COMANA ADRIAN-CRISTIAN

Master AgriBusiness

ANALIZA STATISTICO-ECONOMICĂ A DOMENIULUI AGRICOL ÎN

ROMÂNIA

I. Domeniile agriculturii
In perioada 1990-2005, se remarcă menţinerea unui raport apropiat între ponderea
sectorului animal şi ponderea sectorului vegetal. Grupa principală de culturi este reprezentată de
cereale şi leguminoase, care reprezintă mult de 60% din suprafaţa cultivată . Ponderea suprafeţei
cultivate cu cereale şi leguminoase a crescut cu 9 % în perioada 1990 -2001 (de la 62% la 71%).
Suprafaţa cultivată cu plante tehnice a crescut cu 6,6% (de la aproximativ 9,7% în 1990 la 16,3%
în 2003). Aceste creşteri au fost posibile pe baza scăderii suprafeţelor cultivate cu plante
furajere; ponderea acestora a scăzut de la 21% în
1990 la 11% în 2001.
In ceea ce priveşte suprafeţele viti-vinicole, în perioada 1998-2003 suprafeţele cultivate
cu soiuri nobile pe rod s-au diminuat de la 138,4 mii ha la 115,8 mii ha. Au fost defrişate
suprafeţele de teren cultivate cu viţă de vie care au depăşit perioada optimă de valorificare a
producţiei.Suprafaţa agricolă ocupată cu livezi şi pepiniere pomicole, în perioada 1998-2003 a
înregistrat o scădere de la 263,0 mii ha în anul 1998 la 227,0 mii ha în anul 2003.
Sectorul zootehnic constituie una din cele mai dificile probleme ale agriculturii româneşti
actuale. România s-a confruntat cu o scădere a efectivelor de animale şi păsări după anul 1990,
tendinţă care s-a menţinut şi în perioada 1999-2004. Reducerea efectivelor de animale a fost
cauzată pe de o parte de creşterea preţurilor la furaje determinată de seceta prelungită în anii
2000-2003, iar pe de altă parte de acordarea unei subvenţii la produsele animaliere care nu a
acoperit decât o mică parte din costurile de producţie.
Agricultura ecologică constituie un sector pentru care România are mari oportunităţi de
dezvoltare, aceasta reprezentând totodată un instrument important în conservarea naturii şi
revitalizarea spaţiului rural. In perioada 2000-2003, suprafaţa cultivată respectând metodele de
producţie ecologică s-a triplat, ajungând de la 17.438 ha cultivate în anul 2000 la 57.200 ha în
anul 2003. Structura pe culturi cuprindea in 2003: cereale 16.000 ha; păşuni naturale şi plante
furajere 24.000 ha; oleaginoase şi proteice 15.600 ha; legume 200 ha; fructe 100 ha; fructe de
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

pădure 400 ha; alte culturi 900 ha. Piaţa internă de produse ecologice este în formare; 95% din
produsele ecologice de origine vegetală au fost exportate pe pieţele din Germania, Elveţia,
Olanda şi Italia, unde cererea de astfel de produse este în creştere.
II. Suprafaţa agricolă şi exploatarea acesteia
Suprafaţa agricolă a României numără aproape 14,9 milioane ha (ori 62% din total).
Media UE este de 41%. Din totalul suprafeţei agricole, terenurile arabile ocupă in 2003 9.414,3
miiha (64 % din suprafaţa agricolă a ţării), plantaţiile pomi-viticole 519 mii ha (3,4%), plantaţiile
deviţă-de-vie 267,4 mii ha (1,8%), iar pajiştile naturale 4.945 mii ha (33,4%). Distribuţia
regională aterenurilor agricole după modul de folosinţă este diferenţiată în raport cu condiţiile de
relief, cu caracteristicile pedo-climatice şi de pretabilitate la culturi. Pe ansamblu, numai 25% din
totalul terenurilor agricole au o calitate superioară, având un potenţial productiv bun şi foarte
bun. Solurile se află într-un proces de degradare continuă. Pentru România, problema
ameliorărilor funciare a fost şi este deosebit de acută deoarece terenurile agricole sunt afectate de
diverşi factori care influenţează capacitatea de producţie: seceta frecventă, eroziunea solului prin
apă, exces frecvent de apă în sol, compactarea solului datorită lucrărilor executate
necorespunzator etc. Suprafaţa medie a exploataţiilor individuale în România este 2,3 ha, de 8 ori
mai mica decât suprafaţa medie a exploataţiilor Uniunii Europene (16,6 ha).
Sectorul privat, gestiona în anul 2001 suprafaţă agricolă sub forma a trei tipuri de
exploataţii agricole : gospodării individuale în care se lucrează mai mult de trei sferturi din
pământul aflat în proprietate privată; asociaţii familiale (fără personalitate juridică); societăţi
agricole (cu personalitate juridică). In prezent, 84,9 % din terenul agricol şi 83,2 % din terenul
arabil sunt în proprietate privată.
Din numărul total de proprietari, aproximativ 40-45% trăiesc în mediul urban şi nu au o
activitate continuă şi constantă în agricultură, fapt ce are implicaţii negative asupra
productivităţii muncii. Unii proprietari au trebuit să se asocieze datorită vârstei înaintate şi a
gradului redus de dotare tehnică a exploataţiilor individuale, dar şi din lipsa timpului deoarece
unii trăiesc în oraşe. Rezerva proprietarilor de a se asocia poate fi explicată prin experienţa
trecutului, nu prea îndepărtat, al cooperativizării şi asocierii forţate. Astfel, în anul 2002, numărul
total de exploataţii agricole a fost de 4.484.893, din care 4.299.361 exploataţii agricole
(individuale şi unităţi cu personalitate juridică) au utilizat o suprafaţă agricolă de 13.930.710 ha,
revenind o medie de 3,24 ha/ exploataţie care a utilizat teren agricol.
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

