Dan Puric: „Regele asigură trecutul, identitatea prezentă şi speranţa

de viitor ale unui popor. De ce oare o ţară cu un preşedinte este o ţară

comună, iar o ţară cu un Rege are demnitate?!”

https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com/2014/10/09/dan-puric-regele-
asigura-trecutul-identitatea-prezenta-si-speranta-de-viitor-ale-unui-popor-de-ce-
oare-o-tara-cu-un-presedinte-este-o-tara-comuna-iar-o-tara-cu-un-rege-are-
demnitate/

PRIN NECLINTIREA SA, PRIN SACRIFICIUL DE SINE, PRIN

NEACCEPTAREA NICI UNUI COMPROMIS, MAJESTATEA SA REGELE MIHAI
I AL ROMÂNIEI A ÎNTREŢINUT EXEMPLAR ÎN FAŢA GHETOULUI SĂLBATIC
COMUNIST ŞI-N INIMA UNEI EUROPE OCCIDENTALE CINICE FAŢA
NEÎNTINATĂ A ROMÂNIEI. IATĂ MODELUL SUPREM, ISTORIC ŞI POLITIC,
DE MARE ANVERGURĂ INTERNAŢIONALĂ, PE CARE ROMÂNIA ÎL
PREZINTĂ DEOPOTRIVĂ ŞI-N FAŢA LUMII, DAR ŞI-N FAŢA LUI
DUMNEZEU.

Rhea Cristina: Ce tip de vorbire a fost practicată în România înainte de

Decembrie 1989?

Dan Puric: Cred că trebuie să ne întrebăm ce fel de comunicare s-a practicat

în timpul comunismului. În primul rând, de la centru în jos, exista directiva, linia
de forţă a comenzii comuniste. Ea nu avea feed-back. Conducătorul practica
Marele Monolog (care, între timp, a devenit model pentru supuşii lui – este de
observat mai ales la talk-show, la comentatorii politici, incapacitatea de a
dialoga: nimeni n-are timp, educaţia şi respectul pentru opinia celuilalt). Aşa-
zisul „centralism democratic“ mima dialogul ca să salveze aparenţele, iar în
vorbirea de zi cu zi, de teamă, oamenii practicau vorbirea subversivă.
Simulându-se comunicarea între autoritate şi cetăţeni, după ani de practică,
reflexul de competenţă al comunicării autentice s-a atrofiat. Limba română
primise pe „î“ din „i“ în semn de prietenie faţă de Puterea sovietică. Iar
anumite cuvinte fuseseră exilate din limba română (cred că este caz unic) – să
ne aducem aminte de cuvintele: „domn“ şi „doamnă“. Aceste cuvinte au fost
pur şi simplu excomunicate şi apoi batjocorite public prin articole şi sketch-uri
TV.

Aşa cum Xerxes a dat ordin să se biciuie marea după ce a fost înfrânt de greci,
tot aşa ideologia comunistă îşi exprima şi îşi exersa ura de clasă pe anumite
cuvinte care înmagazinau în ele achiziţii ale unei societăţi evoluate, marcate de
respect. Cuvintele „tovarăş“ şi „tovarăşă“ au devenit vedetele adresării de tip
comunist. O lume plină de tovarăşi şi tovarăşe, care nu mai exprima pericolul
individualităţii, ci, din contră, asigura potenţialul de spirit gregar, atât de iubit
de noua ideologie.

Într-un studiu din 1937, editat de Societatea Română de Cercetări Psihologice

din Bucureşti, intitulat „Psihologia poporului român“, Constantin Rădulescu-
Motru analizează şi defineşte spiritul gregar la poporul român, considerându-l
necesar în faza de copilărie a istoriei acestui neam, dar devenit azi un obstacol
în evoluţia unei naţii. Filosoful român accentua nevoia de a trece la un stadiu
superior, caracteristic naţiunilor civilizate, şi care se numeşte
solidaritate – adică a fi împreună, dar fiecare cu sentimentul
sacrificiului de sine pentru o idee comună. A se observa că ideologia
comunistă era înfricoşată de perspectiva ideii de solidaritate, ea
cultiva turma. Nu întâmplător mişcarea anticomunistă din Polonia era
denumită „Solidaritatea“.

Tipul de vorbire „fără să spui nimic“, dar prin care inhibi ascultătorul, îl oboseşti
sau chiar îi paralizezi atenţia, a fost practicat ani de zile în şedinţele de partid,
în şedinţele U.T.C., în rapoartele CC. Cu timpul, s-a dezvoltat un alt tip de
exprimare, un alt tip de limbaj, îl putem numi limbajul ideologic, a cărui menire
era să falsifice din mers datele comunicării, mimând în acelaşi timp o maximă
competenţă. Să ne aducem aminte cu câtă seriozitate se făceau aceste
comunicări. Nimeni nu înţelegea nimic, dar toţi rămâneau cu imaginea
sobrietăţii momentului. Dacă ne uităm astăzi la TV, la declaraţiile liderilor
politici de azi, vom recunoaşte această şcoală a diversiunii, în care mesajul
direct este anulat printr-o „beţie de cuvinte“. Permanenta ascundere a
adevărului a dus la crearea unei noi limbi: limba comunistă. Această limbă
comunistă era rezultatul comportamentului comunist, adică duplicitar.

