Unitatea I

Originea şi evoluţia Limbii Române

​Poporul român, plămădit din romanizarea triburilor trace, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe
ambele maluri ale Dunării, între Balcani şi Carpaţii Nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură teritorială cu lumea
romană din Apus.
Procesul de romanizare a început cu mult înainte de cucerirea Daciei de către romani. Începând cu anul 15
după Hristos, când au fost organizate provinciile Moesia Inferior (Dobrogea şi o parte din Ungaria de azi) şi Moesia
Superior (aprox. teritoriile fostei Iugoslavii), geto-dacii vin în direct cu lumea romană.
Atunci când Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Pârvan, ​“tot malul drept al Dunării era plin de
oraşe şi cetăţi romane”​.
Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele două Moesii, provincii care au fost cucerite cu aproape
două secole înaintea Daciei, fapt ce a determinat ca procesul de transformare a populaţiei romanizate în populaţie
românească propriu-zisă să continue într-un ritm alert.
Un rol important în procesul de romanizare l-au avut oraşele formate şi consolidate de romanii cuceritori în
cele aproape două secole de dominaţie politică, îndeosebi în Transilvania, Banat şi Oltenia: Porolissum (Sălaj), Potaisa
(Turda), Apulum (Alba Iulia), Cedonia (Sibiu), Turris (Tr.-Măgurele), etc.
Limba română provine din latina populară vorbită, NU din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită şi
latina vulgară, pentru că în latineşte “vulgaris” însemnă “popular”. Acest aspect al latinei stă la baza celorlalte limbi
înrudite cu româna care formează împreună “familia limbilor romanice”. Fondatorul filologiei romane, Friederich
Diez, susţine că din fuziunea a două limbi se naşte a treia, în care se impune cea mai evoluată. Apoi explicaţia este
continuată prin împletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element strat, neolatin) din care au rezultat limbile
romanice: limba dacă (elementul substrat) s-a contopit cu limba latină populară din care a rezultat limba română.
Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element substrat) s-a contopit cu limba latină şi a rezultat limba italiană;
limba iberilor (element substrat) + limba latină au rezultat limbile spaniolă şi portugheză; etc. În felul acesta s-a format
familia limbilor romanice: dalmata (dispărută azi, s-a vorbit pe coasta de răsărit a Adriaticii până în secolul XIX);
italiana (Italia); retoromana (vorbită în sudul Elveţiei); sarda (Sardinia); occitana (sudul Franţei); franceza (Franţa,
Belgia, o parte din Elveţia, o parte din Canada); spaniola (Spania, fără teritoriul Catalaniei, în America de Sud, fără
Brazilia, în America Centrală, Mexic, Sudul S.U.A); catalana (Pirinei, Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia,
Brazilia); româna.
Toate neamurile care s-au deprins să vorbească latina populară au făcut-o treptat. Mai întâi învăţau latineşte
numai cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu ofiţerii sau soldaţii romani, cu a
negustorii, etc., apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în ce mai mulţi. Un timp s-au
folosit geto-daca şi latina, deci populaţia amestecată a început să aibă în limbajul ei cuvinte din cele două limbi. De
pildă ambele neamuri de populaţie amestecată rosteau numele unor ape în denumirea veche a limbii geto-dace: Argeş,
Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, etc., sau : brad, barză, brusture, cătun, mazăre, mânz,
vatră, viezure, etc.
După anul 271-275, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia, datorită migraţiei popoarelor. Ei au lăsat
populaţia daco-romană fără apărare în faţa goţilor, vizigoţilor, huniilor, gepizilor. Aceste neamuri erau nomade (nomad
înseamna “care călătoreşte”). Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându-se spre Roma sau Constantinopol.
Populaţia daco-romană, nemaiavând armată permanentă, nu putea să-i alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a
supravieţui ca daco-romani. Au trebuit să se retragă în locuri ferite, în depr. Munţilor Carpaţi, unde invadatorii nu
ajungeau prea uşor. Locurilor acestora ei le spuneau “ţări”. De aceea până azi multe din podişurile şi depresiunile
amintite sunt numite Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, etc.
Un factor important în continuarea procesului de romanizare a Daciei l-a constituit creştinismul. Un rol
important în constituirea creştinismului l-au avut coloniştii şi ostaşii aduşi în Moesia Inferior şi în Dacia Traiană,
îndeosebi cei originali din Kappadochia, Egipt şi Iudeea. Creştinarea la români s-a produs chiar înainte de declararea
creştinismului ca religie oficială după romani. Aşa se şi explică de ce cuvintele din terminologia religioasă sunt de
origine latină: Dumnezeu, creştin, Rusalii, înger, cruce, altar, preot, cuminecare, rugăciune, Duminică, etc., apoi
numele sfinţiilor ce se dau în popor încă sunt latine (sânt = latin; sfânt = slavon; de la cuvântul “sfete”) Sânt-Ion,
Sântă-Mărie, Sân-Toader, Sân-Petru, Sân-Medru.
1
 Atât procesul de creştinare cât şi procesul de formare a poporului nostru au loc simultan. De aici facem
