Sunteți pe pagina 1din 1

"Sunt două tipuri de știri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare

occidentale: știrile care pun creștinismul într-o lumină favorabilă și știrile care arată persecuțiile la
care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creștinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca
știre semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o
publicitate mondială, în schimb omorîrea a sute de creștini în Asia abia dacă e menționată, iar
persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creștini în toată lumea nu găsește nici un spațiu de
audiență.

Presa occidentală, care reacționează imediat la orice persecuție, e indiferentă la persecuțiile


împotriva creștinilor[1]. E ca și cum, deși persecuția e în general dezaprobată, persecuția împotriva
creștinilor ar fi cumva înțeleasă. De parcă creștinii ar merita să fie persecuțati, iar creștinismului e
normal să i se aplice un dublu standard. Pentru protejarea susceptibilităților islamice, de pildă,
există coduri speciale de conduită. Dragoș Paul Aligică, care ne-a atras atenția asupra acestui
fenomen, constată că trăim într-o „lume în care BBC, organizație creată și finanțată de o țară
creștină, cultivă ridiculizarea Bibliei și interzice orice referire ireverentioasă la Coran“[2]. Paradoxul
este acesta: pentru mediile occidentale de informare, Islamul este acceptabil chiar și când
respinge în mod violent lumea occidentală, în schimb creștinismul provoacă respingere chiar și
când o apără. Îmi vine să spun: mai ales când o apără, pentru că o face identificându-se cu ea,
ceea ce pare de neiertat.

De ce? Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din rațiuni de corectitudine politică,
Europa refuză să-și recunoască rădăcinile creștine și, în același timp, refuză să pună Islamului
problema libertății, în ciuda faptului că Europa modernă este consecința discuțiilor legate de
raportul dintre religie publică și libertate politică[3]. Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală
nu ridică niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creștini? Oare acești oameni, care sunt
uciși pentru că sunt creștini, nu au și ei dreptul de a fi protejați, în compasiunea noastră, de ideea
universală de drepturile omului? De ce ar fi protejați întemnitații suspectați de terorism, dar nu
creștinii? Este ca și cum, în ochii sensibilității morale ai presei care refuză să facă o știre din
uciderea creștinilor, dar e obsedată de condițiile improprii de detenție ale celor suspectați de
terorism, a fi creștin înseamnă a fi mai puțin om. În ochii lor, creștinismul este un defect, o formă de
descalificare umană. E ca și cum această presă ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar
anticreștin. Nefiind însă vorba de puterea de coerciție a unui stat autoritar, trebuie să fie forța de
presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ține de organizarea prin ordin, ci de
ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia față de creștinism, o fobie
atât de intensă, încât poate călca în picioare chiar și cel mai puternic sentiment moral al lumii
contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuântul de ordine
al acestei atitudini este – cristofobia.

Am pomenit mai sus, evocându-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de azi de a-și
recunoaște originile creștine. Este, alături de insensibilitatea presei occidentale față de persecuțiile
la care sunt supuși creștinii, aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al cărei paradox
este că e cu atât mai prezentă cu cât ne apropiem mai mult de zona elitelor europene, și cu atât
mai slabă, dacă nu inexistentă, cu cât ieșim din zona lor, și ne îndreptăm spre zona majorităților
tăcute."
Horia-Roman Patapievici