Rh. C.: Ce tip de intelectualitate avem astăzi şi de care gen de intelectuali

avem nevoie în anul 2001?
D.P.: Cultura – ca factor de putere, intelectualii – ca pilon de rezistenţă şi
identitate a unui popor, iată două subiecte ce trebuiau repede soluţionate de
comunism. Drept urmare, s-a început prin distrugerea culturii române, prin
denigrarea valorilor fundamentale, eludarea altora şi producerea de valori
artificiale, menite să pună bazele „lumii noi“ care se năştea.

Elita intelectualităţii româneşti a mers la Canal, în puşcării şi o mică parte – în

exil. Evident, a existat şi un procent al celor care s-au dezis, al oportuniştilor. În
cei 50 de ani care au urmat, s-a dezvoltat o intelectualitate obedientă,
slugarnică, una timorată, inhibată şi alta pervertită – adică cei care s-au apucat
să creadă. Acesta era solul pepinierei de intelectuali ai comunismului, restul
fiind redus la tăcere.

Unul dintre exerciţiile de stil era reinterpretarea cu sens de anulare a „culturii

burghezo-moşiereşti“, care proslăvea individul şi valorile unei societăţi
decăzute. Se făcuse în această direcţie şi o „Şcoală de Poeţi“, în sensul de a se
da cât mai mulţi poeţi Ţării. Un scriitor mi-a povestit că a fost trimis într-o
delegaţie artistică în scopul de schimb cultural, în URSS. Acolo a vizitat Iasnia
Poliona, unde ghidul sovietic le-a spus: „Tovarăşi, înainte, aici era un singur
scriitor, acum avem 40!…“ Cineva a întrebat: „Dar cine era acela, de dinainte?“
Iar ghidul a răspuns: „TOLSTOI!“

Moştenirea din 1989 este una exasperantă, iar în comparaţie cu unicul

supravieţuitor din elita noastră culturală, Petre Ţuţea, este chiar tragică.
Imaginea generală a intelectualităţii româneşti este una de cumplită modestie.
O parte, anulată în ceea ce priveşte conştiinţa civică, anesteziată în condiţia de
lider al opiniei publice, al vieţii spirituale, care îşi bâiguie nostalgia după
vremuri apuse – această parte fiind furajată în Case de Creaţie, răsplătită cu
premii ale Uniunilor, exersată în a reproduce lumea socialistă –, o lume
artificială, aflată deci în dublă impostură (reflectarea falsei reflectări), îşi
ascunde astăzi neputinţa creaţiei în faţa unei noi realităţi, jucând rolul
intelectualului naţionalist-comunist iubitor de glie, cu tricolorul în buzunar. El
este acum patria, confiscând totul – de la iţari la Eminescu. Dacă vrei să-ţi
iubeşti Ţara, n-o poţi face decât prin ei. Ei păzesc ţara de duşmanul occidental,
cheile dragostei de ţară sunt la ei. Ţara întreagă este un cenaclu ce murmură
poezii naţionaliste şi cântece identitare. Restul, venetici!

A doua dimensiune a intelectualităţii de astăzi este a celeilalte extreme. De 12

ani se perindă prin presă, carţi, radio, TV, o generaţie de intelectuali şcoliţi în
străinătate. El este intelectualul superoccidental, care din vârful piramidei
studiilor sale îşi condamnă ţara mai mult decât a condamnat-o Istoria. El
sfidează deopotrivă pe intelectualul de grotă – naţionalist-comunist, rămas în
suficienţa şi ţâfnoşenia lui regională, cât şi pe Eminescu, pe care-l denumeşte
poet „romantic minor“, cu deviaţii diletante în materie de conştiinţă politică, o
cămaşă de sărbătoare pe care românul este sfătuit să n-o mai îmbrace,
deoarece are pete ce nu pot fi scoase cu noul detergent globalizant. Pentru
micul şi curiosul avorton intelectual clonat în Occident, Lucian Blaga este un
mistic – în măsura în care era şi pentru comunişti în manualul meu de clasa a
XII-a. Castrat de cunoaştere, el face paradă de cunoştinţe şi nu se sfieşte să
monopolizeze viaţa culturală a unei ţări sub pretextul „deschiderii“ şi al
alternativei.

Iar românul nostru rătăceşte între manualul fals de istorie al comuniştilor şi

manualele alternative ale celor „deschişi“.

Există, evident, o intelectualitate onestă, care şi-a încercat forţele în viaţa

politică, încercând să lumineze cât se poate societatea civilă românească, dar
care a fost repede intimidată (cabaretul dosarelor) şi anulată prin grosolănia şi
perversitatea celor care duc ţara la prăpăd. Nefiind exersată în plan civic, în
confruntări politice, ea a abdicat jalnic, lăsându-se compromisă. Acum se va
naşte ceva nou sau vom muri!

