Românii sub Mircea cel Bătrân

Istoria românilor până la jumătatea secolului al XVI-lea este dominată de o serie de

personalităţi istorice: Petru I Muşatinul, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de
Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Ioan Zapolya, care au dus la
cunoaşterea şi aprecierea românilor în Europa Centrală şi Apuseană. D. Onciul în cursul
său Istoria românilor le spunea studenţilor săi, din anul universitar 1920 – 1921, că va
trata probleme privitoare la istoria românilor în dezvoltarea lor, în funcţie de
personalitatea care domină într-o anumită vreme societatea românească, care poartă
pecetea unei domnii, indiferent că este la Târgovişte sau la Suceava. Totdeauna între țările
române au existat o strânsă legătură, dominantă, mai ales, în politica externă, așa cum a
rezultat în perioada urmașilor întemeietori.
Vorbind despre perioada de sfârşit a secolului al XIV-lea şi de început a celui
următor, istoricul arăta, pe bună dreptate, că societatea românească este marcată de
domnia lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418). Noi arătăm că această perioadă este marcată
mai întăi de domnia lui Petru I Muşatinul (1375-1391), care, mijlocind relaţiile dintre
Ţara Românească şi Polonia, încheia un front antimaghiar. Data la care scria Onciul
perioada această încă nu era bine cunoscută.
Domnul de la Târgovişte a rămas în conştiinţa românească şi istoriografia
europeană ca cel care s-a implicat în criza otomană după moartea lui Baiazid Ildârâm
(1403), care a promovat o politică internaţională în sud-estul Europei de avergură ce
viza alungarea turcilor din Europa cu reverberaţii şi în Europa Apuseană. Locul lui
Mircea cel Bătrân va fi luat apoi de o altă personalitate puternică a vremii şi anume
Alexandru cel Bun (1400 – 1432), dar care nu s-a ridicat la nivelul domnului muntean.
Domnul moldovean s-a implicat cu deosebire în politica internă, mai ales, cu privire la o
mai bună organizare și administrare a Țării Moldovei. Nu sunt de neglijat nici demersurile
domnului în domeniul politica externă, între care amintim rolul său în detensionarea
relațiilor cu Patriarhia Constantinopolului, precum și acordarea de ajutor militar Poloniei
în conflictele acesteia cu cavalerii teutoni. A urmat apoi o perioadă de decădere a
prestigiului țărilor române, datorată luptelor pentru putere, de acaparare a tronului domnesc
de către urmaşii celor doi domni: Mircea cel Bătrân şi Alexabdru cel Bun. Domniile lui
Iancu de Hunedoara ( 1441 – 1456), Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi Ştefan cel Mare (1457

1
– 1504), au timbrat în a doua jumătate a secolului al XV-lea întreaga societate
românească, atrăgând admiraţia Europei Răsăritene şi Apusene.
Domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). El este fiul lui Radu I şi frate, numai
după tată, cu Dan I, care a domnit foarte puţin, dar cu realizări deosebite.
În vremea sa Ţara Românească a atins cea mai mare întindere. Din titulatura
primului document păstrat de la Mircea cel Bătrân (27 iunie 1387) se arată că domnul
munten stăpânea toată ţara Ungrovlahiei, părţile de peste munţi, părţile tătăreşti, Amlaşul,
Făgăraşul, Banatul de Severin, amândouă malurile Dunării până la marea cea mare şi
cetatea Drâstorului, fiind şi despot al ţării lui Dobrotici, la care se adaugă, din 1403, şi
stăpânirea asupra Chiliei luată de la genovezi.
Pentru ţinuturile Banatul de Severin, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului şi a
„părţilor de peste munţi” era, potrivit regulilor europene, vasal al regelui ungar.
Stăpânirea „părţilor tătăreşti” şi a Chiliei, care alcătuiau teritoriile de la nordul Deltei
Dunării, cunoscute mai târziu sub numele de Basarabia, îl învecina cu teritoriile stăpânite
de tătarii din Crimeea.
În cei 32 de ani de domnie, Mircea cel Bătrân (23 septembrie 1386 – 31 ianuarie
1418) a avut de rezolvat probleme mult mai complicate decât le-au avut înaintaşii săi. El
a trebuit să ţină seama nu numai de obiectivele politicii externe ale Ungariei, dar şi de
mutaţiile care se produceau la sudul Dunării, sub efectul cuceririlor otomane. Serbia
pentru început a reuşit să facă faţă cu succes încercărilor de cucerire ale Porţii otomane,
obţinând o răsunătoare victorie în luptele de la Pločnic, din 1387. În schimb, Ţaratele
bulgare, de Vidin şi de Târnova, sunt cucerite în 1393, şi respectiv, în 1396 de otomani,
iar Dobrogea, în urma morţii lui Ivanco în luptele cu turcii, din 1388, s-a unit cu Ţara
Românească, ceea ce a atras represalii din partea sultanului Murad I (1360-1389).
Simţind pericolul otoman, care efectuaseră deja în 1369 prima incursiune la
nordul Dunării respinsă de Vladislav I, domnul muntean a cătat dintr-un început să-l
sprijine pe Lazăr cneazul sârbilor. În 1389 îl sprijină, alături de oştile bosniecilor şi
maghiarilor, în lupta de la Kossovopolje din 1389, dar, otomanii obţin victoria. Peste doi
ani, în bătălia de la Cirmen (Bulgaria), sârbii, deşi ajutaţi iarăşi de munteni, au avut
aceeaşi soartă.

