Arboricultură II

CURS nr. 7
Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia FABACEAE (LEGUMINOSAE) - continuare
Genul COLUTEA L.
Cuprinde circa 10 specii din Europa de sud şi până în Asia, din care la noi se găsesc 5 specii (una
spontană şi 4 cultivate).
Colutea arborescens L. – Băşicoasă. Este un arbust originar din Europa de Sud, care ajunge la maxim 4
m înălţime. Are tufa largă, lujerii erecţi, frunze imparipenat-compuse, cu 7-13 foliole obovate sau larg eliptice
terminate cu un vârf ascuţit, pe dos pubescente; flori galbene, dispuse câte 8 în raceme axilare, care înfloresc din
iunie în august; fructele sunt păstăi veziculoase, conţinând 20-30 seminţe reniform-turtite, decorează arbustul
după căderea frunzelor. Este o specie puţin exigentă faţă de sol, care poate vegeta pe soluri sărace şi calcaroase.
Este rezistentă la secetă, fum si praf.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă stratificată timp de 15-30 de zile. Se mai poate înmulţi şi prin
butaşi cu călcâi, din lujeri anuali.
Folosire. În grupări, perdele de protecţie şi chiar izolat.

Genul CARAGANA Lam.

Cuprinde numeroase cca. 55 de specii din Europa de est şi Asia. Cele mai frecvente la noi sunt :
Caragana arborescens Lam. – Caragana. Este o specie cu înălţimea de 5-7 m, cu ramurile erecte, lujerii
groşi, verzi-gălbui, îndreptaţi în sus ; frunzele sunt paripenat-compuse (6-12 foliole), foliole eliptice cu vârful
mucronat, verzi-deschis, glabre; florile sunt galbene-aurii, dispuse solitar sau câte 2-4 în fascicule, pe pedunculi
lungi,la subsuoara frunzelor, sunt melifere şi apar în luna mai; fructul este o păstaie liniar-cilindrică, de 5 cm, în
interior cu seminţe brun-roşcate. Este o specie de lumină foarte rezistentă la secetă, puţin exigentă faţă de sol,
indicată pentru cultura în spaţiile verzi din stepa şi de pe litoral. Dintre varietăţile ornamentale foarte frumoasă se
consideră var. Pendula, cu lujerii pendenţi.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi şi prin altoire. Semănăturile se pot face primăvara, în
aprilie-mai, însă semănăturile de toamnă sunt mai reuşite. Butăşirea se foloseşte mai rar. Altoirea se practică
pentru înmulţirea varietăţii Pendula, pe portaltoi din specia tipică, folosind procedeul în despicătură sau
triangulaţie, în luna aprilie.
Folosire. Caragana este o specie decorativă prin flori şi prin frunziş, în cuprinsul spaţiilor verzi se
întrebuinţează în amestec cu alte specii la alcătuirea boschetelor, precum şi izolat (var. Pendula).
În parcuri şi grădini se mai întâlnesc:
Caragana frutex K.Koch. (sin. C. frutescens L.). Arbust de maxim 3 m, cu frunze paripenat-compuse
din 4 foliole foarte apropiate, verzi-închis, rar păroase ; florile sunt galbene, solitare sau câte 3 în buchete, la
subsuoara frunzelor, apar în mai-iunie. Această specie este mai rezistentă la secetă decât specia precedentă.
Caragana microphylla Lam. Arbust de maxim 3 m, cu frunze paripenat-compuse, cu 12-18 foliole, mici,
ovoide, glabre, flori galbene, solitare sau câte două, care apar primăvara-vara, foarte decorative.

Genul LESPEDEZA Mich.

