Test 1

1. În viziunea întemeietorului de drept al geopoliticii, geopolitica urma să examineze suportul geografic,

natural al statului (b), una dintre multiplele perspective din care poate fi studiată funcţionarea statului (c).
Tot la întemeietorul disciplinei poate fi identificat sensul geopoliticii de informaţie politică externă (a), de
studiu al cadrului larg al politicii, de cercetare a mediului politic (e).
Este adevărat că suedezul Kjellen concepe statul ca o formă de viaţă, dar răspunsul (d) nu este corect
deoarece, aşa cum am menţionat mai sus, în viziunea lui Kjellen, geopolitica nu este analiza statului, ci
analiza statului din punct de vedere geografic, ştiinţa care se ocupă de analiza statului fiind politica. Deci,
geopolitica nu era decât un capitol al politicii, considerată ea însăşi ştiinţă.

2. Kjellen împarte geopolitica în

a) Topopolitica - subdisciplina care studiază aşezarea statului (nu e vorba de aşezarea matematică,
geofizică, aşezarea lângă mare sau în interiorul continentului, acestea fiind studiate de fizipolitică,
ci de plasrea politică a ţării respective);
b) Morfopolitica - subdisciplina care va examina forma, graniţele, reţelele de circulaţie ale statului;
c) Fizipolitica - va analiza fizionomia teritoriului, bogăţiile solului şi subsolului, aşezarea
matematică, în latitudine şi longitudine.

3. Friedrich Ratzel este considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, deoarece este autorul care a
conturat unele dintre liniamentele de bază ale disciplinei, a impus abordări şi concepte care se regăsesc şi
astăzi în dezbaterea de profil. Distincţia „de fapt"/„de drept" are la bază faptul că Ratzel nu a pronunţat
niciodată cuvântul de „geopolitică", ci a operat cu termenul de „geografie politică", intitulând una dintre
lucrările sale de bază „Geografia politică" (1897).
Întemeietorul de drept al geopoliticii este considerat suedezul Rudolf Kjellen, cel care foloseşte termenul
în 1899, într-o prelegere publică. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică
lucrarea „Probleme ştiinţifice ale războiului mondial", în care primul capitol se intitula „Probleme
geopolitice".
Distincţia de care am vorbit are mai ales virtuţi didactice, acelea de a fixa şi de a sistematiza o realitate
mai complexă. Kjellen este considerat de unii specialişti doar întemeietorul de fapt al geopoliticii, dar el
are preocupări şi de fond, mai ales prin efortul de a trece dincolo de cartografierea geografică, de a studia
plasarea politică a unui stat. De altfel, Kjellen precizează în „Grundriss zu einem System den Politik
geopolitica este „mai ales un studiu al vecinilor. Se oferă aici observaţiei şi reflecţiei toate problemele
fundamentale pentru situaţia în lume a unei ţări care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din
vecinătatea cu state mari sau mici, din distanţele mai mari sau mai mici ce le desparte de centrele de forţă
şi de cultură ale timpului, din situaţia faţă de punctele de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea
la centru, intermediară sau la margine…".

4. Ion Conea îmbrăţişează cu preponderenţă o viziune strategică asupra geopoliticii, aşa cum întâlnim la
şcoala anglo-americană de geopolitică. Viziunea strategică transpare mai ales în conceperea disciplinei
drept disciplină care studiază şi explică harta politică. Pe această hartă pot fi identificate regiuni de
minimum şi regiuni de maximum, acestea din urmă fiind zone de convergenţă a intereselor şi disputelor,
zone strategice unde se întâlnesc interesele ţărilor din zonă sau ale marilor puteri.
Abordarea sociologică în geopolitică îi aparţine lui A. Golopenţia, iar conceperea statului ca formă de
viaţă este o idee lansată de R. Kjellen.
I. Conea foloseşte noţiunea de druckquotient, căriea îi aduce completări şi îmbunătăţiri şi pe care o aplică
în cazul României. Noţiunea a fost introdusă pentru prima oară de Alexandru Supan şi preluată de
Kjellen.
5. Pentru sociologul român, obiectul de studiu al geopoliticii îl constituie „potenţialul statelor": aceasta
este rezultanta însuşirilor tuturor factorilor constitutivi pentru un stat: a teritoriului, a neamului, a
populaţiei, a economiei, acestuia, a structurii sociale, a modului cum e guvernat, a mediului său politic"
(„Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice").

6. Formula puterii percepute („perceived power") propusă de Ray S. Cline este:

Pp = (Masa critică + Capabilitate economică + capabilitate militară) x (Planificare coerentă a strategiei

naţionale + Voinţă).