2
 Sub presiunea acestor ameninţări Mircea cel Bătrân a dispus luarea unor măsuri
de apărare. Astfel, pentru apărarea Dunării construieşte cetăţile Giurgiu şi, probabil,
Turnu, în faţa Nicopolului, apoi încheie alianţe cu marile puteri vecine. Fiindcă Ungaria
nu prezenta, în acea vreme încredere, fiind supărată pentru posesiunile ”de peste
munţi“: Severinul, Amlaşul şi Făgăraşul, stăpânite de domnul muntean, Mircea cel Bătrân
s-a orientat spre Polonia. Prin intermediul domnului Ţării Moldovei, Petru I Muşatinul,
solii lui Mircea cel Bătrân s-au înţeles, la 10 decembrie 1389, la Radom (Polonia), cu cei
ai Poloniei asupra preliminariilor unui tratat cu Vladislav al II-lea Jagello, prin care aliaţii
se obligau să-şi acorde ajutor reciproc, cu toate puterile, în eventualitatea unui atac din
partea Ungariei.
Graba ratificării înţelegerii defensive de la Lublin, la 20 ianuarie 1390, exprimată
printr-o deplină egalitate a părţilor, arată că cele două ţări româneşti se aflau într-o situaţie
foarte delicată. D. Onciul afirmă că această alianţă a fost benefică în primul rând
pentru Moldova, care şi ea era ameninţată în acea perioadă cu invazia ungară. Sigismund
de Luxemburg (1387 – 1437) era supărat că Petru I Muşatinul a depus, în 1387, omagiul
de vasalitate faţă de Polonia, în ciuda pretenţiilor de suzeranitate a regelui ungar.
Alianţa defensivă încheiată între Polonia şi Ţara Românească stabilea un nou
echilibru de forţe în raporturile reciproce dintre cele două ţări, la care se adaugă şi
Moldova pe de o parte şi Ungaria, de alta.
Pentru poziţia antiotomană al lui Mircea cel Bătrân şi a demersurilor sale,
sultanul Baiazid I (1389-1402), succesorul lui Murad I (asasinat la Kossovo), a organizat
o expediţiede pedepsire a Ţării Româneşti (1391), iar în replică Mircea cel Bătrân a
iniţiat o incursiune la sud de Dunăre, până la Karânovasî, important centru strategic al
otomanilor de la sudul Dunării.
Reluarea iniţiativei şi controlul malurilor Dunării de către Mircea cel Bătrân a
influenţat reconsiderarea clauzelor tratatului de la Liublin. În acest context gândindu-
se la o posibilă colaborare cu Ungaria împotriva otomanilor, Mircea cel Bătrân solicita
la 17 martie 1390, prin trimişii săi la Suceava, ca regele Poloniei să nu înceapă vreo
acţiune militară împotriva Ungariei fără a-l înştiinţa în prealabil şi a-i prezenta cauzele
conflictului, care să fie aprobate şi de seimul polonez. Totodată, domnul muntean se angaja
ca în cazul încheierii unei înţelegeri sau a păcii cu Ungaria îi va comunica regelui polon şi

3
ea va fi pusă în aplicare numai după ce va fi acceptată şi confirmată şi de către Vladislav
al II-lea Jagello.
În anul următor însă, solii lui Mircea încheiau, la 6 iulie 1391, la Liov, un nou
tratat cu Polonia care confirma prevederile celui din ianuarie 1390, ceea ce însemna că
ameninţarea otomană trecuse.
Schimbările dese al clauzelor tratatului încheiat între poloni şi munteni trebuie
puse în legătură cu rapiditatea evoluţiei evenimentelor din sudul Dunării, a înaintării
cuceririlor otoman spre hotarele Ţării Româneşti şi Ungariei care, fiind vizate direct, şi-au
reconsiderat poziţiile, conlucrând la o apropiere şi colaborare antiotomană. Atât
Sigismund de Luxemburg (1387-1437) regele ungar cât şi domnul Ţării Româneşti au
fost nevoiţi să-şi dezvolte direcţii comune în politica externă, cu deosebire în direcţia
stopării înaintării Imperiului otoman spre centrul Europei.
Mircea cel Bătrân, pentru a-şi proteja hotarele, întreprinde în primăvara anului
1394 o expediţie la sud de Dunăre, atacând puternica garnizoană turcă de la
Karânovasî, din sudul Munţilor Balcani, pe care a distrus-o. Reacţia lui Baiazid a fost
promptă, conducând personal expediţia împotriva românilor, care după cronicile sârbeşti,
s-a încheiat prin confruntarea din 10 octombrie1394.
Cocomitent cu ostilităţile otomano-muntene, s-au produs unele schimbări pe scena
politică a ţărilor vecine Munteniei. În Moldova, Roman I (1391 – 1394), protejatul lui
Mircea cel Bătrân, a fost înlăturat de la domnie şi înlocuit cu Ştefan I (1394 – 1399), ostil
pe faţă domnului muntean şi regelui ungar, Sigismund de Luxemburg. Victoria lui Ştefan
I asupra oastei ungare, de la începutul anului 1395, a dus la întărirea grupării politicii
ostile lui Mircea cel Bătrân.
Aceste evenimente (deteriorarea relaţiilor cu Moldova şi presiunea unui atac
otoman) l-au determinat pe Mircea cel Bătrân să încheie la 7 martie 1395, un tratat de
alianţă cu regele Ungariei prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”, ca şi
„împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”.
Curând, în primăvara anului 1395, Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara
Românească. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”,
despre care cronicile spun că „au biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”.
Istoricii nu şi-au spus încă ultimul cuvânt asupra datei desfăşurării luptei de la Rovine.

