MAREA SCHISMĂ

Marea Schismă din 1054

Marea schismă din 1054 nu a fost un

eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre
religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi
implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca
fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre
conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi

Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de
altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de
vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a
lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt
succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială)
romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religioşi se

considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhul de la Constantinopol îşi ia, încă
din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci
aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în
Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum
Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane,
susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă
pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-est. După ce slavii din zona
Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai
puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-
lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat
dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în
sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă,
situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să
atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie
o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

Dincolo de aceste neînțelegeri privind lumea materială şi interesele politice,

cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore. În
primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele
V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin
adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiul purcede”. Aceasta e preluată în
Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat
împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat
recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul
împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor
era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o
singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe
care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050,

bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine.
Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine
din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa
refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior
va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care,
în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul
Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje

implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi
recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny;
patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin
Constantin al IX-lea Monomanul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această
situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind
afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră
saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de
excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054.
Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de
omiterea filioque din crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei
constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin
care Humbert este la rândul său excomunicat.
Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile
de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a
fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa
normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A
început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi: papa obţinea sprijinul unui aliat
puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea
cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie
percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 –
cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident
şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.