Masa critică = Populaţie + Teritoriu

7. Haushofer: „Geopolitica este si vrea sa devina constiinta geografica a statului.”

8. În concepţia lui Ratzel, spaţiul nu are o accepţiune fizico-geografică, deci el nu este echivalent cu
teritoriul unui stat. El reprezintă limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul
de care are nevoie un popor pentru a se dezvolta. Cea care oferă identitate politică şi geografică statului
este poziţia. Spaţiul singur nu semnifică puterea unui stat, forţa statală fiind expresia corelaţiei dintre
spaţiu şi populaţie.

9. Denumirea de state-tampon este asociată cu numele lordului Curzon of Kedleston, cel care se află la
originea liniei care despărţea Polonia de Uniunea Sovietică după primul război mondial. În literatura de
specialitate există opinia potrivit căreia ideile lui Curzon şi-au găsit materializarea prin Tratatul de la
Versailles. Atunci, la salba de state-tampon existente anterior (Norvegia, Danemarca, Suedia, Belgia,
Luxemburg, Elveţia) s-au adăugat Finlanda, Polonia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia.

10. În concepţia lui Ratzel, graniţa nu este fâşia de pământ care desparte două state, o linie fixă stabilită
prin intermediul forţei, ci locul unde se întâlnesc statele cu forţa lor, cu capacitatea şi disponibilitatea lor
de a-şi extinde spaţiul pe care îl deţin la un moment dat. Deci graniţa este un raport de forţe şi, în această
calitate, serveşte drept martor al tăriei sau slăbiciunii unui stat, fiind un adevărat organ periferic al
statului. Noţiunea de graniţă trebuie pusă şi în legătură cu cea de mittelpunkt, punctul în jurul căruia ia
naştere statul şi cel care concentrează energia şi forţa unui popor. Din centrul vital al statului pornesc
pulsari, unde de energie şi de vitalitate care acoperă întreg teritoriul naţional. Ultimul cerc este reprezentat
chiar de graniţa statului respectiv.
Test 2

1. Forţa geopoliticii provine, în viziunea lui Haushofer, din faptul că înlocuieşte pasiunea politică şi că
încearcă să se bazeze pe conexiuni naturale, fondate pe elemente naturale, pe raporturi clare între regiuni
şi ţări.
Prin aserţiunile sale, Haushofer propune un gen de raţionalizare a politicii din perspectivă geografică,
furnizând un stoc permanent de cunoştinţe de natură politică ce pot fi transmise şi însuşite pentru a ghida
demersul politic.
În acelaşi timp, autorul german este prudent atunci când vorbeşte despre geopolitică, preocuparea sa fiind
aceea de a nu dogmatiza noua disciplină şi de a nu o închide în judecăţi fixe, dogmatice.
Disciplina este în stare de a furniza un consistent stoc de cunoştinţe necesare ghidării actului politic. În
această calitate, geopolitica este doar, o „modalitate de a evita pe viitor catastrofe naturale", dar disciplina
ca atare sau preocupările în zonă nu reprezintă o garanţie în sine pentru prevenirea conflictelor.

2. Ca urmare a distanţelor mari dintre ele, a faptului că nu sunt atât de mult supuse presiunii spaţiului,
presiunii demografice, puterile oceanice au avut posibilitatea de a intra în alianţe mai durabile, de cele
mai multe ori de natură comercială. În cazul puterilor continentale, alianţele s-au dovedit în timp a fi mai
fragile, deoarece s-a pus problema trasării graniţelor, a amestecului dintre popoare, a interferenţelor de
natură culturală, religioasă etc.

3. Parcurgerea operei principalilor rerezentanţi ai Şcolii anglo-americane de geopolitică, Alfred Mahan,

Halford Mackinder, Saul Cohen, Alexander de Seversky, arată că trăsăturile dominante ale acestei şcoli
sunt orientarea preponderent strategică a analizei şi viziunea practică. De exemplu, atunci când Halford
Mackinder operează împărţirea globului în oceanul planetar şi insula lumii, nu o face pentru a introduce
noi terminologii ci, nu numai pentru că datele fizice susţin acest lucru, cât mai ales pentru a atrage atenţia
asupra faptului că pe insula lumii existau state care, într-un final, ar fi putut constitui o sfidare la adresa
supremaţiei oceanice a Marii Britanii. Aceste trăsături sunt încă şi mai evidente în cazul lui Brzezinki,
care reia problematica cu privire la Eurasia de pe poziţia practicianului, ştiut fiind că a fost consilier pe
probleme de politică externă al preşedintelui Truman.
Obsesia spaţiului este o trăsătură care individualizează Şcoala germană de geopolitică.

