George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în

familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al
optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe; părinții lui l-au
alintat cu numele „Jurjac”. A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru
muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în
primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella.
Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae
Chioru.

Rapsodia română nr. 1 în La major şi Rapsodia română nr. 2 în Re major, două colecţii de
melodii folclorice orchestrate simfonic, sunt cele mai cunoscute lucrări ale lui George Enescu,
pe lângă Poema Română, Suitele şi Simfoniile pentru orchestră. Compuse la doar 20 de ani,
în vara şi toamna anului 1901, cele două Rapsodii Române au fost prezentate, sub bagheta
lui Enescu, în primă audiţie în 23 februarie 1903 la Ateneul Român din Bucureşti.

Rapsodia I, prin exuberanţa ritmurilor ei de dans, prin strălucirea coloritului ei orchestral,

este în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare. Enescu a fost primul
compozitor român care a depăşit graniţele ţării, iar Rapsodiile i-au adus celebritatea
internaţională, în special Rapsodia Română nr. 1. Lucrarea a ajuns cunoscută încă din
timpul vieţii sale, fiind cântară în marile săli de concerte din Europa şi din statele Unite, unde
a fost prezentată în premieră, în anii 1930, sub bagheta marelui dirijor Leopold Stokowski,
cu Orchestra Filarmonică din Philadelphia.

Rapsodia nr. 1 op. 11 în La major a cucerit publicul atât prin gradaţia ritmului, intensităţii şi
tempo-ului, pleacă de la un calm suprem şi se dezlănţuie în cascadă, cât şi prin felul în care
sunt ilustrate instrumentele populare, harpa sugerează ţambalul, iar viola - scripca (vioara
lăutarului). Rapsodia începe cu melodia populară “Am un leu şi vreau să-l beau”, despre
care se spune că ar fi fost culeasă de Enescu de la Lae Chioru, lăutarul satului Cracalia,
care îl învăţase în copilărie să cânte la vioară, şi continuă cu “Hora lui Dobrică”, creaţia
lăutarul Dobre Marinescu din Ploieşti, starostele unui taraf de lăutari vestit încă din vremea
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Urmează apoi prelucrarea unui fragment din “Mugur,
mugurel, cântecul pandurilor” lui Tudor Vladimirescu, cu o largă circulaţie în acea vreme în
Muntenia, şi un alt joc popular - “Hora de la moară”, pentru a se încheia cu vestita
“Ciocârlie”. Piesa de mare virtuozitate făcuse deja senzaţie la Expoziţia Universală de la
Paris din 1889, unde fusese interpretată de naistul Angheluş Dinicu, bunicul lui Grigoraş
Dinicu, şi de violonistul Sava Pădureanu, iar lăutarii împreună cu tarafurile lor câştigaseră
medalia de aur la concursul internaţional de lăutari organizat în cadrul expoziţiei.