Intelectualul României de astăzi va trebui să fie o personalitate, adică cineva

care se dăruie, care se sacrifică pe sine. Într-o lume din ce în ce mai vicleană,
mai lacomă, gâfâind între întrebări şi răspunsuri, noua conştiinţă intelectuală
trebuie să se racordeze cu luciditate şi fără teamă la valorile temeinice ale
acestui neam şi să cristalizeze un ideal pentru acest popor. Să-şi iubească în
taină poporul şi în acelaşi timp să deschidă ferestre de iubire către ceilalţi. Să
se vadă pe el în lume şi lumea în el, să nu reacţioneze la confraţii lui
(intelectuali) degeneraţi, ci să acţioneze responsabil în virtutea Spiritului Unic
care ne călăuzeşte.

Acest nou intelectual trebuie să dea soluţii nu numai Ţării lui, ci lumii întregi,
pregătit fiind ca, atunci când această paiaţă ridicolă – omul politic – care-şi
joacă ultimul act va părăsi scena, să reamintească lumii de ceea ce Esenin le
spunea soldaţilor (dezertarea generală), iar Panait Istrate, în singurătatea şi
sărăcia ultimelor momente de viaţă, murmura ca soluţie finală
(„dezangajarea“). Adică, Omul Liber.

Rh. C.: Ce valoare trebuie să aibă adevărul (şi pe ce plan) în societatea

românească contemporană?

D.P.: A avea nevoie de „adevăr“ este o toaletă intimă cu care bietul român
trebuie să se reobişnuiască. În anii comunismului, adevărul a fost ascuns, ba
mai mult, s-a creat un nou adevăr care aparţinea unui nou sistem de referinţă.
Ideologia comunistă a anulat adevărul: că suntem copiii lui Dumnezeu, şi ne-a
declarat fii ai Partidului. A creat o nouă istorie a României, ruptă de realitate şi
a realizat o pierdere de informaţie, deci o structură de tumoră malignă şi, ca
să-l cităm pe Konrad Lorenz, „Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o
celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că a pierdut acea
informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă
în cadrul comunităţii de interese a organismului.“

În această lipsă de informaţie despre sine rătăceşte românul de azi, mai ales
generaţia medie şi tânără. Pe tergiversarea declarării adevărului se bizuie şi
Puterea de azi, manipulând fiinţa fără reper. Adevărul pentru noi, deci, are o
funcţie vitală, asigurând starea de însănătoşire a poporului şi moartea
parazitismului neocomunist. Adevărul, declararea lui trebuie să devină un reflex
normal al omului politic de azi, al mass-media şi al societăţii civile în general.

Dar să ne gândim că venim după 50 de ani de minciună şi 12 ani de minciună-

adevăr – în realitate, hibridul acesta creat de neocomunişti ca să simuleze
democraţia. Produsul nou este un amestec de minciună şi impostură, glazurate
cu adevăruri din segmente politice şi sociale nesemnificative, cu scopul de a
deruta şi de a pretinde o deschidere a noii societăţi. Dar marile tragedii, crime
politice sunt încă ascunse, iar la suprafaţă, în numele libertăţii şi al adevărului,
se practică invectiva, pornografia, drept arme paralizante pentru conştiinţa
normală. O nouă boală ne apasă: nu minciuna făţişă, ci infestarea subtilă a
adevărurilor fundamentale.

Rh. C.: Cât de mult a reuşit comunismul să modifice în rău societatea

românească?

D.P.: Voi încerca să surprind câteva mutaţii majore pe care comunismul le-a
făcut în structura poporului nostru, introducând prin forţă o ideologie străină
firii acestui neam şi condiţiei umane în general.

Această nouă ideologie avea nevoie de un alt popor, şi atunci a creat o

generaţie spontanee, care a format poporul comunist. S-a servit în acest sens
de oameni resentimentari, naivi, cu morală redusă şi cortex atrofic, oameni
certaţi cu legea, dispuşi să-şi schimbe condiţia socială peste noapte fără
muncă, oameni cu comportament patologic – cu aceşti oameni se comunica
printr-o limbă specială, o limbă comunistă, despre care am vorbit mai înainte.

Trebuiau dinamitate bazele fostei societăţi, şi astfel a fost distrus instinctul de

proprietate, apoi omorâtă celula familiei prin cultul delatorului. A distrus
raportul bărbat-femeie sub pretextul emancipării femeii pe plan social, a creat
femeia-strungar, femeia-tractorist, femeia-activist, omorând unul dintre cele
mai frumoase daruri ale sexului opus – feminitatea, adică i-a pus femeii
pantaloni şi chipiu şi a făcut-o tovarăşă, iar dragostea a devenit camaraderie –
astfel conturându-se încet, dar sigur unitatea militară în care era introdusă
încet, dar sigur societatea civilă.

Singurele forme de existenţă a poporului român erau, deci, cazarma, ca formă

de libertate a societăţii, şi puşcăria, ca şcoală de reeducare. Între betoanele
acestea s-a chinuit sufletul acestui neam timp de 50 de ani.

A construit blocuri pentru oamenii muncii, ghetoizând astfel ţara, a demolat

isteric tot ce ţinea de trecutul frumos al ţării, de la case boiereşti cu un parfum
anume la monumente arhitecturale şi biserici. A mutilat astfel multe oraşe,
lăsându-ne moştenire adevărate tumori arhitectonice, pe care micul român
mutilat de astăzi le admiră încă în secret. Se pot face studii de antropologie şi
de psihiatrie din analiza modulelor arhitecturale care ne-au răpit spaţiul vital.
Şi, astfel, s-a născut comportamentul de bloc, adică dimensiunea filogenetică a
omului a fost afectată, fiind obligaţi să devenim termite.