4. Pornind de la date potrivit cărora în Eurasia se află cele mai puternice şi mai populate pretendente la
statutul de puteri regionale, următoarele şase economii după SUA, că Eurasia deţine 75% din populaţia
lumii, 60% din GNP-ul mondial, 75% din resurse energetice, Brzezinki declară că, din punctul de vedere
al SUA, nu mai este suficientă o politică pentru Europa şi alta pentru Asia, ci o politică pentru Eurasia,
pentru ca, pe termen scurt, SUA să împiedice formarea unei coaliţii ostile între statele axiale. Pe termen
mediu, eforturile SUA ar trebui canalizate în vederea apariţiei unor parteneri compatibili din punct de
vedere strategic care, sub control american, să formeze un sistem de securitate trans-eurasiatic. Pe termen
lung, un astfel de sistem de securitate ar putea deveni nucleul unui sistem a cărui trăsătură distinctivă este
responsabilitatea politică autentică distribuită cât mai corect posibil.

Bibliografie: Z. Brzezinki, “O Geostrategy for Eurasia”, Foreign Affairs, Sept/Oct 1997.

5. Alexander de Seversky poate fi considerat un “Mahan al puterii aeriene” deoarece reformulează teoria
acestuia din urmă cu privire la necesitatea construirii unei flote puternice care să fructifice poziţia
geografică avantajoasă a SUA şi încearcă să demonstreze că, în condiţiile de după al doilea Război
Mondial, puterea aeriană are o superioritate netă comparativ cu cea terestră şi maritimă. Deci, pentru a-şi
pune în valoare potenţialul, SUA trebuie să îşi proiecteze în mod adecvat puterea şi instrumentele
acesteia, instrumente care, în condiţiile dezvoltării şi diversificării comunicaţiilor, nu mai ţin numai de
puterea navală, ci şi de cea aeriană.

6. Teoria ţărmurilor, formulată de Nicolas Spykman, propune o inversare a rolurilor necesar a fi jucate
pentru dominarea lumii. Spykman este de acord cu viziunea lui Mackinder potrivit căreia Eurasia
reprezintă o poziţie-cheie pentru dominarea lumii, numai că el consideră că decisiv pentru controlul
heartland-ului este controlul ţărmurilor. Unul dintre motivele pentru care Spykman operează această
inversare este acela că masa compactă de pământ eurasiatică este prea întinsă şi, în ultimă instanţă, foarte
greu de controlot. Aceasta reprezintă şi una dintre raţiunile care au stat la baza lansării politicii
«containment», de îngrădire a expanisunii URSS în perioada războiului rece. Ideea de bază era cea a
întăririi statelor care înconjoară URSS, astfel încât dezvoltarea şi expansiunea acesteia către regiuni noi să
fie cât mai mult împiedicată/ îngrădită.

7. În secolul trecut a fost creată Comisia europeană pentru Gurile Dunării cu scopul de a media conflictul
dintre puterile vremii, în special cel dintre Rsia şi Germania. Relevant este faptul că din această comisie
făceau parte şi ţări non-dunărene, de pildă Marea Britanie. De altfel, Marea Britanie a susţinut înfiinţarea
Comisiei şi participarea sa din dorinţa de a asigura circulaţia liberă pe Dunăre.

8. «Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor
Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatale ei, ba încă şi mai departe, se
cheamă că Romînia noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci
în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El deţine, cum s-a spus, o
poziţiune-cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate
fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile,
dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se
ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă
gândul mereu aţintit la ele». (Nicolae Iorga)

9. În lucrarea din 1940, „Fazele geografice ale istoriei. Observări geopolitice”, S. Mehedinţi alcătuieşte un
portret robot al omului de stat: acesta trebuie să aibă o înaltă autoritate morală, să fie capabil să devină
educatorul naţiunii sale, dar, în primul rând, este cel care „dezleagă problema populaţiei, dând neamului
un regim de muncă din ce în ce mai diferenţiată, potrivit cu condiţiile geografice…pentru a-i asigura
desimea necesară pentru a rezista apăsării elementelor alogene atât la graniţele externe, cât şi la cele
interne”.

10. Populaţia este un indicator sintetic în sensul că este produsul unui complex de condiţii; populaţia
creşte când un sumum de condiţii economice, sociale şi culturale sunt îndeplinite, deci este un barometru
de sănătate a corpului social.
Test 3

1. Involuţia demografică a României este rezultatul a două fenomene greu de contracarat. Mai întâi, este
vorba de sărăcirea populaţiei, de dificultăţile cu care se confruntă şi care conduc la scăderea numărului
de copii. În acelaşi timp, avem de-a face cu o schimbare de model cultural. Familia cu mulţi copii nu mai
constituie o componentă esenţială a modelului cultural predominant. Ca urmare a corelării acestor două
fenomene, România prezintă una dintre cele mai mari rate negative de creştere a populaţiei din zonă, după
Bulgaria.