4
Este posibil să fi avut loc două confruntări între cele două forţe militare, cum înclină să
creadă tot mai mulţi cercetători: una la 10 octombrie 1394, iar alta în mai 1395, pe Jiu.

Indiferent câte bătălii s-au dat, cea de la Rovine a însemnat o victorie de mare
răsunet a oastei lui Mircea împotriva celei otomane mult mai numeroase şi condusă de
sultanul însuşi. Izvoarele istorice scot în evidenţă încleştarea sângeroasă dintre cele două
oşti, eveniment evocat și de Mihai Eminescu în Scrisoarea aIII-a.
Se crede că în acele împrejurări a avut loc o „defecţiune boierească”. Politica
autoritară a lui Mircea cel Bătrân, starea de război cu turcii care însemna nesiguranţă,
distrugeri de bunuri, i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea voievodului şi să
susţină un pretendent, și anume pe Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acesta pare să se fi recunoscut
vasal lui Baiazid I şi să fi plătit primul tribut. Regele Ungariei, simţind pericolul pierderii
poziţiei în Ţara Românească, a intervenit. Voievodul Transilvaniei, Ştibor, la cererea
suveranului Ungariei, a sprijinit pe Mircea pentru alungarea domnului „Uzurpator”, omul
otomanilor.
Regele ungar, Sigismund de Luxemburg, bazat pe alianţa din martie 1395, cu
Mircea cel Bătrân, organizează o mare cruciadă antiotomană, la care au participat,
alături de unguri, cavaleri italieni, francezi, burgunzi, englezi şi germani. Cruciaţii de la
Buda, unde se adunase, trecând prin Timişoara, Orşova şi Vidin, au ajuns la Nicopole. Aici
li s - a alăturat oştile lui Mircea cel Bătrân şi ale voievodului Ştibor al Transilvaniei.
În stabilirea tacticii de începere şi de desfăşurare a luptei s-a comis o mare greşeală,
care a costat scump oştirea cruciată. Sigismund de Luxemburg, rege tânăr şi vanitos, a
cedat în faţa cavalerilor apuseni care cereau ca ei să înceapă atacul împotriva otomanilor.
Turcii, militari renumiţi, echipaţi uşor şi foarte mobili, au masacrat cavaleria cruciată,
echipată excesiv, greoaie, imobilă şi care nu aveau cunoştinţe despre metodele de luptă ale
otomanilor. După victoria de la Nicopole (15 sept. 1396), Baiazid I a ocupat Vidinul, apoi
Turnu, transformându-le în baze de atac împotiva Ţării Româneşti.
Desfiinţarea Ţaratului de Vidin, confiscarea moşiilor bisericeşti de către sultan
şi donarea acestora spahiilor, au determinat boierimea munteană, care văzându-şi
proprietăţile şi alte privilegii ameninţate, să-l abandoneze pe Vlad Uzurpatorul şi să se
alăture lui Mircea cel Bătrân. Acesta din urmă, cu sprijinul lui Şitibor, voievodul

5
Transilvaniei, l-a înfrânt pe Vlad, în decembrie 1396, care s-a refugiat cu familia sa în
cetatea Dâmboviţa, de unde oastea transilvăneană l-a luat ducându-l peste munţi unde şi-a
găsit sfârşitul.
Acum Mircea cel Bătrân, ca domn al întregii ţări, s-a preocupat în mod serios de
organizarea apărării ţării. În toamna lui 1397, armatele otomane, trecând Dunărea, s-au
izbit de o neaşteptată şi puternică rezistenţă din partea românilor, fiind nevoite să se retragă,
pierzând şi cetatea Turnu. Regele ungar, convins de rolul deosebit de important pe care
Ţara Românească îl putea juca în lupta antiotomană, a luat măsura necesităţii sprijinirii ei
în viitoarele conflicte cu turcii. De asemenea, Sigismund de Luxemburg îi dăruieşe
voievodului muntean, pe lângă vechile posesiuni, Severin, Amlaş şi Făgăraş, puternica
cetate a Branului, precum şi cetatea Bologa din părţile Clujului cu un întins domeniu.
Pe de altă parte Mircea cel Bătrân a căutat să impună în Moldova un domn
prieten. Astfel, în locul lui Iuga Vodă (1399 – 1400) sprijinit şi de poloni, impune ca
domn pe Alexandru cel Bun (1400 – 1432).
În anii următori primejdia otomană s-a mai atenuat, datorită acţiunilor lui
Baiazid în Asia, unde a fost înfrânt şi luat prizonier de către vestitul conducător Timur
Lenk, în lupta de la Ankara, din 28 iulie 1402.
După moartea lui Baiazid I, în 1403, în Imperiul Otoman s-a declanşat o puternică
criză dinastică, ce a dus la divizarea marii puteri, cu implicaţii în întreg sud-estul european.
Se ivise, astfel, un moment prielnic pentru îndepărtarea turcilor din Europa. Mircea cel
Bătrân are marele merit de a fi înţeles momentul prielnic, încercând să coalizeze forţele
europene, pentru declanşarea unei mari cruciadei antiotomane.
Astfel, domnul Ţării Româneşti s-a întâlnit, în 1406, la Severin cu Sigismund
de Luxemburg pentru a discuta atragerea în lupta antiotomană a popoarelor balcanice, a
veneţienilor şi genovezilor, a Moldovei şi Poloniei, dar şi a adversarilor otomani din Asia.
Mircea cel Bătrân a reuşit să implice în această mare acţiune pe despotul Serbiei,
Ştefan Lazarevici, a cărui soră fusese dată lui Baiazid din a cărei relaţie a rezultat un fiu
Musa, care putea emite, eventual, pretenţii la scaunul sultanilor, râvnit de frații săi vitregi,
Soliman şi Mahomed. De asemenea, a făcut demersuri insistente pentru obţinerea
promisiunei Poloniei de a colabora în această întreprindere, acordând în acest sens un

