă de ceilalţi, în situaţii extreme, la instituţionalizare
sau suicid. Cea de a patra poziţie reprezintă alternativa schizoidă, care poate de asemenea,
în situaţii extreme, favoriza adoptarea unei decizii de suicid.

ACTIVITĂŢILE SOCIALE ALE PERSONALITĂŢII

Tipologia trans-acţiunilor

Unitatea de interacţiune socială este trans-acţiunea, care presupune un stimul trans-

acţional din partea celui care iniţiază evenimentul, manifestând recunoaşterea existenţei
partenerului de interacţiune, şi un răspuns trans-acţional.

În mod esenţial, analiza trans-acţională presupune identificarea stărilor de eu

implicate în stimulul şi răspunsul trans-acţional.

Trans-acţiuni complementare

Transacţiunile complementare se conformează modelului natural al relaţiilor

umane, realizându-se între stările de eu Adult-Adult, Părinte-Părinte, Copil-Copil, Copil-
Părinte, Părinte-Copil. Ele favorizează o comunicare continuă, eficientă şi reciproc
satisfăcătoare de exemplu:
- Eşti amabil să îmi dai solniţa?
- Bineînţeles, poftim.

Trans-acţiuni încrucişate

Se realizează atunci când răspunsul trans-acţional este primit din partea unei alte
stări de eu decât cea căreia i-a fost adresat stimulul trans-acţional.
 41

Cea mai frecventă şi mai perturbantă trans-acţiune încrucişată are loc atunci când
un stimul trans-acţional plecat de la Adult şi dirijat către Adult, primeşte răspuns de la
Copil, dirijat către Părinte.
O altă trans-acţiune încrucişată cu apariţie frecventă este cea în care răspunsul vine
de la Părinte, dirijat către Copil:
- Eşti bun să mă ajuţi la spălatul rufelor?
- De ce oare apelezi mereu numai la mine?

- Nu ştii unde îmi sunt butonii?

- Bineînţeles! De câte ori nu găseşti ceva, eu sunt de vină.
sau ...
- De ce nu ţii minte unde pui lucrurile? Nu mai eşti copil, ce Dumnezeu?

Trans-acţiuni ulterioare

Acest tip de trans-acţiuni presupune angajarea într-o comunicare implicită şi

riscantă din punct de vedere social, sub acoperirea unei comunicări plasate într-o zonă de
acceptabilitate:

A. Comunicarea explicită la nivel social

- A fost un film minunat. Ce-ar fi să ne oprim pe la mine să bem un pahar?
- Mi-ar face plăcere.

B. Comunicare implicită la nivel psihologic

- Îţi propun să ne oprim la mine şi să facem dragoste.
- Nu am nimic împotrivă.

Modalităţi de structurare a timpului

Interacţiunile sociale furnizează oportunităţi de satisfacere a nevoilor umane

fundamentale, cu deosebire pe cea de structurare a timpului.

Retragerea
 42

Indivizii nu iniţiază contacte, rămânând în limitele propriilor gânduri şi sentimente.

Ritualul

Reprezintă forme de comportament prescrise social în anumite situaţii specifice. La

nivelul cel mai simplu, doi indivizi care se salută se angajează într-un ritual.

Activitatea

Această modalitate de structurare a timpului, denumită frecvent şi muncă, nu

trebuie înţeleasă restrictiv, doar în legătură cu procurarea mijloacelor de subzistenţă.
Ea are de asemenea o semnificaţie socială, oferind oportunităţi pentru extrem de
diverse tipuri de recunoaşteri reciproce. Berne consideră că majoritatea trans-acţiunilor
caracteristice pentru activitate sunt de tip Adult-Adult, legate mai ales de realitatea externă.

Conversaţia tematică (flecăreala direcţionată)

Conversaţiile tematice sunt de o durată considerabil mai lungă decât cele

caracteristice pentru ritualuri, pot începe şi se pot încheia prin ritualuri şi sunt în măsură
însemnată programate social.
Temele de discuţie nu sunt de obicei legate de persoanele prezente, ci abordează
asemenea domenii, cum ar fi “De-ale femeilor”, “De-ale bărbaţilor”, “Ai auzit că ...”, etc.

Jocul

Spre deosebire de conversaţiile tematice, jocurile sunt lanţuri de trans-acţiuni care

sunt într-o mult mai mare măsură programate individual.
Jocurile psihologice conţin o combinaţie de trans-acţiuni ulterioare şi trans-acţiuni
deschise, ocupând o parte deosebit de însemnată a vieţii sociale.
 43

Berne crede că oamenii apelează la jocuri pentru a evita plictiseala conversaţiilor

tematice fără a-şi asuma riscurile intimităţii, pentru distracţie şi pentru recunoaştere
socială. Beneficiile sau recompensele jocurilor se plasează de asemenea în domeniul
psihologic, sub forma unor trăiri afective pozitive sau negative, care pot fi acumulate prin
repetarea jocurilor, iar jucătorul poate manipula pe ceilalţi pentru a-şi manifesta teama,
furia, resentimentele, fără a se simţi culpabil.
Sentimentele negative pot fi colecţionate, după modelul colecţiilor de timbre,
putând fi ulterior schimbate contra unor comportamente cum ar fi o criză de plâns, o
şedinţă furibundă de cumpărături, sau, în cazuri drastice, contra unui divorţ sau unei
tentative de suicid.
Fiecare joc poate fi identificat printr-un motto, ca de exemplu “Dar de ce nu ...?/
Da, dar ...”, “Dacă nu eram împreună cu tine ...” sau “Dacă nu eram împreună cu el/ea ...”.

Intimitatea

Conversaţiile tematice sau jocurile sunt - apreciază Berne - substitute pentru trăirea
reală a intimităţii. Intimitatea este definită ca o relaţie sinceră, în totalitate liberă de jocuri
şi de exploatare, în care fiecare oferă şi primeşte pornind de la opţiuni personale şi nu de la
calcule.
Intimitatea este în cea mai mare măsură un rezultat al programării individuale,
programarea socială fiind în cea mai mare parte sau în totalitate suspendată.
Recompensele intimităţii libere de jocuri - afirmă Berne - care este sau ar trebui să
fie forma perfectă de trăire a vieţii, sunt atât de mari încât chiar personalităţile cu un
echilibru fragil renunţă de bunăvoie şi cu entuziasm la jocuri, dacă pot găsi un partener
pentru o astfel de relaţie.

Scenariul

Un scenariu este un set complex de trans-acţiuni, prin natura lor recurente, a căror
finalizare poate ocupa toată durata vieţii. Scenariul este o planificare neconştientizată a
propriei vieţii, declanşată de obicei de o decizie luată în copilăria timpurie.
 44

Primele experienţe ce iniţiază scenariul sunt de obicei plasate în teritoriul relaţiilor

cu părinţii. Ulterior, influenţe semnificative provin din poveştile ce se spun copilului sau
pe care acesta le citeşte. În fine, ultimele retuşuri la scenariu sunt aduse de compromisurile
care se fac cu realitatea.
Berne furnizează un exemplu interesant de înlănţuire de situaţii şi decizii
conducând către edificarea unui scenariu, prin cazul Rita.
Rita, pe când era mică, obişnuia să alerge în întâmpinarea tatălui său ori de câte ori
acesta se întorcea de la lucru. Cu timpul, pe fondul consumului excesiv de alcool, tatăl
Ritei începe să respingă demersurile afectuoase ale acesteia. Într-una din zile, tatăl are o
altercaţie deosebit de violentă cu mama fetiţei.
Rita, care avea 6 ani, două luni şi 23 zile, a fost atât de înspăimântată încât, la ora 5
dimineaţa, a luat decizia că nu va mai iubi niciodată un bărbat.
Pornind de la această decizie, Rita adoptă poziţia că tatăl său, chiar în momentele în
care era treaz şi amabil, era totuşi fundamental rău. Ulterior, această poziţie este extinsă
asupra tuturor bărbaţilor, în formularea verbală “Toţi bărbaţii sunt nişte bestii”. Această
poziţie a devenit baza unui joc frecvent repetat, în care Rita, acum o tânără atractivă,
atrăgea prin comportament seducător atenţia unor bărbaţi, de preferinţă căsătoriţi, pe care
apoi îi respingea cu indignare şi cu cât mai mult zgomot.

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI

Dezordini structurale

Berne evidenţiază o serie de disfuncţii legate de structura şi funcţionarea

personalităţii, care pot determina solicitarea asistenţei consilierului.

Excluderea

În această situaţie, una dintre stările de Eu le exclude pe celelalte şi îşi asumă o

influenţă dominantă asupra comportamentului individual. De exemplu, la omul de ştiinţă,
Adultul va tinde să elimine celelalte stări, pe când la personalităţile impulsive şi narcisiste,
Copilul exclude Adultul şi Părintele.
 45

Contaminarea

În această situaţie, una dintre stările de Eu adiacente infiltrează Adultul. În cazul în

care factorul de infiltrare este Părintele, apar prejudecăţile. În cazul în care factorul de
infiltrare este Copilul, apar de obicei reprezentări inadecvate ale realităţii. Dubla
contaminare presupune infiltrări atât din partea Părintelui, cât şi din partea Copilului.

Dezordinile funcţionale

Dezordinile funcţionale apar atunci când graniţele stărilor de Eu devin permeabile

(spre deosebire de starea normală de semipermeabilitate), ceea ce permite fluctuarea
imprevizibilă a energiei psihice între acestea.

Obiectivele activităţii consilierului

Pornind de la constatarea că majoritatea clienţilor se adresează consilierului într-o

stare de dezorientare psihică, obiectivul fundamental al interacţiunilor cu clientul este
eliminarea dezorientării, printr-o serie de operaţii analitice şi sintetice.
Cheia de boltă a demersului este decontaminarea, stabilizarea şi reîncărcarea
energetică a Adultului.

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE

Berne atrage atenţia asupra respectării de către consilier a unor principii, de altfel
deja de mult formulate:
1. Primum non nocere. Intervenţia consilierului se va produce doar în caz de
nevoie şi strict în limitele adecvate, pentru a nu se ajunge în situaţia de a se
aduce prejudicii clientului.
2. Vis medicatrix naturae. Sarcina consilierului va fi aceea de a înlătura blocajele
ce stau în calea tendinţei naturale a organismului spre autovindecare.
 46

3. Je le pensay, Dieu le guarit. Consilierul trebuie să considere că el este cel ce

încearcă să ajute pe client, dar că Dumnezeu este cel ce rezolvă problemele
acestuia.

Stadii ale interacţiunilor dintre consilier şi client

Berne enumeră un număr de stadii ale procesului de consiliere, proces care poartă
în ansamblu denumirea de analiză transacţională, acelaşi apelativ fiind utilizat pentru unul
dintre stadii.

1. Analiza structurală. Aceasta constă dintr-un studiu descriptiv al stărilor de Eu, din
perspectiva decontaminării Adultului, definirii zonelor de graniţă şi consolidării
controlului Adultului asupra întregii personalităţi. Se apreciază că, frecvent,
interacţiunile pot fi încheiate după această etapă, întrucât clientul, dacă este tratat ca şi
cum ar dispune de un Adult în perfectă stare de funcţionare, reacţionează de obicei prin
activarea acestei stări, devenind mai obiectiv şi mai raţional, atât în raport cu sine cât şi
cu lumea.
2. Analiza transacţională. Obiectivul acestei etape este obţinerea controlului asupra
tendinţei proprii individului, de a manipula pe alţii în modalităţi distructive şi lipsite de
sens, ca şi a tendinţei individului de a fi manipulabil de către alţii. Mediul natural
pentru analiza transacţională este considerat de Berne a fi grupul. Transacţiunile
urmează a fi analizate atât din punctul de vedere al tipologiei, cât şi din cel al
implicaţiilor pentru fiecare din membrii grupului de analiză.
3. Analiza discuţiilor tematice şi a jocurilor. Analiza şirurilor de transacţiuni se realizează
în contextul discuţiilor tematice. Jocurile sunt analizate din perspectiva recompenselor
urmărite şi eventual obţinute. Obiectivul urmărit prin analiza jocurilor este eliminarea
acestora din contextul relaţiilor de intimitate şi de asemenea, extinderea libertăţii de
alegere în legătură cu participarea la jocuri, partenerii de joc, amplorii implicării în
jocuri, sau a opţiunii de a nu juca.
4. Analiza scenariilor. Scenariile sunt interpretate de participanţii la activităţile de grup,
obiectivul fiind ca acestea să fie depăşite, prin preluarea controlului asupra propriei
vieţi de către Adult, sau, eventual, prin înlocuirea acestora cu unele mai adecvate.
Intervenţia consilierului, în acest stadiu, trebuie să fie hotărâtă şi decisivă, prin
 47

furnizarea unei alternative de contrascenariu, alternativă care poate fi exprimată ca o

permisiunea acordată Copilului de a eluda interdicţiile sau indicaţiile Părintelui.
5. Analiza relaţiilor. La nivelul acestui stadiu se ajunge rar, acest tip de analiză, dedicat
cel mai frecvent relaţiilor maritale, urmând a fi, după cum recomandă Berne, cu multă
prudenţă.

Recomandări cu caracter general

Berne nu descrie de o manieră sistematică metodele şi tehnicile caracteristice,

metoda fiind de obicei ilustrată cu extrase din sesiuni de consiliere, transcrise ulterior
desfăşurării acestora. Printre recomandările cu caracter general care pot fi identificate,
menţionăm:
1. În primul rând se va urmări diferenţierea Adultului în raport cu Copilul. Părintele va
deveni manifest într-o etapă ulterioară.
2. Se va aştepta până când clientul va furniza cel puţin trei exemplu de acelaşi fel, înainte
de a-l familiariza cu conceptul corespunzător din jargonul analizei transacţionale.
3. Cele trei stări de Eu vor fi efectiv considerate ca şi cum clientul ar fi, pe rând, trei
persoane diferite.
4. Se va porni de la premisa că fiecare client posedă un Adult, problema fiind aceea de a-l
activa sau energiza pe acesta.
5. Nu se va neglija niciodată prezenţa la nivelul Copilului a unor caracteristici valoroase.
6. Clientul va fi încurajat să trăiască efectiv starea de Copil, nu doar să şi-o amintească.
7. Nu se va neglija faptul că discuţiile tematice şi jocurile contribuie în cea mai mare
măsură la structurarea timpului clientului.
8. Intervenţia ideală din partea consilierului este aceea care are sens pentru fiecare dintre
cele trei stări de Eu.
9. Începătorul va putea avea o reacţie negativă faţă de terminologia analizei
transacţionale, dar aceasta este o reacţie normală faţă de învăţarea unui nou sistem.

Tehnici fundamentale

1. Interogarea. Va fi utilizată pentru obţinerea unor date factuale relevante, cu condiţia

siguranţei consilierului privind faptul că primeşte răspuns din partea Adultului.
 48

2. Specificarea. Se acţionează de către consilier pentru sublinierea şi fixarea unor

elemente în mintea clientului. Poate fi utilizată pentru a preveni negarea de către client
a faptului că a făcut într-un anumit moment o anumită afirmaţie.
3. Confruntarea. Consilierul utilizează informaţii acumulate anterior (şi eventual
specificate la momentul oportun), pentru a evidenţia contradicţii între acestea.
Obiectivul confruntării este acela de a capacita zona necontaminată a Adultului.
4. Explicarea. Va fi utilizată pentru a capacita, decontamina şi reorienta Adultul
clientului. Utilizarea acesteia va fi eficientă atunci când clientul este pregătit şi Adultul
acestuia se află “pe recepţie”.
5. Ilustrarea. Presupune utilizarea unor analogii imaginative, în timpul unei confruntări
sau după o confruntare finalizată cu succes. se va urmări ca analogiile să nu fie
ofensive, să fie impregnate cu elemente de umor şi să fie inteligibile atât pentru Copil,
cât şi pentru Adult. Berne recomandă consilierului ca acesta să vegheze să nu fie ...
singurul care se distrează.
6. Confirmarea. Pe măsură ce Adultul clientului devine mai puternic, acesta poate furniza
material care să confirme confruntările realizate de consilier, iar acesta din urmă, prin
confirmare, poate întări aceste concluzii.
7. Interpretare. După ce Adultul clientului a fost suficient consolidat, consilierul poate să-
şi îndrepte atenţia către decodificarea şi remedierea reprezentărilor inadecvate prezente
la nivelul Copilului. Un Adult deontaminat va fi un ajutor preţios în acest demers, cu
atât mai mult cu cât Copilul va opune rezistenţă interpretărilor, ajutat de Părinte.
8. Cristalizarea. Cristalizarea poate fi definită ca o aserţiune privind situaţia clientului,
formulată la nivelul Adultului consilierului şi dirijată către dultul clientului. De
exemplu, consilierul poate spune clientului că acesta este acum capabil, dacă doreşte,
să renunţe la jocuri şi să funcţioneze normal. Faza de cristalizare se consideră atinsă
atunci când aserţiunile clientului devin eficiente.
 49

ABORDAREA GESTALTISTĂ

Părintele orientării gestaltiste în consiliere şi psihoterapie, Friederich Perls (1893 -

1970), se naşte la Berlin, ca fiu al unui vânzător itinerant evreu, de vinuri ... palestiniene.
Împreună cu cele două surori, creşte într-un climat familial caracterizat de conflicte
frecvente şi scene de violenţă fizică, între părinţi. Ca un ecou al acestei situaţii, mama
obişnuia să utilizeze bătătorul de covoare ca instrument educaţional contondent pentru
domolirea tânărului rebel, care nu întârzie să devină, la adolescenţă, oaia neagră a familiei,
mândru de faptul că spiritul să a rămas nedomolit cu tot numărul mare al bătătoarelor de
covor distruse.
Studiază la universităţile din Freiburg şi Berlin, primeşte de la ultima titlul de
doctor în medicină în 1920 şi aprofundează ulterior studiul psihologiei şi psihanalizei la
Institutul de Neurologie din Frankfurt şi de Institutele de Psihanaliză din Viena şi Berlin.
După venirea la putere a lui Hitler în Germania, pleacă din această ţară şi după o
scurtă trecere prin Olanda, ajunge în Africa de Sud, la Johannesburg, unde înfiinţează după
un an Institutul Sud African de Psihanaliză (1935). În Africa de Sud îi apare şi prima carte
Ego, Hunger and Aggresion, în 1942. Câteva capitole ale acesteia sunt scrise de soţia sa,
Laura, considerată de unii cofondatoare a abordării gestaltiste.
În 1946 emigrează în Statele Unite, unde înfiinţează un cabinet de practică privată,
publică în 1951 Gestalt Therapy (împreună cu Ralph Hefferline şi Paul Goodman),
înfiinţează institute de terapie gestaltistă la New York şi Cleveland.
În 1969 publică Gestalt Therapy Verbatim şi un volum autobiografic cuprinzând
fragmente de proză, poezie şi psihologie.
Moare în 1970, la 76 ani, în timp ce lucra la două cărţi, care vor fi publicate postum
ca un singur volum.
Concepţia sa este influenţată de concepţia psihanalitică freudiană dominantă în
Germania tinereţii sale, de ideile şcolii psihologice gestaltiste, de psihologia umanistă, de
ideile lui Moreno asupra psihodramei, de religiile orientale şi tehnicile de meditaţie
asociate acestora. Este interesant de subliniat faptul că Perls şi-a extras ideile gestaltiste nu
din citirea volumelor de referinţă ale întemeietorilor orientării, ci din parcurgerea unor
articole ale acestora. Probabil că acest fapt poate explica atât neacceptarea lui Perls de
 50

establishmentul gestaltist, cât şi pe acela că nici el însuşi nu se considera un gestaltist

veritabil.
Perls pare a fi fost o persoană extrem de vitală şi charismatică, cu o extrem de
bogată experienţă a relaţiilor interpersonale, acumulată inclusiv prin intermediul a
numeroase legături amoroase.

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Fiind mai ales preocupat de acţiune şi de practică, Perls a apelat de multe ori la
concepte şi axiome ale sistemului gestaltist.

Gestalt

În limba germană, gestalt înseamnă formă, structură, configuraţie sau întreg

structurat, iar verbul gestalten înseamnă a forma, a fasona, a finisa, a organiza sau a
structura.
Perls subliniază ideea că “Premisa fundamentală a psihologiei gestaltiste este aceea
că natura umană este organizată în configuraţii integrale, că este trăită de oameni în aceiaşi
termeni şi că poate fi înţeleasă doar în funcţie de configuraţiile sau întregurile din care este
compusă.”
Ideea centrală a psihologiei gestaltiste a fost aceea că oamenii nu percep realitatea
ca pe o sumă de elemente izolate, ci o organizează prin intermediul proceselor perceptive
în întreguri cu sens - de exemplu, un şir de puncte va fi foarte probabil perceput ca o linie.
Câmpul vizual al indivizilor este organizat în termeni de fundal şi figură centrală,
unde aceasta din urmă reprezintă punctul de focalizare a interesului, în timp ce primul
desemnează contextul, între cele două existând o situaţie dinamică, în sensul că un fundal
conţine o mulţime de figuri posibile, în funcţie de interesele observatorului, după cum o
figură poate deveni fundal pentru un anumit detaliu al acesteia.

Principiul holistic
 51

Perls citează formularea sintetică a lui Wertheimer, potrivit căreia “Există întreguri
al căror comportament nu este determinat de comportamentul elementelor, ci dimpotrivă,
procesele parţiale sunt determinate de natura intrinsecă a întregului.”
Fiinţele umane fac parte din această categorie de întreguri. În consecinţă, Perls
respinge dicotomiile clasice trup-suflet, infantil-matur, biologic-cultural, conştient-
inconştient, emoţional-real, etc. De exemplu, în legătura cu dicotomia infantil-matur, el
consideră că adesea lipsa unor caracteristici ce ţin de copilărie conduce la devitalizarea
adultului, după cum unele trăsături considerate infantile pot fi efecte ale nevrozelor
adultului.