Suprafata irigata era in 1989 de 3.196 ha ,din care efectiv irigată 95%, apoi în fiecare an
aceasta scăzând, ajungând în anul 2002 la o suprafaţă de 3175 ha din care efectiv irigata 22,7%.
III. Forţa de munca în agricultură
Rata de ocupare a populaţiei în agricultură (40,9% în 2001) face ca agricultura să deţină
principalul loc în ceea ce priveşte ocuparea populaţiei, ceea ce indică o structură economică
diferită de aceea a ţărilor dezvoltate ale UE. Creşterea ponderii agriculturii în populaţia activă
ocupată şi în valoarea adăugată brută conferă tranziţiei economiei româneşti trăsătura unui
început de reagrarizare, cu implicaţii nefavorabile asupra trendului productivităţii sociale a
muncii. Până în anul 1998, populaţia rurală a înregistrat o scădere accentuată (în special în
jumătatea vestică a ţării), determinată atât de migrarea populaţiei spre zonele urbane, cât şi de
reducerea natalităţii. In perioada 1998-2001 populaţia rurală a crescut cu cca. 10.728 de
persoane, ajungând de la 10.164 mii locuitori în anul 1998 la 10.165 mii în anul 2001. Reapariţia
fenomenelor de creştere demografică sau de oprire a declinului după 1998 a fost determinată, în
principal, de încetarea migraţiei spre oraşe şi întoarcerea populaţiei urbane migrată iniţial din
rural, consecinţă a dificultăţilor pe care le au persoanele disponibilizate prin restructurarea
economiei urbane. Densitatea populaţiei în mediul rural este, în general, scăzută, nivelul mediu
fiind de peste 10 ori mai redusă decât densitatea medie din urban. In mare parte, densitatea
populaţiei este influenţată de formele de relief, fiind foarte scăzută în comunele din perimetrul
Munţilor Carpaţi, precum şi din Dobrogea (sub 50 sau chiar sub 30 locuitori/km2). In Delta
Dunării şi în unele zonele montane locuiesc sub 8 locuitori/km2.
Structura pe vârste a populaţiei rurale este caracterizată prin existenţa unui proces
accentuat de îmbătrânire demografică (cca. 38 de ani). Populaţia care a depăşit vârsta de 50 de
ani este foarte numeroasă: 1 din 3 persoane din mediul rural se încadrează în această categorie de
vârstă, faţă de 1 din 5 în urban. Procesul de îmbătrânire a apărut pe măsura scăderii numărului de
persoane mature, ca urmare a migrărilor masive din ultimele 3 decenii şi s-a accentuat în ultimii
8-9 ani datorită reducerii natalităţii. In totalul populaţiei rurale de până la 49 de ani, populaţia
masculină este majoritară (52,8% din total în 2004). Pentru grupa de vârstă de peste 50 de ani,
raportul se inversează în favoarea populaţiei feminine, aceasta deţinând o pondere de 55,8% din
totalul populaţiei rurale din această grupă de vârstă. Gradul de diversificare a ocupării este mai
ridicat în regiunile Vest şi Centru. În totalul populaţiei ocupate în agricultură în 2001, 95% erau
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