6
privilegiu avantajos, în 1409, negustorilor din Liov, iar în 1410 încheie chiar un tratat
cu regele Vladislav al II-lea Jagielo.
Alegerea în 1410 a lui Sigismund de Luxemburg ca împărat al Germaniei a
întărit speranţele într-o grupare a tuturor forţelor europene în lupta antiotomană. Dar spre
surprinderea tuturor, tocmai în acest an, a izbucnit şi războiul dintre Polonia şi cavalerii
teutoni, sprijiniţi de noul împărat german , Sigismund de Luxemburg.
Astfel, ideea unei largi participări europene la războiul împotriva Porţii otomane s-
a prăbuşit. Numai domnul Ţării Româneşti nu a renunţat la planurile sale, care vizau
subminarea puterii Imperiului otoman. El a stabilit contacte cu Musa, încă din 1404, ca
în 1409 să-l invite la curtea sa, împreună cu unchiul său Ştefan Lazarevici (1389 –
1427), despotul Serbiei, cărora Mircea cel Bătrân le-a promis oşti bine instruite. În sprijinul
pretendentului Musa i-au venit şi creştinii din Balcani şi numeroase paşale nemulţumite de
comportarea lui Suleiman. Dar Musa este înfrânt la 15 iunie 1410 în lupta, dată lângă
Bizanţ, şi silit să se refugieze în Ţara Românească.
În anul următor, tot cu sprijinul muntean, Musa pătrunde din nou în interiorul
Imperiului otoman şi la Adrianopole înfrânge de data aceasta, la 11 februarie 1411,
oştile lui Suleiman. Acesta din urmă a fost prins şi ucis. Prin această victorie a lui Musa,
Mircea cel Bătrân înregistra un succes de prestigiu. Bucuria nu a ţinut mult, fiindcă Musa,
prin măsurile sale nechibzuite, a provocat răscoale la Vidin şi Provadis şi a ajuns în
conflict chiar cu unchiul său, Ştefan Lazarevici.
Ca urmare, în 1413, un alt fiu al lui Baiazid, Mehmed Celebi, obţinând sprijinul
Bizanţului, Veneţiei şi chiar a lui Ştefan Lazarevici, ruda lui Musa, a reuşit să-l învingă
definitiv pe Musa în luptele de la Cemurlia, lângă Sofia, pierzându-şi la 5 iulie 1413
viaţa, în drum spre Dunăre pentru a se adăposti în Ţara Românească.
După victorie, Mehmed I (1413 – 1421) a căutat să se înţeleagă cu domnul Ţării
Româneşti prin intermediul regelui Poloniei, la care a consimţit şi Sigismund de
Luxemburg.
În condiţiile de izolare, Mircea cel Bătrân a acceptat, în 1415, suzeranitatea
otomană, plătind Porţii un tribut de 3000 de galbeni, numit haraci, păstrându-şi în
schimb autonomia deplină şi libertatea de a întreţine relaţii cu alte state, punându-se la
adăpost, de asemenea, de incursiunile pustiitoare ale akângiilor.

7
 În anii următori Mustafa Celebi şi apoi şeicul Bedr-ed-Din, sprijiniţi de Mircea
cel Bătrân, au provocat mari frământări în Imperiul otoman. Consecinţa a fost expediţia
de pedepsire a Ţării Româneşti, în 1417, expediţie condusă de însuşi sultanul Mahomed
I, care a dus la cucerirea cetăţilor Giurgiu şi Turnu, precum şi a Dobrogei şi,
vremelnic, a Severinului. Ostilităţile s-au terminat printr-o nouă înţelegere prin care
domnul muntean se obliga să plătească anual haraciul.
La puţină vreme Mircea, încărcat de glorie, moare, purtându-i recunoştinţă nu
numai românii, dar şi vecinii, mai ales, bulgarii şi sârbii, care drept amintire i-au închinat
o serie de cântece populare. Domnia lui Mircea cel Bătrân a reprezentat pentru Ţara
Românească apogeul dezvoltării sale, atât ca întindere teritorială, cât şi din punct de vedere
al vieţii politice, economice şi cultural-religioase.

