ESTE SAU NU LIBERTATE ÎN BISERICĂ?

Deşi se operează cu expresia „robul lui Dumnezeu", nimeni nu mai are în vedere epoca
sclavagistă. A fi robul lui Dumnezeu e cu totul altceva decât a fi robul unui stăpân pământesc.
turnai când te poţi robi pe tine cu adevărat, atunci devii cu adevărat slobod', spunea părintele
Constantin Sârbu.

Doar în Biserică înţelegi cu adevărat ce este libertatea. ,JS!atura omului e liberă, dar
libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.'''' (Valeriu Gafencu).

Or, te simţi liber atunci când nu te stăpâneşte niciun păcat sau viciu, păcatul te tulbură.
Când păcatul există în lume, nu ai libertate. Păcatul te încătuşează, te prinde. Când eşti liber,
eşti curat. Simţi că eşti liber, eşti curat. Păcătoşii sunt legaţi. De aceea în Biserică este Taina
dezlegării de păcate, Spovedania. Omul nu poate fi legat de nimic altceva decât de păcat."
(Părintele Sofian Boghiu).

Dumnezeu ne-a învrednicict cu libertate şi conştiinţă, astfel nimeni nu este în drept să

atenteze la ceea ce însuşi Domnul ne-a dat.

Viaţa unui creştin e o permanentă luptă pentru eliberare de umbra răului, căci doar în
lumina lui Hristos putem dobândi libertatea mult dorită.

libertatea nu se confundă cu libertinajul şi nebunia", ne spune părintele Nicolae

Steinhardt. Problema nu e în libertatea pe care am primit-o, dar în greşita folosire a libertăţii.
„Tot răul pe care-l suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de
libertate, care antrenează necredinţa, neascultarea şi fărădelegile pe care le săvârşim",
precizează mărturisitorul credinţei Dumitru Bordeianu.

Să folosim libertatea spre cunoaşterea şi trăirea autentică a vieţii duhovniceşti. Libertatea

nu trebuie privită doar ca un dar personal, ci trebuie raportată la Dumnezeu şi la legile Sale. Iar
Apostolul Pavel ne zice: „... fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea
ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire." (Galateni 5, 13).

Să fim mereu în duhul Lui Dumnezeu şi nu vom da greş, căci „Domnul este Duh, şi unde
este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corinteni 3, 17).

Nu mai ştim ce înseamnă smerenie!

Constatăm cu durere că generaţia pe care o creştem nu mai ştie, iar pe alocuri nici nu vrea
să ştie, ce înseamnă smerenie. Urmărind pulsul vieţii, constatăm că de o vreme nu mai e în vogă

1
să fii smerit. Peste tot dai cu ochii de slogane de tipul „Fii mândru!", şi cu toţii îi încurajăm pe
cei în creştere: ,J3ravo! Mă mândresc cu tine! Eşti cel mai...!".

Această tendinţă ne face să uităm de proverbele cu care au crescut atâtea generaţii:

„Capul plecat sabia nu-1 taie" sau „Bogăţia cea mai mare a omului este modestia".

Generaţia în devenire nu mai este educată în duhul că „demnitatea umană a credinciosului

e manifestată prin umilinţă, înălţarea - prin căderea în genunchi; mândria - prin lipsa de orgolii;
cunoaşterea - prin faptul că nu raportează toate lucrurile la sine, ci la Dumnezeu; perfecţiunea
-prin armonia dintre gând, vorbă şi faptă", după cum afirmă Nicolae Dabija.

Zadarnic credem că în duhul orgoliului zidim sau perfecţionăm, din contra: degradăm,
chiar pierim ca fiinţe umane. Aşa ne învaţă şi Sf. loan Gură de Aur: „Pe când mândria este
moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor".

Problema începe dintru începuturi. Mândria rămâne a fi primul păcat al creaţiei

cuvântătoare.

Astfel, pline de disperare sunt atâtea generaţii, care încearcă să se descurce singure, să se
poziţioneze în capul mesei. „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeul" (Psalmi 13, 1).
Or, de aici se iscă toate problemele, căci glasul din ceruri străbate conştiinţa înţeleptului: „Eu
sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă,
căci jară Mine nu puteţi face nimic". (loan 15, 5).