Principiul homeostaziei

Tendinţa fundamentală a organismului uman este căutarea stării de echilibru.

Organismul este însă permanent confruntat cu o multitudine de factori, interni sau externi,
de obicei concretizaţi în solicitări sau nevoi, care acţionează în sensul perturbării acestui
echilibru. Procesul de restabilire a echilibrului temporar perturbat defineşte autoreglarea
organismului sau homeostazia.
În cadrul acestui proces, organismul creează fie o imagine, fie o situaţie reală care
să satisfacă nevoia perturbatoare. El operează selecţii şi dezvoltă o situaţie de tip figură-
fundal. Satisfacerea nevoii reduce tensiunea, restabileşte echilibrul şi completează sau
închide situaţia.
Homeostazia poate deci fi definită ca procesul continuu prin care organismul îşi
satisface nevoile, fie ele fiziologice sau psihologice, cele două neputând fi separate unele
faţă de altele.

Sănătatea este rezultatul funcţionării optime a proceselor homeostatice, în timp ce

boala este cauzată de funcţionarea îndelungată a organismului în stare de dezechilibru.
În jargonul gestaltist, conştientizarea unei nevoi devine o figură pe fundal, care,
dacă nu este satisfăcută, constituie un gestalt incomplet, care mobilizează organismul şi
care îşi încetează acţiunea motivatoare doar atunci când devine complet, sau se închide.
 52

Conştiinţa este echivalentă cu problema sau cu dezechilibrul, respectiv cu

constituirea nevoii dominante în figură şi apoi organizarea funcţiilor de contact cu mediul
pentru reducerea tensiunii.
Definiţia vieţii poate fi astfel reformulată, în termenii unui număr infinit de situaţii
sau gestalturi incomplete, în sensul că deîndată ce un gestal se închide, un altul incomplet
îi ia locul.
În final, se ajunge la considerarea gestaltului ca unitatea fundamentală de
experienţă, iar constituirea de gestalturi ca un impuls biologic fundamental, având drept
proprietăţi figura şi fundalul, completitudinea şi incompletitudinea.

Instinctele

Perls evidențiază un instinct care i se pare că a fost neglijat de Freud, anume

instinctul foamei. Înţelegerea stadiilor de evoluţie ale acestui instinct ar permite, apreciază
acesta, o înţelegere a comportamentului uman superioară celei realizate din perspectiva
instinctului sexual.
Stadiile de evoluţie ale instinctului foamei sunt stadiul prenatal, stadiul predental,
stadiul incisiv şi stadiul molar. Acestora le sunt asociate caracteristici psihologice. Astfel,
stadiului predental îi este asociată nerăbdarea, stadiului incisiv îi sunt asociate agresivitatea
şi distructivitatea, iar stadiului molar îi este asociată asimilarea.

Agresiune şi apărare

Agresiunea este considerată de Perls, mai ales în etapele timpurii ale dezvoltării
concepţiei sale, ca o modalitate prin care organismul abordează mediul pentru a-şi satisface
nevoile şi prin care tratează rezistenţele întâlnite pe parcursul demersurilor de satisfacere a
nevoilor sale.
Funcţia sa nu este atât aceea de a distruge, cât mai ales de a învinge rezistenţele
întâlnite.
Se poate face o analogie între agresivitate şi muşcatul sau mestecatul puse în
funcţiune pe parcursul satisfacerii foamei. “Utilizarea dinţilor este cea mai reprezentativă
formă biologică de manifestare a agresivităţii.” Astfel, hrana va fi mai întâi destructurată şi
 53

distrusă, pentru ca doar după aceea, ceea ce este util pentru organism să poată fi reţinut, iar
ceea ce este inutil sau dăunător să poată fi eliminat.
Lumea, crede Perls, are de suferit din cauza reprimării agresivităţii individuale,
devenind executorul şi victima unor enorme cantităţi de agresivitate colectivă, motiv
pentru care s-ar cuveni găsite modalităţi de restabilire a funcţiilor biologice normale ale
agresivităţii.
Sintagma apărare este utilizată în sensul unei activităţi de protecţie a sinelui.
Apărarea este văzută de Perls ca având un caracter fie mecanic (carapacele la unele
animale, caracterele-carapace la oameni), fie dinamic, fie motor (fuga), fie secretor (ex.
mirosul la sconcs).

Realitatea

În procesul căutării permanente a echilibrului între propriile nevoi şi cerinţele

mediului, organismul percepe activ mediul şi organizează propriile percepţii.
Realitatea obiectivă este în principal utilizată pentru edificarea propriei realităţi
subiective, prin selecţia elementelor conform propriilor interese şi mijloace perceptive,
selecţie limitată de inhibiţii sociale sau nevrotice.
Realitatea cea mai importantă, cea care contează, este realitatea intereselor, deci
realitatea internă.
Sub presiunea intereselor şi nevoilor, realitatea este organizată prin intermediul
figurilor şi fundalurilor. O consecinţă a acestei poziţii de principiu este aceea că individul
nu poate percepe integral mediul sau realitatea şi răspunde tuturor solicitărilor acesteia. El
se raportează de regulă doar la o porțiune, anume figura.
 54

Zona de contact

Organismul şi mediul se află într-o relaţie dialectică. Mobilizat de necesitatea

satisfacerii nevoilor, organismul contactează realitatea exterioară, prin intermediul
procesului de orientare şi manipulare motorie.
Punctul de interacţiune dintre individ şi mediu este denumit de Perls zonă de
contact. Evenimentele psihologice au loc în această zonă. Gândurile, acţiunile, emoţiile,
reprezintă modalităţi de trăire şi confruntare cu aceste evenimente de la zona de graniţă.
Obiectele sau persoanele din mediu care provoacă satisfacerea nevoilor dobândesc
un cathexis pozitiv, pe când cele ce ameninţă satisfacerea nevoilor, dobândesc un cathexis
negativ. Indivizii caută contactul cu prima categorie de obiecte şi evită contactul cu cele
din a doua categorie. Când obiectele din prima categorie sunt asimilate, gestaltul se
închide. El se poate de asemenea închide în cazul în care sunt anihilate obiecte din cea de a
doua categorie.

Ego

Eul este definit ca o funcţie a organismului. Ego care nu este instinctiv şi care nu
este caracterizat de instincte. El poate fi cel mai bine asimilat cu zona de graniţă, în sensul
că atunci când Sinele întâlneşte elemente străine, intră în funcţiune Eul, pentru a defini
limitele dintre câmpul personal şi cel impersonal. Eul îndeplineşte o funcţie integrativă sau
administrativă, corelând acţiunile organismului cu nevoile sale. El este cel care decide care
funcţii ale organismului vor fi activate pentru satisfacerea celei mai urgente nevoi. Ulterior,
el structurează mediul în funcţie de nevoile organismului, astfel încât, de exemplu, dacă
organismul este flămând, hrana devine figură în gestalt.

Frustrare şi manipulare

Frustrarea este văzută de Perls ca un element valoros din punctul de vedere al

dezvoltării individuale, întrucât aceasta determină mobilizarea resurselor organismului,
resurse care sunt mobilizate pentru manipularea mediului în sensul satisfacerii nevoilor.
 55

Dacă este confruntat cu o cantitate optimă de frustrare, individul învaţă să

manipuleze mediul cu eficienţă.
Dimpotrivă, confruntat cu frustrări ce depăşesc limitele toleranţei individuale, sau
în absenţa frustrării, copilul şi mai târziu adultul nu va mai mobiliza propriile resurse, ci va
tinde să mobilizeze mediul, prin jocul unor roluri false, de exemplu a face pe prostul sau pe
neajutoratul.

Strategii inadecvate de confruntare cu realitatea

În mod normal, asimilarea acelor obiecte din mediu, necesare pentru satisfacerea
nevoilor, se realizează consecutiv destructurării acestora, analog mestecatului, prin punerea
în funcţiune a agresivităţii.

1. Introiecţia, dimpotrivă, desemnează faptul că unele obiecte au fost asimilate “pe

nemestecate”, păstrându-şi propria structură, motiv pentru care se comportă în
organism ca nişte corpuri străine. Introiecţia ar fi, după Perls, caracteristică stadiilor
preincisive, iar persistenţa acesteia presupune blocarea agresivităţii orale normale, ceea
ce are ca efect o deplasare a acesteia, de cele mai multe ori asupra propriei persoane.
Din punct de vedere psihologic, introiecţia presupune acceptarea necritică a unor
standarde valorice şi comportamentale provenite din exterior, iar persoana care
introiectează frecvent nu îşi dezvoltă propria personalitate. Introiectarea unor concepte
sau valori incompatibile poate conduce la dezintegrarea personalităţii.
2. Proiecţia reprezintă, din punctul de vedere al lui Perls, expulzarea în lumea exterioară a
acelor componente ale propriei personalităţi cu care individul fie refuză, fie este
incapabil să se identifice. Cel care proiectează, nu reuşeşte să opereze de o manieră
satisfăcătoare distincţia dintre realitatea externă şi realitatea internă, limitele dintre sine
şi realitate fiind deplasate mult către exterior.
3. Confluenţa se manifestă atunci când individul nu mai percepe existenţa unei zone de
graniţă între Sine şi lumea exterioară. O asemenea condiţie este prezentă de obicei la
copilul nou născut sau la adult în momentele de extaz religios, momente rituale sau
meditaţie cu utilizarea unor tehnici specifice. O continuă stare de confluenţă este
considerată patologică.
 56

4. Retroflexiunea desemnează situaţia direcţionării către Sine a unei funcţii care în mod
normal este direcţionată către exterior. Narcisismul şi suicidul reprezintă exemple
clasice de retroflexiune.

Într-o încercare de sintetizare a inadecvării acestor strategii deficitare de

confruntare cu realitatea, se poate spune că cel ce introiectează se comportă cu alţii aşa
cum ar dori ca aceştia să se comporte cu el, cel ce proiectează face altora acele lucruri de
care îi acuză, cel aflat în stare de confluenţă nu ştie ce face şi cui face, iar cel ce
retroflexează îşi face sieşi ceea ce ar dori să facă altora.

OBIECTIVELE ABORDĂRII GESTALTISTE

După Perls, problemele clientului sunt o consecinţă a dificultăţilor de conştientizare

a propriilor nevoi, a incapacităţii de ierarhizare a nevoilor, incapacităţii de satisfacere a
nevoilor şi recurgerii la strategiile inadecvate ale introiecţiei, proiecţiei, confluenţei sau
retroflexiunii.
Nesatisfacerea adecvată a nevoilor şi funcţionarea îndelungată în situaţie de
dezechilibru face pe individ să evite angajamentul în evenimente, inclusiv în emoţii proprii
şi trăiri intense, sub influenţa inhibitoare a ruşinii.
Interacţiunile dintre consilier şi client urmăresc restabilirea procesului normal al
dezvoltării individuale, prin asistarea clientului în conştientizarea propriilor nevoi
nesatisfăcute (gestalturi incomplete), astfel încât clientul să le poată rezolva pe acestea
înainte de a trece la satisfacrea nevoilor curente.

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI

Perls crede că, cel mai frecvent, clientul se adresează consilierului atunci când se
află în situaţie de criză existenţială, din cauză că nevoile sale nu sunt într-o măsură
sufiecientă satisfăcute. În această situaţie, clientul are faţă de consilier unele aşteptări
specifice, între care, la loc de cinste, se găseşte aceea a mobilizării mediului de către cel
din urmă. În conformitate cu aceste aşteptări, va încerca să manipuleze pe consilier, oferind
despre sine o anumită imagine, conţinând frecvent elemente precum bunătate, sinceritate,
bună-credinţă, vulnerabilitate.
 57

Spre dezamăgirea iniţială a clientului, consilierul gestaltist nu se consideră o sursă

de sprijin pentru acesta, pornind de la premisa că cererile de asistenţă vor continua cu
frecvenţă sporită, până în momentul în care consilierul va putea fi pus în situaţia
inconfortabilă de a nu mai putea furniza asistenţa aşteptată. Consilierul se va ghida după
principiul în conformitate cu care “Cel mai mare rău pe care îl poţi face oamenilor, este să
îi ajuţi”. Acordând clientului unele dintre lucrurile dorite de acesta, de exemplu atenţie
exclusivă, consilierul va evita să fie generos cu răspunsurile pe care clientul le aşteaptă, sau
cu exprimarea admiraţiei sau preţuirii faţă de acesta.
Consilierul va considera că sarcina sa este aceea de a frustra solicitările de sprijin
din partea clientului, pentru ca acesta să ajungă să constate că resursele necesare pentru
rezolvarea propriilor probleme se află în el însuşi.
Etapa intermediară semnificativă din acest punct de vedere este ceea ce Perls
denumeşte impas. La acesta se ajunge prin persistenţa consilierului în frustrarea
solicitărilor clientului, până când acesta se va afla faţă în faţă cu zonele înstrăinate ale
propriei personalităţi, cu blocajele, inhibiţiile, evitarea perceperii unor zone ale realităţii. În
momentul impasului, clientul realizează că soluţia rezolvării problemelor prin manipularea
mediului (adică a consilierului) este inutilizabilă, simţindu-se în acelaşi timp incapabil să
facă faţă singur situaţiei.
Ceea ce clientul urmează a descoperi în continuare, este faptul impasul este mai
curând o reprezentare fantezistă, decât o realitate, că el dispune de fapt de toate resursele
necesare pentru abordarea eficientă a situaţiei.

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CONSILIERE

Fiind concentrată asupra prezentului, abordarea gestaltistă este denumită şi
experenţială, în sensul că urmăreşte să determine clientul să conştientizeze porţiuni tot mai
extinse ale propriului sine, inclusiv elemente aparent mai puţin importante, cum ar fi
respiraţia, vocea, gesturile, tonusul muscular etc.
Din punctul de vedere al lui Perls, materialele neconştientizate pot include abilităţi,
comportamente specifice, obişnuinţe motorii sau verbale, goluri de memorie etc. De
asemenea, un loc deosebit de important este deţinut de situaţiile nefinalizate, clientul
urmând a se concentra asupra fiecărui aspect al situaţiilor nefinalizate, urmând ca, pe rând,
acestea să fie conştientizate şi finalizate, până în momentul în care clientul nu mai prezintă
 58

discontinuităţi de personalitate, iar procesele de destructurare şi asimilare a realităţii

externe sunt restabilite în paramentri optimi.

Conştientizarea Aici şi Acum

Sloganul gestaltismului este “Eu şi Tu, Aici şi Acum”. Nu există probleme trecute,
există doar probleme prezente care, eventual, au existat şi în trecut. Clientul urmează a fi
ajutat să devină conştient de propriile acţiuni la toate nivelele - inclusiv fizic, verbal sau
imaginativ - să realizeze modul în care produce situaţiile dificile în care se găseşte, să
observe configuraţia concretă a acestora şi să mobilizeze propriile resurse pentru
rezolvarea acestora, în prezent.
Prezentul reprezintă esenţa situaţiei ce poate influenţa evoluţia favorabilă a
clientului. Acestuia i se solicită să nu relateze problemele sale la timpul trecut, ci să le
retrăiască în prezent, în cadrul sesiunii de consiliere, find permanent dirijat în acest sens
prin întrebări de genul “Ce simţi acum?”, “Unde te afli acum?”, “Ce vezi?”, “Îţi dai seama
ce faci în acest moment cu mâinile?”. Clientului i se cere de asemenea să utilizeze în
permanenţă timpul prezent şi cât mai frecvent formula “Îmi dau seama că ...”
Consilierul va acţiona nu pentru a interpreta trăirile afective şi comportamentele
clientului, ci pentru a direcţiona atenţia lui asupra acestora. Obiectivul consilierului nu este
de a descoperi “de ce ...?” procedează clientul la blocarea conştientizării situaţiilor
nefinalizate şi a golurilor rămase în propria personalitate prin proiectarea în exterior a unor
porţiuni ale acesteia, ci acela de a descoperi “cum ...?” procedează clientul.

Reguli generale
Pentru menţinerea situaţiei de consiliere în aceşti paramentri, Perls recomandă
respectarea unui set de reguli:

1. Utilizarea exclusivă a timpului prezent.

2. Utilizarea, în relatări, a persoanei a doua în locul persoanei a treia (ex. tu în loc
de el).
3. Utilizarea persoanei întâia cu referire la părţi ale propriului corp sau
comportamente proprii.
4. Concentrarea asupra lui Cum? sau Ce?, în locul lui De ce?
 59

5. Utilizarea adresării directe în locul relatării despre o persoană.

6. Convertirea întrebărilor în afirmaţii.

Tehnici

Responsabilizarea clientului

De obicei, răspunsurile clientului la întrebările formulate de consilier - în scopul de

a favoriza conştientizarea - sunt răspunsuri de evitare sau întrebări redirecţionate către
consilier, în scopul evitării asumării responsabilităţii pentru propriile comportamente şi
dificultăţi. Perls apreciează că această situaţie se datorează echivalării asumării
responsabilităţii cu asumarea blamului, pe care de obicei clientul îl proiectează asupra
altora.
În consecinţă, consilierul va solicita de fiecare dată clientului să reformuleze
întrebările ca afirmaţii şi să înlocuiască prin “Eu”, orice alt pronume utilizat în legătură cu
acţiuni proprii sau părţi ale corpului, reacţionând de fiecare dată când sunt utilizate
verbalizării nereprezentative pentru sinele clientului.

Dramatizarea

Conştientizarea poate fi aprofundată şi accelerată prin încurajarea clientului să se

angajeze în activităţi de inventare sau evocare creativă a unor situaţii, situaţii care pot fi
relatate verbal, scrise sau jucate - în situaţie de grup sau doar în prezenţa consilierului. În
acest din urmă caz, clientul urmează să interpreteze toate rolurile.
Perls apreciază că utilizarea de această manieră a fanteziei poate conduce la
evidenţierea unor tendinţe nevrotice, care vor putea fi apoi abordate.

Naveta
Tehnica presupune direcţionarea atenţiei clientului, pe rând, către două experienţe
sau activităţi. Frecvent, clientul este pus “să facă naveta” între a vorbi şi a asculta,
consilierul intervenind doar pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce s-a spus, sau asupra
modului în care s-a spus (ex. “Ce semnificaţie atribui ...?”). Clientul mai poate de
 60

asemenea face naveta între a relata o experienţă trecută prin intermediul dramatizării, sau
la timpul prezent.

Scaunul gol

Este una din tehnicile cel mai frecvent folosite în abordarea gestaltistă, urmărind, în
mod esenţial, să faciliteze dialogul - în contextul jocului de rol - între diferite componente
ale personalităţii clientului.
Două scaune goale sunt aşezate faţă în faţă, unul reprezentând clientul, iar celălalt,
o altă persoană sau un aspect al personalităţii clientului. Clientul schimbă scaunul pe care
se aşează, în funcţie de rolul interpretat.

Tragerea cortinei

Majoritatea clienţilor manifesă ezitări şi nesiguranţă în momentul opţiunii între

contact şi retragere, cea de a doua alternativă putând reprezenta o nevoie nevrotică reală.
Întrucât starea de nesiguranţă este neplăcută, clientul va căuta să o mascheze prin
verbalism excesiv, relatări fanteziste sau prin uitare.
Consilierul va încuraja clientul să conştientizeze şi să trăiască starea de confuzie şi
dezorientare, cu toate manifestările asociate, fie ele verbale sau motorii. Apoi, clientul va fi
încurajat să depăşească această stare, includiv prin dramatizare, prin “tragerea cortinei” şi
descoperirea a ceea ce se ascunde dincolo de aceasta.

Utilizarea viselor

Spre deosebire de psihanaliză, care utilizează asociaţia liberă în legătură unele sau
altele dintre elementele viselor, abordarea gestaltistă urmăreşte retrăirea viselor în prezent,
inclusiv dramatizarea acestora. Visele sunt considerate ca mesaje al sinelui către sine, ca
una din cele mai spontane forme de exprimare ale fiinţei umane. Ele ar conţine tot cea ce
este necesar pentru soluţionarea problemelor clientului, cu condiţia ca elementele
componente să fie înţelese şi asimilate.
 61

Clienţii care nu îşi amintesc propriile vise, refuză conştientizarea problemelor

propriei existenţe. Clientul este deci încurajat să se adreseze direct viselor (ex. “Vise, unde
sunteţi?”), să joace partiturile personajelor şi obiectelor din vise, identificându-se astfel cu
porţiunile alienate ale sinelui şi reintegrându-le, pe această cale.

Teme pentru acasă

Accelerarea obţinerii unor rezultate poate fi obţnută prin alocarea unor teme de
lucru, constând de obicei în reconstituirea derulării unei sesiuni de consiliere, cu
concentrarea atenţiei asupra blocajelor ce pot interveni la reconstituire - şi asupra
semnificiaţiei acestor blocaje.