8
 Românii sub Alexandru cel Bun

Începuturile domniei
Pe fondul unei situaţii externe complexe (moartea reginei Hedwiga, înrăutăţirea
relaţiilor dintre Polonia şi Ordinul Teutonic, răscoala nobilimii din Ungaria în 1402-1403,
a husiţilor din 1419, alegerea lui Sigismund de Luxemburg ca împărat, în 1410, al
Germaniei, decăderea Hordei de Aur), tronul Moldovei a fost ocupat, în 1400, cu
sprijinul lui Mircea cel Bătrân, de Alexandru cel Bun (1400-1432).
Cronicile moldoveneşti din secolele XV – XVII spun că Alexandru cel Bun a
domnit “32 de ani şi 8 luni”. Documentar el este atestat în scaunul domnesc la 11 februarie
1400. El est fiul lui Roman I şi al soţiei acestuia, Anastasia, fiind înrudit după mamă cu
familia regală a Poloniei, dar şi cu marele cneaz al Lituaniei, Witold. Tatăl său l-a asociat
la domnie, împreună cu fratele său Bogdan, dar nu şi cu fraţii săi mai mari, Ştefan I şi Iuga,
proveniţi dintr-o altă căsătorie a lui Roman. La început Alexandru cel Bun a împărţit
puterea, aşa cum s-a întâmplat în tinereţe, cu fratele său Bogdan, până în 1407, când acesta
din urmă a murit.
A fost o domnie lungă şi calmă, care a înlesnit organizarea temeinică a vieţii
economice, concomitent cu desăvârşirea formelor instituţionale şi a arătat mult realism în
politica externă.
Întinderea Ţării Moldovei
În timpul lui Alexandru cel Bun Moldova era delimitată la nord de râul Ceremuş
şi cursul superior al Nistrului, la apus de Carpaţii Orientali, la sud de râul Milcov, Dunărea
şi Marea Neagră, iar la răsărit de râul Nistru. Comparativ cu ţările vecine era un stat cu o
întindere modestă, ca şi celelalte state medievale româneşti.
La Marea Neagră stăpânea Cetaea Albă, iar la Dunăre, după moartea lui Mircea cel
Bătrân, cetatea Chilia. Informaţiile istorice din vremea lui Ştefan cel Mare arată că hotarul
dintre Ţara Românească şi Moldova a fost fixat printr-un tratat nepăstrat dintre Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun. Hotarul de nord cu Polonia a fost fixat în urma tratativelor
purtate de înaintaşii săi cu reprezentanţii poloni.

9
Politica externă
Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun este dominată de relaţiile tradiţionale cu
polonii, statuate de bunicul său, Petru I Muşatinul, în 1387, de legăturile de rudenie cu
familia regală a Poloniei. În 1402, el a recunoscut, conform obiceiul traditional,
suzeranitatea regelui Vladislav Iagello, căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman
al său, neexceptând niciodată pe nimeni”. La 1 august 1404, în Cameniţa, a depus
personal jurământul de vasalitate, omagiul fiind reînnoit la 6 octombrie 1407, la Liov.
Frecvenţa depunerilor de omagii de către Alexandru cel Bun semnifica pentru
poloni un act de asigurare a hotarelor dinspre Moldova, iar pentru români fragilitatea
domniei domnului moldovean şi a pericolului polon care ameninţa în acea vreme
Moldova, dacă ne gândim că Alexandru cel Bun a ocupat tronul Ţării Moldovei fără
consimţământul rgelui polon.
Alexandru cel Bun, pentru a întări loialitatea faţă de regele polon, acordă, la 8
octombrie 1408, un privilegiu comercial „sfetnicilor şi orăşenilor din târgul Liovului”.
De asemenea, domnul Moldovei i-a trimis lui Vladisalv al II-lea Jagiello un corp de oaste
ca ajutor în luptele împotriva cavalerilor teutoni, care s-a remarcat prin obţinerea unei
strălucite victorii la 15 iulie 1410, în bătălia de la Grümwald.
Pe de altă parte, regele polon recunoştea printr-un hrisov că era dator lui
Alexandru cel Bun cu „o mie de ruble de argint frâncesc” din împrumutul luat de la
Petru I Muşatinul, precizând că dacă nu va reuşi să plătească în doi ani datoria, domnul
Moldovei să aibă dreptul să ocupe „a noastră cetate Sneatin şi Colomeia şi ţara Pocuţiei”
şi să le stăpânească până se va achita datoria. Tot în acest an Mircea cel Bătrân a reînnoit
tratatul de alianţă cu Polonia, gest urmat şi de către domnul Moldovei.
Creşterea ameniţărilor otomane şi profilarea unei alianţe puternice polono-moldo-
munteană l-a convins pe Sigismund de Luxenmburg, regele Ungariei să ajungă la o
înţelegere cu omologul său polon. Astfel, o comisie mixtă polono-ungară întrunită în
1411, stabileşte ca cei doi suverani să se întâlnească în primăvara anului următor.
Întâlnirea a avut loc în oraşul Lublau unde cele două ţări şi-au dat acordul asupra mai
multor probleme configurate printr-un act dat la 15 martie 1412, în care se creiona soarta
viitoare a Moldovei. Ungaria recunoştea dreptul Poloniei asupra Moldovei, cu
obligativitatea domnului Alexandru cel Bun de a-l ajuta pe regele ungar atunci când