muncitori pe cont propriu şi muncitori familiali neplătiţi. Numai în trei regiuni (Vest, Centru şi
Bucureşti), agricultura este devansată de industrie si construcţii.
IV. Servicii pentru agricultură
Parcul de tractoare şi maşini agricole - începând cu anul 1991 parcul de tractoare şi maşini
agricole a început să crească, ajungându-se, la sfârşitul anului 2000, la un nivel de 86,42% la
tractoare şi de 55,32% la maşini agricole din valorile anului 1986. Creşterea cea mai accentuată
s-a înregistrat în anii 2001-2004, când au existat subvenţii de la stat în vederea cumpărării de
tractoare şi maşini agricole. Cu toate acestea, numărul tractoarelor (164.000 în anul 2001) şi
maşinilor agricole (215.089 în anul 2001) este insuficient, majoritatea acestora fiind uzate fizic si
moral. Astfel, pe ansamblul agriculturii, 50% dintre tractoarele existente au o vechime în
exploatare de peste 10 ani, iar 60% dintre combine sunt mai vechi de 12 ani.
Nivelul de dotare mecanică existent în prezent în agricultura României nu este în măsură să
asigure efectuarea lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură,
fapt ce determină pierderi mari de recoltă.Datorită neadaptării structurii ofertei interne de maşini
agricole la mărimea exploataţiilor agricole şi a situaţiei financiare precare a majorităţii
agricultorilor, în prezent agricultura României întâmpină dificultăţi în creşterea gradului de
mecanizare a proceselor tehnologice. Dotarea cu tractoare şi maşini agricole a României este
statistic una dintre cele mai slabe din Europa, revenind o încărcătură de cca. 58,6 ha/tractor, în
timp ce media europeană este de cca. 13 ha/tractor, iar Germania are cca. 9 ha/tractor, Belgia
cca. 7 ha/tractor şi Austria doar cca. 4 ha/tractor (1999). În ceea ce priveşte gradul de dotare cu
combine de recoltat grâu şi porumb, la nivelul anului 2004 situaţia este de 86,8 ha grâu şi
porumb/combină. Raportând statistic numărul de persoane economic active în agricultură la
numărul de tractoare, rezultă că în România există 20 persoane/tractor faţă de 1,94
persoane/tractor media UE, 3,12 persoane/tractor în Polonia, 1,25 pers./tractor în Germania
(1999). Situaţia este şi mai gravă dacă se ţine seama de gradul de uzură al acestor echipamente,
cunoscându-se că peste 71% din tractoarele existente au o vechime de peste 8 ani, iar jumătate
din parc este tot timpul în reparaţii. Ca urmare, încărcătura reală este practic dublă, situându-ne
pe ultimele locuri din Europa.
Irigaţii - analizând situaţia suprafeţelor amenajate pentru irigat la nivel de exploataţie din
sectorul de stat, acestea înregistrează o evoluţie descendentă de la an la an, suprafaţa irigată fiind
de 27% la nivelul anului 1998 şi de 20% în 2003, în timp ce în sectorul privat se înregistrează o
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

evoluţie crescătoare (suprafaţa în 2002 a fost cu 9% mai mare decât în 2001).