Jocuri

Pe parcursul sesiunilor de consiliere pot fi utilizate o serie de jocuri, funcţionale din

perspectiva realizării obiectivului conştientizării:
1. Jocul dialogului. Clientul interpretează partituri ale diferitelor aspecte ale personalităţii
sale, de exemplu agresiv/pasiv, masculin/feminin, dominator/submisiv etc.
2. Turul de orizont. Clientul concretizează o temă sau o afirmaţie cu caracter general (ex.
“Nu pot suferi pe nimeni din această cameră”), pentru fiecare dintre cei de faţă.
3. Asumarea responsabilităţii. Clientului i se cere să încheie fiecare dintre afirmaţiile pe
care le face despre sine cu remarca “... şi îmi asum responsabilitatea pentru asta”.
4. Am un secret. Fiecare participant la o sesiune de grup se decide asupra unui secret
personal, implicând culpabilitate şi/sau ruşine, după care, fără a-l face cunoscut
partenerilor de joc, descrie cum crede că a reacţiona ceilalţi la aflarea secretului.
5. Interpretarea proiecţiei. Atunci când clientul realatează un episod care este probabl să
indice o proiecţie, este direcţionat să interpreteze rolul persoanei sau obiectului
implicat, pentru clarificarea conflictelor în zona respectivă (ex. “Sunt o veche placă de
înmatriculare, aruncată pe fundul unui lac. Sunt inutilă şi nu am nici o valoare - cu
toate că nu sunt ruginită - sunt demodată, nu pot fi folosită la nici un fel de autoturism
... sunt doar aruncată la gunoi. Aşa sunt şi eu ... ca o veche placă de înmatriculare
aruncată la gunoi ...”).
 62

6. Inversarea. Clientul este direcţionat să interpreteze un rol opus unui comportament

efectiv actualizat (de exemplu să fie agresiv în loc de a fi pasiv) şi să intre astfel în
contact cu un aspect latent al personalităţii sale.
7. Repetiţia. Pornind de la premisa că o porţiune însemnată a proceselor de gândire este
ocupată de repetarea, exersarea unor comportamente de rol ce urmează a fi utilizate în
situaţii viitoare ipotetice, clienţii participanţi la şedinţele de grup sunt încurajaţi să
efectueze împreună aceste repetiţii.
8. Exagerarea. Atunci când clientul formulează o afirmaţie importantă, într-o manieră
care îi diminuează importanţa, este direcţionat să repete afirmaţia respectivă, cu
gestuale şi tonalitate sporită.
9. Probarea unei afirmaţii. Consilierul poate sugera o afirmaţie sau o propoziţie pe care o
consideră semnificativă - din punctul de vedere al clientului - şi cere acestuia să o
exploreze, ca şi cum ar proba o pereche de pantofi (ex. “Să încercăm asta: sunt o cutie
de chibrituri ...”
 63

CAPITOLUL 3. PRACTICA CONSILIERII

ABORDAREA “ABILITĂŢILOR VITALE”

Richard Nelson-Jones se naşte în decembrie 1936 la Londra. Viaţa de familie nu

este una fericită, părinţii separându-se şi reunindu-se în perioada zbuciumată a războiului.
Între 1940 şi 1945, împreună cu mama şi fratele mai mare, se refugiază în San Francisco.
După revenirea în Anglia şi până la vârsta de 18 ani învaţă departe de familie, în şcoli cu
regim de internat.
Face studii economice la Cambridge, lucrează pentru scurte perioade la bănci
comerciale şi instituţii bursiere din Londra şi San Francisco, pentru ca în 1962 să reia
studiile economice la Universitatea Stanford. Aici viaţa sa cunoaşte o schimbare decisivă,
tânărul Jones descoperind că are rezultate mult mai bune la cursurile de psihologie
organizaţională decât la cele de economie şi de asemenea, că resimte nevoi personale de
consiliere, motiv pentru care participă, în calitate de client, la numeroase şedinţe de
consiliere individuală şi de grup. Obţine titlurile de MA şi PhD în 1964 şi 1967.
După ce deţine pentru scurt timp funcţii în cadrul unor instituţii de coordonare a
învăţământului superior public, se întoarce în 1969 în Marea Britanie, unde ocupă funcţii
didactice în învăţământul superior, punând bazele unui curs postuniversitar de consiliere în
instituţii de învăţământ, la Universitatea Aston din Birmingham.
În 1982 se mută la Londra, unde pune bazele unui centru privat de formare şi
consultanţă în psihologia consilierii.
În 1984 se mută în Australia, la Royal Institute of Technology, unde se ocupă de
formarea în psihologia consilierii. Ulterior, devine profesor în cadrul departamentului de
psihologie şi studiul disabilităţilor intelectuale.

CARACTERIZARE GENERALĂ A ABORDĂRII

Nelson Jones renunţă la folosirea unui jargon psihologic sofisticat, pentru a adopta
o perspectivă educaţională. Procedând astfel, el porneşte de la credinţa că fiecare individ
uman a achiziţionat pe parcursul vieţii o serie de abilităţi vitale, dintre care unele sunt
caracterizate de plusuri funcţionale, în timp ce altele sunt deficitare. Premisele acestei
poziţii de principiu sunt următoarele (Nelson-Jones, 1995, p. 352):
 64

1. Cele mai multe dintre problemele pe care clienţii le aduc în faţa consilierului sunt
legate de fenomene de învăţare.
2. O contribuţie importantă în persistenţa acestor probleme o aduc deficienţele acumulate
de clienţi cu privire la modul în care gândesc şi acţionează (deficienţe legate de
abilităţile de gândire şi acţiune).
3. Activitatea consilierului este cea mai eficientă atunci când, în condiţiile constituirii
unei relaţii de asistenţă suportive, îl pregăteşte pe client pentru utilizarea unor abilităţi
de gândire şi acţiune adecvate.
4. Obiectivul final al consilierului este acela de a aduce pe client în situaţia de auto-
asistenţă, astfel încât acesta să conserve şi să dezvolte propriile abilităţi de gândire şi
acţiune, nu doar pentru a se confrunta cu problemele prezente, ci şi pentru a preveni şi
gestiona corespunzător probleme viitoare.

VIAŢA BIOLOGICĂ ŞI VIAŢA PSIHOLOGICĂ

Înainte de a înţelege modul în care Jones defineşte abilităţile vitale, este necesar să
ne familiarizăm cu distincţia operată de acesta între viaţă biologică şi viaţa psihologică.
El subliniază faptul că, în timp ce viaţa este de cele mai multe ori considerată a fi
un fenomen biologic, pentru abordarea sa, viaţa psihologică este mai importantă. Nu uită să
noteze faptul că viaţa psihologică are ca suport viaţa biologică şi cele două se influenţează
reciproc (de exemplu oboseala biologică influenţează trăirea psihologică de confort, sau
suicidul, rezultat al vieţii psihologice, influenţează viaţa biologică).
Diferenţele dintre cele două tipuri de viaţă pot fi sintetizate într-un tabel cu două
serii de dimensiuni, caracteristice pentru fiecare din cele două:

DIFERENŢE ÎNTRE VIAŢA BIOLOGICĂ ŞI VIAŢA PSIHOLOGICĂ

BIOLOGICĂ PSIHOLOGICĂ

Corp Minte
 65

Viaţă Conştiinţă şi opţiune

Sănătate Realizarea propriului potenţial uman

A fi sau a nu fi Nivele funcţionale

Maturare Învăţare

Ciclu al vieţii Influenţe limitate ale vârstei

Boală Blocaj psihologic

Biochimie deficitară Abilităţi vitale deficitare

Diagnostic Evaluare psihologică

Intervenţie medicală (medicamente, odihnă Intervenţie psihologică (relaţie de asistenţă,

la pat, intervenţii chirurgicale) dezvoltarea abilităţilor vitale)

Vindecare Auto-asistenţă

 Corp versus minte. În contextul vieţii psihologice, centru de interes este mintea, mai
curând decât corpul.
 Viaţă versus conştiinţă şi opţiune. În contextul vieţii psihologice, funcţionarea normală
a organelor, de natură să susţină viaţa, devine mai puţin importantă decât conştiinţa de
sine şi posibilitatea de a alege. Opţiunile ce ţin de viaţa psihologică sunt în principal
opţiuni ce tind să îmbogăţească viaţa, mai curând decât opţiuni ce tind doar să o
conserve.
 Sănătate versus realizarea propriului potenţial uman. În timp ce obiectivul principal al
vieţii biologice este sănătatea, obiectivul principal al vieţii psihologice este
 66

îmbunătăţirea calităţii propriei existenţe prin realizarea maximală a propriilor

potenţialităţi.
 A fi sa a nu fi, versus nivele funcţionale. Viaţa biologică se conformează unei logici
binare, similare dilemei hamletiene. Viaţa psihologică urmăreşte mai curând
îmbunătăţirea decât supravieţuirea, de unde un număr mult mai mare de nivele de
funcţionalitate.
 Maturare versus învăţare. Maturarea este un concept important pentru achiziţionarea
abilităţilor biologice, de exemplu abilitatea de reproducere. Din punctul de vedere al
vieţii psihologice, învăţarea este mai importantă. În unele cazuri, maturarea şi învăţarea
interacţionează, ca în cazul capacităţilor cognitive sau în cazul tendinţelor biologice
care pot “sabota” viaţa psihologică.
 Ciclu al vieţii, versus influenţe limitate ale vârstei. În legătură cu viaţa biologică se
poate trasa un ciclu tipic, determinat în principal de vârsta cronologică - concepţie,
naştere, creştere, maturitate, declin şi moarte. Pe de altă parte, viaţa psihologică este
într-o măsură mult mai mică influenţată de vârstă, putându-se întâlni atât tineri cu
potenţialul de dezvoltare blocat, cât şi pensionari dinamici, care exercită un control
activ asupra propriei vieţi.
 Boală, versus blocaj psihologic. Într-o prezentare sugestivă, pe care chiar Jones o
consideră simplificată, oamenii vin la doctor fiindcă se simt bolnavi şi nu ştiu cum să
se vindece. Pe de altă parte, atunci când oamenii se adresează consilierilor, ei se simt
blocaţi din punct de vedere psihologic şi nu ştiu cum ar putea gândi sau acţiona mai
bine.
 Biochimie deficitară, versus abilităţi vitale deficitare. Boala poate fi frecvent definită
ca acumularea şi stabilizarea unor dezechilibre de ordin biochimic, pe când blocajul
psihologic poate fi definit ca acumularea şi stabilizarea unor deficite în domeniul
abilităţilor vitale.
 Diagnostic, versus evaluare psihologică. Boala biologică solicită diagnosticarea
dezechilibrelor biochimice care perturbă starea de sănătate. Blocajul psihologic solicită
evaluarea psihologică a modalităţilor deficitare de gândire şi acţiune.
 Intervenţie medicală, versus intervenţie psihologică. Intervenţiile de ordin medical
pentru restabilirea sănătăţii presupun de obicei ingerarea de medicamente, odihnă la pat
 67

sau intervenţii chirurgicale. Intervenţiile de ordin psihologic presupun stabilirea unei

relaţii de asistenţă şi instruirea clientului pentru dezvoltarea abilităţilor vitale.
 Vindecare, versus autosuport. În contextul vieţii biologice, vindecarea este cel mai
adesea considerată ca rezultat al eliminării bolii. Din punctul de vedere al vieţii
psihologice, caracterizată de reversibilitate, este mult mai importantă dotarea clientului
cu mijloacele prin care se poate auto-asista în menţinerea şi dezvoltarea acesteia.

DEFINIREA ABILITĂŢILOR

Nelson-Jones apreciază că elementul esenţial al oricărei abilităţi este constituit de

efectuarea şi implementarea unui lanţ de opţiuni pentru realizarea unui obiectiv (Nelson-
Jones, 1993, p. 7). Este interesant de subliniat faptul că el pune pe primul plan factorul
psihologic care selectează şi ordonează şirul de acţiuni, mai curând decât acţiunile ca atare.
O nouă notă importantă a abilităţilor este aceea că ele pot fi mai bine caracterizate în
termeni de plusuri şi minusuri, sau puncte tari şi deficienţe, mai curând decât în termeni de
prezenţă sau absenţă. Opţiunile corecte în domeniul unei abilităţi reprezintă plusuri, pe
când opţiunile incorecte reprezintă minusuri.
În toate domeniile de manifestare a abilităţilor, indivizi umani pot manifesta
concomitent atât plusuri cât şi minusuri. De exemplu, în domeniul înţelegerii, un individ
poate avea plusuri în ceea ce priveşte înţelegerea unui partener de discuţie şi în acelaşi
timp, minusuri în ce priveşte exprimarea înţelegerii.

DEFINIREA ABILITĂŢILOR VITALE

Pornind de la definirea generală a abilităţilor, Nelson-Jones apreciază că abilităţile

vitale pot fi definite ca secvenţe de opţiuni care, în diferitele domenii ale abilităţilor, afirmă
viaţa psihologică în raport cu viaţa biologică (Nelson-Jones, 1995, p. 355). Principale
domenii în care autorul identifică abilităţi vitale sunt domeniile gândirii, acţiunii şi trăirilor
emoţionale.
 68

Abilităţi vitale ale gândirii

Aceste abilităţi sunt văzute de Nelson-Jones (Nelson-Jones, 1993, p. 164 şi urm.)

ca fiind legate mai puţin de conţinutul gândirii (ce se gândeşte), cât mai ales de modul în
care gândirea operează (cum se gândeşte).

Asumarea responsabilităţilor pentru propriile opţiuni

Fiecare individ face opţiuni legate de sine, de ceilalţi sau de mediul în care
evoluează. Pe de altă parte, nu fiecare individ realizează corect limitele între care se poate
manifesta efectiv ca arhitectul propriei vieţi. La o extremă, unii pot renunţa, conştient sau
nu, la unele din responsabilităţile care le revin. La limita cealaltă, unii, sub iluzia unei
autonomii excesive, că îşi vor asuma mai multe responsabilităţi decât este realmente cazul
şi se vor lovi de “pragul de sus” al realităţii.

Păstrarea contactului cu propriile trăiri emoţionale

Individul lipsit de un contact corespunzător cu propriile sentimente va fi lipsit de un

punct de plecare solid în evaluarea informaţiilor provenite din exterior sau din interior. Ei
vor avea dificultăţi suplimentare în diferenţierea propriilor trăiri emoţionale de cele
preluate prin învăţare din exterior, pot aprecia greşit intensitatea unor trăiri emoţionale
proprii. Indivizii la care deficienţele de contact sunt puternice pot avea probleme legate de
definirea propriei identităţi, vor f indecişi şi influenţaţi excesiv de modul în care gândesc
alţii.

Utilizarea autodiscursului suportiv

Abilitatea presupune înlocuirea autodiscursului negativ formulat înaintea, în timpul

şi consecutiv confruntării cu situaţii specifice, printr-un autodiscurs care calmează,
direcţionează demersurile de abordare a situaţiei şi afirmă abilităţile utile de care individul
dispune.
Printre caracteristicile negative ale autodiscursului, autorul menţionează:
 69

 Sublinierea performanţei în dauna rezolvării situaţiei. Clienţii care îşi fixează standarde
excesiv de înalte vor fi preocupaţi excesiv de atingerea acestora.
 Catastrofizarea. Clienţii se pot convinge singuri că lucrurile vor evolua conform celui
mai nefavorabil scenariu.
 Exagerearea simptomelor fizice. Clienţii îşi pot intensifica sentimentele de anxietate
prin autodiscurs negativ privind asemenea senzaţii corporale precum tensiunea,
ameţeala, sufocarea, palpitaţiile, transpiraţia sau valurile de căldură.
 Supraconştientizarea modului cum gândesc alţii. Clienţii îşi pot amplifica trăirile de
anxietate imaginându-şi că sunt centrul atenţiei celorlalţi.
 Autodeprecierea. Clienţii îşi pot eroda încrederea în sine prin autodiscursuri de genul
Nu eşti în stare de nimic.
 Supralicitarea unor eşecuri trecute. Clienţii, confruntaţi cu o situaţie specifică, vor
prefera să evoce eşecurile trecute în confruntări cu situaţii de acelaşi tip, minimalizând
succesele.

Utilizarea unor reguli personale realiste

Regulile personale furnizează standardele prin intermediul cărora clienţii se judecă

pe sine cât şi pe alţii. Nelson-Jones face referire explicită la Ellis în legătură cu acest aspect
şi menţionează câteva dintre caracteristicile regulilor personale nerealiste:

 Caracterul de urgenţă. Clienţii apreciază propriile dorinţe ca pe nişte necesităţi

imperioase mai curând decât ca pe nişte preferinţe.
 Perfecţionismul. Clienţii pretind perfecţiune atât de la ei înşişi cât şi de la alţii.
 Autoapreciere globală. Clienţii tind să se aprecieze în termenii valorii personale
globale, mai curând decât în termenii funcţionalităţii specifice a unor anumite abilităţi
pentru realizarea unor obiective.
 Dramatizarea. Clienţii exagerează gravitatea faptului că fie ei înşişi, fie alţii, fie mediul
nu sunt aşa cum ar trebui să fie.

Opţiunea pentru realismul percepţiilor

 70

Clienţii pot fi înclinaţi să aibă percepţii nerealiste, fie în legătură cu propriile

persoane, fie cu alţii. Ponderea percepţiile nerealiste în sens negativ pare a fi mai mare
decât cea a celor nerealiste în sens pozitiv. Frecvent, clienţii sunt mult mai dispuşi să
descopere jumătatea goală a paharului, ceea ce favorizează apariţia anxietăţii, depresiei,
scăderii încrederii în sine sau vitalităţii. Clienţii pot de asemenea:

 să lase trăirile afective să influenţeze modul cum percep pe alţii.

 să se concentreze doar asupra unora dintre datele disponibile.
 să exagereze sau să minimizeze calităţi sau semnificaţii.
 să evite perceperea unor informaţii, situaţii sau evenimente susceptibile de a genera
anxietate.
 să formuleze generalizări nejustificate.
 să polarizeze percepţiile, de exemplu numai “în alb şi negru”.

Atribuirea adecvată a cauzelor

Clienţii pot avea dificultăţi în depăşirea unor situaţii problematice prin atribuirea
incorectă a cauzelor. Frecvent, ei deplasează către interiorul personalităţii cauze externe.
De exemplu, depresivii îşi deteriorează încrederea în sine şi dispoziţia afectivă prin
supraestimarea propriei responsabilităţi pentru evenimentele negative din viaţa proprie şi
din viaţa altora.

Formularea de predicţii realiste

Formularea de predicţii realiste presupune judecarea precisă a consecinţelor

viitoare. Nelson-Jones subliniază faptul că majoritatea clienţilor manifestă minusuri în
legătură cu această abilitate. Printre minusurile mai frecvent întâlnite se numără:

 Predicţii inadecvate ale riscului, de obicei prin supraestimarea consecinţelor negative

posibile. Unii clienţi pot de asemenea supraestima consecinţele pozitive, ca în cazul
celor ce se lansează în jocuri de noroc sau afaceri grandioase şi riscante.
 71

 Predicţii inadecvate ale recompenselor asociate unor acţiuni sau atitudini. Clienţii pot
avea dificultăţi în a percepe existenţa unor consecinţe viitoare favorabile sau în a
estima importanţa acestor consecinţe.
 Predicţii inadecvate ale modului în care propriile acţiuni pot afecta pe alţii.

Clarificarea valorilor

Valorile sunt principii şi priorităţi implicite care orientează viaţa individuală,

constituind ceea ce uneori este denumit “filosofie de viaţă”. Atunci când clienţii sunt siguri
în legătură cu propriile valori, au mai puţine dificultăţi în a stabili obiective pentru
propriile acţiuni. Exemple de valori, furnizate de Nelson-Jones, sunt iubirea, prietenia,
religia, frumosul, materialismul, hedonismul, responsabilitatea socială, intelectualismul,
auto-actualizarea. Constatarea prealabilă a unui grad rezonabil de similitudine a valorilor
este necesară înaintea angajării într-o relaţie de lungă durată, fie aceasta de ordin personal,
fie organizaţional.

Stabilirea de obiective realiste

Obţinerea unui nivel rezonabil de control asupra propriei vieţi presupune

formularea unor obiective pe termen scurt, mediu şi lung în domenii diferite cum ar fi
relaţii interpersonale, studiu, muncă, distracţie, sănătate sau câştiguri financiare. În cadrul
unor relaţii interpersonale apropiate, unele obiective este necesar a fi negociate, pentru a fi
împărtăşite de parteneri. Minusurile în acest domeniu al abilităţilor vitale de gândire includ
lipsa de obiective (cazul cel mai grav), ca şi: ne-reflectarea valorilor personale în contextul
obiectivelor, lipsa de realism, insuficientă specificitate, lipsa unei perspective temporale.
Când clienţii formulează obiective legate de rezolvarea unor probleme specifice, ei pot
neglija abilităţile necesare pentru rezolvarea problemei sau pot favoriza abilităţile de
acţiune în dauna celor de gândire.

Abilităţi de vizualizare
 72

Pornind de la constatarea că pentru o proporţie însemnată a indivizilor îşi reprezintă

lumea şi raporturile dintre individ şi lume în termeni vizuali, abilitatea presupune utilizarea
unor imagini mentale pozitive, de natură să liniştească individul şi să îl ajute în realizarea
propriilor obiective. Una dintre componentele abilităţii presupune comunicarea de imagini
vizuale, de exemplu în contextul împărtăşirii fantasmelor sexuale. Utilizarea de imagini
negative influenţează nefavorabil performanţele individuale, de exemplu vizualizarea
activităţii incompetente se poate foarte uşor transforma într-o profeţie adevărată.

Luarea unor decizii realiste

Stilul decizional al clienţilor are o însemnată influenţă asupra eficienţei activităţii.

Unii clienţi pot fi hiper-vigilenţi, încercând să ia în consideraţie noi şi noi aspecte ale
situaţiei, până când decizia nu mai e de actualitate. Alţii pot fi impulsivi şi grăbiţi, atât în
privinţa deciziilor majore, cât şi în privinţa celor minore. Alţii vor face tot posibilul pentru
evitarea luării de decizii. În situaţii în care deciziile trebuie să fie rezultatul muncii de
echipă unii clienţii vor fi supra-competitivi în impunerea propriului punct de vedere, pe
când alţii vor tinde să se supună tot timpul presiunilor grupului.
Procesul decizional este văzut de Nelson-Jones ca având două etape: a)
confruntarea cu situaţia şi luarea deciziei, b) implementarea şi evaluarea deciziei.
Clienţii pot manifesta plusuri şi minusuri în legătură cu fiecare dintre aceste două
etape. De exemplu ei pot avea dificultăţi în generarea de alternative decizionale (prima
etapă), sau în legătură cu planificarea demersurilor de implementare (etapa a doua).