10
ar fi atacat de otomani sau dacă va întreprinde el însuşi vreo expediţie împotirva lor.
Neonorarea acestei obligativităţi atrăgea detronarea voievodului Moldovei, iar ţara
urma să fie împărţită între cele două puteri vecine. Poloniei urma să-i revină partea
dinspre miazănoapte şi răsărit, cu oraşele Iaşi şi Cetatea Albă, iar Ungariei partea dinspre
apus şi miazăzi, cu oraşele Bârlad şi cetatea Chiliei.
Indiferent de cunoaşterea sau nu a acestor clauze secrete, Alexandru cel Bun
continuă să acorde ajutor polonilor în luptele cu teutonii din anii 1414 şi să reînnoiască
jurământul de credinţă, fapt repetat şi în 1419. În 1422 din nou ostaşii Moldovei luptă
alături de poloni împotriva teutonilor, acoperindu-se de glorie în bătălia de la
Marienburg. Manifestările de adâncă loialitate a lui Alexandru cel Bun faţă de coroana
polonă se datorau speranţei ca Moldova, ameninţată de pericolul extinderii dominaţiei
otomane, să primească la nevoie acelaşi sprijin din partea Poloniei.
În realitate regatul Iagellomilor nu dorea să se angajeze atunci într-un război
cu turcii şi nici să sacrifice Moldova. La trei ani după tratatul de la Lublau, Alexandru
cel Bun şi soţia sa Ana primesc la Sneatin vizita lui Vladislav Iagello, ceea ce reprezenta
dovada bunelor relaţii dintre cele două ţări. Acete legături se vor întări, după moartea Anei,
soţia domnului, la 2 noiembrie 1418. În 1419 voievodul Moldovei s-a căsătorit cu
Rimgaila, sora lui Vitold, mare cneaz al Lituaniei, şi vara primară a regelui Poloniei.
Încercarea acesteia de a-l atrage pe Alexandru la confesiunea ei catolică a eşuat, ceea ce
adus la ruperea căsătoriei. Domnul Moldovei, pentru a nu strica bunele relaţii cu Polonia,
acordă cneaghinei Rimgaila o rentă viajeră anuală de 600 de ducaţi de aur ungureşti,
plătibilă în două rate, precum şi veniturile târgului Siret şi a Volovăţului cât timp
aceasta va trăi.
Moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, şi frământările interne din Ţara
Românească, armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419), au oferit
Imperiului Otoman prilejul să atace, în 1420, nu doar Transilvania şi Ţara Românească, ci
şi sudul Moldovei, ajungând până la Cetatea Albă, pe care n-a putut-o cuceri.
Ungaria nemulţumită de nerespectarea prevederilor tratatului de la Lublau din 1412
cu privire la Moldova, cere monarhului polon în 1423, repetată în ianuarie 1429,
aplicarea riguroasă a prevederilor convenite în 1412, aducând grave învinuiri domnului
moldovean. Alexandru cel Bun era acuzat că nu a participat la expediţiile iniţiate de

11
suveranul ungar, că şi-a însuşit pe nedrept stăpânirea asupra a cetăţii Chilia, a unor
teritorii luate de la munteni, cunoscute sub numele de Basarabia, şi, mai ales, de
primirea şi protejarea răsculaţilor husiţi.
Asupra problemei Chiliei, punct strategic de mare importanţă la gurile Dunării, s-a
convenit ca această să fie lăsată pe seama unei comisii de arbitraj, la care reprezentanţii
unguri nu s-au prezentat. Eşuarea tratativelor l-a determinat pe domnul Ţării Româneşti,
Dan al II-lea, probabil la îndemnul Ungariei, să intreprindă în anii 1429 şi 1430
expediţii împotriva Moldovei, fără a putea să o înfrângă şi să pună stăpânire pe cetatea
Chiliei.
În perioada următoare relaţiile dintre Moldova şi Polonia s-au defectat.
Swidrigailo, fratele lui Vladislav al II-lea Jagielo, ajungând pe tronul Lituaniei, după
moartea marelui cneaz Witold (27 octombrie 1430), dorea să desprindă Lituania din
uniunea cu Polonia şi să devină îndependentă, iar el să fie încoronat rege. Noile orientări
ale politicii Lituaniei au generat tensiuni între cele două ţări, care au degenerat într-un
aprig război. Lituanienii se bazau pe alianţa cu teutonii, duşmanii tradiţionali şi mai vechi
ai Poloniei, şi pe Alexandru cel Bun, care dorea să plătească, probabil, lui Vladislav al II-
lea Jagiello, pentru clauzele umilitoare ale tratatului de la Lublau. De partea acestora era şi
Sigismund de Luxemburg care spera, ca în caz de victorie să-şi împlinească visul de a
stăpâni şi Polonia.
Între timp, la 1 ianuarie 1432, Alexandru cel Bun s-a stins din viaţă, iar războiul
polono-lituanian s-a terminat defavorabil aliaţilor.
În concluzie, la capătul unei domnii de peste trei decenii, Alexandru cel Bun reuşise
să asigure Moldovei un statut care s-ar putea defini prin conceptul modern de
independenţă.