Dacă am prelungi studiul, am vedea că eram condamnaţi şi cromatic. În afară

de roşul steagului, comunismul era alergic la varietatea coloristică, aşa că eram
un popor îmbrăcat în haine al căror mesaj cromatic era deprimant. S-a distrus,
în acelaşi timp, reflexul de a munci şi de a fi răsplătit în funcţie de valoarea
muncii tale.

S-a creat atunci acel raport tipic societăţii comuniste: „Noi ne facem că
muncim, voi vă faceţi că ne plătiţi“, iar soluţia legitimă a fost furtul.
Comunismul a fost cronofag – a confiscat timpul liber al omului, i-a confiscat
timpul de a reflecta şi, deci, posibilitatea de trezire. Prin şedinţele de partid, ale
U.T.C., etc., se atenta şi la libertatea de gândire, dar şi la distrugerea timpului
individual. Stresul continuu, ascunderea permanentă faţă de sistem, faţă de
vecini, faţă de familie şi, ceea ce e mai cumplit, faţă de tine însuţi a dus la
epuizarea sistemului nervos al omului.

A falsificat istoria şi a poluat cultura românească cu false valori. A castrat

artiştii autentici de conştiinţa socială, folosindu-le talentul în mesaje ideologice.
ªi-a crescut în timp o intelectualitate servilă, nelipsită de valoare în sine, dar
amorţită ca atitudine politică şi socială, încurajată în privilegii şi, deci,
condiţionată la false necesităţi. Exersaţi în a reflecta realismul socialist, aceşti
creatori au rămas neputincioşi în a reflecta viaţa scursă în ultimii zece ani.
Criza de creaţie, de personalităţi de acum este rezultatul atrofierii în timp a
capacităţii de a percepe realitatea, precum şi rezultatul exerciţiului îndelungat
al artistului de a răspunde comenzii ideologice sau de a o fenta.
A distrus omul ca fiinţă spirituală şi a creat fiinţa ideologică – „Omul-Nou“. Prin
înfometare, ne-a redus la reflexe primare, ne-a umilit reducându-ne la
animalitate. A turnat isteric ciment peste iarbă, a distrus satele, a
cooperativizat mentalităţile şi a pus opera omului mai presus de Opera lui
Dumnezeu.

Neexistând alternativa, dialogul, libertatea de opinie, libertatea presei etc., l-a

handicapat pe om de autoreflectare, creându-i o stare de moarte-vie,
manifestată prin certitudinea continuă.

Rh. C.: Cine trebuie să stabilească adevărul şi să poarte răspunderea pentru

morţii Revoluţiei din Decembrie ’89?

D.P.: Primul fals este că aceia care poartă răspunderea pentru morţii din
Decembrie ’89 s-au instalat în autoritatea care trebuie să stabilească adevărul.
Adică: „Noi v-am omorât, noi căutăm făptaşul!“ De aici, rezultă un produs tipic
comunist: criminalul-detectiv.

O societate civilă puternică (vezi: Germania) ar declanşa un proces clar şi

sistematic de aflare a adevărului. Dar o societate civilă rudimentară ca a
noastră este sortită să-şi trăiască agonia şi confuzia la nesfârşit.

Rh. C.: Ce trăieşte România în prezent?

D.P.: România trăieşte în prezent urmările celui de-al doilea război

mondial. Pentru prima dată în istoria ei, România a fost silită printr-o ideologie
străină de natura umană în general să-şi pervertească fiinţa. Înţelepciunea
ţăranului român, actul lui de rezistenţă în faţa seismelor istorice era de a fi în
rost. Adică poziţia poporului român în lume era de a trăi armonic şi echilibrat. A
trăi în lume cu bucuriile dar şi cu tragediile ei şi a-ţi redescoperi echilibrul de
fiecare dată, iată privilegiul imens pe care l-a avut acest popor. A nu trăi viaţa,
ci descrierea ei – iată prima pervertire a comunismului. A te face că trăieşti,
refuzând zilnic fiziologia vieţii – trăind sistemul, ideologia, şi nu viaţa – a fost
antrenamentul zilnic la care au fost supuşi cei din ghetoul comunist. Rezultatul?
Clonaţii de astăzi, contemporanii noştri, care ne conduc, semenii noştri care
votează starea de comă a poporului. O lume de infirmi, mulţumiţi de propria
natură, care nu se sfiesc s-o declare model. Deci, o lume bolnavă. România în
prezent îşi trăieşte cumplita boală.

Rh. C.: Vă rog să-mi oferiţi o definiţie a României contemporane.

D.P. : Ţară fără Viitor, cu un imens şi sinistru Prezent continuu!

Rh. C.: După Decembrie ’89, de ce o ducem din rău în mai rău? Către ce ne
îndreptăm în prezent? Ce tip de libertate există în prezent, în anul 2001, în
România?

D.P.: La înrăutăţirea situaţiei economice din România conlucrează doi factori:

cel intern şi cel extern.