Prevenirea şi gestionarea problemelor

Deseori clienţii care se adresează consilierului au minusuri în privinţa acestei

abilităţi, minusuri care pot include confruntarea cu problemele, evaluare şi redefinirea
acestora în termenii abilităţilor necesare pentru rezolvare, stabilirea de obiective,
planificarea acţiunilor de rezolvare, evaluarea consecinţelor.

Abilităţi vitale acţionale

 73

Abilităţile vitale acţionale sunt exprimate prin intermediul comportamentelor

observabile. O listă cuprinzând principalele domenii de manifestare ale acestor abilităţi, ca
şi abilităţi ilustative pentru fiecare domeniu, include (Nelson-Jones, 1993, p. 23):

 Abilităţi de relaţionare. În această categorie sunt incluse asemenea abilităţi precum a

iniţia contacte interpersonale, a conversa, a oferi informaţii despre sine, a asculta, a
manifesta interes, a se afirma pe sine, a gestiona emoţiile negative şi conflictele.
 Abilităţi parentale. În această categorie se includ abilităţile privind îngrijirea copiilor,
ca şi cele ce ţin de educarea acestora, de exemplu cele legate de educaţia sexuală sau
morală.
 Abilităţi de studiu. În această categorie se includ asemenea abilităţi precum gestionarea
eficientă a timpului, respectarea termenelor, lectura eficientă, scrierea de eseuri sau
disertaţii, gestionarea anxietăţii faţă de examene, gestionarea succesului educaţional,
prezentarea la examene şi teste, participarea la dezbateri în grup şi susţinerea de
prezentări publice.
 Abilităţi ocupaţionale. În această categorie se includ asemenea abilităţi precum
căutarea unei loc de muncă, participarea la interviuri sau conducerea de interviuri,
supervizare, conducere, muncă în echipă, negociere, gestionarea situaţiilor de tranziţie,
valorificarea maximală a condiţiilor de muncă, furnizarea şi recepţionarea de feed-
back.
 Abilităţi de petrecere a timpului liber. În această categorie se includ asemenea abilităţi
precum identificarea unor modalităţi plăcute de petrecere a timpului liber,
disponibilitatea de a dezvolta abilităţi legate de noi modalităţi de petrecere a timpului
liber, relaxarea pasivă, organizarea unor concedii plăcute şi odihnitoare.
 Abilităţi legate de sănătate. În această categorie se includ asemenea abilităţi precum
alimentaţia echilibrată şi moderată, limitarea consumului de alcool, evitarea fumatului,
evitarea substanţelor producătoare de dependenţă, păstrarea formei fizice, gestionarea
stresului, păstrarea echilibrului între muncă, relaţii interpersonale, viaţa de familie şi
activităţile de timp liber.
 Abilităţi de participare socială. În această categorie se includ asemenea abilităţi precum
a fi un bun vecin, a identifica activităţi comunitare şi a participa la acestea, a activa
pentru schimbări sociale dezirabile.
 74

Abilităţi emoţionale

În legătură cu aceste abilităţi, Nelson-Jones subliniază faptul că indivizii eficienţi

sunt receptivi la componenta “animală” a propriei personalităţi, fiind “alfabetizaţi” din
punct de vedere emoţional. Între abilităţile emoţionale sunt enumerate (idem):

 conştientizarea importanţei trăirilor emoţionale.

 receptivitatea şi deschiderea faţă de trăiri emoţionale.
 conştientizarea propriilor impulsuri şi dorinţe.
 capacitatea de explorare a propriilor trăiri emoţionale (empatie internă)
 receptivitatea faţă de senzaţiile corporale.
 capacitatea de a trăi senzualitatea.
 capacitatea de a trăi dragostea şi alte sentimente pro-sociale.
 conştientizarea deplină a limitărilor existenţiale, de exemplu moartea.

Nelson-Jones subliniază faptul că abilităţile emoţionale pot interacţiona cu cele de

gândire şi cu cele de acţiune în asemenea abilităţi ca relaxarea sau managementul stresului
şi anxietăţii, sau că rezultatul final al dezvoltării unor asemenea abilităţi poate fi exprimat
în termenii încrederii de sine şi ai acceptării de sine.

STADIILE PROCESULUI DE CONSILIERE

Obiectivul interacţiunilor dintre consilier şi client

Principalul obiectiv al abordării abilităţilor vitale este constituit de transformarea

clientului într-o persoană dispunând de abilităţile vitale care să îi permită să aboreze
eficient problemele cu care acesta va fi confruntat.

Caracteristicile individului abilitat

 75

In esenţă, această persoană va opera opţiuni adecvate, datorită prezenţei unor

abilităţi viale, care pot fi grupate conform domeniului de afirmare a vieţii psihologice,
astfel:

1. Reactivitate. Abilităţile din acest domeniu includ conştientizarea propriei

existenţe, propriilor sentimente, motive, anxietăţi şi culpabilităţi.

2. Realism. Realismul include abilităţile de gândire evidenţiate anterior.

3. Relaţionare. Aceste abilităţi includ iniţierea de contacte, purtarea de convorbiri,

ascultarea, manifestarea interesului, cooperarea, afirmarea propriilor opinii şi
poziţii, managementul conflictelor.

4. Recompensare. Aceste abilităţi includ identificarea propriilor interese, abilităţi

legate de activitatea profesională, petrecerea timpului liber şi îngrijirea sănătăţii.

5. Corectitudine. Abilităţile din acest domeniu includ interesele sociale care

depăşesc limitele propriei existenţe şi ghidarea propriilor acţiuni în funcţie de
norme etice.

Stadiile interacţiunilor

Abordarea de consiliere a lui Nelson este structurată conform unui model pe care îl
denumeşte DASIE, model care furnizează un cadru pentru opţiunile consilierului şi care
conţine un număr de cinci stadii.

1. DEVELOP. Dezvoltarea relaţiilor cu clientul, identificarea şi clarificarea problemelor.

2. ASSESS. Evaluarea problemelor şi redefinirea acestora în termenii abilităţilor vitale.
3. STATE. Stabilirea obiectivelor şi a planurilor de intervenţie.
4. INTERVINE. Intervenţia pentru dezvoltarea abilităţilor vitale.
5. END. Consolidarea abilităţilor de auto-suport şi încheierea interacţiunilor.
 76

1. STADIUL STABILIRII RELAŢIEI CU CLIENTUL, IDENTIFICĂRII ŞI

CLARIFICĂRII PROBLEMELOR SALE (“DEVELOP”)

Acest stadiu cuprinde stabilirea primelor contacte cu clientul prin intermediul

interviului iniţial şi se concretizează în două etape importante: 1. Dezvoltarea unor relaţii
suportive între consilier şi client, 2. Lucrul împreună cu clientul pentru identificarea şi
descrierea completă a problemelor acestuia. Cu toate că demersurile pentru constituirea
relaţiilor suportive sunt primele ce vor fi întreprinse, ele nu vor fi neglijate ulterior, fiind
recomandat a fi continuate în toate stadiile procesului.

Dezvoltarea unei relaţii suportive între consilier şi client

În etapa iniţială a interacţiunilor cu clientul, acesta va manifesta tendinţa de a relata

problemele sale de o manieră insuficient focalizată, anecdotică sau încărcată de elemente
aparent sau real redundante. Din punctul de vedere al consilierului şi având în vedere
obiectivul dezvoltării unei relaţii suportive între el şi client, este deosebit de important,
chiar dacă pare neobișnuit, să se acorde clientului un grad înalt de control asupra
evenimentelor.
Pentru ca atât clientul cât şi consilierul să se simtă confortabil în situaţie, Nelson-
Jones subliniază importanţa ascultării active, care semnalizează înţelegerea punctului de
vedere al clientului şi îl recompensează pentru contribuţiile aduse.
Sunt evidenţiate un număr de zece abilităţi necesare consilierului în această etapă,
dintre care ne vom opri asupra câtorva:

Utilizarea unor mesaje de deschidere şi a unor recompense verbale

Mesajele de deschidere trebuie să semnaleze disponibilitatea consilierului pentru a
se familiariza cu problemele clientului.
Un consilier experimentat ar trebui să nu aibă probleme în a alege mesajul de
deschidere cel mai potrivit dintre următoarele două alternative:
 Cu ce vă pot ajuta?
 77

 Ce v-a făcut să veniţi la noi?

Printre recompensele verbale se includ scurte exclamaţii sau remarci de genul
“Aha...”, “Continuaţi...”, “Interesant...”, “Şi?...”, “Înţeleg...”, “Şi atunci?...” etc.

Utilizarea de remarci reflexive din interiorul perspectivei clientului

În exemplul de mai jos, dintre cele trei variante de remarci ale consilierului faţă de
fragmentul de relatare a clientului, alternativa C) este cea care nu omite nimic esenţial şi nu
aduce nimic în plus faţă de cele spuse de client.
“- Suntem din ce în ce mai departe unul de altul. El stă la serviciu din ce în ce mai mult şi
încep să fiu îngrijorată din cauza copiilor...
A) Aţi discutat cu soţul despre aceste temeri?
B) Probabil că soţul ar trebui să fie mai preocupat de stare dv. de spirit.
C) Sunteţi preocupată de efectul pe care distanţarea de soţ îl poate avea asupra copiilor”.

Utilizarea de remarci reflexive centrate pe trăirile emoţionale ale clientului

Formatul acestor remarci reflexive este de tipul “Te simţi ... fiindcă”, de exemplu:
- Am învăţat foarte mult şi totuşi mi-e frică să nu pic la examen.
- Te simţi neliniştit fiindcă ai putea să nu iei examenul după atâta efort.

Utilizarea de întrebări deschise

Întrebările deschise lasă clientului un mare grad de libertate în formularea răspunsului.

Transmiterea unor bune mesaje corporale

Printre acestea, Nelson-Jones menţionează postura relaxată, deschiderea fizică (orientarea
spre client atât cu faţa cât şi cu corpul), uşoara aplecare înainte, contact vizual, expresii
faciale care să denote interes şi acceptare, sensibilitate faţă de spaţiul personal al
interlocutorului).

Vom adăuga şi câteva dintre lucrurile pe care, din perspectiva lui Nelson-Jones, consilierul
nu trebuie să le facă.
 78

 Direcţionare şi conducere. Este vorba de preluarea controlului asupra a ceea ce clientul

doreşte să vorbească, de exemplu “Vorbiţi-mi despre problemele dumneavoastră de
sănătate”.
 Formularea de judecăţi şi aprecieri. Este vorba despre formularea de aprecieri
evaluative, cu atât mai gravă fiind situaţia în care se înţelege că aprecierile sunt
formulate prin raportare la criteriile consilierului.
 Blamarea. Alocarea responsabilităţii pentru cele întâmplate către client, într-o
modalitate ofensivă, de exemplu “E vina dumitale”.
 Moralizarea sau pledoaria pentru un anumit stil de viaţă. Este vorba de a face clientului
sugestii cu privire la modul în care trebuie să îşi trăiască viaţa.
 Etichetarea sau formularea de diagnostice. Este vorba de etichetarea pripită a clientului
sau a unora dintre comportamentel sale, de exemplu “Dumneata suferi de un complex
de inferioritate”.
 Încurajarea clientului. Este vorba de tendinţa de a îmbărbăta clientul, fără a avea o
imagine asupra problemelor sale, de exemplu “Sunt convins că se va rezolva”.
 Neacceptarea trăirilor afective ale clientului. Este vorba de încercarea de a convinge
clientul că ar trebui să aibă alte trăiri emoţionale decât are în realitate, de exemplu “De
fapt nu aveţi nici un motiv să vă simţiţi atât de deprimat”.
 Sfătuirea clientului. Este vorba despre limitarea libertăţii clientului de a ajunge la
propriile sale concluzii, de exemplu “Dar de ce nu încercaţi să staţi de vorbă cu părinţii
soţului?”.
 Interogarea ofensivă. Este vorba de formularea de întrebări într-o manieră care poate
plasa clientul într-o poziţie defensivă, de exemplu “Spuneţi-mi, de ce nu vă înţelegeţi
cu copilul dumneavoastră?”.
 Suprainterpretarea. Formularea de remarci sau explicaţii care nu au legătură cu punctul
de vedere intern al subiectului.
 Remarci de auto-expunere inadecvate. Este vorba despre formularea de remarci despre
sine care interferează cu relatările clientului, de exemplu “Asta e o problemă? Păi stai
să-ţi povestesc care e situaţia la mine”.
 Afişarea unei faţade profesionale. Este vorba de a adopta un stil de comunicare
defensiv şi artificial, prin utilizarea unor remarci de genul “Sunt foarte bine familiarizat
cu situaţii de acest gen”.
 79

 Simularea atenţiei. Este vorba de utilizarea unor mesaje verbale care nu sunt
consistente cu cel enon-verbale şi care semnalează un interes exagerat şi nesincer.
 Formularea unor presiuni temporale. Este vorba de semnalizarea unei disponibilităţi
limitate pentru ascultarea relatărilor clientului, de exemplu “Ar fi bine să fiţi mai
concis”.

Identificarea şi clarificarea problemelor clientului

Obiectivul etapei

Pentru a descrie procesul de identificare şi clarificare a problemelor clientului,

Nelson utilizează o analogie botanică, în sensul că o afirmaţie a clientului de tipul “Sunt
deprimat. Nu ştiu ce să fac.”, poate fi comparată cu partea aeriană a unei plante.
Pornind de aici, consilierul poate eventual identifica rădăcinile problemei în cinci
zone diferite:

 relaţii tensionate cu soţia

 probleme de sănătate ale unui părinte
 lipsa prietenilor
 număr redus al activităţilor distractive
 redusă satisfacţie profesională

Odată constituită o imagine asupra sub-structurii problemei, consilierul şi clientul

pot începe să elaboreze ipoteze legate de modul în care clientul contribuie la persistenţa
fiecărei zone problematice.
O altă analogie utilizabilă este cu un şantier arheologic, în sensul că înainte de a se
proceda la decopertări, terenul este marcat, împărţit în parcele, fiind apoi luate decizii
privind ordinea în care fiecare dintre parcele urmează a fi explorată.

Alte obiective, de mai redusă generalitate şi subordonate obiectivului general al

etapei, pot fi:
 80

 dezvoltarea unui set de ipoteze de lucru privind modalităţile în care clientul gândeşte,
simte şi acţionează în domeniile problematice
 introducerea vocabularului abilităţilor vitale în explorarea deficienţelor de gândire sau
acţiune care contribuie la persistenţa problemelor
 stabilirea în comun a unor obiective pentru interacţiuni viitoare

Abilităţi ale consilierului

În această etapă, sunt utilizate abilităţi de consiliere ca de pildă cele de structurare,

interogare, rezumare sau confruntare, în contextul colaborării cu clientul pentru explorarea,
clarificarea şi identificarea problemelor, cei doi parteneri comportându-se ca nişte
“detectivi” (Nelson, 1995, p. 371), pentru a descoperi problemele reale.

Abilităţi de structurare

Nelson Jones înţelege prin structurare interacţiunile dintre consilier şi client ce

urmăresc unificarea percepţiilor partenerilor asupra rolului consilierului, asupra
conţinutului procesului de consiliere şi asupra obiectivelor ce urmează a fi realizate
(Nelson-Jones, 1995a, p. 113).

Printre recomandările formulate de acesta în legătură cu abilităţile verbale de

structurare se numără:

 Adoptarea unei atitudini flexibile care să permită luarea în consideraţie a aşteptărilor şi

problemelor clientului, stării sale emoţionale, vârstei şi nivelului de inteligenţă,
timpului avut la dispoziţie, contextului în care se desfăşoară consilierea etc.

 Fragmentarea enunţurilor de structurare în mai multe propoziţii.

 Utilizarea unui limbaj accesibil.

 Utilizarea vocabularului abilităţilor vitale.

 81

 Consistenţa cu cadrul teoretic al abordării abilităţilor vitale.

 Accentuarea faptului că este necesară activitate comună şi că minunile sau magia nu au

nimic comun cu procesul de consiliere.

Abilităţi de confruntare

Nelson-Jones înţelege prin abilităţi de confruntare, acele abilităţi prin utilizarea

cărora consilierul poate extinde şi aprofunda percepţiile clientului asupra propriilor sale
probleme, prin punerea în discuţie sau punerea sub semnul întrebării a acestora.

Confruntarea inconsistenţelor

 inconsistenţe între mesaje verbale şi mesaje nonverbale

 inconsistenţe între mesaje verbale
 inconsistenţe între vorbe şi fapte
 inconsistenţe între afirmaţii trecute şi prezente

Confruntarea deformărilor realităţii

 Toţi au ceva cu mine.

 Nu am nici un prieten.

Confruntarea evitării conştientizării opţiunii

 “Spui că-ţi displace să-ţi vizitezi tatăl în fiecare sâmbătă, dar mă întreb dacă îţi
dai seama că de fapt tu optezi să îl vizitezi săptămânal.”

Confruntarea prin furnizarea de explicaţii alternative

 Unui tânăr care se plânge de faptul că mama îl cicăleşte şi îl critică permanent, i

se oferă spre explorare alternativa că mama, fiind foarte obosită după
întoarcerea de la lucru, devine mai iritabilă

Iată câteva dintre condiţiile pe care autorul le recomandă a fi respectate, pentru a

asigura eficienţă în utilizarea confruntării (Nelson-Jones, 1993, p. 133):
 Începeţi cu o remarcă reflexivă. Înainte de a formula un o remarcă de confruntare,
formulaţi o remarcă reflexivă, care să semnalizeze clientului interesul şi înţelegerea cu
care este urmărit şi care să diminueze din impactul emoţional negativ pe care l-ar putea
avea remarca de confruntare.
 82

 Dacă este posibil, ajutaţi clienţii să se auto-confrunte. Prin remarci reflexive legate de
unele inconsistenţe din relatările clienţilor, sau prin solicitarea de argumente (întrebări
de argumentare), clienţii pot fi stimulaţi să se auto-confrunte, astfel încât furnizarea de
asistenţă pe parcursul auto-confruntării poate întâlni mai puţină rezistenţă decât
confruntarea directă.
 Nu puneţi clienţii la punct. Remarcile de confruntare trebuie să îmbrace aspectul unor
invitaţii la explorare, decât cel al aducerii la ordine sau la realitate.
 Fiţi prevenitor. Nu utilizaţi în exces remarcile de confruntare şi limitaţi forţa acestora la
strictul necesar. Această recomandare este cu atât mai actuală cu cât istoria
interacţiunilor dintre client şi consilier este mai scurtă.
 Evitaţi mesaje verbale sau non-verbale ameninţătoare. Ridicarea vocii sau îndreptarea
degetului către client sunt total nerecomandate.

Abilităţi de interogare

În această etapă a procesului de consiliere, având în vedere necesitatea identificării

şi clarificării problemelor clientului, este recomandată folosirea unei game variate de
întrebări.

Întrebări de clarificare a mesajului

 Ce înţelegeţi prin ... ?

 Când spuneţi ..., ce aveţi în vedere?

Întrebări de elaborare

 Vreţi să spuneţi mai multe despre asta?

 Aţi vrea să mai adăugaţi ceva în legătură cu ...?

Întrebări de argumentare

 Ce vă face să credeţi asta?

 Care este dovada că ...?
 Credeţi că acesta este singurul mod în care poate fi interpretată situaţia?

Întrebări de detaliu

 Cât de des vine beat acasă?

 Când a început?
 Ce faceţi dumneavoastră în această situaţie?
 83

Întrebări de exemplificare

 Puteţi să-mi daţi un exemplu?

 Vă aduceţi aminte o situaţie concretă de acest tip?

Întrebări de demonstrare

 Puteţi să-mi arătaţi exact cum i-aţi spus asta?

 Să presupunem că eu sunt soţul dumneavoastră. Care sunt exact cuvintele pe
care le-aţi utilizat?

Întrebări de clarificare a semnificaţiilor personale atribuite unor informaţii sau situaţii

Spre deosebire de întrebările de clarificare a mesajului, aceste întrebări se referă la

semnificaţii atribuite unor informaţi sau situaţii (de exemplu, soţul vine târziu acasă fără să
prevină telefonic soţia de întârziere)

 Ce concluzie trageţi dumneavoastră de aici?

 De ce este asta atât de important pentru dumneavoastră?

Abilităţi de rezumare

Rezumările sunt enunţuri care condensează un fragment mai extins din relatarea
clientului. Ea poate servi o serie de funcţii în prima etapă a interacţiunilor:

 marchează prezenţa consilierului şi caracterul bilateral al comunicării

 calmează clientul şi impun un ritm măsurat al comunicării (când clientul este
agitat şi relatează excesiv de rapid)
 acţionează indirect ca nişte mesaje de structurare, impulsionând clientul să
continue relatarea
 clarifică ceea ce clientul a comunicat
 identifică teme şi domenii problematice
 constituie punctul de plecare pentru eventuale noi mesaje de structurare

Rezumatul reflexiv
 84

- Nu vă înţelegeţi cu şeful dumneavoastră. Credeţi că nu vă apreciază şi că

obişnuieşte să manipuleze pe toată lumea. Nu vă vorbiţi decât atunci când este absolut
necesar.

Rezumatul centrat pe trăiri emoţionale

- Vă simţiţi nervos şi tensionat fiindcă înfăţişarea la procesul de divorţ este peste

trei săptămâni şi încă nu aţi ajuns la un acord cu soţia nici privind încredinţarea copilului,
nici partajul bunurilor comune şi nici la cine rămâne câinele.