afirmaţia pertinentă ce aparţine numai poporului nostru şi anume: “Noi ne-am născut creştini”, nu am fost ca alte
popoare.
Românii au primit legea creştină în forma latină, adică ritul şi limba predicării în latineşte, afirmaţie susţinută
de marii istorici precum N. Iorga, Dimitrie Onciul, Ioan Lupaş, Lucian Blaga, etc.
Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs schimbări în această parte a Europei. Primul val al
slavilor se înscrie în secolul al VI-lea. Ei s-au aşezat în peninsula Balcanică peste populaţia romanizată. O parte din ei
au trecut în nordul Dunării unde densitatea populaţiei romanizate este mai mare. Convieţuind cu aceste popoare
autohtone, ei încep să se romanizeze, să primească multe cuvinte de la autohtoni în limba lor, proces ce se manifestă şi
invers. De la ei ne-au rămas multe denumiri de ape: Moldova, Bistriţa, Milcov, Râmnic, Prahova, Ialomiţa,
Dâmboviţa, Târnavele, etc. sau denumiri de oraşe: Craiova, Târgovişte, Slatina, Slănic, Bistriţa, etc.
În secolul al VII-lea Europa este călcată de barbarii care sunt toţi de rasă galbenă (popare turanice), bulgarii,
tătarii, turcii, ungurii.
Bulgarii se stabilesc între Don şi Volga, apoi se îndreaptă spre Nistru, iar în secolul al VII-lea coboară în
peninsula Balcanică aşezându-se între Dunăre şi Munţii Balcanici. În marea masă a slavilor, balcanicii, “Bulgarii
dispar ca naţiune mongolă”, se slavizează.
Când bulgarii îşi organizau un stat în sudul Dunării, în secolul al IX- lea pătrund maghiarii în Dacia,
conduşi de regele Arpad, care întemeiază o dinastie care îi poartă numele. În urma unor lupte cu popoarele germanice
din zonă, pierd bătălia şi sub influenţa acestora primesc creştinismul în 1001, de la emisarii (călugări) veniţi de la
Roma în timpul lui Ştefan cel Sfânt.
Apariţia statului bulgar şi creştinarea lui, apariţia statului maghiar creştin şi pătrunderea maghiarilor în
Transilvania au avut urmări foarte importante în istoria românilor şi a limbilor. Aşa explicăm că de la sfârşitul
secolului al IX-lea limba bisericii române să devină limbă slavă şi alfabetul românesc să fie cel chirilic. Astfel
creştinismul în care s-au născut românii, după o perioadă de 500 ani (sfârşitul secolului IV – sfârşitul secolului IX),
perioadă care în mintea poporului s-au imprimat cuvinte latine ce n-au mai putut fi scoase din gândirea lor, au fost
siliţi să rămână sub ordinea bisericească bulgară până la organizarea Bisericii Române, în secolul XIV, după
întemeierea principatelor române. Biserica a constituit pentru toate popoarele o pârghie a puterii în statul feudal.
După căderea Constantinopolului în biserică se produc transformări. Turcii acordă puterea bisericească
patriarhilor bizantini (greci) care introduc în Bisercă limba greacă. Urmează perioada fanariotă şi mai încărcată de
tulburări, încheiată în 1821.
Acestor împrejurări le raportăm dezvoltarea culturii româneşti structurată pe momente şi documente. Primul
document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521 ​“Scrisoarea lui Neaşu din Câmpulung
către judele Braşovului, Hans Beckner”.
Prin ​Reformă s-a trecut la traduceri religioase din limba slavonă (evangheliere, liturghiere, cazanii, psaltiri,
etc.) s-au făcut traduceri la Maramureş, din Sfintele Scripturi, de unde vine şi numele de “texte maramureşene”:
“​Psaltirea Scheiană”, “Psaltirea Voroneţeană”,”Codicele Voroneţean”, “Psaltirea Hurmuzachi”.​
Trebuie să afirmăm că în paralel cu cultura populară de circulaţie orală au fost consemnate aspecte ale vieţii
omenirilor şi în scris. Dacii au folosit alfabetul grecesc şi cel latinesc, Decebal foloseşte limba latină ca limbă
diplomatică. Din textul dacic ce n-i s-a păstrat, dinainte de cucerirea Daciei de către romani este cel al inscripţiei de la
Sarmisegetusa “​Decebalus per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo)​.
Datorită migraţiunii slavilor, care în sudul Dunării formează primul stat slavo-bulgar, legăturile directe ale
Ţărilor Române cu Imperiul Roman scad. În aceste condiţii limba latină şi limba greacă vor fi mai puţin utilizate în
scris pe teritoriul românesc. Doar în Transilvania va fi reintrodusă latina în secolul XI şi se va extinde şi în celelalte
provincii româneşti.
O operă importantă în limba latină aparţine umanistului român Nicolae Olahus, autorul volumului
“Hungaria”. Limba greacă a fost folosită mai puţin, în schimb limba slavonă, pătrude la noi prin intermediul
organizării bisericeşti. Datorită influenţei pe care biserica o exercită asupra conducerii administrative, slavona este
adoptată în ţările romane, nu numai ca limbă a culturii ortodoxe, ci ca limbă oficială de stat. Aşa explicăm, începând
cu sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea scriem cu caracter moral religios în limba slavonă, în mânăstiri româneşti
cunoscute (Vodiţa şi Tismana – în Ţara Românească; Neamţ – în Moldova; Peri – în Maramureş). În 1508, la
Târgovişte, se tipăreşte prima carte în Ţările Române, “​Liturghierul” lui Macarie, în limba slavonă. Vor urma
“​Octoih”​ (1510) şi “​Tetraevanghel”​ (1512).

