Internet-ul este o „reţea a reţelelor” informaţionale care reuneşte câteva mii de reţele de ranguri

diferite ce provin din zeci de ţări ale lumii. Este o reţea virtuală formată dintr-un număr în continuă
creştere de reţele locale (Local Area Network - LAN) publice şi private, reţele pe arii extinse (Wide Area
Network – WAN), reţele regionale şi naţionale interconectate. Internet-ul reprezintă cel mai mare
“cartier” al Cyberspace-ului şi pune la dispoziţia utilizatorilor câteva categorii majore de servicii: World
Wide Web-ul, Electronic Mail-ul, Usenet-ul, Internet Relay Chat-ul.

Fără îndoială, serviciile oferite de Internet a ajutat foarte mult atât cercetarea ştiinţifică cât şi afacerile şi
comunicările inter-umane. Criminalitatea informatică în sine constituie mai multe tipuri de infracţiuni,
cum ar fi licitaţii electronice frauduloase, bunuri comandate on-line fraudulos, accesul neautorizat la
sisteme informatice, cum ar fi de exemplu la conturile bancare ale victimelor de unde se pot sustrage
bani, transmiterea de viruşi, pornografie infantilă, folosirea de identităţi false, infracţiuni privind
încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe etc. Frauda, este una dintre cele mai comune
probleme cu care se confruntă reţeaua, datorită expansiunii uriaşe a comerţului prin internet, fraudă se
realizează prin modalităţi de la cele mai simple la cele mai complicate. Există astfel pe unele pagini de
web softul necesar creării de cărţi de credit false, prin care se achită o comandă de bunuri, sau prin
excrocherii în care se determină un anume utilizator să-şi spună numărul de carte de credit şi celelalte
detalii necesare, pentru ca mai apoi infractorul să achiziţioneze diferite bunuri de o anumită valoare pe
zi, pentru a nu fi necesară confirmarea telefonică sau prin fax. Echipa Naţional Computer Crime
aparţinând FBI estima într-un studiu al său că încercările de fraudă pe computer nu sunt nici măcar
detectate în proporţie de 85-97%.

O altă mare problemă legată de securitatea din reţea, o constituie aşa zişii „hackeri“, care sparg anumite
coduri şi reţele, fie pentru a frauda companiile respective (de exemplu furtul de jocuri de la companiile
producătoare), fie pentru a fura anumite informaţii (spionaj industrial), fie din pur amuzament, pentru a
încurca socoteala victimei (distrugerea paginii de prezentare a unei companii). Sunt cunoscute multe
cazuri în care hackerii au distribuit viruşi, care au distrus sau aveau potenţialul să distrugă sute de mii de
calculatoare din întreaga lume.

În condiţiile în care cu mijloace tehnice minime şi cheltuieli financiare modice este de aşteptat ca orice
utilizator interesat să pătrundă în reţeaua Internet şi să acceseze diverse baze de date, fapt care oferă
posibilitatea ca un răuvoitor sau bolnav psihic, din oricare parte a lumii, să creeze pagube imense unor
comunităţi, indivizi sau chiar state aflate într-o altă zonă geografică a lumii. De altfel, unii specialişti
afirmă că „Teroristul zilei de mâine ar putea fi capabil să provoace daune mai mari cu un Keyboard decât
cu o bombă“.

Sondajul Eurobarometru, la care au participat peste 27 000 de persoane din toate statele membre,
arată, de asemenea, că:

- 87% din respondenți evită să divulge online informații cu caracter personal (ceea ce reprezintă o
ușoară scădere față de 89% în 2012);

- majoritatea respondenților consideră în continuare că nu sunt bine informați cu privire la riscurile

criminalității informatice (52% în comparație cu 59% în 2012);

- 7% au fost victime ale fraudării online a cardului de credit sau a operațiunilor bancare;
- s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului de utilizatori care se conectează la internet
utilizând un smartphone (35% față de 24% anul trecut) sau o tabletă (14% față de 6%).

Aspecte juridice privind criminalitatea informatică

Criminalitatea informatică reprezintă totalitatea faptelor comise în zona tehnologiilor informaţionale,

într-o anumită perioadă de timp bine determinată şi pe un anumit teritoriu. Ca orice fenomen social,
criminalitatea informatică reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele
ale elementelor componente. În cercetarea criminologică, criminalitatea ca fenomen social cuprinde
criminalitatea reală, aparentă şi legală. Diferenţa dintre criminalitatea informatică reală şi criminalitatea
informatică aparentă reprezintă cifra neagră a acestui nou gen de crimă şi ea cuprinde toate faptele
sancţionate de legiuitor, dar care, din anumite motive, rămân nedescoperite de către organele abilitate
ale justiţiei penale.