Odată prăbuşit lagărul comunist, s-a prăbuşit şi economia artificială. Eşalonul II

– care a luat Puterea – nu a avut niciodată exerciţiul capitalului dobândit prin
muncă, exerciţiul investiţiei, al iniţiativei economice, al gospodăririi; ei au luat
economiile ţării şi fostul capital al PCR şi-l ţin sub saltea, iar restul, vile, maşini
etc. Ei ţin banii, neavând curajul şi mobilitatea capitalistului din Occident. Nu
au ştiinţa, nu au educaţia de a deveni adevăraţi capitalişti, şi de aceea toţi
capitaliştii noştri sunt de carton.

Pe plan extern, România este privită deocamdată ca un sector neasimilabil

(vezi perpetuarea neocomunistă) şi tratamentul specific şi deja detectabil pe
care Marile Puteri îl aplică unor asemenea zone este izolarea spaţială. Zygmunt
Bauman, un sociolog contemporan, surprindea faptul că localizarea forţată este
un efect de selecţie naturală a globalizării. România încă trăieşte consecinţele
Războiului rece, fiind marcată de inerţie politică, imobilism economic şi
complexată cultural.

În ceea ce priveşte genul de libertate care există în prezent la noi, pot să spun
doar atât: înainte băteam pas de defilare, acum ni s-a dat voie să alergăm în
curtea unităţii militare.

Rh. C.: Ce tip de democraţie există în România anului 2001?

D.P.: În România nu avea cum să răsară peste noapte democraţia. Clasa

politică care a luat Puterea vine dintr-un sistem politic antidemocratic, vine
dintr-o dictatură. Ce se întâmplă acum este o debandadă dirijată. Un câmp
fertil de dezvoltare a paraziţilor. O tranziţie spre nicăieri.

Rh. C.: Cum se prezintă clasa politică românească, comparativ cu cele ale
ţărilor Europei de Est?

D.P.: Ea se prezintă, spre „fericirea“ noastră, a celor care îi îndurăm în toată

splendoarea incompetenţei lor, astfel: sunt unici!

Faţă de Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia – România îşi defineşte clasa
politică ca fiind cea mai fidelă păstrătoare a formelor primigene ale
comunismului. Adică brutalitate, violenţă, perversitate, diversiuni rudimentare,
alergie la alternativă, spaimă chiar etc., cu alte cuvinte, nici o evoluţie în cadrul
speciei, ci doar o ruptură intraspecifică între cei veniţi cu tancurile sovietice şi
cei de ultimă generaţie. Aşa se explică faptul că şi-au lichidat conducătorul care
le oprea expansiunea. Ei nu au înlocuit răul cu binele, ci răul cu dezastrul,
certitudinea puşcăriei — cu iluzia criminală a libertăţii. O ideologie antiumană,
dar posesoare a unui sistem, coerentă în coerciţie a fost subminată de un haos
controlat de centru (rămas acelaşi), dar devastator pentru cetăţeanul simplu,
care nu-şi mai vede localizat răul.

Acum, când ultimele rămăşiţe ale claselor politice rămase de dinainte de

invazia comunistă au fost anulate, când ideea de opoziţie a fost virusată şi, în
final, compromisă, Partidul Unic îşi sărbătoreşte victoria deplină. Pe noii
campioni i-a cuprins dulcele sentiment al veşniciei politice. Dar moartea lor se
va naşte de la o altă concurenţă – concurenţa intraspecifică. Sunt de subliniat
câteva trăsături ale caracterului rudimentar al noii clase politice. (Ce ciudat –
mulţi dintre cei noi nu mai sunt absolvenţi de la „Ştefan Gheorghiu“, ci oameni
care au avut ocazia să studieze în Occident şi, cu toate acestea, cultura politică
democratică nu le-a atenuat reflexul comunist, ci doar l-a rafinat şi i-a găsit o
armătură argumentativă, deci nu i-a luminat. De aici, o concluzie dramatică –
cultura politică nu schimbă gena politică.)

Pe plan extern, de 12 ani avem faţă de Marile Puteri o poziţie asemănătoare

nevertebratelor – confundând abilitatea şi înţelepciunea diplomatică cu
slugărnicia –, s-au semnat acte catastrofale pentru România (vezi Tratatul cu
Ucraina etc.) şi, comic, atitudinea de meduze a fost alterată cu ţâfne
naţionalist-comuniste (vezi tipul „ţărişoara mea“ şi vopsit copacii în tricolor).
Aceste oscilaţii în extreme denotă caracterul primitiv al mentalului politic de la
noi.

Declaraţia omului politic de azi, anume că în România prezentă este bine şi va

fi din ce în ce mai bine, comportă mai multe dimensiuni ale noii specii
conducătoare – dimensiuni care trăiesc şi se manifestă alternativ, mai precis,
cinism, parşivenie, lipsă de curaj, frică de adevăr, mania ascunsului (gunoiul
ascuns sub covor, dar şi acela murdar), dar şi obtuzitate, şi aici lucrul este cel
mai grav. Mulţi oameni politici sunt convinşi că este bine, că România trăieşte o
adevărată redresare economică. Un studiu psihiatric (medical) ar sesiza
instalarea unei pareze a organului de detectare a realităţii şi crearea unui nou
organ, inhibat la suferinţa umană, dar excitabil în interes personal. Nu este
cazul şi nici poziţia mea să aprofundez acest subiect, dar sociologii,
antropologii, medicii psihiatri ar putea vedea starea dramatică a omului politic
din România de azi, care, dincolo de zestrea de mediocritate, violenţă şi
şmecherie moştenită, îşi târăşte infirmitatea noii sale condiţii umane,
definindu-se ca un bolnav-politic – a cărui manifestare violentă de prim-plan
este lipsa dragostei de Ţară.