Gen originar din Australia, Asia, America de Nord care cuprinde cca 55 de specii se subarbuşti şi arbuşti.
La noi întâlnim :
Lespedeza thunbergii (D.C.) Nakai (sin. L. formosa Koeh., L. sieboldii Miq. )- Lespedeza. Arbust care
ajunge la maxim 2 m, la noi frecvent de talie mai mică, cu ramuri lungi, în tinereţe pubescente, puternic curbate,
atârnând spre sol. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole oblong-eliptice, de 3,5-5,5 cm lungime, pe dos pubescente.
Florile sunt roz-purpurii, în raceme mici reunite în panicule lungi de 60-80 cm şi apar din septembrie.
Lespedeza bicolor Turcz. Arbust care poate ajunge la maxim 3 m, cu ramuri brun-roşcate, lujerii tineri
muchiaţi şi pubescenţi, frunzele trifoliate cu foliole lat-ovate, pe dos gri-verzui, uşor-pubescente iar pe faţă verzi-
închis (de aici denumirea bicolor). Florile sunt roze sau roşii-violet, mult timp persistente, dispuse în raceme care
alcătuiesc panicule mari, terminale, melifere, apar vara-toamna. Sunt specii termofile, în iernile de la noi tulpinile
degeră dar se regenerează în primăvară. Baza plantelor se protejează peste iarnă prin acoperire cu frunze şi crengi
iar primăvara se recepează. Pretind soluri uşoare şi staţiuni însorite.
Înmulţire. Se poate face prin marcotaj muşuroit şi prin butaşi erbacei (în luna iunie) cu condiţia păstrării
plantelor tinere peste iarnă în sere.
Folosire. Aceşti arbuşti sunt apreciaţi pentru frumuseţea ramurilor arcuite bogate în flori şi se pot utiliza
ca plante izolate sau în grupări, pe terenuri orizontale sau în pantă.

1
 Subclasa ROSIDAE
Ordinul ELAEAGNALES
Familia ELAEAGNACEAE
Genul ELAEAGNUS L.
Gen originar din America de Nord, Asia, sudul Europei, care include cca. 38 de specii ornamentale şi de
interes ameliorativ, arbori şi arbuşti care se pot utiliza pe soluri sărăturate şi uscate. Sunt rezistente la gaze şi pot
fi cu succes întrebuinţate în spaţiile verzi industriale. La noi se întâlnesc frecvent următoarele specii :
Elaeagnus angustifolia L. - Sălcioara, Salcia mirositoare
Este un arbust sau arbore care poate ajunge la 7 m înălţime, cu lujerii spinoşi, în tinereţe argintii ;
frunzele sunt oblong-lanceolate (4-8 cm), pe faţă verzi, pe dos argintii, solzos păroase; florile sunt galbene cu
exteriorul argintiu, mici, foarte mirositoare, dispuse câte 2-3 pe lăstarii de 2 ani, apar în mai-iunie. Fructele sunt
false drupe elipsoidale, galbene cu pete argintii.
Dintre speciile de sălcioară mai decorative recomandate la noi cităm:
Elaeagnus commutata Bernh. (sin. E. argentea Pursh.) - Sălcioara americană. Specie arbustivă
originară din America de Nord, înalt de 3-4 m, fără spini şi preţuită pentru frunzele aval-alungite, argintii pe
ambele feţe, mirosul puternic al florilor mici, galbene, care apar în mai-iunie.
Elaeagnus pungens Thunb. - Sălcioara japoneză. Arbust japonez cu frunziş persistent, atinge maxim 4
m, dar la noi frecvent este mai scund, cu spini, frunzele sunt pieloase, tari, eliptic-alungite, verzi-închis, lucitoare,
pe dos mat-argintii. Este foarte preţuit pentru frunzele persistente, care suportă bine tunderea.
Elaeagnus multiflora Thunb. (sin. E. edulis Carr., E. longipes Gray). Arbust originar din China, Japonia,
cu lujerii bronzaţi, frunzele pe faţă verzi iar pe dos bronz-argintii, flori numeroase, mici, crem-gălbui, care apar
primăvara iar fructele roşii-portocalii, ornamentale dar şi comestibile. Speciile de sălcioară sunt rustice, rezistente
la secetă, fum şi la gaze. E. angustifolia şi E. commutata drajonează şi lăstăresc bine, chiar marcotează natural. E.
pungens este termofilă, necesitând protecţie peste iarnă. Se dezvoltă bine la lumină, tolerează semiumbra şi se
acomodează bine pe soluri uscate, nisipuri şi chiar pe sărături şi soluri degradate.
Înmulţirea. Sălcioarele se înmulţesc prin seminţe, marcote şi butaşi. Semănăturile se fac toamna sau
primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Butăşirea este mai rar întrebuinţată şi se
execută cu butaşi cu călcâi.
Folosire. În spaţiile verzi sunt utilizate individual sau în grupuri, pe peluze, la marginea masivelor, în
plină lumină, fiind preţuite pentru frunzele argintii şi florile plăcut mirositoare.

