Istoria Veneţiei

Republica Veneția, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost
și este cunoscută și sub următoarele nume: "Republica Sfântului Marcu" (La Repubblica
di San Marco), "Republica Leului" (La Repubblica del Leone), "Prealuminata"
(Serenissima) etc. Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a
dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea unui oraș stat.
Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață, dar în
practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să
renunțe la propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului
guvern.
Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de
25 martie a anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut
ca urmare a fluxului de refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai
multor invazii longobarde și hune din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la
începutul secolului al VI-lea. La început, locuitorii și-au ridicat așezămintele pe
mlaștinile instabile ale lagunei și au trăit din comerțul cu sare și din pescuit. O exploatare
agricolă a ținutului nu a fost posibilă, dar acest neajuns era compensat de o poziție care
permitea ușor apărarea localității, deoarece puține corăbii ale acelui timp puteau
străbate marea de mică adâncime din jurul Veneției. Situația geografică i-a predestinat
pe venețieni încă de pe atunci de a fi navigatori. De pe vremea ostrogoților există
mărturia istoricului roman Cassiodor despre această îndeletnicire a lor. Odată cu sosirea
patriarhului Paulinus din Aquileia în Grado, în anul 568, se bun bazele unei organizări
locale. În 697 se înființează oficiul de doge, probabil de către reprezentantul curții
imperiale bizantine din Ravenna. Populația de pescari din Torcello, Malamocco și
Olivolo va reuși, printr-o revoltă din 726, să impună alegeri libere ale dogilor. Reședința
originară a dogilor se afla în Malamocco, pe Lido. După cucerirea Ravennei de către
longobarzi localitatea devine de fapt independentă, deși de jure s-a mai aflat timp de
secole sub stăpânire bizantină. Cu excepția unei scurte perioade în care Malamocco a
fost ocupat de Pepin cel Cocoșat, în 810, Veneția și-a putut păstra independența față de
Sfântul Imperiu Roman. În anul 811 dogele Angelo Partecipazio își mută reședința din
Malamocco pe Rivus Altus, numit ulterior Rialto. Bazele ascensiunii economice a
orașului se pun de către comerțul naval și chiar și de către pirateria practicate de
venețieni în această perioadă. Numele „Venezia” apare pentru prima oară în secolul al
X-lea în documente. Cele mai importante obiecte ale comerțului erau pe atunci articolele
de lux din orient și sclavii aduși din Dalmația. Prestigiul localității a crescut foarte mult
odată cu aducerea moaștelor evanghelistului Marcu din Alexandria, în anul 828.
Evanghelistul, episcop al Aquileei și patriarh al Alexandriei, era venerat de către copți
drept fondatorul bisericii lor. Cucerirea musulmană a Egiptului a servit neguțătorilor
Rustico da Torcello și Bon da Malamocco drept pretext pentru răpirea osemintelor
sfântului. Conform legendei, relicvele au fost înmânate dogelui Giustiniano Partecipazio
(827-29), sub al cărui patronat s-a clădit prima biserică, de lemn, închinată
evanghelistului. Acest lăcaș a fost distrus într-un incendiu din 976, odată cu palatul
dogal. În urma acestor distrugeri se pune piatra de temelie a unei biserici de piatră în
plan centrat, a cărei criptă s-a păstrat azi sub bazilica actuală. Prin relicve puterea dogilor
a fost consolidată din punct de vedere teologic; "prezența" primului episcop din Aquileia
în oraș a permis emanciparea față de autoritatea patriarhiei din Grado, subordonată de
franci Aquileei, și de episcopul de pe insula Olivolo. Acest episcop nu și-a părăsit
reședința din Olivolo nici în perioada în care a purtat titlul de patriarh al Veneției, între
1451 și 1807. În secolul al VIII-lea se pun bazele șantierelor navale din lagună. Astfel,
Veneția ajunge treptat o importantă putere maritimă, concurând cu alte orașe-republică
precum Amalfi, Pisa sau Genova pentru a controla comerțul dintre franci, bizantini și
orient. Din anul 992 datează prima reprezentanță comercială a Veneției la
Constantinopol, din 1082 primele privilegii comerciale acordate republicii de către
împăratul Alexios I Comnen. Prin cucerirea Dalmației (998-1001) Veneția devine o
supraputere a mării Adriatice. Victoria asupra piraților dalmați va fi comemorată la
Veneția începând cu sărbătoarea înălțării din 1177 drept o "nuntă a dogelui cu marea"
(Sposalizio del Mar).
În apogeul puterii sale, orașul controla astfel mare parte din coasta Mării Adriatice,
multe insule din Marea Ionică și Marea Egee, era principala putere militară în
Mediterana orientală și se număra printre principalele forțe comerciale din Orientul
apropiat. Punctul culminant al stăpânirii venețiene a fost atins în urma Cruciadei a
patra, în vremea dogelui Enrico Dandolo, atunci când, ca o consecință a cuceririi
Constantinopolului de către cruciați, în 1204 a fost întemeiat Imperiul latin de
Constantinopol, un stat dominat din punct de vedere comercial de Republica Veneția,
iar aceasta din urmă a intrat în posesia mai multor insule din Marea Egee (precum
Negroponte - astăzi Eubea, Naxos, Chios etc., ulterior și Creta, insulele ioniene Corfu,
Cefalonia și Zante precum și orașele Modon și Coron din Peloponez. În Tracia Veneția a
stăpânit mai multe orașe, printre care și Adrianopole, și chiar din Constantinopol ea a
deținut trei optimi, inclusiv catedrala Sf. Sofia. Această dominanță a fost posibilă
datorită faptului că venețienii asiguraseră transportul maritim al majorității cruciaților.
Odată ajunsă o mare putere maritimă, Veneția a intrat într-un lung conflict cu
Genova, între anii 1256 și 1381. Conflictul s-a desfășurat în trei războaie pe Marea Egee
(1256-1355) și într-o înfruntare decisivă pe teritoriul italian și în apele teritoriale ale
celor două republici (1378-1381). Învingătoare din această ultimă confruntare iese
Veneția.
Începând cu primii ani ai secolului al XV-lea, teritoriul republicii s-a extins și în
Italia de nord, prin supunerea orașelor învecinate (Padova, Vicenza, Verona etc.) și a
regiunii friulane. Astfel, în a doua parte a secolului respectiv, dominația venețiană se
întindea până la fluviul Adda, incluzând noi orașe, precum Bergamo și Brescia.
În secolul al XVIII-lea, Veneția era printre orașele cele mai rafinate din Europa, cu
o mare influență în domeniul artelor, arhitecturii și al literaturii acelei perioade.
Teritoriul Republicii Veneto cuprindea Veneto, Istria, Dalmația, Cattaro (azi, Kotor) și o
parte din Lombardia și din Emilia-Romagna. Dar după 1070 de ani de independență, în
12 mai 1797 orașul este cucerit de Napoleon Bonaparte. Dogele Ludovico Manin este
constrâns de Napoleon să abdice și este dizolvat Consiliul Republicii pentru a proclama
"Guvernul Provizoriu al Municipalității Veneția". Pe 16 mai 1797 trupele franceze au
ocupat orașul.
În 17 octombrie 1797 "Municipalitatea Veneția" încetează să mai existe, fiind cedată
Austriei. Veneto, Istria, Dalmația și Cattaro au format "Provincia veneta a Imperiului
Austriac. Austriecii au intrat în oraș pe 18 ianuarie 1798. Din 1866, Veneția a intrat în
componența Regatului Italiei.