V. Productivitatea în agricultură
Productivitatea muncii comparativ cu media naţională (calculată prin raportul dintre valoarea
adăugată brută şi populaţia ocupată în vârstă de peste 15 ani) a avut o evoluţie puternic
descendentă în perioada 1998–2002, înregistrând un nivel de 27,5% in 2002 faţă de 42,3% în
1998. In România, agricultorii reprezintă 34,7% (2003) din populaţia ocupată a ţării, procent
enorm faţă de Franţa, Olanda ,Ungaria. În plus, agricultura românească produce 5.653 de
milioane de euro (2003), adică 11,7 % din Produsul Intern Brut. Aceste cifre demonstrează că
agricultura este un
sector important pentru economia românească, dar, comparativ cu situaţia din celelalte ţări ale
UE, arată că, din păcate, economia românească are lipsuri. Astfel, de exemplu, în agricultura din
Franţa muncesc 1 milion de persoane pe o suprafaţă de 54 de milioane de hectare şi produc anual
peste 30.604 milioane de euro. Această cifră este de 6 ori mai mare decât performanţele
agriculturii româneşti, dar nu reprezintă decât 2% din PIB-ul Franţei.
Intr-un clasament al productivităţii muncii în agricultură şi la nivel naţional, România
este pe ultimele locuri fata de statelor UE. Astfel, dacă se consideră că media productivităţii în
agricultură în cele 25 de ţări membre ale UE reprezintă etalonul de 100%, productivitatea
agriculturii româneşti este de 13,1%. Ii întrecem doar pe lituanieni şi letoni şi suntem foarte
aproape de polonezi care au un procent de 13,8%. Faţă de unguri – 75%, sau primul loc în
clasament, ocupat de olandezi– 343,4% este foarte mult de recuperat.
Producţiile medii realizate în agricultura României sunt mult mai scăzute decât
producţiile raportate în UE-15 şi noile state membre.Producţiile medii la majoritatea produselor
pentru care sunt disponibile date (cereale, rapiţă, lapte, vin şi zahăr) reprezintă cel mult 50% din
randamentele obţinute în UE-15 .Situaţia zahărului este deosebit de acută. Zahărul în România
este produs în ţară din sfecla de zahăr, iar producţiile medii la sfecla de zahăr reprezintă 50% din
cele obţinute în noile state membre ale UE şi chiar cu mult mai scăzute decât cele obţinute în
UE-15: 19,8 tone/ha în România în comparaţie cu 38,4 tone/ha în noile state membre şi 55
tone/ha în UE-15. Mai mult, cantitatea de zahăr alb extrasă din sfecla de zahăr românească este
cu mult mai scăzută decât cea din noile state membre.
Capacitatea productivă a terenului exprimată prin producţia agricolă brută la hectar este
de aproximativ 500-700 €, ceea ce reprezintă mai puţin de 30% din nivelul productivităţii din UE
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

(2200 € la hectar în 2002). Această productivitate scăzută a terenului este combinată cu niveluri
extrem de scăzute ale productivităţii muncii, care este în medie 1600 € pe lucrător în 2002, adică
doar 7% din nivelul productivităţii muncii în UE (22600 € pe lucrător în 2002).
VI. Industria alimentară
Industria alimentară asigură ocuparea a 10% din forţa de muncă din industria
prelucrătoare şi 4% din forţa de muncă ocupată la nivel naţional. Industria alimentara reprezenta
aproximativ 17% din producţia tuturor industriilor prelucrătoare, 9% din producţia naţională
totală şi 7% din valoarea adăugată brută (în anul 2002).
Pentru toate ramurile industriei alimentare, capacităţile de producţie sunt localizate cu
preponderenţă în mediul urban, în special ca rezultat al politicilor economice promovate în
perioada socialistă, când industriile, indiferent de profilul lor, erau concentrate în oraşe.
Numărul agenţilor economici a fost în anul 1998 de 10.237, iar în 2003 de 10.688. Datele
statistice relevă oscilaţii semnificative de la un an la altul, dar cu tendinţe de creştere către
sfârşitul perioadei analizate (1998-2003), ceea ce lasă de înţeles că reformele din anii anteriori
dau semnale de consolidare în plan structural. Pe ramuri şi subramuri, numărul cel mai mare de
unităţi se regăseşte în domeniul panificaţiei, morăritului şi producerii, prelucrării şi conservării
cărnii şi al produselor din carne. Pentru activităţile de morărit şi panificaţie, situaţia este diferită,
aproape 50% din capacităţile de producţie fiind localizate în mediul rural.
Ponderea diferitelor subramuri în totalul industriei alimentare s-a modificat de-a lungul
anilor, unele înregistrând o diminuare a importanţei (morărit şi panificaţie de la 37% în 1998 la
22% în 2002 şi 31% în 2003 şi industria vinurilor de la 10% în 1998 la 7% în 2003). Totuşi,
industria de morărit şi panificaţie continuă să rămână cea mai importantă subramură, acest aspect
reflectând importanţa produselor pe bază de cereale în alimentaţia românilor.
Există produse care au înregistrat creşteri semnificative în perioada 1998-2003:
produsele lactate proaspete (80%), produsele zaharoase (16%), alcoolul etilic de fermentaţie
(21%), vinul pentru consum (26%), berea (25%), produsele de tutun (10%).
In domeniul industriei de prelucrare a cărnii, exista 27 de unităţi care îndeplinesc
cerinţele europene (indiferent de capacitatea de prelucrare), 73 de unităţi vor îndeplinii cerinţele
UE în 2007 şi 39 cu planuri de restructurare pentru perioada de tranziţie 2007-2009. In ceea ce
priveşte industria zahărului, în condiţiile economico-sociale ale acestei perioade, suprafaţa
ocupată cu sfeclă de zahăr a suferit o scădere considerabilă. Aceasta s-a redus, ajungând la 46,2
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