Omul mândru rămâne de unul singur, e rece şi respingător. Are impresia că costă mai
mult ca toată lumea şi priveşte de sus în jos. Şi doar cel care învaţă ceea ce înseamnă smerenia,
renunţând la glorie, statut, laude... de dragul Domnului, este înălţat precum nici nu-şi poate
închipui că e posibil să te urci. Cum te smereşte Dumnezeu, nimeni nu se poate smeri.

„Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţă" (Matei 23,
12), iar „cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia
cerurilor''' (Matei 18,4).

Asta ne dorim: să revenim la smerenie. „Cel mai mult trebuie să vă străduiţi să dobândiţi
smerenia. Să vă smeriţi, să vă smeriţi, şi iar să vă smeriţi. Dacă este smerenie, atunci este totul.
Dacă nu este smerenie, nu este nimic, chiar dacă omul ar săvârşi minuni. Smeriţi-văV\ învăţa
Sf. Varsanufie de la Optina.

îmi amintesc de părintele Selafiil, călugărul îmbunătăţit de la Mănăstirea Noul-Neamţ,

care mereu repeta: „Smerenia este să ierţi pe toată lumea... Nouă, călugărilor, ne trebuieşte să

2
avem smerenie. Şi-apoi: răbdarea lui Iov si blândeţea lui David. Acestea ... şi dragostea care nu
cade niciodată".

Prin smerenie dobândim adevărata vedere, primind lumea aşa cum a fost zidită de către
Dumnezeu, văzându-ne păcatele şi neajunsurile, bucurându-ne pentru virtuţile aproapelui şi
rugându-ne pentru întreaga lume.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie

Sfinţenia este desăvârşirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească
şi dovada nemărginitei sale puteri.

Sfinţii au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin
viaţa de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice iubirea de
Dumnezeu şi slujirea omului. Viaţa lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită.

Sfinţenia vieţii tuturor creştinilor, a celor retraşi ca şi a celor ce trăiesc în lume, e nu

numai posibilă, dar şi necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieţii noastre cu Iisus,
prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt,
pentru ca aceştia să poată duce „războiul nevăzut" împotriva duhurilor răutăţii (Efeseni 6, 12).
Dar pentru aceasta se cere ca viaţa lui Hristos să se oglindească şi în viaţa creştinului, cu toate
momentele sale.

Există multe forme de sfinţenie şi acestea se pot dobândi în diferite moduri de viaţă ale
oamenilor. Oriunde eşti, proslăveşte pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se
ascunde în omenie, în iubire, în cuminţenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni
măcar la o viaţă creştină, cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria şi
slava deşartă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce se teme de Domnul are pururea ca
tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea lui Dumnezeu".

Să nu socotim sfinţenia vieţii ca un vârf de munte cu neputinţă de a-1 urca, ci să ne

apropiem cu încredere, cu ajutorul harului şi vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne
lăsăm răpiţi de urgiile şi păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinţii Părinţi şi, într-un glas şi cu
o inimă, să strigăm: „Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pe nof\ Amin.

Teologie şi Viaţă

Teologia înseamnă cunoaşterea, trăirea profundă şi vorbirea despre Dumnezeu. Un teolog

adevărat ştie să vorbească frumos despre Dumnezeu, să le explice oamenilor diferite aspecte ale
3
vieţii religioase şi ale trăirii în credinţă. Teologi au fost şi Sfântul loan Gură de Aur, şi Sfântul
Vasile cel Mare, şi Sfântul Grigorie Teologul, şi mulţi alţi părinţi, scriitori şi trăitori ai
Ortodoxiei. Dar luând exemplu de la ei, învăţăm încă un lucru, care este ziditor pentru toţi
teologii de astăzi - ei au trăit teologia, ei au trăit cum au învăţat şi au învăţat cum au trăit. Cu
al-te cuvinte, teologia este şi o trăire. Pentru că nu putem să vorbim despre Dumnezeu, dar să nu
trăim cu Dumnezeu, să nu-L pri-mim pe Dumnezeu în sufletele, inimile şi în viaţa noastră.

Teologul zilelor noastre trebuie să urmeze exemplul teologilor epocii de aur, trebuie să
treacă prin inimă şi prin suflet învăţăturile şi poveţele Bisericii, pentru a fi asemenea părinţilor şi
învăţătorilor Bisericii noastre Ortodoxe şi, totodată, pentru a fi exemplu pentru toţi ceilalţi, în
viaţă curată şi virtuoasă spre slava Bisericii lui Hristos.

Trecând prin viaţă, să înţelegem, că Teologia este un model de viaţă.

Teologia este Viaţă!