Rh. C.: Este corectă asocierea (făcută de oamenii simpli) între oamenii politici
ai României contemporane şi sărăcia din ţară?

D.P.: Nu este corectă, pentru că sărăcia este naturală sau este creată artificial,
dar omul în sărăcie are toate şansele să rămână om. Corectă este asocierea cu
Mizeria din ţară. Căci în „mizerie“ omul nu mai este om.

Rh. C.: Democratizarea unei societăţi depinde de moralitatea oamenilor politici

aflaţi la guvernare?

D.P.: Democratizarea depinde, în primul rând, de o evoluţie firească a societăţii

(iar noi n-am avut parte de aşa ceva), ea fiind ultima achiziţie a experienţei
sociale.

Democratizarea depinde de educaţia politică şi, în ultimă instanţă, de

moralitatea oamenilor.

Rh. C.: Vă simţiţi un om liber în România anului 2001?

D.P.: Libertatea nu cunoaşte umilinţa! Până în 1989, libertatea mea era umilită
de o ideologie diabolică, acum ea este umilită economic. Nu poate fi vorba de
libertate atunci când omul îşi exersează zilnic programele primare de
supravieţuire!

Rh. C.: Cum îi definiţi pe comunişti?

D.P. : A-i defini pe comunişti, a defini comunismul este acum pentru noi,
românii, un act disperat de terapie. Să nu uităm că toţi am fost „subiecţii“
procesului criminal de comunizare a fiinţei umane. Ideologia comunistă a
operat când violent (mai ales în faza de început), când pervers – aducând
mutaţii grave în destinul oamenilor şi, mai ales, în conştiinţa lor. De aceea, o
încercare de definire a comunismului se impune în prezent ca o strategie a
diferenţei pe care „noi, românii“ trebuie să o aplicăm faţă de „noi, romînii“.

Ce sunt comuniştii? Produsul comunismului. Ce este comunismul? O ideologie

care, sub pretextul anulării nedreptăţilor, a inegalităţilor, a exploatării existente
în istoria omenirii dintotdeauna şi sub promisiunea unui paradis social (în care
toţi oamenii vor fi egali) a creat prima traumă de proporţii asupra fiinţei
biologice, istorice şi spirituale. Acest seism se resimte şi în prezent, deoarece a
avut atât consecinţe imediate, cât şi în timp.

Orice comparaţie cu ideologia criminală (precum cea a nazismului) nu poate fi

decât parţială. Comunismul şi-a propus să anuleze fizic ce nu mai putea
schimba (vezi lagăre, puşcării, spitale, asasinate etc.) şi în rest să schimbe
mentalul uman – de aici întreaga lui existenţă. Camuflat bine sub aceste
principii – umane-umaniste-umanitare –, comunismul şi-a justificat atitudinea
criminală. Comunismul nu este nicidecum o înjghebare a istoriei cu manifestări
imprevizibile şi incoerente! El este o ideologie cu un program premeditat, care
zdruncină din temelii firescul naturii. Ana Pauker îi explica Principesei Ileana că
„ce este vechi trebuie smuls din rădăcini, apoi pământul arat şi pusă o nouă
sămânţă.“

Ce a crescut din această nouă sămânţă vedem şi îndurăm astăzi. Când

Dumnezeu a dat ca Panait Istrati să se trezească din cântecul de Sirenă al
comunismului şi să vadă la Moscova cu ochii lui ce a însemnat această
ideologie, acesta a avut parte de o revelaţie majoră. Un ideolog se străduia să-i
spună că „pentru a face o omletă, e nevoie să spargi ouăle!“, dar Panait Istrati
îi răspunde că „ouăle sparte le-am văzut, dar n-am văzut omleta!“ Au distrus
ierarhiile, valorile vechi, şi ce-au pus în loc?

Prin urmare, comuniştii, indiferent în ce ţară ar trăi, creează un popor unic. Ei

pot fi unguri, polonezi, bulgari, ruşi, români, dar, mai presus de asta, sunt
comunişti. Adică, corişti în Internaţionala Comunistă, omul fără de Dumnezeu,
dar omul Partidului, omul fără de ţară, dar cu ideologie. Dar aceasta a fost
alienarea de bază, curând însă „comunistul“ a rupt el însuşi acest vis şi a trăit
nostalgia timpului pe care tocmai îl ucisese. A început să reproducă haotic ceea
ce îşi amintea. A vrut să fie el boier şi a ieşit ţoapă.

Poate că acel contabil şmecher care a făcut această ideologie nu şi-a închipuit
că aceşti clonaţi vor strica ei înşişi jucăria. Şi iată-i pe egalitari deveniţi
„aristocraţie – proletară“ şi iată-i pe internaţionalişti apucându-i dorul de ţară şi
devenind „naţionalişti-comunişti“. Această sumară schiţă ar trebui continuată
de specialişti în domeniu, care ar trebui să-şi asume o definiţie proprie a
comunismului, o definiţie românească a celor care l-au îndurat şi pe care istoria
s-o aşeze alături de alte definiţii şi, de ce nu, chiar alături de definiţiile celor
care se străduiau dintr-o cafenea de pe malul Senei să ne convingă că acest
comunism nu este o ideologie, ci „o nouă religie“, demnă de urmat.