Genul HIPPOPHAË L.
Hippophaë rhamnoides L. - Cătina albă, Cătina de râu
Este un arbust sau mic arbore care ajunge la 8 m înălţime, are lujerii laterali puternic spinoşi, acoperiţi cu
peri argintii-cenuşii. Frunzele sunt liniar-lanceolate, alterne, cenuşii-argintii pe ambele feţe. Sunt plante dioice iar
florile sunt mici, puţin decorative, galbene-verzui şi apar înaintea înfrunzirii (aprilie). Fructul este o bacă falsă,
ovoidă, cărnoasă, portocalie, rămâne iarna pe ramuri. Este o specie puţin exigentă faţă de condiţiile staţionare.
Lăstăreşte şi drajonează viguros, marcotează natural, creşte rapid iar pe rădăcini se instalează bacterii fixatoare de
azot. Pentru fructificare plantele femele au nevoie de prezenţe celor mascule în raport minim de 6/1.
Este o specie rezistentă la ger şi la secetă, dar este iubitoare de lumină. Se adaptează uşor pe solurile
sărace, nisipoase şi chiar pe sărături.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin sămânţă, drajoni, marcote, butaşi. Semănăturile se fac imediat după
recoltare sau primăvara, după o stratificare de 3 luni. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Se poate înmulţi şi prin
butăşire, prin utilizarea lujerilor lignificaţi.
Folosire. Este preţuită în cultura ornamentală pentru coloritul frunzelor şi al fructelor, care rămân pe
ramuri din toamnă până în primăvară. Se utilizează de asemenea pentru garduri vii, fixarea taluzurilor, terenurilor
nisipoase etc.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul CORNALES
Familia CORNACEAE

Genul CORNUS L.
Gen originar din zona temperată a emisferei nordice, care include cca. 40 de specii de arbuşti sau arbori
cu frunze simple opuse, cu nervurile laterale arcuite, florile în cime, albe sau galbene şi fructul o drupă
elipsoidală. Cele mai cunoscute specii de Cornus de la noi sunt:

2
 Cornus mas L. – Cornul. Este un arbust sau arbore care poate ajunge la 8 m (frecvent 3-5 m), cu coro-
namentul rar, luminos, lujerii păroşi, mugurii opuşi, frunzele ovat-eliptice, cu 4-6 perechi de nervuri curbate, pe
faţă lucitoare, iar pe dos cu peri la baza nervurilor, cu florile în umbele mici, de culoare galbenă, care apar
înaintea înfrunzirii (februarie-martie) şi fructele elipsoidale, roşii, lucioase, acrişoare numite „coarne”.
Există câteva forme ornamentale, cele mai frecvente fiind :
 forma variegata - are frunzele cu margini albe,
 forma aurea - are frunzele galbene-aurii,
 forma dulcis - fructele mici, roşii-stacojii, din care se pot prepara dulceţuri şi lichioruri.
Este o specie puţin exigentă faţă de condiţiile de climă şi sol, puţin rezistentă la săruri şi la excesul de
umiditate din sol. Este indicat pentru garduri vii şi în liziera masivelor (suportă semiumbra).
Cornus sanguinea L. – Sângerul. Este un arbust care ajunge la 4 m înălţime, cu lujerii roşii sau verzi,
subţiri, cu frunzele lat-eliptice, pubescente pe ambele feţe, de 4-8 cm lungime cu 3-5 perechi de nervuri curbate,
toamna devin roşii-sângerii, mai ales la exemplarele însorite. Florile sunt albe-verzui, în cime umbeliforme; apar
în mai-iunie după înfrunzire. Fructele sunt drupe negre, sferice. Dintre varietăţi mai folosită este varietatea
variegata are frunzele variegate cu galben şi alb.
Este un arbust umbrofil exigent faţă de sol şi climă, rezistent la geruri, secetă, fum şi praf, preţuit pentru
culoarea lujerilor, frunzelor şi întrebuinţat izolat sau în amestec pe liziere, la marginea boschetelor, pe peluze etc.
Cornus alba L. - Sânger tătărăsc, cornul tătărăsc. Specie originară din Asia, se remarcă prin lujerii săi
roşii, erecţi, prin frunzele oval-ascuţite pe dos glaucescente, care toamna capătă o culoare roşie-arămie, prin
florile albe, mici, în corimbe mici, ce apar în mai-iunie şi fructele albe-albăstrui. Foarte apreciate sunt varietăţile
ornamentele:
 var. sibirica - cu lujerii roşii aprins ;
 var. elegantissima - cu frunzele puternic striate cu alb ;
 var. spaethii - cu frunze striate cu galben-auriu.
Cornus florida L. Este un arbust sau un arbore de talie mică, originar din America de Nord, decorativ
prin ramurile divergente, frunzele eliptic-ovate, mari, de 8-15 cm lungime, care toamna capătă nuanţe vii de roşu;
florile sunt albe-verzui sau galbene cu 4 bractee petaloide mari (4-5 cm), albe sau roz, care înconjoară
inflorescenţa mică, centrală, simulând astfel o floare de 8-10 cm diametru, apar în luna mai iar fructele sunt roşii,
de 1-1,5 cm diametru, coronate de caliciul persistent. Există şi un cultivar foarte apreciat - Rubra - cu flori roşii-
rozii.
Cornus stolonifera Michx. - Sânger american. Este un arbust de 2-3 m înălţime, cu tulpini stolonifere
şi lujeri arcuiţi, roşii sângerii, foarte decorativi iarna. Florile albe grupate în cime de 3-5 cm diametru, apar în
mai-iunie; arbustul este ornamental şi prin fructele albe sferice. Var. flaviramea se remarcă prin coloritul galben
al lăstarilor.
Speciile de Cornus cresc destul de repede, lăstăresc repede, iar unele specii (C. alba şi C. stolonifera)
marcotează natural. C. mas şi C. sanguinea se pretează bine la tundere. Majoritatea speciilor rezistă bine la ger şi
cresc bine la lumină şi semiumbră. C. mas şi C. sanguinea suportă un grad mai mare de umbrire. Se pot adapta
atât pe soluri umede cât şi pe soluri uscate, excepţie făcând C. florida care necesită soluri revene, uşoare,
nisipoase, lipsite de calcar.
Înmulţire. Speciile de corn se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj şi altoire.
Semănatul se execută imediat după recoltare şi înlăturarea pulpei (condiţie pentru asigurarea germinaţiei
în primul an) la C. mas şi C. sanguinea şi după un an de stratificare la C. florida.
Butăşirea în uscat se aplică la C. alba şi C. stolonifera. Varietăţile acestor specii se înmulţesc prin
marcotaj arcuit sau prin muşuroire, în mai-iunie. Altoirea se practică în ochi dormind (pentru varietăţile de C.
mas).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, boschete, grupări, izolat dar mai ales la marginea
masivelor, în apropierea aleilor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul CELASTRALES
Familia CELASTRACEAE