Rezumatul de clarificare

- Să vedem dacă am înţeles bine până aici. Aveţi o problemă cu băutura pe care cel
mai adesea preferaţi să o ignoraţi. Soţia v-a spus că vă părăseşte dacă lucrurile nu se
schimbă. Vă simţiţi vinovat fiindcă uneori sunteţi violent când vă întoarceţi acasă băut.
Simţiţi că soţia nu mai este pe aceeaşi lungime de undă cu dumneavoastră, nici emoţional,
nici sexual. Nu sunteţi sigur că doriţi să salvaţi această căsnicie. Ce părere aveţi?

Rezumatul tematic

- În timp ce vorbeaţi am observat că de mai multe ori aţi subliniat cât de important
este ca alţii să aibă o părere bună despre dumneavoastră. Aţi menţionat ce important e ca
celelalte colege să vă simpatizeze, ce tristă aţi fost când vi s-a părut că profesorul de
istorie nu vă dă nici o atenţie şi cum faceţi eforturi să mulţumiţi pe părinţi, fiind amabilă
cu prietenii lor.

Rezumatul de identificare a unui domeniu problematic

- Aţi început prin a vorbi despre ..., apoi aţi trecut la ..., mai apoi v-aţi referit la ...
De care dintre aceste probleme doriţi să ne ocupăm mai întâi?

Rezumatul de detaliu
 85

- Am discutat deja destul de mult despre tulburările de somn al dumneavoastră şi

principalele caracteristici par a fi următoarele: problemele au apărut acum trei luni când
aţi găsit de lucru şi v-aţi mutat din casa părinţilor într-un apartament închiriat. Aveţi
probleme de somn în fiecare noapte. Aţi vrea să dormiţi cam opt ore dar nu reuşiţi mai
mult de şase. Când nu reuşiţi să dormiţi, mintea e foarte activă şi vă frământaţi în legătură
cu evenimentele de peste zi. De asemenea, vă gândiţi că nu veţi fi odihnit şi în formă
pentru a doua zi. Până când adormiţi, vă şi enervaţi pe dumneavoastră fiindcă sunteţi încă
treaz. A doua zi va simţiţi obosit. După amiaza, când ajungeţi acasă, simţiţi nevoia să vă
întindeţi pentru o oră. Am omis ceva important?

Abilităţi de focalizare

Consilierul poate constata tendinţa clientului de a evita folosirea persoanei întâi, în

încercarea de a se distanţa de propriile emoţii, judecaţi şi acţiuni. De exemplu, o clientă
poate alege să spună “El este insuportabil când se comportă astfel”, în loc de echivalentul
“Mă simt rănită când se poartă aşa cu mine”.
În această situaţie, Nelson-Jones recomandă să se apeleze la una din următoarele
tehnici de focalizare:
 Remarci reflexive la persoana a doua, de exemplu “Vă simţiţi rănită când se
poartă aşa cu dv.”
 Solicitarea să se utilizeze de către client persoana întâia

Abilităţi de înţelegere a contextului

Printre dimensiunile de context a căror înţelegere este, din punctul de vedere al lui
Nelson-Jones, importantă, sunt menţionate:
 Contextul cultural. Valorile, structurile de comunicare, sentimentele de alienare,
neîncredere sau izolare.
 Contextul de clasă socială. Întrucât regulile dominante privind comportamentul sunt
diferite în funcţie de clasa socială, consilierul va înţelege mai bine modul în care
 86

clientul se comportă, vorbeşte sau se îmbracă, prin raportare la clasa socială din care
face parte.
 Contextul familiei de origine. Acesta trebuie înţeles atât din punctul de vedere al
influenţelor exercitate în trecut asupra clientului, cât şi din punctul de vedere al
influenţelor prezente, prin sugestii, sfaturi sau modele comportamentale.
 Contextul studiilor şi activităţii profesionale.
 Contextul medical şi de sănătate. Acest context poate influenţa problemele psihologice
ale clienţilor, fie din perspectiva afecţiunilor (ex. dezechilibre hormonale care pot
conduce la o stare de apatie), fie din perspectiva medicaţiei.
 Contextul de gen. Principalele zone sensibile sunt cele ale rolurilor de gen învăţate, cât
şi aşteptările asociate genului, de exemplu privind relaţiile de cuplu sau alegerea
carierei.
 Contextul de preferinţă sexuală.
 Contextul de vârstă. Printre problemele mai frecvent asociate acestui context sunt cele
de deprivare (tovarăş de viaţă sau ocupaţie), îmbătrânire, discriminare pe criterii de
vârstă.
 Contextul grupului de referinţă.
 Contextul religios.
 Contextul propriei reţele de suport. Adresarea pentru asistenţă din partea unui străin
semnalează frecvent deficienţe ale reţelei proprii de asistenţă (soţ/soţie, familie,
prieteni, colegi de muncă, paroh sau asistenţi sociali).

Printre abilităţile de înţelegere a contextului se numără:

 Achiziţionarea unei baze de cunoaştere contextuale. Îmbogăţirea permanentă a
cunoştinţelor privind aşteptările, valorile şi experienţele specifice unei largi varietăţi de
contexte.
 Demonstrarea empatiei contextuale. Utilizarea unor mesaje care semnalează
cunoaşterea şi sensibilitatea faţă de valorile, caracteristicile şi aşteptările clientului
(voce, contact vizual, spaţiu personal).
 Încurajarea discutării diferenţelor dintre client şi consilier. Permite clientului să îşi
manifeste şi să clarifice reţinerile sau neîncrederea faţă de consilier.
 87

 Încurajarea discutării problemelor într-un context mai larg. Recunoaşterea lipsei de

informaţie a consilierului privind particularităţi de context şi solicitarea de informaţii
din partea clientului.
 Direcţionarea întrebărilor către un context mai larg. Pentru a colecta informații
relevante, consilierul va formula întrebări vizând o gamă de contexte mai largă decât
cele evocate de client.


Un posibil scenariu al etapei

Un scenariu posibil pentru această fază presupune încurajarea clientului să relateze
problema cu propriile cuvinte, după care consilierul poate structura situaţia, prevenind
clientul că:

 în continuare va pune câteva întrebări de clarificare

 după care, în funcţie de cele descoperite, va putea sugera câteva abilităţi de
natură să ajute clientul să facă faţă mai bine situaţiei
 odată de acord că aceste abilităţi pot fi utile, se va putea trece la căutarea
modalităţilor de dezvoltarea acestora.

In legătură cu această modalitate de structurare a situaţiei se încurajează acordul

clientului.
Pe parcursul structurării situaţiei, consilierul va putea evidenţia pe scurt raţiunile
pentru adoptarea jargonului abilităţilor, de exemplu:
“Ar fi utilă gândirea acestor probleme în termenii abilităţilor necesare pentru
abordarea lor. In acest fel vom avea la dispoziţie pârghii prin intermediul cărora vom putea
interveni.
Punctul meu de plecare este acela că majoritatea comportamentelor sunt învăţate.
Pentru a aborda eficient propriile probleme, este necesar ca oamenii să examineze modul în
care gândesc şi acţionează.
Dacă se procedează astfel, modalităţile ineficiente de gândire şi acţiune pot fi
eliminate şi înlocuite cu altele mai utile.”
 88

Nelson-Jones subliniază faptul că încă din această etapă, consilierul va încerca să

utilizeze resursele sale educaţionale.
Prezenţa unei table este importantă, de preferinţă una de tip modern, albă, pe care
se scrie cu marker.
Mulţi clienţi - crede Nelson-Jones - înţeleg mai bine problemele dacă sunt
prezentate vizual componentele acestora şi de asemenea, pot nota de o manieră mai bine
structurată ideile identificate împreună cu consilierul.
Sarcinile de lucru pentru acasă pot fi alocate încă din această etapă, mai ales sub
forma ascultării înregistrării audio a sesiunilor parcurse, sau sub forma deschiderii şi
actualizării unui jurnal.

2. STADIUL EVALUĂRII PROBLEMELOR ŞI REDEFINIRII ACESTORA ÎN

TERMENI DE ABILITĂŢI VITALE (“ASSESS”)

2.1. Evaluarea problemelor clientului

Evaluarea problemelor nu este suficient de clar definită de Nelson-Jones. Ea pare a

reprezenta un pas înainte faţă de faza întâia a procesului în aceea că se realizează o mai
precisă conceptualizare a acestora şi sunt explorate ipoteze privind abilităţile vitale care,
prin minusurile caracteristice, fac posibilă persistenţa problemelor.
Rolul consilierului capătă noi dimensiuni faţă de prima fază, în primul rând prin
manifestarea empatiei active, care nu se mai mulţumeşte să reflecte punctul de vedere
intern al clientului, ci îl extinde, pentru a sprijini o înţelegere mai profundă a problemelor
şi a abilităţilor vitale deficitare.
În al doilea rând, consilierul va formula ipoteze privind problemele clientului, pe
baza informaţiilor furnizate de acesta, teoriilor consilierii, datelor furnizate de cercetarea în
domeniu sau unor experienţe anterioare. Formularea ipotezelor va fi realizată împreună cu
clientul, unul dintre rezultatele aşteptate fiind sporirea capacităţii evaluative a acestuia.
Rolul clientului include de asemenea formularea de ipoteze. Este de luat în
consideraţie faptul că foarte probabil, înainte de a se adresa consilierului, clientul a
formulat de asemenea ipoteze în legătură cu propriile probleme, care însă au fost
 89

inadecvate. De asemenea, este probabil să întâlnim la client obişnuinţe greşite legate de

modul în care şi-a definit în trecut propriile probleme.

Evaluarea trăirilor afective

Necesitatea evaluării trăirilor afective derivă, după Nelson-Jones, din următoarele

considerente:

 Protecţia clientului. Una dintre primele întrebări pe care consilierul urmează a şi le

pună este legată de riscul suicidului la client.
 Aprecierea reactivităţii emoţionale. Consilierul va încerca să stabilească nivelul de
receptivitate al clientului faţă de propriile trăiri afective ca şi faţă de ale altora, nivelul
de contact în care se află acesta cu propriile emoţii şi dorinţe.
 Clarificarea problemelor reale. Sunt situaţii în care prin aprecierea corectă a indicaţiilor
emoţionale furnizate de limbajul non-verbal, consilierul va putea identifica, împreună
cu clientul, problema reală pentru care acesta are nevoie de asistenţă, dincolo de
problema ecran pentru care relatează că s-a prezentat la consilier (de exemplu
insatisfacţie maritală, mai curând decât dificultăţi de relaţionare cu un copil problemă).
 Obţinerea unor indicii privind deficienţe de gândire şi acţiune. De multe ori
conştientizarea mâniei, suferinţei sau culpabilităţii facilitează identificarea abilităţilor
de gândire şi acţiune necesare pentru controlul acestora.
 Dezvoltarea capacităţilor de auto-analiză ale clientului. Clienţii pot fi ajutaţi prin
activitatea consilierului să trăiască, să identifice şi să exploreze trăiri emoţionale.

Aspecte ce se evaluează

Printre aspectele ce urmează a fi evaluate sunt şi următoarele:

 Capacitatea de trăire afectivă. Este vorba de identificarea unor eventuale “zone albe”
întinse peste un întreg spectru de trăiri afective, sau de dificultăţi în trăirea unor stări
afective determinate, cum ar fi sexualitatea sau mânia. Un alt aspect care se impune
evaluat este severitatea, extensia şi stabilitatea problemelor legate de trăirea stărilor
 90

afective. Unul dintre rezultatele de aşteptat ca urmare a participării la şedinţele de

consiliere este tocmai îmbunătăţirea abilităţior de trăire şi exprimare afectivă.
 Nivelul de vitalitate al clientului. Este vorba de aprecierea nivelului de energie mentală
şi fizică manifestat de client, de vitalitatea sau apatia manifestate de acesta, iar, în cazul
în care nivelul de vitalitate este neobişnuit de scăzut, consilierul se poate întreba dacă
nu cumva există motive de ordin medical.
 Încrederea în sine. Clienţii care posedă un nivel rezonabil de încredere în sine dispun
de o resursă utilizabilă pentru rezolvarea propriilor probleme şi eliminarea unor deficite
în domeniul abilităţilor vitale. Pe de altă parte, clienţi cu un nivel redus de încredere în
sine pot ridica semne de întrebare legate de riscul unui eventual comportament auto-
distructiv. Printre cuvintele cheie care trebuie să atragă atenţia consilierului asupra
nivelului scăzut de încredere în sine al clientului se numără cele ce sugerează
neajutorare, disperare, lipsa de speranţă, lipsă de valoare.
 Nivelul de anxietate şi defensivitate al clientului. Consilierul va încerca să determine
intensitatea anxietăţii prezente la client, precum şi faptul dacă aceasta este nespecifică
sau tinde să fie asociată cu anumite situaţii. O atenţie specială va fi acordată modului în
care anxietatea clientului (sau chiar a consilierului) poate perturba procesul de
consiliere.
 Dispoziţia afectivă a clientului. Relatările clientului pot fi influenţate de faptul dacă
este bine dispus au deprimat şi de coloratura pe care dispoziţia de moment o poate
imprima tuturor reacţiilor sale.
 Suferinţa psihologică. Un consilier cu experienţă va identifica zonele “dureroase”,
chiar dacă au fost reprimate de client, care le va conştientiza astfel, poate pentru prima
oară.
 Reacţii fizice. Reacţii de ordin fizic pot revela sau acompania trăiri emoţionale. De
exemplu, timiditatea poate fi însoţită de asemenea reacţii de ordin fizic precum
înroşirea feţei, ameţeală, senzaţia de uscăciune a gurii, transpiraţia abundentă, respiraţie
rapidă, accelerarea ritmului cardiac etc.
 Dominanta afectivă. Uneori, dincolo de o trăire afectivă pe care clientul declară că
doreşte să fie ajutat să o gestioneze mai bine (de exemplu teama de a vorbi în public),
consilierul poate descoperi o dominantă afectivă de autocompătimire sau dimpotrivă,
 91

resentimente şi mânie direcţionate împotriva întregii lumi, prezentă la client

“dintotdeauna”.
 Forţa şi persistenţa trăirilor afective. Intensitatea trăirilor afective trebuie evaluată
utilizând descriptori - de tipul redus, mediu sau puternic - pe când persistenţa va putea
fi caracterizată prin descriptori de tipul cronic, sau acut.

Abilităţi ale consilierului

 Furnizarea de recompense verbale. Urmăreşte menţinerea unui climat de securitate

emoţională şi se concretizează în direcţionarea atenţiei către cuvinte care exprimă trăiri
emoţionale, observarea mesajelor vocale şi corporale, sesizarea inconsistenţelor dintre
mesajele verbale, vocale şi corporale, reflectarea trăirilor emoţionale, furnizarea de
mesaje verbale, vocale şi corporale, oferirea de suport emonţinal (ex. “Îmi dau seama
că vă este greu să discutaţi despre asta”).
 Reflectări extinse ale trăirilor emoţionale. Spre deosebire de prima etapă a stadiului
precedent, consilierul va putea face remarci reflexive legate de trăiri emoţionale
insuficient exprimate de client sau intuite de consilier.
 Utilizarea de întrebări centrate pe trăiri emoţionale. Nelson-Jones recomandă utilizarea
unei asemenea întrebări ori de câte ori clientul utilizează un cuvânt ce exprimă o trăire
emoţională. Iată câteva exemple de asemenea întrebări:
 Puteţi să-mi descrieţi cum se reflectă această trăire asupra corpului dv?
 Există imagini vizuale asociate cu această trăire?
 Există şi alte trăiri emoţionale care se leagă de aceasta?
 Cum vă simţiţi în acest moment?
 Utilizarea unor tehnici de actualizare a trăirilor emoţionale.
 Observarea. Clienţii pot fi puşi în situaţii dificile şi pot fi observate reacţiile acestora.
 Vizualizarea. Clienţilor li se cere să închidă ochii şi să vizualizeze scene asociate unor
trăiri emoţionale.
 Jocul de rol. Consilierul va antrena pe client într-un joc de rol şi va înregistra trăirile
emoţionale ale cientului.
 92

 Alocarea de sarcini de lucru. Clienţilor le sunt repartizate sarcini de lucru pentru

intervale dintre sesiuni, urmând ca aceştia să înregistreze trăirile emoţionale dinaintea,
din timpul şi de după îndeplinirea sarcinii.
 Monitorizarea de către clienţi a trăirilor emoţionale. Clienţii vor fi încurajaţi să
conştientizeze propriile trăiri emoţionale, în acest sens putând utiliza fişe de evaluare
zilnică prin scale numerice a unor trăiri emoţionale specifice.
 Utilizarea chestionarelor.
 Formularea de ipoteze privind trăirile emoţionale. Formularea de ipoteze urmează a
urmări fiecare dintre aspectele evidenţiate în paragrafele precedente.

Evaluarea abilităţilor de gândire

Evaluarea abilităţilor de gândire presupune, după Nelson-Jones (Nelson-Jones,

1993, p. 168 şi urm.), identificarea plusurilor şi minusurilor legate de abilităţile de
gândire. Pe parcursul demersurilor de evaluare, care se realizează împreună cu clientul,
acesta ajunge la o mai bună conştientizare a propriilor procese de gândire şi poate începe,
independent, iniţierea unor demersuri de optimizare a acestora.
Realizarea evaluării abilităţilor de gândire ale clientului presupune utilizarea de
către consilier a unor abilităţi specifice, printre care:

 Construirea unui baze de cunoaştere. Autorul are în vedere cunoaşterea aprofundată de

către consilier a modului în care funcţionează gândirea umană, prin studiul lucrărilor
liderilor de şcoli în consilierea şi terapia cognitivă, făcând referiri explicite la Ellis şi
Beck, ca şi ale altor autori care au adus contribuţii semnificative privind influenţarea
gândirii clienţilor, cum ar fi Frankl, Meichenbaum, Lazarus sau Glasser.
 Gândirea problemelor clientului utilizând terminologia abilităţilor. Autorul face această
recomandare pentru a încuraja consilierul să utilizeze această terminologie, chiar dacă
ea nu a fost folosită de teoreticieni ca Beck sau Ellis.
 Colectarea de informaţii. Colectarea de informaţii despre modul cum funcţionează
gândirea clientului se poate realiza prin multiple modalităţi.
 Descrieri ale clientului. Clientul poate fi în posesia unor aprecieri privind
propriile procese de gândire, de exemplu tendinţa de a utiliza reguli personale
 93

rigide sau de a se caracteriza negativ, aprecieri pe care nu ştie cum să le

valorifice.
 Gândirea cu glas tare. Clientul poate fi încurajat să verbalizeze procesele de
gândire în legătură cu o situaţie specifică despre care relatează, sau în cazul în
care este pus de consilier în faţa unei situaţii reale sau simulate.
 Listarea gândurilor. Clienţilor li se poate cere să listeze în scris, eventual în
ordinea importanţei, gândurile lor în legătură cu probleme specifice. Autorul
face referire la modelul ABC al lui Ellis (evenimente activatoare, gânduri, idei
sau credinţe şi consecinţe emoţionale sau acţionale). În legătură cu etapa B,
recomandă - pe urmele lui Ellis - operarea distincţiei între idei raţionale şi idei
iraţionale.
 Înregistrarea gândurilor. Clienţilor li se poate solicita ca, între sesiunile de
consiliere, să înregistreze gândurile asociate cu anumite situaţii specifice.
Formatul de înregistrare ce poate fi indicat poate fi unul cu două coloane,
situaţiile fiind înregistrate pe o coloană, iar gândurile sau afectele pe alta. Un alt
format utilizabil poate cuprinde trei coloane, conform modelului ABC al lui
Ellis.
 Înregistrarea frecvenţei gândurilor. Consilierul poate solicita clientului să
înregistreze fecvenţa de apariţie a unor gânduri sau idei determinate, de
exemplu auto-etichetări negative.
 Observarea directă. Consilierul poate acompania pe client în contextul unei
situaţii care îi provoacă dificultăţi şi să solicite acestuia să relateze gândurile
care apar.
 Vizualizarea. Clienţilor li se poate solicita să-şi imagineze situaţii trecute,
prezente sau viitoare, generatoare de trăiri afective, apoi să relateze gândurile ce
acompaniază vizualizarea respectivelor situaţii.
 Jocul de rol. Consilierul poate iniţia cu clientul jocuri de rol, de exemplu
stabilirea prin telefon a unei întâlniri amoroase, iar apoi explora împreună cu
acesta gândurile şi trăirile afective asociate.
 Alocarea de sarcini. Clienţii pot fi încurajaţi să îndeplinească unele activităţi
care le provoacă temeri, ca pe nişte experimente personale de descoperire de
sine şi să înregistreze gândurile şi trăirile afective.
 94

 Chestionarele. Consilierii pot produce ei înşişi chestionare de evaluare a stilului

de gândire al clienţilor sau pot, eventual, utiliza chestionare disponibile pe piaţa
testelor psihologice.
 Utilizarea tablei. Utilizarea unei table (de preferinţă albă) este valoroasă din multiple
puncte de vedere, de exemplu pentru înregistrarea unor gânduri sau idei, pentru
vizualizarea interacţiunilor dintre eveniment, gânduri şi consecinţe emoţionale sau
acţionale ale gândurilor, ca şi pentru redefinirea problemelor în termeni de abilităţi
vitale.
 Anticiparea unor minusuri. Consilierul poate presupune existenţa unor minusuri legate
de abilităţile de gândire pornind de la indicaţii furnizate de client. De exemplu,
utilizarea frecventă a unor sintagme de genul “trebuie neapărat”, “ar trebui”, “ar fi
necesar”, poate sugera existenţa unor reguli personale rigide, pe când utilizarea
frecventă a unor sintagme de genul “n-am putut să fac altceva”, “a trebuit să fac asta”,
“n-am avut ce face”, poate sugera o insuficientă asumare a responsabilităţii pentru
propriile decizii.
 Formularea unor ipoteze. Consilierul va genera ipoteze în legătură cu deficienţele
legate de abilităţile de gândire ale clientului (chiar dacă nu le va împărtăşi neapărat pe
toate acestuia), pe care va căuta să le confirme sau să le infirme prin colectarea unor
informaţii suplimentare. Este de subliniat că această abilitate trebuie utilizată pentru
nuanţarea şi diversificarea explorărilor, iar nu pentru limitarea acestora prin neglijarea
informaţiilor inconsistente cu ipoteza consilierului.