2. În lucrarea „Essay on the Principle of Population”, apărută în 1798, Thomas Malthus atrăgea atenţia
asupra fenomenului de creştere necontrolată a populaţiei, avertizând că populaţia creşte în proporţie
geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în proporţie aritmetică. La o analiză globală,
previziunea lui Malthus a fost infirmată, deoarece, cel puţin până acum, mijloacele de subzistenţă au
crescut într-un ritm superior creşterii populaţiei. Totuşi, în diverse regiuni, în diferite segmente sociale,
logica lui Malthus supravieţuieşte. Există resurse, numai că ele sunt inaccesibile unei părţi considerabile a
populaţiei globului, cea din ţările sărace ale lumii. Este ca şi când nu ar exista resurse propriu-zise, corelat
cu faptul că, de cele mai multe ori, aceste ţări sărace înregistrează şi ritmuri de creştere demografică
semnificative.

3. Variantele b (populatia este un factor de putere) şi e (populatia din tarile dezvoltate inregistreaza
evolutii foarte lente) ar putea constitui variante corecte de răspuns, numai că ele sunt incluse în afirmaţia
d: „creşterea populaţiei nu se realizează uniform” şi nu sunt valabile decât în corelaţie cu aceasta. Faptul
că se înregistrează evoluţii inegale în creşterea populaţiei este un fenomen îngrijorător deoarece duce la
discrepanţe între grupuri de populaţie, la schimbarea raporturilor dintre etnii, spre exemplu, în cadrul
aceluiaşi stat, ceea ce poate duce la redesenări ale teritoriului, la retrasări de graniţe în urma unor
conflicte.

4. Problemele de natură demografică sunt globale în sensul că ele depăşesc graniţa unui singur stat, deci
eventualele dezechilibre născute în legătură cu ele nu pot fi oprite sau controlate la frontieră. Ele sunt
însoţite de tendinţe pe termen lung care nu pot fi cercetate decât printr-un efort conjugat, deosebit de
important fiind ca aceste tendinţe să nu fie declanşate.

5. Schimbarea raportului dintre numărul persoanelor ocupate şi cel al pensionarilor este analizat într-un
articol din „Foreign Affairs” cu referire la situaţia Japoniei. Procesul de îmbătrânire a populaţiei Japoniei
şi scăderea numărului de persoane active în raport cu numărul pensionarilor (g) au ca rezultat:
- scăderea producţiei (adică schimbarea orientării economiei, dinspre producţie către servicii, cercetare,
finanţe) (c)
- abilitatea scăzută de a exporta (a)
- nevoie sporită de a importa (d)
- extinderea peste hotare a industriei japoneze prin exportul de tehnologie (e)
- necesitatea de a proteja tehnologia japoneză (f)
- politică externă mult mai activă (b)

6. Petrolul prezintă un deosebit potenţial strategic, printre altele, datorită unei particularităţi sesizate cu
acuitate de către autorul Abdulaziz Al-Sowayagh. Este vorba de „separaţia geografică între regiunile cu
rezerve şi producţie mari de petrol, pe de o parte, şi de regiuni unde consumul este ridicat". Astfel că
petrolul a devenit marfă de schimb majoră care domină, nu numai prin calităţile intrinseci, comerţul şi
viaţa politică internaţională.

7. Factorii importanţi care îi conferă lumii islamice o importanţă geopolitică de netăgăduit sunt:
- poziţia geografică; eseistul Esad Bey constata în acest sens: „Islamul.. se plasează, pe de o parte,
între două căi de navigaţie, două întinderi de apă sărată - Mediterana şi Oceanul Indian-iar pe de
altă parte, între trei mase destul de dense de oameni-extremul Orient, Europa, Africa"; deci
Islamul reuneşte regiuni întinse, ceea ce i-a atras denumirea de continent intermediar;
- existenţa din abundenţă a petrolului; principala resursă petrolieră a lumii este Orientul Mijlociu,
putându-se vorbi de „superconcentrarea excesivă" a rezervelor de petrol ale globului în regiunea
Orientului Apropiat şi a Orientului Mijlociu, care deţin circa 60% din rezervele sigure de petrol;
- populaţia, prin ritmurile de creştere considerabile, superioare celor din regiunile învecinate; din
punct de vedere geopolitic, densitatea demografică superioară generează o mare presiune la graniţele
lumii islamice.