Cifra neagră este motivată de mai multe cauze, dintre care amintim:

 tehnologia sofisticată utilizată de făptuitori;

 lipsa instruirii specifice a ofiţerilor din cadrul organelor de urmărire penală;
 lipsa unui plan de reacţie în caz de atacuri, din partea victimelor acestor fapte penale, fapt ce
poate duce la neidentificarea pierderilor provocate;
 reţinerile în a raporta organelor de cercetare penală săvârşirea infracţiunilor.

În aceasta din urmă situaţie, chiar dacă infracţiunea a fost sesizată, victimele nu înştiinţează organele de
urmărire penală în vederea descoperirii şi sancţionării făptuitorului. Motivaţiile acestui comportament
sunt multiple. Dintre acestea, amintim preocupările faţă de imaginea publică, ce ar putea fi afectată de
publicitatea în jurul infracţiunii; dorinţa de a nu suporta costurile unei eventuale investigaţii, având în
vedere complexitatea unei asemenea cercetări; nu în ultimul rând, lipsa posibilităţii de a recupera
pierderile suferite, chiar în cazul identificării făptuitorului.

În acelaşi timp, investigaţiile în domeniul infracţionalităţii informatice sunt, prin natura lor, complexe şi
implică utilizarea de echipamente sofisticate, cu costuri ridicate. De asemenea, pregătirea personalului
de specialitate este un proces de durată şi implică costuri mari. Asemenea investigaţii sunt
consumatoare de timp. Un investigator în domeniul criminalităţii informatice poate lucra la maximum 3-
4 cazuri pe lună, în timp ce un investigator tradiţional poate soluţiona între 40 şi 50 de cazuri în aceeaşi
perioadă de timp.

Prin infracţiune informatică, conform definiţiei date de către UNAFEI, în sens larg se înţelege „orice
infracţiune în care un calculator sau o reţea de calculatoare este obiectul unei infracţiuni, sau în care un
calculator sau o reţea de calculatoarea este instrumentul sau mediul de înfăptuire a unei infracţiuni”.
Prin infracţiune informatică în sens restrâns se înţelege „orice infracţiune în care făptuitorul
interferează, fără autorizare, cu procesele de prelucrare automată a datelor”.

Conţinutul noţiunii de faptă penală de natură informatică este deosebit de variat, fiind abordat din
diferite perspective în cadrul lucrărilor de specialitate. Astfel, în raportul Comitetului European pentru
probleme criminale, infracţiunile informatice sunt sistematizate în următoarele categorii:

 infracţiunea de fraudă informatică;

 infracţiunea de fals în informatică;
  infracţiunea de prejudiciere a datelor sau programelor informatice;
 infracţiunea de sabotaj informatic;
 infracţiunea de acces neautorizat la un calculator;
 infracţiunea de interceptare neautorizată;
 infracţiunea de reproducere neautorizată a unui program informatic protejat de lege;
 infracţiunea de reproducere neautorizată a unei topografii;
 infracţiunea de alterare fără drept a datelor sau programelor informatice;
 infracţiunea de spionaj informatic;
 infracţiunea de utilizare neautorizată a unui calculator;
 infracţiunea de utilizare neautorizată a unui program informatic protejat de lege.

Manualul Naţiunilor Unite pentru prevenirea şi controlul infracţionalităţii informatice sintetizează

următoarele categorii de infracţiuni:

 fraude prin manipularea calculatoarelor electronice;

 fraude prin falsificarea de documente;
 alterarea sau modificarea datelor sau a programelor pentru calculator;
 accesul neautorizat la sisteme şi servicii informatice;
 reproducerea neautorizată a programelor pentru calculator protejate de lege.