Genul EUONYMUS L. (EVONYMUS)

Gen originar din America, Asia, Europa, Australia ş.a. care numără cca. 170 de specii de arbuşti erecţi,
mai rar agăţători sau târâtori sau chiar arbori. Sunt în general specii de interes ornamental sau industrial,
rezistente la poluare.

3
 Euonymus europaea L. - Salba moale, Voniceriu. Este un arbust sau arbore care poate ajunge la 7 m,
cu port erect, cu ramurile netede, obişnuit verzi, cu lujerii muchiaţi, frunze opuse, ovat-eliptice, de 4-11 cm,
caduce, glauce; florile galbene-verzui, grupate în cime terminale, pe peduncule axilare, apar primăvara-vara.
Fructul este o capsulă roşie, cu seminţele albicioase, înconjurate de un aril galben-auriu, foarte decorative. Există
doar câteva varietăţi, cele mai preţuite fiind: var. atropurpurea - are frunzele roşii şi var. alba - fructele albe.
Euonymus verrucosus Scop.( sin. E. verrucosa) - Salba râioasă, Lemn râios. Este un arbust de 2-3 m,
cu ramurile şi lujerii rotunzi, verzi, cu verucozităţi brune-negricioase, frunzele ovate până la lanceolat-ovate,
crenat serate, de maxim 7 cm lungime, florile brune-gălbui sau verzi-gălbui, cu miros neplăcut, apar din
primăvară până la începutul verii; fructele sunt capsule cu 4 lobi rozacei, în interior cu seminţe lucioase, negre,
acoperite parţial de un aril roşu-portocaliu. Aceste seminţe rămân mai mult timp atârnate de peduncul după ce
capsula s-a desfăcut. Este foarte decorativă, în special toamna, când frunzele capătă nuanţe frumoase de roşu.
Dintre numeroasele alte specii folosite în cultura ornamentală din ţara noastră menţionăm:
Euonymus fortunei (Turcz.)Hand.-Mazz. (sin E. radicans var. acutus Rehd.) - Salbă târâtoare
Arbust repent sau agăţător, cu ramuri subţiri, frunze persistente, mici, argintii, care formează “covoare”
care înlocuiesc gazonul, mai ales în zonele umbrite. Plantat lângă un zid se caţără pe acesta.
Are multe varietăţi: argenteo-marginata, aureo-marginata, reticulata (cu pete albe în lungul nervurilor etc.).
Euonymus nanus Bieb. - Salba pitică. Arbust erect sau târâtor de maxim 75 cm înălţime, este
sempervirescent, cu lujerii muchiaţi, cu verucozităţi, frunzele sunt lanceolate, cu margini fin dinţate şi revolute,
florile sunt mici, numeroase şi roşiatice, apar vara iar fructele sunt capsule mici, roze. Este folosită pentru
decorarea stâncăriilor.
Euonymus japonicus Thunb. - Salba japoneză. Arbust foarte ramificat, cu frunze persistente, obovate,
flori albe şi fructe roşii. Este o specie termofilă (nu rezistă la temperaturi sub -16ºC) de aceea este utilizată la
ghivece iar în zonele cu temperaturi moderate iarna se poate cultiva pentru borduri (se poate tunde), grupuri etc.
Sunt specii ce rezistă la umbră, la fum şi la gaze şi care pretind soluri revene.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcote (procedeul prin arcuire şi muşuroire), butăşire şi prin
altoire (în despicătură sau oculaţie). Semănăturile se recomandă mai ales pentru speciile cu frunze căzătoare,
folosind toamna seminţe abia culese, înainte de uscarea lor sau primăvara, după o stratificare de 5-6 luni. Puieţii
au creştere lentă prima repicare având loc după cca. 2 ani. Butăşirea este o metodă de înmulţire cel mai des
folosită la salbe, putând realiza butaşi de ramură sau butaşi de rădăcină. Butaşii semilignificaţi au un procent