8. Jihad înseamnă războiul sfânt. Au existat unele controverse în legătură cu acest termen, dacă nu ar
însemna războiul împotrivă tuturor necredincioşilor. Acest înţeles este din ce în ce mai puţin acceptat de
către adepţii islamismului, şi capătă preponderenţă semnificaţia de luptă a credinciosului cu el însuşi
pentru a-şi orândui viaţa în acord cu normele Coranului.
Mudjahedin este luptătorul în cadrul războiului sfânt.
Coranul este cartea de căpătâi a Islamului. Spre deosebire de Biblia creştină, nu este doar o învăţătură
morală, o întemeiere a credinţei, nu numai un codice religios, ci şi juridic, el reglementând întreaga viaţă
religioasă, politică, civilă şi penală, până la ocupaţia zilnică.
Unul dintre înţelesurile cuvântului „Islam” este acela de supunere devotată (faţă de Dumnezeu).
Surele sunt descoperirile relatate în Coran de către Mahomed.
Profetul Mahomed se naşte la 20 aprilie 570 la Mecca. Are o viaţă obişnuită până la 40 de ani, când are o
revelaţie. I se arată arhanghelul Gabriel care îi strigă să citească. El răspunde că nu ştie să citească, dar
îngerul îl îndeamnă încă de două ori să citească. Astfel începe opera de profet a lui Mahomed, de
redactare a Coranului. În arabă, termenul de Coran are două sensuri, citire şi recitare, ambele precizând în
mod clar că „Biblia Islamului”, Coranul, nu este opera lui Mahomed, ci a lui Dumnezeu (Alah). Aceasta
este şi una dintre diferenţele fundamentale între Mahomed şi Iisus Hristos: Mahomed a fost doar Profetul,
cel care a avut revelaţia existenţei lui Dumnezeu, în timp ce Iisus este considerat fiul lui Dumnezeu.

9. Legea canonică fixează cinci datorii fundamentale, cunoscute sub numele de „Cei cinci piloni ai
Islamului":
1. Nu există alt Dumnezeu decât Alah, iar Mahomed este trimisul lui Alah;
2. Rugăciunea rituală trebuie făcută de 5 ori pe zi;
3. Respectarea sărbătorii Ramadanului, care durează o lună, timp în care, de la răsăritul soarelui
până la apus, credinciosul trebuie să se abţină de la mâncare, băutură şi viaţă sexuală;
4. Pelerinajul la Mecca, cel puţin o dată în viaţă;
5. Milostenia, constând în plata, în bani sau în natură, a unui bir ce reprezintă a 40-a parte a
veniturilor credinciosului.

10. Rusia cuprinde cam 75% din suprafaţa fostului teritoriu sovietic, 60% din potenţialul economic, aici
trăieşte peste jumătate din populaţia fostei URSS. Rusia deţine cea mai mare parte a armamentului
sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte din bogăţiile naturale, ceea ce o îndreptăţeşte la statutul
de moştenitor al URSS.
 TEST 4

1. Evenimente care au marcat istoria Rusiei:

1,1. Prima Rusie-Rusia kieveană
1.2. Invazia mongolă (care a dus la distrugerea Rusiei Kievene)
1.3. Rusia Moscovită (al cărei nucleu s-a constituit în regiunea marcată la est de fluviul Volga şi la Nord
vest de podişul Valdai).
1.4. Obţinerea independenţei faţă de Hoarda de Aur (1480, în timpul domniei lui Ivan al III-lea).
1.5. Mutarea capitalei de la Moscova la Petrograd (în secolul al XIX-lea, în timpul domniei lui Petru cel
Mare)

2. Petrogradul a apărut de la bun început ca o antiteză a Moscovei. Era aşezat la periferie, pe malul mării,
pe când vechea capitală în centru; Moscova era simbolul unei puteri exclusiv continentale, Petrogradul
simboliza dimensiunea maritimă a acestei puteri; Moscova era tradiţionalistă şi teocratică, Petrogradul
modern şi secularizat; Moscova era capitala arhitecturală a Rusiei, cu clădiri în cel mai pur stil rusesc, în
timp ce Petrogradul era un gen de capitală a lumii vestice, construit în stil neoclasic, fără legătură cu
tradiţia arhitecturală a Rusiei.

3. Baza teoretică a eurasiatismului o constituie unicitatea Rusiei, poziţia geopolitică a acesteia şi

particularităţile care o diferenţiază în raport atât cu estul, cât şi cu vestul. Poziţia geografică specială ar
trebui să dicteze, potrivit mai multor autori, o politică distinctă, care să conserve identitatea Rusiei.

4. Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin propune
următoarea sistematizare a fostelor republici:
Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus; cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra în
această grupă);
Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia, Azerbaijan;
Statele baltice: Estonia, Lituania, Letonia;
Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Kazahstan.

5. Estonia a fost invitată să înceapă negocierile în vederea aderării la Uniunea Europeană în 1998, iar
Lituania şi Letonia în decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki.

6. Unele dintre argumentele care pledează în favoarea (re)integrării fostului spaţiu sovietic şi a creării
unui spaţiu economic comun sunt:
- modelul de dezvoltare a economiei sovietice, proiectată ca un întreg interdependent format din
întreprinderi specializate care aprovizionau întreaga ţară; de exemplu, în Belarus exista singura
fabrică producătoare de potasiu pentru nevoile de fertilizare ale întregii Uniuni, în Armenia
singura fabrică ce producea ţigările cu filtru;
- argumente strategice, în sensul că, sub forma integrării economice, fosta structură a URSS poate
fi păstrată, ceea ce ar duce la păstrarea statului de putere şi ar împiedica formarea sferelor de
influenţă pe acest teritoriu.
În favoarea dezintegrării fostului imperiu ar pleda, deci împotriva edificării unui spaţiu economic comun,
următoarele argumente:
- modelul gravitaţional, potrivită căruia intensitatea fluxurilor comerciale este invers proporţională
cu distanţa; urmărind acest principiu, pe termen lung comerţul fiecărei foste republici unionale cu
exteriorul va fi mai important decât comerţul intraunional (ţările baltice se vor orienta din ce în ce
mai mult către Europa, republicile din Asia Centrală către regiunea Asia-Pacific, republicile din
Caucaz către Turcia, Iran, Orientul Mijlociu;
 - principala ţară din regiune, Rusia, nu joacă rolul unei locomotive care să sudeze prin propria
performanţă întreaga regiune, aşa cum este cazul Germaniei pentru Uniunea Europeană, al Statelor Unite
pentru NAFTA şi al Japoniei pentru regiunea Asia-Pacific.

7. Evoluţiile cele mai spectaculoase care pot fi citite din ierarhia primelor 10 state ale lumii din punct de
vedere a PIB prevăzută pentru anul 2020 sunt:
- schimbarea ierarhiei la vârf: pentru anul 1993, ordinea primelor trei state era SUA, Japonia, China,
pentru 2020 se prevede ordinea China, SUA, Japonia;
- corelarea aspectelor demografice cu puterea economică; exemplul relevant îl constituie cazul Indoneziei,
care, se estimează, va ocupa în 2050 locul 5 în topul statelor celor mai populate ale lumii;
- dispariţia Rusiei din acest top.
Franţa se estimează că se va menţine în topul primelor 10 state celor mai bogate ale lumii, ocupând locul
al 9-lea.

8. Fiecare dintre cele trei mari regiuni economice ale lumii beneficiază de existenţa unui stat-locomotivă,
care, prin performanţă, are rolul de a suda regiunea: Germania pentru Uniunea Europeană, Statele Unite
pentru NAFTA şi Japonia pentru regiunea Asia-Pacific.
Modelul de dezvoltare bazat pe constituirea regiunilor economice porneşte de la constatarea că nici un
stat, oricât de puternic (nici măcar SUA) nu mai poate face faţă singur competiţiei globale, problemelor
dezvoltării contemporane.
Modelul propus iniţial de statele Europei a difuzat peste Ocean, ducând la crearea NAFTA şi apoi la
strângerea legăturilor economice în regiunea Asia-Pacific. Din ce în ce mai mult, modelul este îmbrăţişat
şi în alte părţi ale lumii, ducând la constituirea a tot mai multor zone de liber schimb, precum: Asociaţia
de Liber Schimb a Americii Latine, Piaţa Comună a Americii Centrale, Consiliul Unităţii Economice
Arabe, Uniunea vamală a Africii Centrale, Grupul Andin, Consiliul Cooperării între ţările din Golf,
Uniunea Arabă a Maghrebului, Zona de Cooperare a Mării Negre, MERCOSUR, Zona de Liber Schimb a
Americilor.
Atât prin existenţa celor trei mari regiuni economice, cât şi prin constituirea unor zone de liber schimb de
importanţă mai redusă, modelul de dezvoltare bazat pe regiuni influenţează comerţul mondial, punându-se
problema raportului dintre comerţul intraregional şi extraregional, constituirea regiunilor monetare,
crearea unor zone de comerţ preferenţial şi blocarea fluxurilor normale de capital.
De asemenea, regionalismul are impact asupra structurilor de securitate ale regiunilor respective, de
exemplu, Europa dispune de o structură proprie în acest sens, Uniunea Europei Occidentale; regiunea
Asia-Pacific nu dispune de o astfel de structură, dar acest lucru a putut fi considerat unul normal sau
acceptabil atâta timp cât conflictul mondial coincidea în cea mai mare măsură cu cel americano-sovietic.
Constituirea în Asia-Pacific a unei structuri de securitate ar trebui să ţină seama de particularităţile
regiunii: prezenţa atât a Japoniei, cât şi a Chinei, existenţa surselor potenţiale de conflict, relaţia cu SUA,
raporturile cu Rusia.