Rh. C.: De când există Monarhia în România?

D.P.: România are o tradiţie monarhică. Considerând că statul-centralizat dac a
avut un Rege, apoi, în decursul istoriei, cnezi, voievozi, principi şi, din nou, Regi
– Monarhia fiind proclamată în 1881 de către Principele Carol, care ia titlul de
Rege, făcându-şi o coroană din oţelul unui tun care a fost folosit la Plevna în
timpul Războiului de Independenţă din 1877.

Republica în România a fost adusă cu tancurile sovietice şi, sub ameninţarea

unui asasinat în masă, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a fost forţat să
abdice. Dacă astăzi trăim mizerabil economic, indecent politic şi fără nici un fel
de autoritate şi contur extern, aceasta este consecinţa acestei imposturi
numită „republică“.

Rh. C.: Care sunt adevărurile majore ale istoriei naţionale, necunoscute încă
românilor?

D.P.: După cum cunoşti un om nu din documente, ci adunându-i faptele şi

atitudinile, tot aşa şi viaţa unui popor. Pe harta lumii, România este o rană
deschisă. Las pe seama specialiştilor să puncteze la nivel de documente
adevărurile majore ale istoriei naţionale, care nu ne sunt cunoscute încă.

Sarcina mea este să simt lucrurile la un alt nivel. În Botoşani, pe gardul bisericii
unde a fost botezat Eminescu, pe o plăcuţă de marmură stă scris un gând al
poetului: „Dumnezeul geniului m-a sorbit dintr-o mare de amar.“ Această „mare
de amar“, pentru mine, este România.

Adevărul fundamental care este ascuns, dar ale cărui victime suntem, este că
noi, românii, de-a lungul istoriei, am fost trataţi de Marile Puteri care s-au
succedat în istorie cu un cinism continuu, care le contrazicea achiziţiile
culturale – noi fiind, pe rând, când câmp de luptă, când laborator de
experimentare a ideologiei comuniste. Nici o naţiune „civilizată“ părtaşă la
această crimă nu are nici o umbră de remuşcare!

Rh. C.: Dacă Corneliu Coposu ar mai trăi şi în prezent, ce i-aţi spune?

D.P.: I-aş spune că mă bucur că există, căci el este dovada vie a României de
altădată. Că martirajul lui şi al colegilor lui în puşcăriile comuniste reprezintă
obrazul curat al acestui popor în faţa lui Dumnezeu, demnitatea neamului
nostru şi tăria noastră de azi şi de mâine. Că izbăvirea de ridicol a omului
politic de azi se poate face numai prin racordarea la modelul pe care-l
reprezintă Domnia-Sa.
Să-i spun că el era Preşedintele României, de drept. Că el singur reprezenta o
ţară. Şi, mai ales, l-aş fi rugat să nu moară niciodată, căci numai prin oameni ca
el ţara noastră îşi va recăpăta speranţa şi demnitatea pierdută.

Rh. C.: Cum vedeţi situaţia tinerilor din România anului 2001?

D.P.: Printr-o alchimie tipic comunistă, s-a ajuns şi la acest capitol la un rezultat
inimaginabil pentru omul normal. Conform ideologiei marxiste, acumulările
cantitative duc la salturi calitative: tinerii din România au acelaşi statut ca
pensionarii din România, adică de morţi-vii. Şi unii şi alţii sunt outsideri,
spectatori agonici ai unei Românii muribunde. Actorii sunt: agresivitatea,
mitocănia, hoţia, şmecheria, incultura, ţoapa cu vilă şi jeep, criminalitatea,
pornografia. Şi totul, pe fond de manele. Aceşti actori se aplaudă singuri şi se
felicită în cerc închis. Niciodată parcă pe scena românească n-o să urce
capitalul de inteligenţă, iniţiativă şi calitate sufletească a tinerei generaţii, în
fapt, alergia comunistă la tot ce este viu. Neavând nici un rol de jucat în ţara
lor, aceşti pensionari Tineri sunt Fantomele tragice ale României de azi.

Rh. C.: Ce înseamnă a face politică românească?

D.P.: Ideea i-a fost expusă pentru prima dată de Argetoianu Regelui Carol al II-
lea, într-o scrisoare în care se cerea să încetăm să ne mai facem politica ţinând
cont numai de sensibilităţile altor popoare (vezi Marile Puteri) şi să începem să
mai ţinem cont şi de sensibilităţile poporului român. Sunt de acord!

Rh. C.: Care sunt diferenţele majore (în plan politic, moral, educaţional, social
etc.), de acum şi dintotdeauna, dintre un Rege şi un preşedinte? Care dintre ei
este iubit mai mult de către poporul său şi de ce? Ce stă la baza gândirii
politice a unui Rege şi a unui preşedinte?

D.P.: Pentru a analiza aceste diferenţe dintre un Rege şi un preşedinte,

răspunsul meu se va situa exclusiv în contextul istoriei României.