mare de înrădăcinare şi se confecţionează în iunie-iulie, când începe formarea fructelor. Butaşii de rădăcină se
recoltează primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie.
Folosire. În cadrul spaţiilor verzi se întrebuinţează la marginea masivelor, la umbră, pe lângă ziduri,
uneori ca înlocuitori de gazon (Euonymus fortunei).

Subclasa ROSIDAE
Ordinul CELASTRALES
Familia AQUIFOLIACEA

Cuprinde arbuşti cu frunze persistente, spinos dinţate, pielos rigide, având ca fruct o drupă baciformă.

Genul ILEX L.
Gen originar din vestul şi sudul Europei, din nordul Africii, Asia şi ţinuturile mediteraneene care
cuprinde până la 310 specii de arbuşti sau arbori de talie mică, mereu verzi sau numai vara verzi.
Ilex aquifolium L. - Laur, Ilex. Este un arbust care ajunge la 2,5 m înălţime (uneori arbore de maxim 15
m). Are lujerii verzi-măslinii cu scoarţa netedă, frunze persistente, simple, ovat-eliptice, până la 7 cm lungime,
rigide, lucitoare, pe margini ondulat-dinţate, cu dinţii spinoşi. Florile sunt dioice sau poligame, albe, mirositoare,
în fascicule mici la subsuoara frunzelor, apar primăvara-vara. Fructul este o drupă baciformă, sferică, roşie-
strălucitoare, care persistă multă vreme pe ramuri. În unele zone mediteraneene se considerau ramurile de Ilex cu
fructe drept un simbol al diverselor sărbători.
Are mai multe varietăţi, cele mai frecvente la noi fiind:
 albomarginata (frunzele cu marginea albă),
 aureomarginata (frunzele pestriţe verde cu galben),
 ferox argentea (frunze foarte spinoase, împestriţate cu alb),
 pyramidalis (cu formă conică şi frunzele inferioare mai spinoase),
 Golden Queen ( formă femelă cu frunze eliptice cu bordură aurie),
 Golden King (formă masculă cu frunzele late, spini mici şi bordate neregulat cu auriu) ş.a.
Ilex crenata Thunb. Arbust originar din Orientul Îndepărtat (Japonia), care ajunge la cca. 3 m, este foarte
des ramificat, cu frunzele mici, de 2-3 cm lungime, eliptice până la îngust-lanceolate, crenate pe margine, verzi-
închis, lucioase, florile sunt în buchete de câte 4 şi apar în mai-iunie iar fructele sunt negre, sferice.
4
 Ilex decidua Walt. Arbust sau arbore de maxim 10 m, cu frunze invers-ovat-oblongi, lungi până 7 cm,
obtuz-dentate, pe partea superioară verzi-închis, lucioase, dispuse pe ramuri cenuşii, pendente ; florile sunt
solitare iar fructele sunt roşii-oranj.
Sunt specii care necesită umiditate atmosferică ridicată, soluri bogate, revene, uşor acide, adăpost
împotriva gerurilor. Ilex crenata este însă destul de rezistentă la ger. Rezistă la umbră, la fum şi gaze. Cresc destul
de încet şi suportă bine tunderea.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj si altoire. Seminţele se stratifică 18 luni şi se seamănă în
pepinieră în aer liber. Puieţii se repică de 2-3 ori înainte de a fi plantaţi la loc definitiv. Marcotajul se practică în
octombrie, în acest scop, lujerii se curbează, se ancorează şi se acoperă cu un amestec de două părţi nisip şi o
parte turbă. Altoirea se poate practică în oculaţie, în iunie-august.
Folosire. Sunt specii foarte ornamentale prin frunzişul persistent, verde întunecat, care împreună cu
fructele roşii le dau un aspect foarte interesant, în special iarna. Cultura laurului este însă limitată de geruri. Se
poate utiliza ca plante solitare, în grupuri dar şi garduri vii tunse.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul EUPHORBIALES
Familia BUXACEAE