Evaluarea abilităţilor acţionale

Evaluarea abilităţilor acţionale este importantă, subliniază autorul, fiindcă, în ultimă

instanţă, gestionarea mai bună a problemelor înseamnă a acţiona mai bine. Abilităţile de
consiliere necesare pentru efectuarea acestui tip de evaluare sunt în bună măsură
asemănătoare cu cele deja menţionate în cazul evaluării abilităţilor de gândire, cu
modificările corespunzătoare.
 Construirea unui baze de cunoaştere. Autorul are în vedere cunoaşterea aprofundată a
abilităţilor acţionale frecvent necesare categoriei sau categoriilor de clienţi deservite.
De exemplu, consilierul care lucrează cu şomeri are nevoie de cunoaşterea abilităţilor
acţionale pentru întocmirea unui CV sau identificarea de informaţii privind oportunităţi
 95

ocupaţionale, consilierul care lucrează cu elevi sau studenţi are nevoie de cunoaşterea
abilităţilor acţionale de studiu şi de prezentare la examene.
 Colectarea de informaţii în cadrul sesiunilor de consiliere. Colectarea de informaţii
despre comportamentul observabil al clienţilor atât în cadrul sesiunilor de consiliere,
cât şi înafara acestora.
 Descrieri ale clientului. Clientul poate relata modul în care acţionează în afara
sesiunilor de consiliere. Consilierul va fi conştient de limitele de credibilitate
ale acestei modalităţi de colectare a informaţiilor, având în vedere posibilitatea
ca acesta să ajusteze evenimentele pentru protejarea imaginii de sine.
 Observarea clienţilor. Modul în care clientul vorbeşte ca şi comportamentul său
nonverbal vor furniza informaţii preţioase pentru consilierul atent la aceste
aspecte.
 Utilizarea întrebărilor centrate pe acţiuni. Consilierul va utiliza intensiv
întrebări al căror format tipic este “Cum...?”, pentru a obţine detalii privind
abilităţile acţionale ale clientului. Acestuia i se poate cere să furnizeze şi detalii
privind mesajele verbale sau nonverbale ce acompaniază acţiunile.
 Jocul de rol. Consilierul va indica clientului, prin mesaje de formatul tipic
“Arată-mi...” să actualizeze comportamente în situaţii specifice. Demonstraţiile
pot fi eventual înregistrate video şi utilizate ulterior pentru îmbunătăţirea
abilităţilor de autoobservare ale clientului.
 Colectarea de informaţii în teren. Consilierul va putea decide să colecteze informaţii
privind abilităţile acţionale ale clientului la domiciliul sau locul de muncă al acestuia.

 Consilierul ca observator. Consilierul va însoţi pe client în locuri sau situaţii ce

provoacă acestuia dificultăţi şi va observa modul cum acesta acţionează.

 Clientul ca observator. Clienţii vor fi încurajaţi să conştientizeze modul în care

acţionează în domeniile problematice, fiindu-le puse la dispoziţie fişe de
înregistrare a comportamentului, indicându-li-se să deschidă şi să actualizeze
jurnale, sau alocându-li-se sarcini, cu indicaţia de a înregistra modul cum au
acţionat în contextul respectiv.
 96

 Alte persoane ca observator. Cu acordul clientului, pot fi colectate informaţii de

la soţi sau soţii, părinţi, fraţi, colegi sau şefi direcţi. Diferenţele dintre
observaţiile acestora şi cele ale clientului pot fi foarte semnificative.

 Explorarea antecedentelor şi consecinţelor acţiunilor. Este vorba de încurajarea

clienţilor să exploreze ce au simţit sau gândit înainte de a acţiona, ce evenimente au
influenţat acţiunile lor, ca şi consecinţele acţiunilor, inclusiv asupra propriului
comportament.

 Formularea de ipoteze privind abilităţile acţionale. Nelson-Jones recomandă ca

ipotezele privind domeniile mari în care clientul prezintă deficite acţionale să fie
formulate înaintea celor privind abilităţi specifice deficitare.

2.2. Redefinirea problemelor în termenii abilităţilor vitale

Un obiectiv important al celui de al doilea stadiu al interacţiunilor de consiliere este

enunţarea explicită a minusurilor în diferitele domenii ale abilităţilor vitale asupra
eliminării cărora urmează a se concentra în stadiile următoare consilierul şi clientul.
Definirea acestor deficienţe trebuie considerată ca un set de ipoteze, deschis pentru
amendamente şi modificări în lumina unor informaţii suplimentare acumulate ulterior.
Printre abilităţile necesare consilierului pentru îndeplinirea cu succes a acestui
obiectiv, autorul menţionează:
 Prezentarea şi argumentarea necesităţii. Este vorba de abilitatea consilierului de a
prezenta clientului, într-o manieră convingătoare, credibilă şi coerentă, importanţa
redefinirii problemelor în termenii minusurilor de abilităţi vitale care au condus la
apariţia problemelor şi la persistenţa acestora. Va fi necesară familiarizarea clientului
cu unele elemente de ordin general privind abilităţile vitale. Va fi de asemenea
subliniat modul în care va fi utilizată tabla albă pentru înregistrarea rezultatelor
demersurilor comune de redefinire.
 Realizarea unor definiţii clare şi de dimensiuni reduse. Consilierul va fi conştient de
faptul că noile definiţii ale problemelor sunt lipsite de utilitate dacă nu sunt înţelese de
client, dacă dimensiunile acestora depăşesc capacitatea de absorbţie a clientului sau
dacă nu sunt legate de problemele acestuia. Definiţiile în termenii abilităţilor vitale vor
 97

fi considerate ca ipoteze de lucru, deschise revizuirii în cazul apariţiei unor noi

informaţii semnificative.
 Utilizarea tablei albe. Folosirea acesteia va introduce un plus de organizare, atât în
ideile clientului cât şi în cele ale consilierului. Utilizarea unor imagini vizuale va
facilita, de asemenea, înţelegerea de client a noilor definiţii şi evaluarea acestora.
Recomandarea autorului este aceea de a se utiliza o diagramă T, conţinând două
coloane, câte una pentru deficitele de gândire şi respectiv, de acţiune. Utilizarea tablei
va face de asemenea evidentă colaborarea dintre consilier şi client în formularea unor
definiţii reciproc acceptabile. Este de subliniat faptul că această recomandare
evidenţiază din nou raportarea autorului la modelul ABC al lui Ellis, în care trăirile
emoţionale sunt văzute mai curând ca nişte consecinţe, modificabile prin intermediul
abilităţilor de gandire şi acţiune.
 Utilizarea abilităţilor de verificare. Definiţiile de lucru în termenii abilităţilor vitale, vor
fi nu numai elaborate în colaborare cu clientul, ci şi verificate împreună cu acesta,
consilierul fiind atent la eventuale rezerve ale clientului, care ar putea conduce la
reformularea unora dintre acestea.
 Luarea în consideraţie a trăirilor afective ale clientului. Clientul poate evidenţia rezerve
faţă de utilizarea noului tip de redefinire a problemelor, care trebuie depăşite înainte de
continuarea demersului. De asemenea, noile definiţii pot avea în vedere modificare
aunor trăiri emoţionale ale clientului, de exemplu timiditatea sau iritarea. Modul în care
consilierul acţionează pe parcursul etapei de redefinire va trebui să influenţeze pozitiv
modul în care clientul se simte înţeles, acceptat şi valorizat pozitiv de către consilier.
 Încurajarea activităţii clientului între sesiunile de consiliere. Clienţii pot fi încurajaţi să
asculte înregistrările şedinţelor prcedente înainte de şedinţa următoare, să înregistreze
modul în care gândesc, acţionează sau reacţionează emoţional în anumite domenii, să
construiască dosare conţinând rezultatele unor activităţi de suport sau autosuport, de
exemplu redefiniri ale problemelor, diagrame conţinând evoluţia unor indicatori
comportamentali, principalele rezultate şi învăţăminte desprinse din sesiunile de
consiliere.

Exemple de redefiniri ale problemelor clientului

 98

1. Jim Blake - a fost contabilul unei divizii a unei mari companii, concediat ca urmare a
desfiinţării respectivului compartiment.

Deficite de gândire Deficite acţionale

Confruntarea cu situaţia concedierii

 Am perceput inadecvat compania  Am evitat contactul cu compania, de

exemplu chiar şi în problema obţinerii
de referinţe
 Am utilizat auto-discursul pentru a-mi
amplifica sentimentele de frustrare
 Am avut reguli personale nerealiste
legate de situaţia concedierii

Obţinerea unei noi slujbe

 Insuficientă asumare a responsa-  Abilităţi inadecvate în întocmirea unui

bilităţilor pentru propriile mele opţiuni Curriculum Vitae
în viaţă
 Contact insuficient cu propriile mele  Căutarea inadecvată a informaţiilor
dorinţe şi aspiraţii privind oportunităţile ocupaţionale
 Auto-discurs negativ, de exemplu legat  Abilităţi deficiente privind crearea şi
de eventualitatea susţinerii unui utilizarea unei reţele informale pentru
interviu identificarea unor oportunităţi
nepublicate
 Reguli personale nerealiste, de  Abilităţi insuficiente pentru crearea şi
exemplu privind succesul în viaţă implementarea unui plan de marketing
 Percepţie de sine inadecvată, de  Abilităţi insuficiente pentru susţinerea
exemplu utilizarea de etichetări unui interviu
negative globale
 Predicţii neraliste, de exemplu în  Abilităţi insuficiente în gestionarea
 99

legătura cu durata căutării unei noi timpului disponibil pe perioada

slujbe şomajului şi angrenarea în activităţi
semnificative
 Insuficientă claritate în legătură cu
valorile mele
 Deficienţe în formularea de obiective,
de exemplu obiective privind cariera
sau căutarea unui loc de muncă
 Abilităţi de decizie deficitare în ce
priveşte realismul şi rigoarea, de
exemplu în legătură cu evoluţia
profesională

Următorul exemplu (Nelson-Jones, 1995, p. 373), este furnizat de Nelson-Jones în

legătură cu Anita, o clientă de vârstă mijlocie, care a renunţat la postul de office manager
într-un departament al unei universităţi britanice.

Deficite de gândire Deficite acţionale

 Reguli personale nerealiste, de exemplu  Insuficientă fermitate în modul în care

“Trebuie să fiu un conducător perfect” sunt date dispoziţiile (mesaje vocale,
sau “Toţi cei din jur trebuie să mă verbale sau corporale inadecvate)
aprobe”  Solicitarea frecventă a sprijinului
 Insuficientă asumare a responsabilităţii şefului de departament
la lucru
 Percepţii inadecvate, de exemplu
neconştientizarea propriilor puncte tari
sau a feed-back-ului pozitiv primit din
partea altora
 Autodiscurs negativ, de exemplu în
legătură cu dificultatea cooperării cu
unii colegi
 100

3. STADIUL FORMULĂRII OBIECTIVELOR ŞI PLANIFICĂRII

DEMERSURILOR DE INTERVENŢIE (“STATE”)

Etapa 1. Formularea obiectivelor pentru demersuri de intervenţie

În esenţă, formularea obiectivelor pentru demersuri de intervenţie reprezintă o

rescriere a tabelelor conţinând deficitele abilităţilor vitale de gândire şi acţiune, într-o
formulare care transformă fiecare enunţ al unei deficienţe într-un obiectiv de lucru, a cărui
finalitate urmează a fi eliminarea respectivei deficienţe.
Pentru a porni de la exemple deja utilizate în capitolul precedent, iată modul cum
tabelele în care problemele au fost redefinite în termeni de abilităţi, pentru Jim şi Anita,
devin tabele conţinând obiective de lucru pentru eliminarea deficitelor din câmpurile
respectivelor abilităţi.

Obiective de intervenţie pentru Jim Blake

Abilităţi de gândire Abilităţi acţionale

Confruntarea cu situaţia concedierii

 Voi percepe corect fosta mea companie  Voi stabili contacte unele contacte cu
compania, de exemplu în problema
obţinerii de referinţe
 Voi utiliza auto-discursul pentru a-mi
controla sentimentele de frustrare
 Voi avea reguli personale realiste
legate de situaţia concedierii

Obţinerea unei noi slujbe

 101

 Îmi voi asuma mai multă respon-  Îmi voi dezvolta capacitatea de a
sabilitate pentru propriile mele opţiuni redacta un Curriculum Vitae, într-o
în viaţă manieră profesională
 Voi fi mai conştient de propriile mele  Voi utiliza modalităţi adecvate de
dorinţe şi aspiraţii căutare a informaţiilor privind oportu-
nităţile ocupaţionale
 Voi utiliza auto-discurs pozitiv, de  Îmi voi îmbunătăţi abilităţi privind
exemplu în situaţia susţinerii unui crearea şi utilizarea unei reţele
interviu informale pentru identificarea unor
oportunităţi ocupaţionale nepublicate
 Voi utiliza reguli personale realiste, de  Îmi voi îmbunătăţi capacitatea de a
exemplu privind succesul în viaţă creea şi implementa unui plan de
marketing
 Mă voi percepe cu sporită acurateţe, de  Îmi voi îmbunătăţi abilităţile necesare
exemplu renunţând la utilizarea de pentru susţinerea unui interviu
etichetări negative globale
 Voi formula predicţii realiste, de  Îmi voi îmbunătăţi abilităţile de
exemplu în legătura cu durata căutării gestionare a timpului şi de angrenare în
unei noi slujbe activităţi semnificative, indiferent de
situaţia ocupaţională
 Îmi voi clarifica propriile valori
 Îmi voi îmbunătăţi capacitatea de a
formula obiective lagate de viitoarea
carieră şi de căutarea unui loc de
 Îmi voi îmbunătăţi capacitatea de a lua
decizii realiste şi adecvate privind
dezvoltarea

Obiective de intervenţie pentru Anita

Abilităţi de gândire Abilităţi acţionale

 102

 Adopatarea unei reguli personale  Voi vorbi cu o voce mai puternică şi

realiste în legătură cu aprobarea de mai fermă
către ceilalţi  Îmi voi dezvolta abilităţile de a stabili
 Îmi voi asuma în mai mare măsură contacte cu alţii
responsabilitatea pentru propriile mele  Îmi voi dezvolta abilităţile de auto-
decizii expunere
 Voi avea o mai bună percepţie asupra
reacţiilor celorlalţi faţă de mine
 Voi utilizare mult mai frecvent auto-
discursului pozitiv

Avantaje ale formulării unor obiective de intervenţie

Autorul enumeră avantajele şi riscurile legate de formularea împreună cu clientul a

obiectivelor de intervenţie (Nelson-Jones, 1993, p. 190 şi urm.). Printre acestea
evidenţiem:

Avantaje

 Ajutarea clienţilor să devină autori ai propriei vieţi. Activitatea, în sine, reprezintă un

model util, care încurajează clientul să îşi asume responsabilitatea pentru gestionarea
propriilor probleme.
 Constituie o modalitate de structurare ce face în mod eficient trecerea către activitatea
de remediere. Autorul subliniază existenţa, în domeniul consilierii, a riscului de a se
rămâne la nivelul discuţiilor, risc ce este minimizat prin formularea obiectivelor de
lucru.
 Direcţionarea eforturilor. Obiectivele asigură concentrarea eforturilor viitoare asupra
aspectelor importante, economisind timp şi efort ce ar fi putut fi direcţionate către
aspecte neesenţiale.
 Creşterea motivaţiei. Amplificarea motivaţiei se realizează atât pentru client cât şi
pentru consilier, întrucât amândoi au în faţă obiective concrete.
 103

 Constituie un bun punct de plecare pentru planificarea demersurilor de intervenţie.

 Constituie un bun punct de plecare pentru evaluarea progresului realizat. Cu toate
diferenţele ce pot exista între diferitele obiective, din punctul de vedere al facilităţii
măsurării, formularea de obiective favorizează aprecierea progresului realizat, atât pe
parcursul demersurilor de intervenţie, cât şi la încheierea interacţiunilor de consiliere.
 Facilitează auto-asistenţa. După încheierea interacţiunilor de consiliere, clienţii vor
putea utiliza informaţiile despre obiectivele demersurilor de intervenţie pentru
consolidarea abilităţilor respective.

Riscuri

 Accentuarea insuficientă a trăirilor emoţionale. Formularea obiectivelor poate supra-

accentua abilităţile de gândire şi acţiune în dauna celor ce ţin de trăirile emoţionale.
 Limitare prematură a orizontului de explorare. Complexitatea reală a problemelor este
simplificată prin formularea unei liste finite de obiective şi poate, eventual, limita
explorarea altor direcţii problematice.
 Imprecizie şi superficialitate. Este posibil ca unele sau altele dintre obiectivele stabilite
să fie insuficient de relevante şi de precise, deturnând eforturile de intervenţie către
direcţii mai puţin productive.
 Generarea de rezistenţă. Acest risc evidenţiază necesitatea menţinerii obiectivelor
deschise pentru eventuale revizii ca şi necesitatea verificării acestora cu clientul şi
manifestării de receptivitate faţă de reţinerile sale.

Abilităţi de gândire necesare consilierului pentru formularea obiectivelor de intervenţie

Printre abilităţile necesare consilierului pentru formularea unor obiective de

intervenţie realiste, autorul menţionează:

 Utilizarea unor reguli personale realiste. Autorul evidenţiază în acest context o serie de
reguli nerealiste, a căror utilizarea trebuie evitată de consilier.
 Trebuie să obţin rapid rezultate.
 Trebuie să ajut clienţii să stabilească obiective ambiţioase.
 104

 Trebuie să aduc pe client unde doresc eu.

 Trebuie să stabilesc multe obiective.
 Clientul este întotdeauna vulnerabil.
 Trebuie să stabilesc obiective de lucru înainte de sfârşitul primei şedinţe de
consiliere.
 Nu trebuie să modific obiective fixate.
 Consilierea trebuie să obţină rapid rezultate palpabile.
 În consiliere nu pot fi obţinute rapid rezultate palpabile.
 Toţi clienţii trebuie să mă aprecieze.
 Nu trebuie să fac niciodată greşeli atunci când stabilesc obiective.
 Perceperea corectă. Înafara deficienţelor de percepţie ce s-au putut eventual manifesta
în stadiul precendent, la nivelul acestui stadiu pot apare distorsiuni legate de nivelul
înţelegerii obiectivelor de către client, de interpretarea unor indicii subtile ale
rezistenţei faţă de unele dintre obiective, de totalitatea acestora sau de ansamblul
abordării utilizate de consilier.
 Formularea de predicţii realiste. Este vorba în principal de predicţii legate de
capacitatea clienţilor de a realiza obectivele stabilite de comun acord, ceea ce se poate
eventual concretiza în obiective prea ambiţioase sau prea puţin ambiţioase.

Abilităţi acţionale necesare consilierului pentru formularea obiectivelor de intervenţie

 Evidenţierea utilităţii redefinirii. Este vorba despre o abilitate de structurare, care

presupune prezentarea credibilă, coerentă şi fermă, a utilităţii formulării unor obiective
de lucru, pornind de la redefinirea problemelor, realizată anterior. Printre elementele
cheie ale mesajului de structurare vor figura direcţionarea şi motivarea eforturilor
comune, ca şi păstrarea deschisă a posibilităţii reformulării sau modificării obiectivelor
de lucru.
 Utilizarea tablei albe. Printre avantajele utilizării acesteia se numără facilitatea
transformării deficitelor de abilităţi deja definite în obiective de lucru, facilitarea
înţelegerii şi discutării de către client a obiectivelor, ca şi facilitarea înregistrării scrise,
de către ambii parteneri, a obiectivelor definite în comun.
 105

 Verificarea reacţiilor clientului. Este vorba, în principal, de receptivitatea la reacţiile

verbale sau non-verbale ale clientului, pentru identificarea unor indicii ale dificultăţilor
de a înţelege pe unele dintre acestea.
 Luarea în consideraţie a trăirilor afective ale clientului. Este vorba, în principal, de
receptivitatea la reacţiile verbale sau non-verbale ale clientului, pentru identificarea
unor indicii ale unor rezerve sau dezacorduri faţă de obiective, sau ale unui insuficient
angajament pentru întreprinderea eforturilor de schimbare.

Etapa 2. Planificarea demersurilor de intervenţie

Prin demersuri de intervenţie, autorul înţelege comportamente care urmăresc

asistarea clienţilor în gestionarea problemelor (identificate în etapa 1), prin realizarea
obiectivelor de lucru ce urmăresc eliminarea deficienţelor de abilităţi vitale.
Prin planuri de intervenţie, autorul înţelege enunţarea explicită a modului cum
diferitele demersuri de intervenţie vor fi combinate şi ordonate pentru asigurarea
gestionării problemelor şi realizării obiectivelor.
Din punctul de vedere al autorului, există trei opţiuni disponibile privind tipurile de
planuri de intervenţie utilizabile.