Politica internă
Activitatea economică
Pe plan intern Alexandru cel Bun a acordat o mare atenţie vieţii economice şi, în
special, comerţului desfăşurat pe drumurile comerciale care făceau legătura între
oraşele polone şi şi porturile de la Marea Neagră şi Dunăre. Legăturile oraşelor din nordul

12
Transilvaniei, din Maramureş cu portuile de la gurile Dunării şi Marea Neagră se făceau
tot prin Moldova.
Pe aceste drumuri circulau soli şi dregătorii domneşti, folosindu-se cai de olah,
adică luaţi de la ţăranii care locuiau în satele situate de-a lungul drumului. De-a lungul
acestor căi comerciale s-au dezvoltat o serie de oraşe unde se desfăceau mărfurile. Chiar
dacă nu s-au păstrat acte scrise privitoare la desfăşurarea acestui comerţ înainte de
Aexandru cel Bun, totuşi, din privilegiul comercial din 8 octombrie 1408, acordat
negustorilor lioveni, se deduce că la acea dată erau reglementate anumite reguli.
Privilegiul menţionat conţine date foarte importante asupra principalelor căi
comerciale care străbăteau Moldova de la nord la sud, făcând legătura cu porturile de la
Dunăre şi Marea Neagră, apoi asupra principalelor puncte comerciale, asupra
cuantuumului taxelor vamale, asupra tipurilor de vămi: mari, principale şi vămi
obişnuite, de trcere şi „vămi de margine”, a produselor care tranzitau Moldova, precum
şi auspra mărfurilor exportate de moldoveni. În scopul asigurării aprovizionării curţii
domneşti cu anumite produse, în privilegiul s-a introdus o dispoziţie privitoare la dreptul
domnului de a se aproviziona cel dintâi cu anumite produse, între care amintin cele din
argintul ars şi jderii, şi într-o oarecare măsură postavul. Privilegiul consemna taxele ce
trebuiau plătite pentru paza şi străjile domneşti care însoţeau de-a lungul drumurilor
caravanele de negustori.
Asemenea privilegii Alexandru cel Bun a acordat şi negustorilor din
Transilvania, mai ales, din Braşov, cu Bistriţa existau reglementări din vechime asupra
taxelor vamale pe care trebuiau să le plătească negustorii pentru fiecare marfă în parte.
Pentru desfacerea mărfurilor aduse şi pentru cumpăraea altora, negustorii foloseau
bâlciurile, care erau anuale şi iarmaroacele, care erau săptămânale. Dreptul de târg era
acordat de către domn. La aceste târguri negustorii străini cumpărau vite cornute, cai, oi
sau produse de pe urma creşterii lor. Unii negustori puteau obţine scutire de vamă, scutire
numită cu un termen de origine tătară, tarhan.
Activitatea comercială presupune şi o intensă circulaţie monetară. Erau banii de
argint ai ţării şi chiar din bronz, precum şi banii străini: zloţii tătăreşti de aur, de fapt florini
genovezi ajunşi la noi prin cetăţile genoveze din Crimeea, unde se stabiliseră tătarii, de
asemenea florinii ungureşti, tot din aur, precum şi groşii polonezi de argint.

13
 Înflorirea comerţului a dus la creşterea demografică, a aşezărilor rurale şi
urbane, la dezvoltarea industriei casnice, la intensificarea creşterii animalelor, a
cultivării cerealelor etc..

Organizarea politico-administrativă
Sarcinile care au revenit lui Alexandru cel Bun în domeniul consolidării interne a
statului au fost multiple şi complicate. El a condus ţara cu ajutorul unui sfat de boieri. În
sfatul domnesc sunt admişi, de obicei 12 dintre cei mai mari proprietari din ţară şi, în
primul rând, rudele domnului. Din acest organ administrativ făceau parte şi reprezentanţi
ai clerului înalt, dar aceştia nu apar niciodată în documente. În momente de mare
însemnătate politică sau atunci când se cerea ca anumite acte ale domniei să prezinte o mai
mare garanţie, domnul consulta un sfat de boieri lărgit; de pildă cu prilejul creării unui
apanaj şi pensiei viagere fostei sale soţii Rimgaila, sora marelui duce al Lituaniei, Vitold
şi vara regelui polon, Vladislav Iagello.
În timpul acestei domnii s-au cristalizat şi s-au precizat principalele dregătorii,
multe din ele de influenţă bizantină. Boierii dregători conduceau anumite departamente ale
administraţiei ţării, cum ar fi gospodărirea veniturilor domniei sau îndeplineau atribuţii cu
caracter militar.
Cea mai importantă instituţie era cancelaria domnească, pe care Alexandru cel
Bun s-a îngijit să-i dea o temeinică organizare. În organizarea cancelariei domneşti,
Alexandru cel Bun a avut drept model cancelaria domnului din Ţara Românească, care la
rândul ei imita cancelaria curţii imperiale din Bizanţ, unde lucrau mai mulţi logofeţi cu
diferite atribuţii.
Printre funcţiile importante deţinute de boierii moldoveni în timpul lui
Alexandru cel Bun, era şi aceea de staroste, creată în perioada anterioară şi cunoscută sub
denumirea de capitaneus, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti asupra
părţii de nord a ţării, cunoscută şi sub denumirea de Ţara Şepinţilor.
O dregătorie asemnănătoare cu aceea a starostelui era a posadnicului, menţionată
rar în documente. El avea în grija sa posadele care existau pe teritoriul Moldovei.
Una dintre dregătoriile principale din vremea lui Alexandru cel Bun era aceea a
vornicului, existentă din perioada anterioară, a cărui atribuţii s-au precizat în această