Genul BUXUS L.
Cuprinde cca. 30 de specii răspândite în Europa, Asia de E şi America, în general arbuşti de maxim 7 m.
La noi sunt cunoscute următoarele specii:
Buxus sempervirens L. - Buxus, Cimişir, Merişor. Este un arbust care poate atinge 6 m înălţime, uneori
arbore mic, cu portul compact, foarte ramificat, lujerii 4-muchiaţi, frunzele persistente, eliptic-ovale, cu marginea
întreagă, pe faţă verzi-închis, iar pe dos palid verzi, foarte scurt peţiolate, cu florile albe-verzui în inflorescenţe
mici, unisexuat-monoice, alcătuite dintr-o floare femelă şi câteva flori mascule, apar mai ales la exemplarele bine
luminate ; fructele sunt capsule globuloase, de culoare roşie, cu 3 valve conţinând 6 seminţe negre, ovale,
lucioase.
Are foarte multe varietăţi, mai frecvente fiind:
 argentea - cu frunzele panaşate cu alb,
 aurea - cu frunzele panaşate cu galben,
 marginata - cu frunzele având marginea galbenă;
 arborescens - cu talia variabilă până la 8 m înălţime, care are la rândul ei câteva forme şi
cultivaruri :
- forma angustifolia ;
- f. grandifolia ;
- f. rotundifolia ş.a.
Specia are un temperament de umbră; înfloreşte şi fructifică la noi mai rar şi numai la lumină. Vegetează
în bune condiţii pe terenuri calcaroase, fertile, cu suficientă umiditate în sol. Nu suportă excesul apei în sol. Este
o specie rezistentă la geruri, secetă, fum şi praf. La geruri sub -30°C are însă de suferit.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj, butăşire, altoire. Înmulţirea prin seminţe este mai puţin
utilizată, deoarece în condiţiile din ţara noastră specia B. sempervirens înfloreşte şi fructifică rar. Se seamănă
imediat după recoltare (vara) iar germinarea are loc până în toamnă.
Marcotajul se aplică primăvara, prin muşuroire. Butăşirea se face tot primăvara, în răsadniţe reci, cei mai
potriviţi fiind butaşii cu călcâi.
Altoirea se execută în placaj, pe puieţi înrădăcinaţi în ghivece sau pe puieţi la masa de lucru, după care se
plantează în ghivece.
Folosirea. Această specie este una dintre cele mai întrebuinţate în parcuri şi grădini, pentru garduri vii,
borduri etc. Suportă bine tunderea, poate fi modelată în diferite forme geometrice.

Genul PACHYSANDRA Michx.