Planul de management al unei probleme

În situaţia în care clientul se adresează consilierului pentru o problemă punctuală, în
absenţa motivaţiei sau a timpului disponibil pentru o activitate comună de mai mare
complexitate, se poate dezvolta un plan simplu, pentru gestionarea unei singure situaţii
specifice (prezentarea la un examen după o nereuşită anterioară, prezentarea la un interviu
de angajare, prezentarea unei intervenţii la o reuniune politică etc.).

Planul structurat pentru abilităţi deficitare

Formatul recomandat al documentului de planificare este diagrama, care, în

concepţia autorului (Nelson-Jones, 1993, p. 216 şi urm.), este un tabel cu trei coloane,
cuprinzând în ordine: 1. sesiunea sau secvenţa de lucru, 2. obiectivele urmărite, 3. activităţi
ilustrative pentru realizarea obiectivelor.
Printre elementele ce pot figura în prima coloană, exemplificăm:
 106

 Săptămâna 1, sesiunea 3
 Săptămâna 3, sesiunea 5
 Workshop de o zi
 Activitate personală între sesiuni

Printre activităţile ilustrative evidenţiate, exemplificăm:

 Facilitarea auto-explorării (în legătură cu obiectivul stabilirii unui mai bun contact cu
propriile dorinţe şi aspiraţii).
 Discuţii pentru identificarea şi demontarea regulilor nerealiste (în legătură cu
obiectivul utilizării unor reguli realiste privind succesul profesional).
 Lecturarea unor materiale privind planificarea evoluţiei ocupaţionale (temă pentru
acasă).
 Relatarea în scris a propriei istorii ocupaţionale, cu accentuarea deciziilor proprii
care au influenţat traiectoria ocupaţională (temă pentru acasă).
 Prezentarea, demonstrarea şi exersarea unor abilităţi de gândire şi acţionale pentru
participarea la interviuri (în legătură cu obiectivul îmbunătăţirii abilităţilor necesare
participării la interviuri).

Planul deschis pentru abilităţi deficitare

Adoptarea acestei opţiuni presupune decizii ad-hoc privind obiectivele în legătură

cu care vor fi iniţiate demersuri de intervenţie, cât şi momentele în care aceste demersuri se
vor realiza.
Printre situaţiile care pot solicita adoptarea unei asemenea opţiuni sunt enumerate:
 Clienţi anxioşi, complexaţi, care nu pot coopera eficient în dezvoltarea
abilităţilor de gândire şi acţionale până când nu se simt în siguranţă
 Cazuri deosebit de complexe şi dificil de înţeles, care fac riscante decizii
timpurii asupra obiectivelor sau demersurilor de intervenţie

Puncte de reper în planificare

 107

Pentru Nelson-Jones, calitatea planurilor de intervenţie depinde de luarea în

consideraţie a unei serii de factori, între care:

 Timpul necesar pregătirii. De cele mai multe ori va fi necesară utilizarea de către
consilier a unor perioade de timp pentru planificare, în intervalele dintre sesiunile de
consiliere.
 Implicarea clientului sau a altor persoane. Consilierul va decide, în funcţie de situaţiile
concrete, modalităţile în care va implica pe client în demersurile de planificare. În timp
ce pentru unii clienţi va fi suficientă discutarea detaliată a obiectivelor de intervenţie, în
cazul altora se va putea ajunge până la implicarea în detaliile planificării. Cu acordul
clientului, se va putea ajunge până la implicarea în proces a altor persoane, cum ar fi
partenerul de viaţă, părinţii sau asistentul social care se ocupă de cazul clientului.
 Ordonarea intervenţiilor. De cele mai multe ori, poate fi identificată o logică a
ordonării demersurilor de intervenţie, pentru ca rezultatele acestora să aibă efecte
cumulative. De exemplu, în cazul unui client cu probleme legate de realismul
percepţiilor, este necesar mai întâi a fi identificate percepţiile nerealiste, apoi generarea
de alternative de percepere a diferitelor situaţii şi în fine, alegerea celei mai realiste
dintre aceste alternative.
 Perspectiva temporală a planificării. Din punctul de vedere al consilierului, volumul de
timp disponibil pentru a lucra c clientul este un considerent important. Din punctul de
vedere al clientului, este importantă urgenţa remedierii abilităţilor deficitare şi
eventual, capacitatea de plată, în cazul în care sesiunile se desfăşoară contra cost. Din
punctul de vedere al proceselor de învăţare, este important de decis dacă activităţile
planificate vor fi intensive sau despărţite de intervale temporale mai largi.
 Managementul învăţării. Din punctul de vedere al consilierului, sunt semnificative
deciziile privind momentele în care urmează a fi realizate evaluări sau facilitarea
utilizării autoevaluării de către clienţi, prezentarea verbală, demonstrarea, sau alocarea
de teme de lucru pentru intervalele dintre sesiuni. Alte elemente de luat în consideraţie
sunt disponibilitatea materialelor scrise, echipamentului şi materialelor audiovideo.
Alte elemente de luat în consideraţie sunt legate de costuri şi de eventualele
recompense pentru clienţii care se implică cu succes în concretizarea planurilor.
 Accentuarea conservării şi dezvoltării abilităţilor. Atât planurile structurate cât şi cele
deschise vor avea în vedere învăţarea de către clienţi a utilizării din proprie iniţiativă şi
fără supraveghere a abilităţilor vitale.
 Evaluarea rezultatelor unui plan. Dacă planurile de intervenţie nu produc rezultatele
dorite, vor trebui identificate cauzele şi la nevoie, modificate chiar planurile.

Selectarea demersurilor de intervenţie

 108

Autorul evidenţiază o serie de criterii pe care consilierul le va utiliza atunci când va

efectua opţiuni asupra demersurilor de intervenţie necesare pentru rezolvarea obiectivelor.
Printre acestea enumerăm:

 Necesitatea conservării şi dezvoltării relaţiei de asistenţă. În formularea acestei

recomandări, autorul porneşte de la riscul pierderii din vedere al acestui aspect şi
orientării strict tehnice a demersurilor de intervenţie. El subliniază faptul că, pentru unii
clienţi, dezvoltarea relaţiei de asistenţă constituie principalul demers de intervenţie
necesar, în timp ce pentru alţii el trebuie să preceadă utilizarea altor demersuri.
 Orientarea către gestionarea problemelor sau către modificarea abilităţilor deficitare.
Pentru un client aflat în situaţie de criză, gestionarea acestei situaţii capătă prioritate
faţă de orice alt aspect. În acest caz, intervenţiile consilierului vor urmări protejarea
clientului, calmarea acestuia, asistenţa în rezolvarea problemei şi în planificarea
viitorului imediat, astfel încât clientul să redobândească un minim nivel de control
asupra propriei vieţi. Alte exemple de situaţii în care accentul va fi deplasat către
gestionarea problemelor includ solicitarea de către client a unei asistenţe limitate legate
de o problemă specifică (susţinerea unei conferinţe publice, a unui examen) sau agenda
încărcată a consilierului.
 Relevanţa intervenţiilor în raport cu obiectivele de realizat. Pentru fiecare obiectiv de
lucru stabilit, clientul are la dispoziţie un evantai de demersuri utilizabile, din care va
decide pe care le va utiliza efectiv şi în ce ordine. De exemplu, pentru un obiectiv de
genul Voi utiliza reguli realiste privind aprobarea de către ceilalţi, sunt de luat în
consideraţie asemenea demersuri cum ar fi a) Instruirea clientului asupra necesităţii
utilizării unor asemenea reguli, b) Identificarea regulilor nerealiste utilizate, c)
Demonstrarea, disputarea şi reformularea regulilor, d) Exersarea utilizării unor reguli
realiste, e) Alocarea unor sarcini relevante de lucru între sesiunile de consiliere.
 Competenţa consilierului în administrarea intervenţiilor. Nelson-Jones citează un
proverb semnificativ din acest punct de vedere, specific culturii anglo-saxone -“Dacă
singura ta unealtă este un ciocan, vei tinde să crezi că lumea e compusă doar din cuie”.
Consilierul va fi conştient de propriile limite şi va căuta să-şi extindă competenţa în
utilizarea unei game tot mai largi de demersuri de intervenţie. El sugerează o strategie
care porneşte de la intervenţii relevante pentru proporţii însemnate de clienţi, cum ar fi
 109

asistarea clienţilor în dezvoltarea abilităţilor de a identifica, disputa şi reformula reguli

personale nerealiste, sau asistarea clienţilor în dezvoltarea abilităţilor de transmitere a
unor mesaje verbale, vocale sau posturale utile afirmării de sine.
 Fundamentarea teoretică a demersurilor. Întrucât demersurile de intervenţie sunt
identificate, evaluate, selectate, din perspectiva unui cadru teoretic, autorul recomandă
practicianului păstrarea unui bun contact cu literatura de specialitate a domeniului.

4. STADIUL INTERVENŢIEI PENTRU DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR

VITALE (“INTERVENE”)

1. Abilităţi necesare consilierului pe parcursul utilizării demersurilor de intervenţie

O denumire generală utilizată de Nelson-Jones pentru aceste abilităţi este “abilităţi

de instruire” (training abilities), care se referă la asemenea activităţi ca proiectarea,
evaluarea sau facilitarea programelor de intervenţie, ca şi derularea efectivă a acestora
(Nelson-Jones, 1993, p. 223 şi urm.).

Abilităţi discursive

Abilităţile discursive sunt utile în situaţii ca cele următoare:

 se argumentează necesitatea dezvoltării unor abilităţi specifice

 sunt descrise componentele abilităţii de dezvoltat
 sunt furnizate comentarii pe parcursul demonstrării abilităţilor
 când se conduce antrenamentul clienţilor în domeniul abilităţii de dezvoltat
 când se răspunde la întrebările clientului
 când se negociază temele de lucru independent

Printre abilităţile discursive evidenţiate de autor se numără:

 Controlul propriei emotivităţi

 Asigurarea clarităţii discursului
 110

 Utilizarea unui limbaj adecvat

 Utilizarea unor materiale auxiliare (ca tabla albă, materiale ce pot fi proiectate vizual,
manuale de instruire şi materiale ce pot fi încredinţate clientului, audio şi video casete
 Transmiterea eficientă a mesajelor vocale (volum, articulare, tonalitate, accente, ritm)
 Transmiterea eficientă a mesajelor non-verbale (gesturi şi contact vizual)

Abilităţi demonstrative

Principalele tipuri de demonstrare evocate de autor sunt demonstrarea scrisă,

demonstrarea “pe viu”, demonstrarea pre-înregistrată (audio sau video) şi demonstrarea
“vizualizată” (se cere clientului să vizualizeze/imagineze scenele demonstrative descrise de
consilier).
Printre abilităţile evidenţiate de autor se numără:

 Pregătirea corespunzătoare
 Furnizarea unei introduceri (ex. explicarea importanței învăţării prin demonstrare,
sporirea motivaţiei prin dirijarea atenţiei asupra elementelor cheie de urmărit,
informarea că ulterior vor fi solicitaţi să efectueze ei înşişi elementele demonstrate)
 Furnizarea de instrucţiuni pe parcurs şi a unui rezumat la sfârşit
 Verificarea înţelegerii demonstraţiei de către client (atât pe parcursul demonstrării cât
şi la finalul acesteia)
 Extinderea demonstrării în sarcini de lucru independent

Abilităţi de antrenare

Printre aceste abilităţi, care sunt legate de momentele în care clientul este solicitat
să efectueze el însuşi abilităţile demonstrate iniţial de consilier, autorul enumeră:

 Echilibrarea antrenamentului didactic şi de facilitare. În antrenarea didactică,

consilierul furnizează indicaţii explicite clientului privind diferitele secvenţe pe care
urmează a le efectua. În antrenamentul de facilitare, consilierul solicită explicaţii şi
 111

verbalizări din partea clientului asupra a ceea ce urmează a face ei înşişi, după
urmărirea demonstrării iniţiale.
 Furnizarea unor instrucţiuni clare.
 Descompunerea unei abilităţi în elementele componente şi evaluarea numărului de
încercări necesare.
 Utilizarea exersării şi jocului de rol (diferenţa este aceea că exersarea poate fi
efectuată individual şi repetat, fără utilizarea unuia sau mai multor parteneri, ca în jocul
de rol).
 Utilizarea de feed-back.

Abilităţi de alocare a unor sarcini de lucru independent

Printre aceste abilităţi, autorul enumeră:

 Argumentarea necesităţii alocării sarcinilor de lucru independent.

 Negocierea unor sarcini de lucru independent realiste. Această abilitate urmăreşte
obţinerea participării clientului în procesul decizional. Printre caracteristicile ce asigură
realismul sarcinilor de lucru independent, autorul menţionează consolidarea învăţării,
nivelul de dificultate adecvat şi volumul rezonabil.
 Formularea unor instrucţiuni clare, în format portabil. Recomandarea lui Nelson-
Jones este utilizarea de către consilier a unui format standard pentru alocarea sarcinilor
de lucru independent, care să cuprindă ca elemente esenţiale numele clientului,
perioada de activitate, abilităţile a căror dezvoltare este vizată şi instrucţiuni detaliate
privind activităţile ce vor fi desfăşurate de client.

2. Intervenţii legate de abilităţile de gândire

Înainte de a formula sugestii privind abordarea deficienţelor tipice de gândire,

Nelson-Jones subliniază din nou importanţa argumentării importanţei eliminării
deficienţelor legate de abilităţile de gândire.
 112

Intervenţii legate de asumarea responsabilităţilor pentru propriile opţiuni

Autorul aprofundează remarcile precedente legate de abilitatea menţionată, prin

evidenţierea a patru dimensiuni ale acesteia:

 Conştientizarea opţiunii. Este vorba de conştientizarea faptului că indivizii

efectuează în permanenţă alegeri în viaţă, chiar şi în legătură cu propria
suferinţă sau circumstanţe externe nefavorabile, cum ar fi sărăcia, discriminarea
rasială sau chiar, după cum a arătat Frankl (Frankl, 1959), internarea în lagăre
de concentrare (Viktor E. Frankl, născut în 1905, elev al lui Freud, părintele
unei orientări cu două componente după unii distincte, Analiză existenţială şi
Logoterapie, a fost, între 1942 şi 1945, internat în lagăre de concentrare naziste,
inclusiv Auschwitz şi Dachau).
 Conştientizarea responsabilităţii. Este vorba de conştientizarea faptului că
oamenii sunt autorii propriei vieţi, prin intermediul opţiunilor pe care le fac.
 Conştientizarea existenţială. În acest caz este vorba despre conştientizarea unor
parametri existenţiali în cadrul cărora îşi trăiesc viaţa toţi indivizii umani,
printre aceşti paramentri numărându-se moartea, destinul sau izolarea.
 Conştientizarea emoţională. În acest caz este vorba de capacitatea de a fi
receptiv la mesajele primite din interiorul corpului sau din zona în capre
operează procesele de valorizare.

Autorul subliniază faptul că, pe de o parte, asistarea clienţilor în formularea unor

mai bune opţiuni va fi foarte frecvent întâlnită pe parcursul activităţilor de consiliere, iar pe
de altă parte, nu va fi de loc surprinzătoare întâlnirea unor rezistenţe, uneori deosebit de
puternice, din partea clienţilor.
Printre activităţile de intervenţie utilizabile, el enumeră:

 Extinderea conştientizării. Clienţilor li se va explica, pe înţelesul lor, faptul că sunt

responsabili pentru propriile opţiuni, nu numai în legătură cu modul în care acţionează,
dar şi în legătură cu modul în care gândesc sau simt. Ei pot fi ajutaţi să înţeleagă faptul
că în trecut au adoptat o poziţie pasivă, reacţionând la evenimentele în care deveneau
 113

implicaţi şi pot fi încurajaţi să modifice această atitudine şi să devină agenţi activi în

modelarea propriei vieţi.
 Încurajarea utilizării limbajului care evidenţiază opţiunile. Consilierii vor ajuta pe
client să înţeleagă modul în care limbajul utilizat influenţează în sensul restrângerii
propriilor posibilităţi de opţiune. De exemplu, clientul va fi încurajat să spună Nu vreau
în loc de Nu pot, sau Optez să nu fiu un bun vorbitor în public, în loc de Nu sunt un
bun vorbitor în public.
 Facilitarea explorării opţiunilor. Este vorba de asistarea clienţilor în explorarea
diverselor opţiuni posibile şi ale consecinţelor probabile ale acestora. Acest demers nu
urmăreşte să pună opţiunile consilierului în locul opţiunilor clientului, ci să extindă
abilitatea acestuia din urmă de a explora propriile opţiuni.
 Explorarea alternativelor contrarii. Capacitatea de opţiune a clientului poate fi
îmbunătăţită în cazul în care este încurajat să exploreze alternative opuse de gândire
sau de acţiune. De exemplu, se sugerează clientului să se gândească la o persoană care
îl irită în mod deosebit, apoi să se imagineze pe sine străduindu-se să facă plăcere
respectivei persoane, iar apoi să-şi imagineze reacţia persoanei în chestiune. Autorul
subliniază faptul că adesea, clienţii realizează mai bine propriile opţiuni ce conduc la
persistenţa unor probleme, în cazul în care explorează alternativele opuse ale
respectivelor opţiuni.
 Confruntarea opţiunilor neconştientizate. Este vorba de confruntarea afirmaţiilor de
genul Nu am avut ce face, cu evidenţierea restrângerii posibilităţii de opţiune şi a
consecinţelor acestei restrângeri.
 Confruntarea proiectării responsabilităţii. Este vorba de confruntarea proiectării asupra
altora a propriilor gânduri, trăiri emoţionale, acţiuni sau răspunderi, ceea ce face pe
clienţi să se prezinte consilierului drept victime ale persecuţiei altora.
 Explorarea mecanismelor defensive. Consilierul va asista pe client să devină conştient
de mecanismele pe care le utilizează pentru asigurarea pe termen scurt a confortului
psihologic, în dauna conştientizării propriilor opţiuni şi răspunderi. Printre
mecanismele de acest tip se numără frecvent deformarea sau ignorarea unor informaţii,
confecţionarea de argumente sau scuze, proiectarea unor elemente nedorite ale sinelui
asupra altora.
 114

 Extinderea conştientizării morţii şi limitelor existenţei individuale. Printre demersurile

utilizabile se numără asistarea clienţilor în imaginarea morţii în general şi a propriei
morţi, încurajarea clientului să-şi scrie propriul necrolog, ajutarea clienţilor să-şi
reamintească ocazii în care s-au aflat în contact cu persoane în pragul morţii sau, în
fine, încurajarea clienţilor în luarea contactului cu moartea, prin vizitarea unor spitale.

Intervenţii pentru utilizarea auto-discursului suportiv

În legătură cu aceste demersuri de intervenţie, autorul face referiri exprese la

Meichenbaum (Donald Herbert Meichenbaum, născut în 1940, părintele orientării
cognitiv-comportamentale, care îşi iniţiază demersurile ce conduc la conturarea propriei
sale abordări prin învăţarea schizofrenicilor - prin condiţionare operantă - să “vorbească
normal”). Printre demersurile de intervenţie utilizabile, menţionează pe următoarele:

 Asistarea clientului în identificarea auto-discursului suportiv. Este vorba în principal de

explicaţii, ilustrate consistent cu exemple, privind beneficiile auto-discursului suportiv,
orientarea acestuia (către performanţe la nivelul posibilităţilor, mai curând decât către
performanţe maximale sau absenţa anxietăţii), tipurile auto-discursului suportiv (de
calmare - Fii calm! Relaxează-te! Ia-o încet! şi de direcţionare - Voi discuta cu cel
puţin trei persoane necunoscute la această petrecere).
 Relaţionarea auto-discursului suportiv cu acţiunea. Este vorba de faptul că adesea, în
cursul aceleiaşi sesiuni de consiliere, se vor face intervenţii legate de auto-discurs, dar
şi de abilitatea acţională corespunzătoare.

Intervenţii pentru utilizarea unor reguli personale realiste

În legătură cu acest tip de demersuri de intervenţie, se face din nou referire explicită
la Ellis, reamintindu-se aprecierea acestuia, conform căreia regulile personale reprezintă o
formă de auto-discurs, desfăşurată însă sub pragul coştientizării. Printre demersurile de
intervenţie menţionate se numără:
 115

 Asistarea clientului în identificarea regulilor nerealiste. Este vorba de ajutarea clienţilor

în identificarea semnalelor care ar putea sugera existenţa uneia sau mai multor reguli
personale nerealiste, de exemplu trăiri emoţionale neobişnuite, acţiuni neobişnuite sau
nepotrivite, utilizarea unui limbaj neobişnuit sau identificarea conexiunilor dintre
factorii stresanţi, pentru a se concentra mai întâi asupra regulilor nerealiste care produc
cele mai importante perturbări.
 Asistarea clientului în plasarea regulii nerealiste în cadrul conceptual ABC. De
exemplu, în legătură cu Jeff, bărbat căsătorit cu doi copii, se realizează următoarea
secvenţă edificatoare:
A. “Copii nu îşi manifestă deschis aprecierea pentru cât de mult muncesc
pentru a asigura familiei toate cele necesare”.
B. “Trebuie să obţin apreciere din partea copiilor ca să mă simt un adevărat
bărbat”.
C. Frustrare, auto-compătimire şi enervare. Asprime cu copiii, ceea ce
provoacă îndepărtare emoţională.