9. Principalele evenimente din evoluţia către ceea ce astăzi se cheamă Uniunea Europeană sunt:
1. înfiinţarea CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului), la 18 aprilie 1950, prin
acceptarea fără rezerve a Planului Schuman de către Germania, Franţa şi ţările Benelux;
2. Semnarea Tratatului de la Roma de către aceleaşi state care aderaseră la CECO, prin care ia fiinţă
Comunitatea Economică Europeană, 25 martie 1957;
3. aprobarea, în 1986, a Actului Unic European (Single European Act), care stabilea data limită -
1992- pentru constituirea pieţei unice;
4. în 1993 intră în vigoare Tratatul de la Maastricht, semnat în 1991; Tratatul stabilea 3 paliere de
integrare: uniunea monetară, integrarea politică şi militară, politici sociale comune;
5. în ianuarie 1999 este lansată moneda unică EURO, monedă de sine stătătoare; totodată, are loc
transferarea responsabilităţilor politicii monetare de la băncile naţionale la Banca Centrală
 Europeană;
6. în luna decembrie a anului 1999 are loc summit-ul de la Helsinki, în urma căruia sunt invitate să
înceapă negocierile în vederea aderării la Uniunea Europeană Malta, Turcia, Bulgaria, România, Slovacia,
Lituania şi Letonia.

10. Comisia Europeană are un caracter supranaţional în sensul că reprezentanţii numiţi de guvernele
membre nu mai reprezintă interesele propriilor guverne, ci acţionează în direcţia intereselor unionale.
Specific Parlamentului European este faptul că membrii săi nu sunt grupaţi pe blocuri naţionale, ci pe
grupuri ideologice, oferind o imagine a spectrului ideologic al întregii Europe.
Curtea de Justiţie a mers cel mai departe pe drumul integrării europene, deoarece este chemată să asigure
aplicarea reglementărilor europene, care au întâietate în faţa celor naţionale.
TEST 5

1. Robert Schuman şi Jean Monnet sunt cei care au înscris procesul de edificare a Uniunii Europene
preponderent într-o direcţie supranaţională. Organismul creat, printre altele, în vederea menţinerii păcii
între Franţa şi Germania, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, reprezintă prima organizaţie
europeană cu caracter supranaţional, e adevărat, cu prerogative numai în ceea ce priveşte gestionarea
producţiei de cărbune şi de oţel.
Un impuls dat procesului de integrare europeană în direcţie supranaţională l-a constituit venirea la
preşedinţia Comisiei Europene a fostului ministru de finanţe al Franţei, Jacques Delors. El este cel care a
convins statele membre să accepte Actul Unic European, având ca obiectiv principal realizarea liberei
circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor, forţei de muncă şi a capitalurilor în interiorul Comunităţii.
Liderii politici care au acţionat în principal în direcţie interguvernamentală sunt: Charles de Gaulles, cel
care a vorbit de „Europa patriilor", frază şi orientare care au fost preluate de către Margaret Thatcher şi
John Major.

2. Marea Britanie, Suedia şi Danemarca au refuzat aderarea la EURO din motive interne, iar Grecia nu a
îndeplinit criteriile de convergenţă stipulate în Tratatul de la Maastricht.

3. Introducerea monedei unice europene a împărţit specialiştii şi pe cei direcţi influenţaţi de acest proces
în două tabere: euroforicii şi euroscepticii.
Euforicii evidenţiază avantajele monedei unice:
- producţia şi investiţiile nu mai sunt influenţate de evoluţia cursurilor de schimb;
- creşte transparenţei pieţei şi a preţurilor;
- scade costul tranzacţiilor, întrucât nu mai cuprinde cheltuielile legate de riscul valutar;
- EUROLAND, cu cele 292 de milioane de consumatori, reprezintă cea mai mare piaţă de
desfacere din lume, urmată de SUA, cu 270 de milioane de consumatori şi de Japonia, cu 127 de
milioane de cumpărători; puterea de cumpărare în acest spaţiu este ridicată, depăşită doar de cea
din SUA;
- cea mai mare parte (15,7%) din exporturile mondiale provin din EUROLAND, în timp ce numai
20% din SUA şi 7,7% din Japonia;
- 15% din valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor mondiale provin din EUROLAND, numai 12,6%
din SUA şi 7,7% din Japonia.