2
 În paralel cu scrierile religioase se dezvoltă o literatură istorică originală în limba slavonă la curtea lui Ştefan
cel Mare şi apoi la curţile urmaşilor acestuia “​Letopiseţul Moldovei​” început la curtea lui Ştefan cel Mare, este
continuat apoi de călugării Macarie, Azarie, Eftimie care i-au slujit pe diverşi domnitori (Alexandru Lăpuşneanu, Petru
Rareş, Petre Şchiopul).
Despre o literatură română în limba slavonă se poate vorbi în sec al XVI-lea prin lucrarea filozofică,
pedagogică, moral politică ​“Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”
După traducerile făcute sub influenţa Reformei un rol important l-a avut tipografia şi tipăriturile efectuate. Aşa
s-a tipărit ​“Cahetismul luteran” la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipăriturile lui Coresi la Târgovişte şi Braşov
(1559), apoi tipăriturile unor mitropoliţi Varlaam: ​“Cartea românească de învăţătură” sau “Cazamia”;​ traducerea
“​Noului Testament” de către mitropolitul Transilvaniei, Simion Ştefan, cunoscut şi sub numele “​Noul Testament de la
Bălgrad”​; apoi, la Bucureşti, mitropolitul Antim Ivireanul tipăreşte o carte de învăţături intitulată ​“Didahii”.
Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, tipăreşte ​“Psaltirea în versuri”.
Diaconul Coresi oferă şi o justificare teoretică a actului traducerii, în “​Predoslovia”​ (prefaţa) la “​Evangheliarul
românesc”​ : “​În sfânta beserecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limbă
străină​”. O carte de mare importanţă este ​“Biblia de la Bucureşti​” (1688), tipărită pe timpul lui Şerban Cantacuzino,
urmată apoi de “​Biblia de la Blaj”​ .
În secolul al XVII-lea limba slavonă pierde teren în favoarea celei greceşti, utilizată tot mai mult în biserică.
“Descoperirea” originii latine a neamului – “​Rumânii... toţi de la Râm [Roma] se trag​”, va exclama uimit şi totodată
mândru Grigore Ureche în “​Letopiseţul Ţării Moldovei​” – va orienta interesul cărturarilor şi spre limba latină a cărei
influenţă va deveni tot mai puternică. Dar diferenţele locale datorate graiurilor tind să micşoreze avantajele rezultate
din îmbogăţirea vocabularului, încât, pentru prima dată un cărturar român, mitropolitul Simion Ştefan, simte nevoia să
clarifice măcar la nivel teoretic această problemă, îndemnând la unificarea limbii: “​Bine ştim că cuvintele trebuie să fie
ca banii, că banii aceia sunt buni cari îmblă în toate tărăle, aşia şi cuvintele acele sunt bune carele le înţeleg toţi​” (în
“​Predoslovia”​ la “​Noul Testament​”, 1648).
Abia în sec al XIX- lea se poate vorbi de o cultură românească în limba română, cu litere latine, în perioada
domniei lui Cuza, unde un rol important l-au avut cărturarii de la Blaj, în frunte cu filologul Timotei Cipariu.

Trăsături definitorii ale constituirii limbii române

Elementele constitutive ale limbii române, sistemul fonetic, structura gramaticală, cea mai mare parte a
fondului lexical principal şi a vocabularului activ sunt de origine latină, “ceea ce dovedeşte caracterul romanic al
limbii noastre” (Th. Hristea).
Câteva particularităţi fonetice:
● transformarea consoanei ​l​ ​aflata între două vocale, în ​r:​ ​gula – gură; sale – sare; dolus – dor​;
● modificarea unor vocale urmate de consoana ​n​: ​bene – bine; lana – lână;​
● modificarea unor consoane urmate de vocala ​i:​ ​tibi – ţie; dico – zic.​
Sistemul morfologic al limbii române a moştenit pe cel al latinei populare: declinările, gradele de comparaţie,
pronumele, cele patru conjugări, majoritatea adverbelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor, cazurile, fără ablativ.
Sintaxa limbii române menţine caracteristicile sintaxei latinei populare.
Lexicul (vocabularul de bază) conţine majoritar cuvinte de origine latină (peste 60%) şi slavă (20%).