Gen originar din America şi Asia care include cca. 7 specii de arbuşti scunzi şi liane. La noi se întâlnesc:
Pachysandra terminalis S.& Z. – Pachisandra. Subarbust de talie foarte mică (cca. 20 cm) originar din
Japonia, cu frunzele persistente, tulpinile semilignificate care cresc uşor trasant, formând mici tufe cu frunze
lungi de cca. 8 cm, obovate, verzi-lucioase şi dinţate pe margini. Florile sunt albe, nesemnificative, dispuse în
spice terminale şi apar prin aprilie.
Este specie drajonantă şi acoperitoare pentru sol, preferând pe cele revene şi bogate în humus. Suportă
bine gerul şi tolerează umbra.
Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin despărţirea tufei, la sfârşitul verii şi prin butaşi de rădăcină.
5
 Folosire. Se recomandă ca plantă de covor verde în parcuri şi grădini, pe sub arbori, unde nu creşte
gazonul dar şi pentru formarea de borduri, rocării sau chiar în combinaţie cu specii floricole.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RHAMNALES
Familia RHAMNACEAE
Genul PALIURUS Mill.
Gen originar din sudul Europei, vestul Asiei, China, Coreea, Japonia şi cuprinde cca. 9 specii de arbuşti
sau arbori spinoşi.
Paliurus spina-christi Mill. (sin. P. aculeatus Lam. , P. australis Gaerth.)- Paliur. Este un arbust
răspândit din Europa de sud până în Asia. Ajunge la 3 m înălţime, are lujerii geniculaţi, spinoşi, cu câte doi spini.
Frunzele sunt alterne, distihe, ovate sau eliptice, întregi sau mărunt serate, pe faţă verzui-închis, pe dos verzi-
deschis. Florile sunt hermafrodite, galbene-verzui, în raceme axilare cu puţine flori, pe tipul 5 şi apar în iunie-
august. Fructul este subglobulos brun-gălbui, cu sâmbure lemnos şi înconjurat de o aripă circulară. Este exigent
faţă de sol, rezistent la secetă, dar mai puţin rezistent la geruri fiind indicat pentru culturile din stepă.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate toamna sau primăvara, cu sămânţă stratificată; se poate
înmulţi şi prin butaşi de rădăcină.
Folosirea. Este o specie ornamentală prin culoarea frunzelor şi forma interesantă a fructelor. Se poate
întrebuinţa pentru decorarea interioarelor în zonele mai reci iar în zonele mai calde chiar şi pentru garduri vii.

Genul RHAMNUS L.
Gen originar din emisfera nordică, Brazilia şi Africa de Sud cu cca 150 de specii de arbuşti sau arbori
mici.
Rhamnus catharticus L. - Spinul cerbului. Este un arbust de 3 m, cu ramurile opuse terminate într-un
spin, frunze opuse, de formă ovat-eliptică, pe margini fin-dinţate, glabre, subţiri, cu nervurile laterale arcuite, pe
faţă verzi întunecate, pe dos verzi-deschis. Florile mici, verzi-gălbui, dispuse câte 2-5 în cime fasciculate, apar în
mai-iunie. Fructul este o drupă sferică (0,6-0,8 cm), de culoare neagră, rar galbenă. Frunzele sunt atacate de
Puccinia coronata, care atacă unele graminee şi face ca în parcuri cultura sa să fie limitată.
În parcuri se mai utilizează: Rhamnus japonica, cu frunzişul verde lucitor şi flori plăcut mirositoare,
Rhamnus pumilus, care atinge maxim 20 cm înălţime, este repent şi preţuit pentru stâncării şi Rhamnus
tinctoria indicat pentru locuri uscate, pietroase.
Înmulţire. Se înmulţesc prin sămânţă toamna sau primăvara (după stratificare) şi mai rar, prin butăşire.
Folosire. Se întrebuinţează în masive, la alcătuirea lizierelor, pentru garduri vii, uneori pentru stâncării
(R. pumilus şi R. tinctoria) etc.