Un preşedinte vine de nicăieri şi pleacă nicăieri. Un Rege vine din istorie şi

pleacă în istorie.

Un preşedinte este rezultatul unei lupte electorale, el este vasalul unui partid
pe care-l reprezintă, nesfiindu-se să subordoneze ţara intereselor de partid.

Un Rege este un Rege, este liber-arbitru în acest spaţiu, fiind neîntinat de

clivajele politice. El are un singur scop: Ţara.
Regele reprezintă organic neamul, iar preşedintele – partidul (adică, un
fragment).

Regele există, preşedintele se forţează să se impună – vidul biografic îi cere

asta.

Regele este un produs fiziologic al istoriei, preşedintele este o cădere în afara

istoriei, este un accident provocat de o ideologie.

Regele este produsul rafinat al unei decantări istorice, preşedintele este copilul
revoluţiei, adică al unei intervenţii brutale şi bruşte în natura lucrurilor.

Regele are calitatea de a face transferul din spaţiul politic în cel spiritual al unei
ţări.

Regele asigură trecutul, identitatea prezentă şi speranţa de viitor ale unui

popor.Preşedintele nu are trecut, el reprezintă victoria isterică şi efemeră a unui
partid, îşi consumă cu gesturi mici şi nervoase mandatul şi întreţine temeiuri
nefireşti, confundând Ţara cu partidul.

Preşedintele este rezultatul majorităţii, iar majoritatea este

resentimentară. Marele matematician Condorcet, înainte de a fi ghilotinat în
timpul Revoluţiei franceze, a demonstrat matematic (este cunoscut sub
denumirea de paradoxul Condorcet) că votul majorităţii reprezintă alegerea cea
mai proastă. Poate de aici spaima lui Tocqueville ca democraţia să nu devină
„teroarea majorităţii“.

Preşedintele este lipsit de reflexul aristocratic de a da, el îl are pe cel de a lua şi

de aici reacţia legitimă a celor care l-au ales de a-l schimba din patru în patru
ani. De fapt, este frica spiritului comun când îl urcă pe unul de-al lor la Putere.

Regele este reprezentantul „moralei aristocratice“, care, citându-l pe Alain De

Benoist, „se poate defini printr-un criteriu constant: capacitatea de a acţiona
chiar împotriva propriilor interese“ (a se vedea atitudinea eroică, dar şi tragică
totodată, a Regelui Ferdinand, când a decis să lupte pentru binele României
împotriva poporului Său de origine), „fiind inversul teoriei liberale potrivit
căreia omul, definit esenţialmente ca agent economic, îşi urmează peste tot cel
mai bun interes al său.“

Preşedintele este o convenţie cu o singură conotaţie: cea politică. Prezenţa

Regelui nu mai reduce ţara la o entitate economică sau politică, ci îi asigură
dimensiunea spirituală. De aceea Regele este un Simbol, conţine în El Ţara, pe
când preşedintele este o bornă de kilometraj înfiptă o dată la patru ani în
istoria unei ţări.

De aceea s-a luptat şi s-a murit pentru Ţară şi Rege şi de aceea se

supravieţuieşte din mandat în mandat pentru Preşedinte.

Regele are supuşi care-şi trăiesc datoria. Preşedintele are subordonaţi

obedienţi. şi de ce oare o ţară cu un preşedinte este o ţară comună, iar o ţară
cu un Rege are demnitate?!

Preşedintele este unul „de-ai noştri“. Regele – nu!

O societate fără ierarhii este o societate fără repere, şi-n ultimă

instanţă, după cum se vede, o societate nevrotică. Regele asigură
ierarhia naturală atât de necesară unei societăţi. Konrad Lorenz, eminentul
profesor de Sociologie Comparată, laureat al Premiului Nobel pentru medicină
şi fiziologie, formula admirabil necesitatea fiziologică a ierarhiei în câmpul
social: „Recunoaşterea unei superiorităţi stabilite printr-o ierarhie nu reprezintă
un obstacol în calea iubirii. Toţi oamenii ar trebui să-şi amintească de faptul că
pe vremea când erau copii nu-i iubeau mai puţin pe oamenii situaţi deasupra
lor şi cărora trebuiau să li se supună, ci, din contră, îi iubeau mai mult decât pe
cei aflaţi pe aceeaşi scară ierarhică ori pe o scară ierarhică inferioară. Una
dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea că ea
consideră existenţa unei ierarhii naturale între doi oameni un obstacol care i-ar
frustra de orice sentimente mai calde. Dar, fără această ierarhie, n-ar exista
nici măcar cea mai naturală formă a dragostei umane…“

Şi de aceea astăzi pentru noi, românii, istoria adevărată nu poate fi asigurată

decât de Majestatea Sa Regele Mihai I al României.

Şi, pentru ca totul să fie clar, închei prin expresia unei doamne care, plină de
năduf, după ultimele alegeri în România, în 2000, a exclamat: „Fraţilor, iar
suntem egali!“

Fragment din interviul realizat în anul 2001 și publicat în cartea

„Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalități
românești“ de Rhea Cristina, editura Pro Universitaria (print, 2013).

Cartea poate fi comandată, ediție print, la:

http://www.ujmag.ro/beletristica/romanii-secolului-xxi