 Asistarea clienţilor în disputarea regulilor nerealiste. Autorul face din nou, în legătură
cu acest demers de intervenţie, referire la Ellis şi la aprecierea acestuia, că disputarea
regulilor nerealiste este metoda cea mai frecvent utilizată în terapia raţional-emotivă.
Abordarea tipică este aceea a demonstrării disputării regulii nerealiste, urmată de
antrenarea clientului în efectuarea independentă a acesteia. Pentru a ne referi la
exemplul utilizat anterior, printre întrebările ce urmează a fi puse lui Jeff, întrebări pe
care va trebui să înveţe să şi le pună apoi singur, se pot număra:
 Ce te face să crezi că nu poţi supravieţui fără aprecierea copiilor?
 Faptul că aceştia nu-şi manifestă deschis aprecierea faţă de eforturile
tale, însemnă neapărat că nu apreciază aceste eforturi?
 Este realist să te aştepţi la conştientizarea de către copii a eforturilor
depuse de tată înafara căminului, cu atât mai mult la aprecierea
eforturilor?
 Te aştepţi din partea copiilor prietenilor să manifeste aceeaşi apreciere
pentru taţii lor, sau utilizezi un standard de apreciere dublu?
 116

 Când erai copil, obişnuiai să manifeşti apreciere pentru ceea ce părinţii

făceau pentru tine?
 Ce te determină să fii atât de sensibil faţă de lipsa manifestărilor de
apreciere din partea copiilor?
 Exact, cum face lipsa aprecierii din partea copiilor, să simţi că nu eşti un
bărbat adevărat?
 Asistarea clienţilor în reformularea regulilor nerealiste şi înlocuirea lor prin reguli
realiste. Pe parcursul acestui demers de intervenţie, autorul subliniază importanţa
înţelegerii de către clienţi a principalelor caracteristici ale regulilor realiste, de
exemplu:

 Exprimă preferinţe mai curând decât obligaţii (ex. Prefer să fac lucrurile
bine, în loc de TREBUIE să fac lucrurile bine).
 Subliniază performanţa rezonabilă, mai curând decât superlativul sau
perfecţiunea.
 Sunt fundamentate pe valori proprii clientului, mai curând decât pe
reguli ale altora internalizate de acesta (am putea spune “introiectate”,
dacă am utiliza jargonul lui Perls).
 Sunt flexibile şi deschise pentru modificări sau actualizări.
 Nu includ elemente de autoapreciere (ex. Sunt o persoană care a greşit,
iar nu sunt O PERSOANĂ REA).

În cazul nostru, reformularea regulii nerealiste utilizate de Jeff, ar fi următoarea: Mi-ar

place să mă bucur în permanenţă de apreciere din partea copiilor mei. Totuşi, lucrul
cel mai important este să îmi asum responsabilitatea pentru cât de bine mă port cu ei şi
să fiu mulţumit de modul cum acţionez.
 Asistarea clientului în modificarea comportamentului în conformitate cu noile reguli.
Dacă ar fi să ne referim din nou la exemplul cu Jeff, acesta va putea fi încurajat să-şi
dezvolte abilitatea de manifestare a afecţiuni, în raport cu proprii copii.

Intervenţii pentru asigurarea realismului percepţiilor

 117

În legătură cu aceste demersuri de intervenţie, autorul face referiri explicite la Beck

(Aaron Beck, născut în 1921, părintele orientării cunoscute sub numele de terapie
cognitivă, a redefinit depresia, anxietatea, fobiile şi nevrozele obsesiv-compulsive, în
termenii distorsiunilor cognitive, pornind de la încurajarea pacienţilor în analizarea
cognitivă a propriilor gânduri), drept o autoritate în privinţa modului în care percepţiile
realiste influenţează favorabil starea emoţională a clienţilor. Printre demersurile de
intervenţie recomandate, evidenţiem:

 Asistarea clientului în conştientizarea influenţei percepţiilor asupra stării emoţionale.

Introducerea clientului în problemă poate fi realizată prin intermediul unui exemplu
ipotetic - clientul este călcat pe călcâi din spate ... etc. Ulterior, el este încurajat să
monitorizeze percepţiile care provoacă reacţii de neplăcere, utilizând o fişa de
observaţie cu trei coloane, cuprinzând 1. Situaţia (cu data şi ora), 2. Trăirile
emoţionale, 3. Gândurile despre situaţie (percepţiile).
 Clarificarea pentru client a diferenţelor existente între fapte şi opinii sau deducţii
asupra faptelor. Pentru o amplă majoritate clienţilor, deducţiile sunt confundate cu
faptele, privând în continuare clienţii de fundamentarea pe fapte a gândurilor, acţiunilor
şi trăirilor emoţionale. Un exemplu furnizat de Nelson-Jones în această privinţă este:
1. Faptul. Soţul se întoarce foarte târziu de la serviciu, trei zile la rând.
2. Deducţia soţiei. Nu mă mai iubeşte şi are o amantă.
 Asistarea clientului în identificarea unor deformări perceptive caracteristice. Pornind de
la consideraţiile lui Beck, el apreciază că numărul distorsiunilor perceptive ce se pot
manifesta la un client într-un scurt interval de timp este foarte mare şi că, mai ales în
stare de stres, clientul este extrem de predispus să-şi activeze mecanismele ce
distorsionează percepţiile. Printre deformările tipice se numără viziunea tunel, gândirea
polarizată, etichetarea negativă, personalizarea, suprageneralizarea sau atribuirea
incorectă a cauzelor sau responsabilităţilor.
 Asistarea clienţilor în utilizarea strategiei Stop, gândeşte, generează, evaluează, alege
percepţia cea mai potrivită.
 Stop! gândeşte! Printre întrebările ce pot fi puse în această etapă se numără Nu
cumva mă grăbesc să trag concluzii?, Sunt percepţiile mele bazate pe fapte sau
 118

pe deducţii?, Dispun de toate informaţiile necesare pentru a formula o

apreciere? etc.
 Generează. Este vorba de generarea unor diferite semnificaţii alternative ce pot
fi atribute unui acelaşi eveniment. De exemplu, evenimentului întârzierii
prietenei la cină, poate avea numeroase alte explicaţii înafara lipsei de respect
pentru partener, ca de exemplu o pană de cauciuc, apariţia unei urgenţe la
serviciu, abaterea din drum pentru cumpărarea unui cadou, înţelegerea greşită a
orei de întâlnire, etc.
 Evaluează diferitele percepţii. Clientul este acum încurajat să ia în consideraţie
situaţiile de fapt care pot fi, sau nu, consistente cu diferitele interpretări anterior
generate şi să selecţioneze varianta care este optimă în raport cu acestea.
 Asistarea clientului în reevaluarea unei percepţii. În acest caz, este vorba în esenţă de
dezvoltarea la client a abilităţii de a identifica elementele pozitive ale unei situaţii,
elemente anterior neglijate, şi în redefinirea de ansamblu a situaţiei, pornind de la noua
pondere alocată elementelor pozitive. Dacă ar fi să utilizăm sintagme larg folosite în
limbajul comun, problema este de a-l învăţa pe client să vadă şi jumătatea plină a
paharului, nu numai pe cea goală.

Intervenţii pentru atribuirea adecvată a cauzelor

 Conştientizarea atribuirii defectuoase a cauzelor. Este vorba în esenţă de clarificarea,

împreună cu clientul, a deficienţelor legate de atribuirea cauzelor, dintre care multe
sunt tipice: propriile caracteristici, elemente ale istoriei personale, proiectarea exlusiv
către alţii a cauzelor pentru propriile insuccese.
 Modificarea atribuirilor defectuoase. Pe parcursul acestui demers de intervenţie,
consilierul poate utiliza unele dintre abilităţile deja menţionate pentru a asista clientul
în generarea de alternative atributive, evaluarea acestora în raport cu informaţiile
disponibile şi adoptarea unor variante atributive mai realiste.
 119

Intervenţii pentru formularea unor predicţii realiste

 Identificarea stilului predictiv al clientului. Este vorba de asistarea clientului în

conştientizarea caracteristicilor modului propriu de a formula predicţii şi a
consecinţelor de ordin general sau legate de probleme specifice ale acestuia.
Elementele principale luate în consideraţie de Nelson-Jones sunt riscurile şi
recompensele, fiecare dintre acestea putând fi supraestimate sau subestimate.
 Conştientizarea predicţiilor. Este vorba de asistarea clientului în clarificarea predicţiilor
formulate în legătură cu situaţii concrete. Pornind de la o situaţie concretă şi de la o
alternativă de reacţie în situaţia respectivă, consilierul, utilizând tabla şi un tabel cu
două coloane, clarifică, împreună cu clientul, riscurile sau recompensele anticipate de
acesta în raport cu respectiva alternativă acţională.
 Asistarea clientului în generarea şi evaluarea unor noi predicţii. Acest demers de
intervenţie este corelat cu cele anterioare, în sensul că dacă la un client este identificată
o tendinţă de subestimare a riscurilor, atunci el este încurajat să genereze noi predicţii
legate de riscurile posibile ale unor acţiuni, după cum, dacă este identificată o tendinţă
de subestimare a recompenselor, clientul va fi încurajat să genereze noi alternative
predictive în această direcţie.
 Asistarea clienţilor în evaluarea probabilităţilor. Consilierul va urmări în special
dobândirea de către client a abilităţii de a identifica, pe de o parte, temeiurile raţionale
ce îl conduc la formularea unei anumite predicţii, iar pe de altă parte, temeiurile
iraţionale care exercită influenţă în acest proces. Pe parcursul acestor demersuri, vor
putea fi reluate unele elemente ce ţin de diferenţierea dintre fapte şi deducţii sau de
distorsiunile tipice ale percepţiei.
 Asistarea clienţilor în evaluarea resurselor de care dispun pentru a se confrunta cu
situaţii concrete. În legătură cu acest demers de intervenţie, autorul subliniază faptul că
mulţi clienţi formulează predicţii nerealiste întrucât au dificultăţi în a evalua corect
resursele de care dispun pentru a se confrunta cu situaţii specifice. O deficienţă tipică
este aceea a exagerării propriilor slăbiciuni şi neglijării propriilor calităţi.
 Încurajarea clienţilor în testarea propriilor predicţii. Acest demers de intervenţie, care
presupune în principal asistarea clientului în formularea unui obiectiv concret, definit
 120

într-o perspectivă temporală apropiată, poate de asemenea presupune demersuri pentru

dezvoltarea unor abilităţi acţionale.

Intervenţii pentru formularea unor obiective realiste

 Asistarea clienţilor în formularea cu claritate a obiectivelor. Acest demers de

intervenţie este deosebit de complex, întrucât clienţii care au dificultăţi în acest
domeniu au de obicei probleme legate de definirea propriei identităţi, ceea ce
presupune demersuri de lungă durată pentru a-i conecta la propriile trăiri emoţionale,
dorinţe şi aspiraţii. Una din cele mai importante componente ale demersului este
conştientizarea de client a caracteristicilor unor obiective clare şi realiste:
 Reflectarea de către obiectiv a valorilor proprii.
 Realismul obiectivului. Un obiectiv este realist atunci când în formularea sa au
fost luate în consideraţie atât constrângerile de ordin intern, cât şi cele de ordin
extern.
 Specificitatea obiectivului. În mod ideal, un obiectiv trebuie să permită
evaluarea facilă a succesului în atingerea sa.
 Existenţa unei perspective temporale. Pe lângă existenţa unei asemenea
perspective, este de asemenea important ca obiectivul să fie concordant cu tipul
de perspectivă temporală - de exemplu, pe termen scurt, mediu sau lung.

Intervenţii pentru dezvoltarea abilităţilor de vizualizare

 Asistarea clientului în conştientizarea importanţei vizualizării. Printre modalităţile

utilizate pentru realizarea acestei conştientizări, se numără:
 Formularea de întrebări. Întrebările urmăresc evaluarea capacităţilor de
vizualizare ale clientului, vizând existenţa eventuală a unor imagini vizuale
premergătoare sau acompaniatoare ale unor situaţii, sau solicitarea relatării unor
evenimente cu ochii închişi, în maniera unui film derulat cu încetinitorul.
 Explicaţii. Imaginile vizuale pot fi încorporate în cadrul perspective ABC deja
binecunoscute, în care la punctul B apar gândurile şi imaginile vizuale ce le
acompaniază pe acestea.
 121

 Exerciţii. Pot fi utilizate pentru ilustrarea efectelor vizualizării. Un exerciţiu

standard este acela de a solicita clientului să se gândească la o persoană pe care
o iubeşte, ceea ce va face foarte frecvent să apară o imagine vizuală, în legătură
cu care apoi se pot investiga efectele în plan emoţional.
 Asistarea clientului în utilizarea vizualizării în scopuri de relaxare. Este vorba de
identificarea împreună cu clientul a unor imagini vizuale cu efect relaxant şi de
asistarea clientului în utilizarea concomitentă a unor indicaţii verbale descriptive (mă
aflu pe o plajă pustie într-o zi însorită, adie o briză uşoară etc.) şi sugestive (nu am nici
o grijă şi mă bucur de sentimentul de linişte şi pace care mă înconjoară etc.).
 Asistarea clientului în utilizarea vizualizării pentru optimizarea performanţelor. Este
vorba în principal de exersarea prin vizualizare a abilităţilor necesare pentru
confruntarea cu situaţii specifice, ca şi de vizualizarea realizării obiectivelor propuse.
 Utilizarea vizualizării pentru eliminarea unor obişnuinţe dăunătoare. Este vorba în
principal de asistarea clienţilor înn vizualizarea realistă, pe de o parte, şi exagerată, pe
de altă parte, a consecinţelor obiceiului a cărui eliminare este dorită.

Intervenţii pentru optimizarea proceselor decizionale

Mulţi clienţi sunt confruntaţi cu consecinţele acţionale sau emoţionale ale propriilor
decizii defectuoase, printre consecinţele emoţionale numărându-se anxietatea şi conflictele.
Autorul are în vedere, în legătură cu demersurile de intervenţie, două dimensiuni
principale, şi anume stilul decizional şi procedurile raţionale de decizie.

 Conştientizarea stilului decizional. Fiecare individ este caracterizat de stiluri

decizionale (în sensul că diferite tipuri de decizii pot fi abordate prin perspectiva a
diferite stiluri decizionale) care pot fi benefice sau dăunătoare. Acest demers presupune
familiarizarea clientului cu propriile stiluri decizionale şi cu consecinţele acestora.
Stilurile evocate de autor sunt:
 Stilul raţional. Informaţiile disponibile sunt evaluate logic, cea mai bună
alternativă fiind selecţionată pornind de la criterii proprii.
 122

 Stilul emoţional. Cu toate că diferite alternative decizionale pot fi generate şi

evaluate, fundamentul opţiuni este constituit de ceea ce este perceput intuitiv ca
fiind corect. Acest stil apreciază contactul cu propriile trăiri afective.
 Stilul impulsiv. Deciziile sunt luate rapid, pe baza unor impulsuri de moment şi
a unor trăiri emoţionale de suprafaţă, fără explorarea şi evaluarea unor opţiuni.
 Stilul hipervigilent. Se încearcă luarea unor decizii supercorecte, ceea ce
conduce la anxietate, conflicte interne şi scăderea eficienţei procesului
decizional.
 Stilul evitant. Deciziile sunt amânate sau evitate, în speranţa că problema va
dispare de la sine.
 Stilul conformist. Deciziile sunt conforme cu ceea ce clientul crede că alţii
aşteaptă de la el.
 Stilul rebel. Deciziile sunt de asemenea dependente de ceea ce clientul crede că
alţii aşteaptă de la el, dar în sens opus.
 Stilul etic. Cadrul de referinţă al deciziilor este unul etic, fie el de provenienţă
religioasă sau tradiţional laică.

Autorul face de asemenea referire la trei stiluri decizionale în situaţii de grup,

respectiv:

 Stilul competitiv. Clientul încearcă să impună grupului propriile decizii, la

modul agresiv, căutând să câştige competiţia decizională.
 Stilul concesiv. Clientul se lasă condus de ceea ce crede că doresc ceilalţi
membri ai grupului, fiind de acord cu orice propune majoritatea.
 Stilul colaborativ. Este caracterizat de implicarea activă în procesul decizional
şi de disponibilitatea pentru compromisuri raţionale.

 Dezvoltarea abilităţilor decizionale. Este vorba despre instruirea clientului în

metodologia decizională, conform unui proces cu două etape şi şapte paşi:
 ETAPA 1. CONFRUNTAREA CU SITUAŢIA ŞI LUAREA DECIZIEI.
 Confruntarea cu situaţia. Abilităţile caracteristice sunt conştientizarea
nevoii de decizie şi formularea explicită a deciziei ce se impune luată.
 123

 Generarea de opţiuni şi colectarea de informaţii referitoare la acestea.

 Evaluarea consecinţelor probabile ale diferitelor alternative
decizionale.
 Formularea şi acceptarea deciziei. Este vorba de ceva mai mult dedât
luarea unei decizii, respectiv de aderarea la aceasta şi la implementarea
ei, ceea ce va evita probleme ulterioare, de genul anxietăţi post-
decizionale.
 ETAPA 2. IMPLEMENTAREA ŞI EVALUAREA DECIZIEI.
 Planificarea implementării. Abilităţile caracteristice includ formularea
de obiective şi sub-obiective, descompunerea sarcinilor în componente,
generarea şi evaluarea unor diferite alternative acţionale, anticiparea
dificultăţilor viitoare, identificarea surselor de suport.
 Implementarea deciziei. Printre abilităţile caracteristice sunt incluse cele
de auto-recompensare pentru îndeplinirea sarcinilor stabilite (prin auto-
discurs sau recompense mai tangibile).
 Evaluarea consecinţelor implementării. Abilităţile caracteristice pentru
acest pas includ receptarea adecvată de feed-back şi disponibilitatea de a
acţiona în concordanţă cu acesta.

Intervenţii pentru prevenirea şi gestionarea problemelor

În principal, este vorba de a asista pe clienţi în recunoaşterea utilităţii abilităţilor de

gândire ca factor preventiv în viaţa de zi cu zi, ceea ce revine la a-i convinge că este util să
gândească nu doar în situaţii de criză. Clienţii pot fi de asemenea convinşi de utilitatea
anticipării unor probleme şi eliminarea condiţiilor favorizante pentru apariţia acestora.
Clientul va fi instruit în utilizarea unui model de gestionare a problemelor în cinci
paşi:

 Confruntarea, identificarea şi clarificarea problemei.

 Evaluarea problemei şi redefinirea acesteia în termenii abilităţilor
necesare.
 124

 Formularea de obiective acţionale şi planificarea unor demersuri de

auto-suport.
 Implementarea demersurilor planificate.
 Evaluarea consecinţelor.

5. STADIUL ÎNCETĂRII INTERACŢIUNILOR CU CLIENTUL (“END”)

Aducerea în discuţie a încheierii interacţiunilor înainte de sesiunea finală permite

ambelor părţi să abordeze eficient diferitele aspecte legate de finalizarea raporturilor
reciproce.
Printre strategiile utilizabile pentru încheierea acestor raporturi, Nelson-Jones
evidenţiază:

1. Stabilirea unei limite temporale. Consilierul şi clientul pot conveni, încă de la începutul
interacţiunilor, o limită temporală pentru acestea. Avantajele acestei strategii constau în
micşorarea probabilităţii instaurării unei relaţii de dependenţă şi motivarea clientului în
folosirea intensivă a timpului disponibil.
2. Asocierea încetării interacţiunilor de atingerea unor obiective prestabilite. Principalele
tipuri de obiective prestabilite pot fi gestionarea unei probleme specifice, dezvoltarea
abilităţilor necesare gestionării problemelor prezente şi a unor probleme viitoare
previzibile, sau realizarea unei competenţe solide în “filosofia de viaţă” a abilităţilor
vitale.
3. Rărirea progresivă a sesiunilor.
4. Planificarea unor sesiuni de împrospătare. Acestea pot fi programate, de comun acord,
la două, trei sau şase luni după sesiunea finală, în acest caz urmând a fi trecute în
revistă progresele realizate şi consolidate abilităţile de autosuport.
5. Stabilirea unui sistem de comunicare telefonică. Acestea pot fi programate în aceeaşi
manieră ca şi sesiunile de împrospătare, având funcţii echivalente.

Înainte de sesiunea finală, consilierul va sublinia repetat clientului că acesta va

trebui să continue să exerseze pentru menţinerea abilităţilor dezvoltate în timpul sesiunilor
de consiliere. In acest sens, va încuraja clientul să continue să utilizeze unele din
 125

materialele dezvoltate pe parcursul consilierii, cum ar fi de exemplu sarcini de lucru

individual, casete audio, materiale fotocopiate.
 126

BIBLIOGRAFIE

Berne, E. (1964), Games People Play. New York: Grove Press.

Clarkson, P. (1995), Gestalt Counselling in Action. London: Sage Publications.

Egan, G. (1990), The Skilled Helper. A Systematic Approach to Effectve Helping.

Brooks/Cole Publishing Co.

Ellis, A. (1962), Reason nd Emotion in Psychotherpy. Secausus, New Jersey: Citadell

Press.

Frankl, V. E (1959), “The spiritual dimension in existenţial analysis and logotherapy”, în

Journal of Individual Psychology, nr. 25, pp. 157-165.

Gibson, R. L., Mitchell, Marianne (1981), Introduction to Guidance. New York:

Macmillan Publishing Co., Inc.

Lewis, Judith, A., Lewis, M. (1977), Community Counselling. New York: John Wiley &
Sons.

Lorton, J. W., Lorton, Eveleen L., Human Development (Through the Life Span).
Monterey, California: Brooks/Cole Publishing Company.

Nelson-Jones, R. (1993), Training Manual for Counselling and Helping Skills. London:
Cassell Educational Limited.

Nelson-Jones, R. (1995a), Practical Counselling and Helping Skills (Third Edition).

London: Cassell Educational Limited.

Nelson-Jones, R. (1995), The Theory and Practice of Counselling. London: Cassell

Educational Limited.

Patterson, C. H. (1986), Theories of Counselling and Psychoterapy (Fourth Edition). New

York: Harper Collins Publishers.

Perls, F. (1947), Ego, Hunger and Aggression. London: Allen & Unwin.