Structura etimologică a lexicului românesc modern

Din punct de vedere al originii cuvintelor, lexicul românesc este constituit din:

a. Fondul originar​ (cuvinte latine şi preromane moştenite)

3
 b. Împrumuturi din diferite limbi
c. Formaţii româneşti​ (cuvinte create)
d. Cuvinte de origine necunoscută

● Cuvinte moştenite din latină – majoritare: ​mamă, inimă, gură, cap, apă, floare, cal, an, noapte, iarnă,
săptămână, a bea, a lua, a fugi ​etc.)
● Din limba dacă s-au păstrat doar câteva cuvinte: ​abur, baltă, barză, brad, brâu, buză, mal, mazăre,
pupăză, strungă, vatră, viezure​ etc. Şi un număr de toponime: ​Argeş, Criş, Mureş​ etc.
● Împrumuturi lexicale mai vechi, din limbile: slavă: ​babă, nevastă, ogradă, sat, uliţă, cocoş, rac, deal,
luncă, gârlă, sfânt, muncă, noroc e​ tc.; maghiară: ​a bănui, a făgădui, cătană etc.; greacă: ​a chivernisi,
a catadicsi, a silabisi, a plictisi​ etc.; turcă: m
​ oft, tabiet, dandana, chef​ etc.
● Împrumuturi lexicale mai noi, din limbile: franceză: ​caiet, bursă, abajur​, etc.; germană: ​bliţ, diesel,
şaibă, laitmotiv​ etc.; engleză: ​lider, crenel, aisberg​ etc.

O imagine aproximativă asupra bogăţiei vocabularului românesc din trecut o oferă astăzi ​Dicţionarul explicativ al
limbii române,​ care, prin cele aproximativ 160.000 de unităţi lexicale pe care le cuprinde, urmăreşte să
înregistreze: cuvinte de circulaţie generală, întreaga terminologie populară, regionalismele şi arhaismele
atestate, creaţiile interne şi împrumuturile neologice, termenii de argou (care au pătruns, prin vorbirea
familiară, şi în stilul beletristic), precum şi creaţiile lexicale personale.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521)

4
 Scrisoarea lui Neac​ș​u din Câmpulung este cel mai vechi document păstrat, scris în limba română. Ea a fost
descoperită în arhivele din Bra​ș​ov. Scrisoarea pare să fi fost redactată în data de 29 - 30 iunie 1521 la Dlăgopole
(numele slav al ora​ș​ului Câmpulung-Muscel).

Transcrip​ț​ie după normele ortografice actuale:

„Mudromu I plemenitomu I čistitomu I bogom darovannomu jupan Hani​ș​ Begner ot Bra​ș​ov mnogo zdraviie ot Neac​șu​ l
ot Dlăgopole.​[1]
I pak​[2]​ dau ​ș​tire domniie tale za​[3]​ lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au e​ș​it den Sofiia, ​și​ aimintrea nu e, ​și​
se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să ​șt​ ii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de miie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale
corabii ce ​șt​ ii ​și​ domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să ​șt​ ii că bagă den toate ora​ș​ele câte 50 de omini să fie în ajutor în corabii.
I pak să ​șt​ ii cumu se-au prins ne​șt​ e me​șt​ er den ​Ț​arigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ​șt​ ii ​și​
domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lu Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiia​ș​ ​ș​i de genere-miiu Negre,
cumu i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pre io[4] ​ ​-i va fi voia, pren ​Țe​ ara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să ​șt​ ii domniiata că are frică mare ​ș​i Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniiele voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu de ce am în​țe​ les ​și​ eu. Eu spui domniietale iară domniiata e​șt​ i în​ț​elept ​și​
aceste cuvinte să ​ți​ i domniiata la tine, să nu ​ș​tie umini mul​ț​i, ​ș​i domniiele vostre să vă păzi​ți​ cum ​șt​ i​ți​ mai bine.
I bog te veselit. Amin.​[5]​”

Translitera​ț​ie din chirilică:

m(u)drom(u) i plemenitom(u) i čistitom(u) i b[o]g[o](m) darovannom(u) župa(n) hanĭ(š) be(g)ne(r) o(t) brašo(v)
mno(g)[o] z(d)ravie o(t) ně(k)šu(l) o(t) dlŭgopole
i pa(k) dau štire do(m)nïetale za lukru(l) tu(r)čilo(r) kum amĭ auzi(t) èu kŭ ĩpŭratu(l) au èši(t) de(n) sofïę ši aimi(n)trě
nue ši sěu du(s) ĩ su(s) pre dunŭre
i pa(k) sŭ štïi do(m)nïjata kŭ au veni(t) u(n) ω(m) de la nikopoe de mïe mě(u) spu(s) kŭ au vŭzu(t) ku ωkïi loi kŭ au
treku(t) čěle korabïi če štïi ši do(m)nïjata pre dunŭre ĩ su(s)
i pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte [50] de ωmi(n) sŭ ę fïe ĩn ažuto(r) ĩ korabïi
i pak sŭ štïi kumu sěu prinsŭ nešte me(š)šte(r) de(n) c[a]ri gra(d) ku(m) vorĭ trěče ačěle korabïi la loku(l) čela
(st)rimtu(l) če šttïi ši do(m)nïjata
i pa(k) spui do(m)nïetale de lukru(l) lu mahame(t) be(g) ku(m)u amĭ auzit de boęri če sŭntĭ medžïja(š) ši de
dženere-mïu negre kumu ęu da(t) ĩpŭratu(l) slobozïe lu mahame(t) beg pre iu iωi va fi voę pren cěra rumŭněskŭ jarŭ èlĭ
sŭ trěkŭ
i pa(k) sŭ štïi do(m)nïjata kŭ are frikŭ mare ši bŭsŭrab de ače(l) lotru de mahame(t) be(g) ma(i) vŭrto(s) de do(m)nïele
vo(s)tre
i pa(k) spui do(m)nïetale ka ma(i) marele mïu de če amĭ ĩcele(s) šïeu eu spui do(m)nïetale jarŭ do(m)nïjata ešti ĩceleptĭ
ši ačěste kuvi(n)te sŭ cïi do(m)nïjata la tine sŭ nu štïe umi(n) mulci ši do(m)nïele vo(s)tre sŭ vŭ pŭzici ku(m) štici
ma(i) bine
i b[og]ĭ te ve(s)[e]li(t) am[in]ŭ
Note
1. Preaîn​țe​ leptului ​și​ cinstitului, ​ș​i de Dumnezeu dăruitului jupân Hană​ș​ Bengner din Bra​șo​ v multă sănătate din
partea lui Neac​ș​u din Câmpulung.
2. ​ș​i iară​și​
3. despre