Euroscepticii îşi fundamentează poziţia urmând unele criterii considerate esenţiale pentru succesul unei
monede internaţionale: ponderea în tranzacţiile comerciale internaţionale, importanţa ca monedă de
rezervă şi ca monedă de investiţii. 48% din tranzacţiile comerciale internaţionale sunt derulate în dolari,
în timp ce EURO nu este prezent decât în 31% din tranzacţii; ca monedă de rezervă, dolarul ocupă 65%
din rezervele valutare mondiale, în timp ce EURO ocupă doar 21%; ca monedă de investiţii, piaţa
obligaţiunilor europene este cu o treime mai mică decât cea americană, deci EURO nu este o monedă de
investiţii.

4. La summit-ul de la Helsinki, 10-11 decembrie 1999, Uniunea Europeană a hotărât să invite la negocieri
în vederea dobândirii statutului de membru cu drepturi depline următoarele ţări: Turcia, Bulgaria,
România, Slovacia, Letonia, Lituania.

5. Pe termen scurt, decizia de lărgire a Uniunii pare să-i afecteze procesele de dezvoltare, în sensul că
statele invitate la negocieri nu se remarcă prin performanţe economice ridicate şi au nevoie de sprijin
financiar pentru a se ridica la standardele de performanţă economică ale Uniunii. Dar, prin acceptarea
reală a ţărilor care negociază termenii de aderare la UE, numărul ţărilor membre va creşte de la 15 la 28
până în 2025. În momentul integrării acestor ţări, populaţia Uniunii va număra 500 de milioane, ceea ce
reprezintă o creştere cu 30%; creştere asemănătoare va consemna şi extinderea teritorială a UE. Deci, pe
termen mediu şi lung, avantajele lărgirii se referă la mărirea pieţei interne, forţa Uniunii creşte, Europa ca
atare se întregeşte.

6. Conceperea Europei Centrale drept un „cordon sanitar" care desparte Vestul catolic (liberal) şi Estul
dominat de ortodoxia rusă aparţine versiunii papale/ catolice a Europei Centrale.

7. În 1988, SUA şi Canada semnează acordul de liber schimb „Canada -US Free Trade Agreement". În
1990, cele două ţări au invitat Mexicul să se alăture aceste zone. Acordul între cele trei state a fost
negociat în 1992 şi încheiat la nivel guvernamental în decembrie 1992. A fost supus ratificării de către
parlamentele celor trei ţări în 1993 şi a început să fie pus în aplicare în 1993.

8. NAFTA este comparabilă cu Uniunea Europeană în ceea ce priveşte forţa economică şi volumul
populaţiei, reprezentând cea mai puternică formă de integrare economică după cea europeană. Diferenţele
dintre cele două modele de dezvoltare pot fi sintetizate astfel:
- NAFTA nu dispune de pletora de instituţii supranaţionale ale UE, existând doar o comisie de
arbitraj pentru a soluţiona disputele comerciale
- discrepanţa economică în interiorul NAFTA: SUA au un PNB de 6,9 trilioane de dolari,
Canada de 600 de miliarde de dolari, iar Mexic de 310 miliarde de dolari; discrepanţele nu
sunt nici însoţite de politici menite să ajute statul defavorizat, cum este cazul în UE;
- NAFTA acoperă în principal comerţul cu produse, dar se extinde treptat şi la serviciile
bancare, la investiţii şi la transportul rutier de mărfuri.

9. Rolul Statelor Unite în funcţionarea NAFTA este de a pune la dispoziţie capitalul şi tehnologia
necesare pentru ca forţa de muncă ieftină din Mexic, folosind materiile prime ale Canadei, să producă
bunuri şi servicii competitive pe plan global. În plus, Mexicul oferă şi o largă piaţă de desfacere.

10. Rolul principal în comerţul sud-american începe să-l deţină Europa. Spre exemplu, în 1996,
exporturile Argentinei către Statele Unite le-au egalat pe cele către Olanda şi Germania la un loc. La fel,
în ceea ce priveşte investiţiile, ponderea investiţiilor americane în Brazilia este mai mică decât a
investiţiilor provenite din Germania, Marea Britanie şi Elveţia combinate. În general, pentru întreaga
Americă de Sud, Europa investeşte de două ori mai mult decât Statele Unite (Bernard K. Gordon, „The
Natural Market Fallacy", Foreign Affaris, May/ June, 1998).