În studiul “Aspectele legale ale infracţionalităţii informatice în cadrul societăţi informaţionale”

(studiul COMCRIM), realizat pentru Comisia Europeană de către prof. dr. Ulrich Sieber, de la
Universitatea din Wurzburg, Germania, sunt prezentate următoarele categorii şi sub-categorii de
infracţiuni informatice:

 atingeri aduse dreptului la viaţa privată;

 infracţiuni cu caracter economic: - penetrarea sistemelor informatice în scopul depăşirii
dificultăţilor tehnice de securitate (“hacking”);
 spionajul informatic;
 pirateria programelor pentru calculator;
 sabotajul informatic;
 frauda informatică; - distribuirea de informaţii cu caracter ilegal sau prejudiciabil (propagandă
rasistă, difuzare de materiale pornografice, etc.);
 alte infracţiuni:
- infracţiuni contra vieţii;
- infracţiuni legate de crima organizată;
- război electronic.

Conştientizarea existenţei pericolului social al faptelor penale de natură informatică a atras după sine
încriminarea acestora în numeroase state ale lumii. A luat astfel fiinţă conceptul de “drept penal cu
specific informatic”, ca o reflectare a numeroaselor elemente de noutate introduse în materia dreptului
penal de noile forme de criminalitate bazate pe tehnologia modernă. Legiferarea în domeniul
criminalităţii informatice a urmat, începând din anii ’70, mai multe “valuri”. Primul “val” a fost
determinat de necesitatea protejării dreptului la viaţa privată. Legi privind protecţia persoanei fizice faţă
de prelucrarea datelor cu caracter personal au fost adoptate în Suedia (1973), SUA (1974), Germania
(1977), Austria, Danemarca, Franţa şi Norvegia (1978), sau mai recent în Belgia, Spania, Elveţia (1992),
Italia şi Grecia (1997). Al doilea “val” este legat de represiunea infracţiunilor cu caracter economic,
producând modificări legislative în SUA şi Italia (1978), Australia (1979), Marea Britanie (1981), sau
Elveţia (1994) şi Spania (1995).

A treia serie de reglementări este legată de intervenţia legislativă în vederea protecţiei proprietăţii
intelectuale în domeniul tehnologiei informatice, în ţări ca SUA (1980), Ungaria (1983), Germania,
Franţa, Japonia, Marea Britanie (1985), sau Austria (1993), România (1996), Luxemburg (1997). Al
patrulea “val” de reforme priveşte reglementarea distribuirii de informaţii ilegale sau prejudiciabile, şi a
fost puternic impulsionat la sfârşitul anilor ’80 de amploarea luată de reţeaua Internet.

Al cincilea “val” este legat de modificările intervenite în materia dreptului procesual, cu privire la
aspectele de procedură penală ridicate de incidenţa tehnologiei informaţiei, în timp ce al şaselea “val”
priveşte impunerea unor obligaţii şi limite în materia securităţii informatice. În acest sens, la nivel
internaţional, Consiliul Europei a iniţiat o serie de reglementări cu privire la criminalitatea informatică. În
1995 a fost adoptată Recomandarea nr. R (95) 13 cu privire la problemele de procedură penală legate de
tehnologiile informaţionale.

La 23 noiembrie 2001 Consiliul Europei a adoptat Convenţia de la Budapesta împotriva criminalităţii

informatice. Circa 120 de ţări cooperează cu Consiliul Europei în scopul consolidării legislaţiei şi
capacităţii lor de a lupta împotriva criminalităţii cibernetice. Multe dintre ele fac acest lucru în cadrul
Convenţiei privind criminalitatea informatică, care a fost ratificată de către 33 de ţări şi semnată de alte
14. Opt ţări, inclusiv Argentina, Australia şi Senegal au fost recent invitate să se alăture.

Convenţia de la Budapesta oferă singurele orientări acceptate la nivel internaţional cu privire la modul
de protecţie a libertăţii, securităţii şi drepturile omului pe Internet. Aceasta a avut un impact global, care
a rezultat în legislaţii mai stricte şi mai bine armonizate în materie de criminalitate informatică, o
cooperare internaţională mai eficientă în cadrul investigării şi urmăririi penale a infracţiunilor comise pe
Internet şi consolidarea parteneriatelor public-private. Criminalitatea informatică - de la intruziunea
ilegală în computere, la interceptarea comunicaţiilor private, atacuri de tip DOS, furturi de identitate şi
fraude de identitate, sau exploatarea sexuală a copiilor - afectează drepturile persoanelor din întreaga
lume. Convenţia de la Budapesta mai oferă guvernelor un ghid esenţial pentru protejarea persoanelor
fizice.