5
4. unde
5. ​Și​ Dumnezeu să te bucure. Amin.

Stilurile funcţionale ale limbii române

Termenul provine, potrivit ​Dicţionarului de termeni literari,​ ​din​ ​fr. style, ​lat.​stylus, ​cu sensul "condei,
compoziţie". În poetica tradiţională însemna modul de exprimare scrisă sau orală.
Modul în care sunt folosite resursele limbii (lexicale, fonetice, morfologice, sintactice, topice) poate caracteriza un
vorbitor sau o colectivitate (grup); Tudor Vianu definea stilul ca fiind ​expresia unei individualităţi.
În limba română contemporană există patru stiluri funcţionale: ştiinţific, oficial (juridic-administrativ),
publicistic şi beletristic (artistic).

1. Stilul ştiinţific
Se utilizează în lucrările care conţin informaţii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigaţii, cercetări,
caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, în lucrările ştiinţifice; comunicarea este lipsită de încărcătură afectivă; accentul
cade pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei etc., astfel că funcţia limbajului este cognitivă.
CUPRINDE:​ articole ştiinţifice, lucrări de specialitate scrise de cercetători, savanţi, persoane creditabile în
domeniul ştiinţific. Textele ştiinţifice urmăresc să exploreze, să explice, să argumenteze cunoştinţe factuale.
PARTICULARITATI LINGVISTICE:
Lexicale: ​terminologie de specialitate, monosemantism, neologisme, prefixoide;
Morfologice: ​Substantive abstracte, pluralul autorului;​
Sintactice: ​Coordonarea şi subordonarea;​
Stilistice: ​fără figuri de stil şi digresiuni.
Notă! ​Tot de stilul ştiinţific ţine şi ​limbajul tehnic (​ terminologie cu caracter orientat practic), ​limbajul
religios (​ terminologie arhaică, solemnă, conservatoare şi cu încarcatură emotivă).

2. Stilul oficial (juridic-administrativ)

A. STILUL JURIDIC
CUPRINDE: ​domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), texte
elaborate de organul judiciar.
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale: ​terminologie specifică
Morfologice: ​substantive provenite din infinitive lungi; -Substantive abstracte; -Verbul "a trebui", verbul "a putea";
-Folosirea infinitivului cu valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasivă, preferinţa pentru anumite verbe,
locuţiuni şi expresii; -Forme impersonale; -Expresii verbale impersonale.
Sintactice: ​Coordonare şi subordonare; - construcţii infinitivale; -fraze coordonate;
Stilistice: ​clişee; -elipsa, verbele copulative; -fără figuri de stil şi digresiuni.

6
 B. STILUL ADMINISTRATIV
CUPRINDE: ​domeniul legislativ, administrativ, texte elaborate de organul administrativ (cereri, adeverinţe,
procese verbale, scrisori oficiale, de intenţie, curriculum vitae, inventare, diferite formulare, etc.
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:​Terminologie specifică: adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar indemnizaţie
Morfologice: ​substantive provenite din infinitive lungi; -Verbul "a trebui", verbul "a putea"; -Folosirea infinitivului cu
valoare de imperativ; -Verbe la diateza reflexiv-pasivă, preferinţa pentru anumite verbe, locuţiuni şi expresii; -Forme
impersonale; -Expresii verbale impersonale.
Sintactice:​ - construcţii infinitivale; -fraze coordonate;
Stilistice​ -fără figuri de stil.

3.Stilul publicistic
Stilul ​publicistic ​este propriu ziarelor şi revistelor destinate marelui public; este stilul prin care publicul este
informat, influenţat şi mobilizat într-o anumită direcţie în legatură cu evenimentele sociale şi politice, economice,
artistice, culturale, etc. Modalităţile de comunicare specifice acestui stil sunt: monologul scris (în presă şi publicaţii),
monologul oral (la radio şi televiziune), dialogul oral (în dezbaterile publice), dialogul scris (în interviuri consemnate
în scris). Tipuri de texte publicistice sunt: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotundă, ştirea,
anunţul publicitar, reclama, editorialul.

PARTICULARIĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:​ Este evitat limbajul profesional (el se foloseşte în publicaţiile de specialitate). Termenii noi sunt explicaţi
prin analogie: raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două sau mai multe obiecte, fenomene, fiinţe etc.
Utilizează titluri şocante pentru a atrage atenţia, pentru acoperirea subiectului sau pentru o referire nemijlocită la
conţinut.
Morfologice: ​Foloseşte preponderent diateza activă
Sintactice:​ Construit cu propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi mai simple. Formulări eliptice care să impresioneze
şi să atragă atenţia.
Stilistice: ​Detaliile sunt precise şi elocvente. Stilul cel mai sensibil la inovaţie. Se utilizează uneori procedee artistice
(asemanatoare cu stilul beletristic).

4. Stilul artistic (beletristic)

Stilul beletristic are drept caracteristică fundamentală funcţia poetică a limbajului (expresivă, sugestivă);
(artistic) se foloseste in operele literare.
CUPRINDE: ​operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele,
memoriile, amintirile.
PARTICULARITĂŢI LINGVISTICE
Lexicale:​ Polisemantism; Sensul conotativ; Varietate lexicală
Morfologice:​ ​Valori expresive ale părţilor de vorbire; Mărcile subiectivităţii
Sintactice:​ Diversitatea raporturilor de subordonare; Inversiuni, dislocări topice
Stilistice:​ Prezenţa procedeelor artistice.

Familia de cuvinte – Familia lexicală

​Familia lexicală​ ​reprezintă totalitatea ​cuvintelor​ ​înrudite ​ca sens, formate de la acelaşi cuvânt de bază şi
având acelaşi radical. Ea este formată din ​cuvântul de bază,​ ​cuvintele derivate, cuvintele realizate prin
compunere şi​ ​prin schimbarea valorii gramaticale.

a) Cuvântul de bază​ ​este cuvântul de la care se porneşte în alcătuirea unei familii lexicale.
b) ​Radicalul​ ​este elementul comun care se întâlneşte la cuvintele ce formează o familie lexicală.

7
Notă:​
​ adicalul poate fi identic sau nu cu termenul de bază:
*R
bun -​ ​buni​c ​- ​str​ăbuni​c
cuv. de bază- radical - radical
muncă(cuv. de bază) -​ ​munci​tor​ ​( radical)
* Radicalul poate conţine alternanţe fonetice: fl​oa​re – fl​o​rar

c) ​Cuvintele derivate​ ​sunt cuvinte formate cu ajutorul prefixelor sau/şi al sufixelor lexicale:
grădină ​- cuvânt de bază
grădinar ​- grădin + suf. -ar
grădinăreasa ​- grădin + suf.-ar + suf.-easă
grădinăresc ​- grădin + suf. -ar + suf. -esc
grădinărit ​- grădin + suf. -ar + suf. -it
grădiniţă ​- grădin + suf. -iţă
pădure - pădurar - pădurice - păduros - (a) împăduri - (a) ​reîmp​ăduri

Polisemie (Polisemantism)
Capacitatea celor mai multe cuvinte dintr-o limbă naturală de a avea mai multe sensuri. Este considerată o
categorie semantică fundamentală şi universală pentru că se manifestă în orice limbă.
Aproximativ 80% din fondul principal al limbilor actuale este compus din cuvinte polisemantice (cifra variază
de la o limbă la alta). ​Polisemia​ caracterizează în primul rând verbele, substantivele şi adjectivele. Este direct
proporţională cu vechimea cuvântului şi cu frecvenţa folosirii lui în limbă.
De exemplu, cuvântul ​pământ​ are în limba română următoarele sensuri:
1. „planeta pe care locuim" Pământul​ este o planetă ca şi Marte.​
2. „scoarţa globului terestru" O râmă a ieşit de sub ​pământ​.
3. „întindere de uscat": Salvarea naufragiaţilor era o fâşie de p​ ământ​.
4. „teren cultivabil": I s-a restituit p​ ământul​ după război​.
5. „materie din care este alcătuită partea solidă a globului terestru": Plantele cresc în pământ.
6. „teritoriu, regiune, ţinut": „după obiceiul pământului
7. în locuţiuni şi expresii:
- „foarte departe": ​la capătul pământului;​
- „totdeauna": ​de când e lumea şi pământul​;
- „diferenţă mare": ​ca de la cer la pământ​.
Se manifestă şi la nivelul altor construcţii sau structuri:
„Ti-am cântat melodia":
„Am cântat melodia pe care ai compus-o chiar tu."
„Am cântat o melodie compusă de altcineva şi tu ai ascultat-o."

În procesul comunicării, vorbitorii nu utilizează toate sensurile cuvântului deodată, ci numai câte unul.
Sensul cuvintelor polisemantice se precizează în context. Dintre sensurile cuvintelor polisemantice, unul
este sensul primar sau etimologic (sensul iniţial), iar celelalte sunt sensuri derivate, care sunt înrudite prin înţeles.