Genul FRANGULA
Frangula alnus Mill. (sin. Rhamnus frangula L.) - Cruşin, Paţachină. Este un arbust sau arbore de
talie mică (3 m), cu coroană rară, nespinos, lujerii sunt bruni-cenuşii, subţiri, ascendenţi şi mugurii verzi.
Frunzele sunt alterne, ovat-lanceolate, întregi, cu nervurile drepte, paralele şi la marginea frunzei arcuite, pe
partea superioară verzi-lucioase iar pe cea inferioară verde-deschis şi pubescente de-a lungul nervurilor. Florile
sunt alb-verzi, mici, hermafrodite, dispuse în fascicule axilare şi apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe
globuloase, roşii la început iar apoi devin negre şi conţin 2-3 seminţe comprimate.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe.
Folosire. Se foloseşte la marginea masivelor, în locuri umede, pe malul apelor.
Genul CEANOTHUS L.
Gen originar din America de N. şi Centrală care include cca 60 de specii de arbuşti scunzi (maxim 1 m)
foarte decorativi mai ales prin flori. Frecvent la noi se cultivă :
Ceanothus americanus L. – Ceanotus. Arbust de talie mică (maxim 1 m) cu lăstari subţiri, erecţi,
frunzele ovat-oblongi, verzi-deschis, pe margini neregulat-denticulate. Florile sunt mici, albe, în panicule
abundente mari, terminale şi axilare şi apar din iulie până în octombrie. Fructele sunt capsule.
Ceanothus coeruleus Lag. (sin. C. azureus Desf.).Are florile albastre-deschis şi înfloresc vara-toamna.
Ceanothus x delilianus Späth. (C. americanus x C. coeruleus ) = "Gloire de Versailles". Hibrid foarte
preţuit în Europa de Vest, cu frunze caduce, flori bleu-mov şi apariţie a lor vara.
C. americanus este o specie rezistentă la geruri dar celelalte specii şi cultivarurile hibride sunt mai
termofile, iarna protejându-le prin muşuroire sau acoperire. Preferă solurile revene, uşoare, bogate în humus şi
chiar cele turboase dar nu suportă cele cu exces de calcar. Sunt specii iubitoare de lumină.
6
 Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe stratificate imediat după recoltare, până în primăvară când se
seamănă afară pe strat sau pe pat de însămânţare. Se mai pot realiza butaşi erbacei sau lignificaţi, marcotaj prin
arcuire şi altoire cu ramură detaşată, iarna, în sere.
Folosire. Se recomandă în grupări sau la marginea unor masive de arbuşti, precum şi pentru borduri, în
locaţii mai adăpostite, cu un climat mai blând.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RHAMNALES
Familia VITACEAE
Genul PARTHENOCISSUS Planch.
Cuprinde cca. 14 specii de liane, originare din America de Nord, Asia de Est, regiuni tropicale din Asia şi
Mexic. Cele mai frecvente la noi sunt speciile :
Parthenocissus tricuspidata (S.& Z.)Planch. (sin. Ampelopsis veitchii var. robusta hort.) - Viţa japo-
neză. Este o liană de 10-12 m, cu ramuri subţiri, prevăzute cu cârcei şi discuri aderente, cu frunzele trilobate mari
(10-20 cm), lucitoare, cele din vârful ramurilor sunt de obicei nelobate, care toamna se colorează în roşu arămiu.
Florile sunt galbene-verzui şi apar vara iar fructele sunt albastre-negre, sferice, brumate, de cca. 8 mm diametru.
Var. purpurea are frunze roşii-purpurii, mai ales spre toamnă.
Parthenocissus insserta Fritsch. - Viţă de Canada. Este o liană mai rustică decât precedenta. Nu are
rădăcini aeriene, de aceea poate fi şi repentă, agăţarea realizându-se doar cu ajutorul cârceilor ramificaţi. Frunzele
sunt palmat-compuse, cu 5 foliole eliptic-alungite, lungi de până la 12 cm, acuminate, dentate, verzi-închise şi
toamna roşii-arămii. Florile sunt în cime bipolare pe un peduncul lung de maxim 6 cm. Fructul este negru,
brumat. Varietatea macrophylla are frunzele mari (foliole de maxim 18 cm), iar var. laciniata are foliole laciniate.
Sunt specii rustice, care evită însă solurile sărace, uscate, putând fi cultivate în plin soare, dar rezistă şi la umbră.
Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (sin. Ampelopsis hederacaea DC., A. quinquefolia Michaux.)
- Viţa ornamentală. Liană viguroasă, de maxim 10 m, cu lujerii roşietici cu cârcei ramificaţi şi cu vârfuri dilatate
în formă de ventuză. Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5 foliole alungit-eliptice, scurt peţiolate, glabre,
acuminate, verzi-mat pe partea superioară şi glauce pe cea inferioară, toamna devin roşii. Florile sunt verzi,
dispuse în panicule terminale care apar vara iar fructele sunt bace albastre-închis, cu 2-3 seminţe.
Înmulţirea. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, butăşire şi altoire. Semănăturile se fac toamna, direct în
pepinieră, sau primăvara, cu sămânţă stratificată. Marcotajul se aplică prin procedeul şerpuit. Butăşirea se
practică iarna, cu butaşi de 20-30 cm, sau vara în răsadniţe. Altoirea se execută în despicătură, copulaţie sau
triangulaţie, pe butaşi lemnificaţi, înrădăcinaţi sau neînrădăcinaţi de P. quinquefolia.
Folosire. Se întrebuinţează cu mult succes la decorarea zidurilor, stâncăriilor, pergolelor.

Întocmit: Şef lucr. Dr. SANDU TATIANA