14
perioadă. Informaţiile documentare arată că din 1414 vornicul de Suceava făcea parte din
sfatul domnesc. Uneori erau invitaţi la şedinţele sfatului domnesc şi unii vornici de la
curţile regionale prezenţi în cetatea de scaun, ca de pildă, vornicul de Roman, Vlad
Tuciaischi. Vornicul de Suceava era, faţă de vornicii de la curţile regionale, un „mare
vornic”. Modelul acestei dregători a fost dregătoria bizantină megas domesticos ale cărei
atribuţii au rezultat din necesităţile organizatorice ale statului medieval.
Pe lângă aceste dregătorii existau o serie de dregători care erau în serviciul curţii
domneşti şi dirijau anumite activităţi zilnice. Între aceştia aminitim stolnicul, care se
îngijea de activitataea bucătăriei domnului, apoi ceaşnicul care se ocupa cu asigurarea
băuturilor de la masa domnului, apoi vistierul, care avea în sarcină administrarea
veniturilor domniei, la care se adaugă postelnicul, avea grijă de dormitorul domnului,
comisul şi spătarul, dar apar după moartea lui Alexandru cel Bun.
În timpul lui Alexandru cel Bun s-a dat o nouă organizare administrativă, militară
şi judecătorească, grefată pe vechile structuri sociale a căror conducători au fost înlocuiţi
cu oameni ai domnului, cu dregători care administrau în numele domnului. Toate satele din
cuprinsul unei obşti teritoriale dăruite boierilor şi mănăstirilor au fost grupate în ţinuturi,
conduse acolo unde existau cetăţi de către pârcălabi. Satele rămase pe seama domniei au
fost constituite în unităţi administrative numite ocoale sau volosti şi subordonate unei cetăţi
sau curţi domneşti. Administarţia ocolului era încredinţată unui vornic, numiţi şi ureadnici.
Ei aveau atribuţii administrative, judecătoreşti, militare, judecătoreşti şi fiscale.

Organizarea eclesiastică
Venirea lui Alexandru cel Bun la scaunul domnesc al Moldovei se făcea în aceeaşi
vreme când şi la înalta funcţie patriarhală fusese uns ca ptriarh Matei, care era mai
înţelegător faţă de cererile moldovenilor. Ca urmare domnul Moldovei obţinea, în 1401,
de la noul patrirh recunoaşterea lui Iosif ca mitropolit al Ţării Moldovei, punând capăt
îndelungatului conflict cu Ptriarhia ecumenică din Constantinopol. În letopiseţul lui
Grogore Ureche se spune că Alexandru cel Bun a întemeiat, în afară de Mitropolia de
Suceava, şi două episcopii, una la Roman şi alta la Rădăuţi. Ele erau impuse chiar de
întinderea ţării. Prin urmare, Alexandru cel Bun poate fi socotit organizatorul ierarhiei
bisericeşti moldovene.

15
 Totodată, domnul Ţării Moldovei a construit, pe lângă mănăstirea Neamţului a lui
Petru I Muşatinul, mănăstirea Sfântului Nicolae din poiana Siretului, numită mai târziu
Pobrata (azi Probota), apoi mănăstirile de la Bistriţa şi Moldoviţa, pe care le-a înzestrat
cu numeroase sate, venituri şi robi. Informaţiile istorice arată că pe lângă acestea mai erau
mănăstirile de la Bohotin, de la Chiprieni (popular Căpriana) de la Horodnic, de la Humor.
Trebuie să arătăm că mănăstirile nu erau numai lăcăşuri de închinăciune şi rugăciune, dar
şi centre culturale şi artistice.
În legătură cu viaţa religioasă trebuie să arătăm că Alexandru cel Bun a arătat
înţelegere faţă şi de catolici, armeni şi husiţi, căror le-a încuviinţat, de pildă, catolicilor
să-şi întemeeze o nouă episcopie la Baia, pe lângă cea veche de la Siret, iar armnilor le-a
recunoscut în 1401, ca episcop al lor, pe Ioan ce-i fusese recomandat de patriarhul
Constantinopolului, Antonie.
Tot lui Alexandru cel Bun îi datorăm aducerea la Suceava a moaştelui Sfântului
Ioan cel Nou, care a suferit moarte de martir, la 1330, la Cetatea Albă, descrisă de călugărul
învăţat Grigorie Ţamblac, ajuns mai târziu mitropolit al Kievului. Grigore Ţamblac, ca
reprezentant al bisericii moldovene, a particiupat la conciliul de la Constanţa (1414-1418)
din Elveţia, alături de alţi reprezentaţi ai boierimii moldovene.

Familia şi moartea lui Alexandru cel Bun

Se cunoaşte că el a avut trei soţii: Ana, mama lui Iliaş voievod, a lui Roman mort
de timpuriu şi a Vasilisei; apoi Rimgaila de la care n-a avut urmaşi, şi Marina, sora
boierului Bratul, care este mama lui Petru, a lui Alexandru, mort de tânăr, şi a Chiajnei,
care a trăit până la 1479. Alexandru cel Bun a mai avut doi fii nelegitimi, fără a li se
cunoaşte mama, anume pe Petru Aron şi pe Bogdan, tatăl lui Ştefan cel Mare, ucis de fratele
său, Petru Aron.
Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432, fiind înmormântat la mănăstirea
Bistriţa, ctitoria sa. Domnia acestuia reprezintă momentul culminant al vieţii de stat, după
cum Mircea cel Bătrân înseamnă culminarea vieţii de stat muntene.

16