Sensurile lexicale ale cuvintelor

a.Sensul de bază​ (sens propriu sau sens principal), trezeşte în mintea vorbitorului imaginea obişnuită a unui obiect,
acţiuni sau însuşiri. În fraza: ​Călcăm pe pământ cu picioarele şi mâncăm cu gura,​ cuvintele ​picioarele​ şi ​gura​ sunt
folosite în sensul propriu.
b.Sensul secundar​ apare în planul al doilea în conştiinţa vorbitorilor şi, de obicei, pentru a-l înţelege este nevoie de
context.
8
Ex.: piciorul podului, gura cămăşii, creasta muntelui, ochi de zăpadă, umăr de deal, coasta dealului, creierii munţilor,
inima pădurii.
c.Sensul figurat​ rezultă din înlocuirea numelui direct al obiectului, fenomenului, acţiunii cu numele altui obiect
asemănător. Este vorba de un transfer de la sensul propriu, comun, la sensul figurat, obţinut printr-o comparaţie
prealabilă.
Ex.: un fruct dulce – o dulce amintire, o prăpastie adâncă – o cugetare adâncă, - o noapte adâncă, « ​Pe-un picior de
plai / Pe-o gură de rai.​ »
În exemplele următoare, substantivul ​regina​ are următoarele sensuri:
Regina primeşte onorul.​ (sens propriu de bază)
În timpul jocului, Ion a pierdut regina.​ (sens secundar)
Floarea reginei este ocrotită, ca monument al naturii​. (sens secundar)
« Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă, regina nopţii moartă »​. (M. Eminescu) (sens figurat)
Sensul lexical este sensul explicit, adică cel care denumeşte un obiect, eveniment, fenomen etc. (ex. orăşean – locuitor
al unui oraş).
Sensul gramatical este dat de contextul gramatical.
Ex.: ​Statuia de marmoră este aspectuoasă​ (de – prepoziţie).
«De mi-i da o sărutare / Nime-n lume n-o să ştie​ »​(de are valoarea de conjuncţie – dacă).
A fugit ​de​ se mirau toţi de el.​ (​de​ are valoare de conjuncţie – încât);
Să crape ăl de ştie ceva​. (​de​ are valoare de promune relativ – care);
De! Se mai întâmplă şi la case mai mari.​ (​de​ – interjecţie).

Locuţiuni şi expresii
Frazeologia este un compartiment al limbii care studiază unităţile frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup
de limbi. Unităţile frazeologice sunt grupări de cuvinte (sau combinaţii de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar),
unele au categorii gramaticale, au unul sau mai multe sensuri, o anumită topică internă. Ele se caracterizează prin
stabilitatea poziţiei elementelor componente, precum şi prin caracterul figurat, expresiv. Cele mai cunoscute unităţi
frazeologice sunt locuţiunile şi expresiile.
Locuţiunea se defineşte drept un ​grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere
gramatical ca o singură parte de vorbire.
Expresia este o construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat o idee sau redă sentimente prin
fizionomie, gesturi.

Deosebiri între locuţiuni şi expresii verbale

1. ​Deşi între expresii şi locuţiuni nu se pot fixa limite precise ( nu pot fi delimitate în modcert ), un prim
criteriu diferenţiator este cel al ​expresivităţii​, idee susţinută de Th. Hristeaîn studiile sale legate de frazeologie:,, Cu
cât o îmbinare stabilă de cuvinte este maiexpresivă ( deci are o mai pronunţată încărcătură afectivă), cu atât suntem
mai îndreptăţiţis-o considerăm expresie”.
Exemple de expresii verbale: a-şi lua inima-n dinţi , a face cu ou si cu oţet , a vedea steleverzi, a tăia frunză la
câini, a pune cu botul pe labe ( pe cineva ), a-şi da arama pe faţă, astrica orzul pe gâşte, a-şi pune pofta-n cui, a căuta
nod în papură, etc.,, Când însă expresivitatea a dispărut complet ( ori în cea mai mare măsură ) şi grupulfrazeologic a
devenit împietrit sau cât mai bine sudat, atunci putem vorbi de locuţiuni”.
Exemple de locuţiuni verbale: a băga de seamă, a se da dea rostogolul, a trage la ţintă, a(se) da de gol, a lua
aminte, a da năvală, a-şi lua zilele, a trece cu vederea, a-şi bate joc, alua în primire, a pune la cale, a scoate din fire,etc.
2. ​O altă deosebire între cele două ansambluri frazeologice constă în faptul că expresiile secaracterizează prin
imposibilitatea de a da naştere la derivate​, pe când locuţiunile prezintă capacitatea de a crea cuvinte noi sau chiar
alte tipuri de locuţiuni:
a-şi bate joc → a batjocori ( prin aglutinare )→ batjocură, batjocoritor ( prin derivare )
a băga de seamă → băgare de seamă, băgător de seamă
a-i părea rău → părere de rău
9
a-şi aduce aminte → aducere aminte
a ţine minte → ţinere de minte
a lua aminte → luare aminte
a scăpa din vedere → scăpare din vedere
a lua cuvântul → luare de cuvânt
a trage la răspundere → tragerea / trasul la răspundere
a-şi da cu părerea → datul cu părerea