mii ha în anul 2003, respectiv 16,9% din suprafaţa necesară asigurării consumului de zahăr.
Reducerea suprafeţelor cultivate a antrenat în mod direct şi scăderea producţiei naţionale de
zahăr. Noii proprietari nu şi-au orientat activitatea spre a produce zahăr din sfeclă, ci spre
conservarea fabricilor prin rafinarea zahărului brut.
VII. Influenţa agriculturii asupra economiei naţionale
Contributia agriculturii si silviculturii la formarea PIB, in perioada 1989 – 2000, a fost in
mod constant semnificativa, remarcandu-se o crestere a acesteia de la 13,7% in 1989 la 18,6% in
1992. Ponderea a fost mentinuta pana in 1996, dupa care s-a constatat o descrestere la 12,9% in
1999 si, respectiv, la 11,4% in 2002. Volumul productiei agricole globale (PAG) s-a redus cu 3%
in 1990 fata de 1989. In perioada 1990-2000, productia de cereale a inregistrat fluctuatii cuprinse
intre 12 si 22 milioane tone, datorită conditiilor climatice, faramitarii terenurilor, precum si
deteriorării sistemului de irigaţii.
In anul 2000, producţia vegetală a scăzut cu 20,4% fata de anul 1999, datorita, in
principal, secetei care a afectat România. In perioada 1990-2000, efectivele de animale s-au
redus la aproape jumatate datorita destrămării cooperativelor specializate in cresterea animalelor
si eliminarii subventiilor pentru fermele de stat.
Ponderea agriculturii în economia României a scăzut după 1990 (ritmul scăderii a fost
mai lent în primii ani ai tranziţiei şi mai rapid după 1997). Cu toate acestea, contribuţia
agriculturii la crearea PIB rămâne substanţială (13,4% în 2001) comparativ cu media UE (1,7%).
În 2001 agricultura participa cu 14,8% la crearea valorii adăugate brute, faţă de 19,1% în 1997.
Valoarea adăugată în agricultură a fost creată în proporţie de peste 97% de sectorul privat,
contribuţia acestuia fiind de numai 61,3% în 1990.
Contribuţia agriculturii înregistrează un declin relativ, atât la formarea valorii adăugate
brute (VAB), în scădere de la 16,2% (1998) la 13,3% (2003), cât şi a produsului intern brut
(PIB), în scădere cu 2,7% pentru perioada analizată, de la 14,4% la 11,7%. O explicaţie a acestui
declin este dată şi de efectul statistic, în condiţiile în care, în patru ani (2000-2003) din cei şase ai
perioadei analizate, pentru ramurile neagricole s-au înregistrat creşteri economice superioare
mediei de creştere în agricultură.
Contribuţia agriculturii la producţia finală a economiei naţionale se situează în perioada
1998-2002 între 13,5% (1998) şi 12,8% (2002), iar în cadrul acesteia, ponderea principală revine
COMANA ADRIAN-CRISTIAN
Master AgriBusiness

sectorului vegetal (între 54,7% în 1998 şi 42,5% în 2002), urmat de sectorul animalier (între
39,8% în 1998 şi 24,4% în 2002). Serviciile auxiliare din agricultură au ponderi foarte scăzute
(între 2,5% şi 1,8%). Această stare de lucruri reflectă un grad redus de intensificare a producţiei
agricole prin producţia animală, tendinţă prezentă în toate agriculturile în tranziţie.
In perioada 1998-2003, deficitul comercial agroalimentar s-a accentuat, atingând valoarea
de 1.037,4 milioane Euro în anul 2003.
Bibliografie:
1. Date statistice furnizate de Institutul Naţional de Statistică- anuare statistice 1995, 1996,
2001, 2003, 2004
2. Emilia Tiţan – „Statistică. Teorie şi aplicaţii în sectorul terţiar”, Editura Meteor Press, 2003