3.​Expresiile au mai ales ​rol lexical ​( conţinut afectiv ), pe când locuţiunile au în special ​rol grammatical ​,
preluând toate caracteristicile morfo-sintactice ale părţilor de vorbire pecare le reprezintă ( aşadar locuţiunile verbale
preiau caracteristicile verbului: mod, timp persoană, număr, diateză, caracter personal sau impersonal şi funcţia
sintactică de predicat) .
4. ,,​Sensul unei locuţiuni nu rezultă din​ însumarea sensurilor elementelor componente​”, pe când ,, sensul
global al unei expresii poate fi adeseori o însumare a două sau mai multe sensuri figurate”. Astfel, se explică expresia
am eu ac de cojocul tău c​ a fiind compusă din sensurile figurate ale cuvintelor: ​ac =​,, metodă, procedeu, soluţie de
contracarare” şi ​cojoc =​,,comportament, purtare, poziţie, persoană”.

a (-şi ) da drumul a bate la cap

a avea de furcă a trece cu vederea
a avea în vedere a ţine minte
a bate câmpii
a bate drumul

5.​Expresiile se caracterizează prin posibilitatea de a crea serii:

a umbla teleleu / de florile mărului / de frunza frăsinelului ;
a cădea / a sări din lac în puţ;
a călca pe coadă / pe bătături pe cineva
6.​Spre deosebire de expresii, locuţiunile verbale prezintă capacitatea de a selecta anumite prepoziţii
a.Prepoziţia ​de:​ ​a-şi aduce aminte de ; a avea grijǎ de; a avea nevoie de; a avea parte de; a-şi bate joc de; a da
divorţ de;
a da dovadǎ de; a da exemplu de; a da seamǎ de; a-şi da seama de; a da socotealǎ de; a face abstracţie de; a face abuz
de;
b​.​Prepoziţia ​de la:​ ​a se da în lături de la; a face o digresiune de la; a face excepţie de la; a face naveta de la
…la; a-şi lua rămas bun de la; a mânca bătaie de la
c.Prepoziţia ​la:​ a avea acces la;a băga seama la ; a da curs la ; a da drumul la ; a da fuga la ; a da loc la
d.Prepoziţia ​cu: a​ avea de-a face cu ; a da mâna cu ; a da nas în nas cu
e. Prepoziţia ​ pentru:​ ​a avea interes pentru ; a face o campanie pentru/ împotriva ; a face o pasiune pentru
f.Prepoziţia ​asupra:a​ face impresie asupra
g.Prepoziţia ​despre:​a-şi da cu părerea despre
h.Prepoziţia ​ pe:​ ​a da vina pe
i. Prepoziţia ​din/dintre: a​ face parte din/dintre
j. Prepoziţia ​în/între:​a băga zâzanie în/între
k. Prepoziţia ​în jurul :​a face cerc în jurul

10
Nume elev: __________________

Clasa: ______________________

FIŞĂ DE LUCRU I

I. Observaţie personală

Comentaţi textele de mai jos referitoare la limbă​:

a). “​Limba nu e (...) numai un servitor al gândirii, ci un stăpân al ei. Dacă este adevărat că omul vorbeşte
cum cugetă, nu e mai puţn adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintaşii lui. În
limba tradiţională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile, dar această limbă
moştenită, cu anumite clişee şi asociaţii constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mişcat
şi cugetele înaintaşilor noştri, stabilind o legătură trainică între fiii acestui neam, ​o forma mentalis
naţională”​ (Sextil Puşcariu, ​Limba română,​ vol.I, 1976, p.38)

11
b). “​În limbă cuvintele nu stau izolate. Dicţionarul le dă ordine şi explicare. Comunicarea idilor începe cu
alegerea cuvintelor. Împrejurări deosebite cer cuvinte pe potriva lor”​ (Tudor Arghezi, ​Despre arta literară)​

II. Exerciţii de aprofundare

1. Alcătuiţi familia lexicală a cuvântului ​copil​.

2. Formulaţi enunţuri din care să rezulte cel puţin trei sensuri diferite ale cuvântului ​vatră.​
3. Găsiţi două expresii sau locuţiuni în componenţa cărora intră cuvântul ​brânză​.
4. Construiţi enunţuri în care următoarele elemente lexicale de origine geto-dacă să fie folosite cu sens
figurat: ​abur, sâmbure, ţeapă, zgardă​.
5. Daţi exemple de câte un proverb având în structura sa cuvintele ​căciulă şi groapă.​

III. Aplicaţie

Transcrieţi în limba română literară textul ​Scrisorii lui Neacşu din Câmpulung.​

IV. Exerciţiu de aprofundare pentru stilurile funcţionale

Citiţi următorul fragment şi precizaţi ce stil foloseşte autorul. Motivaţi-vă răspunsul.

“El adormi; cu toate acestea-i părea rău că nu dormise.

Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet,
mărindu-se spre pământ, până ce părea că o cetate sfântă şi argintie, spânzurată din cer, ce tremura
strălucită... cu palate nalte albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din lună se scobora la pământ un drum
împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze.” (​ Geo Bogza)

12