Arboricultură II

CURS nr. 8
Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia STAPHYLEACEAE

Genul STAPHYLEA L.
Gen originar din emisfera nordică şi cuprinde cca 12 specii de arbuşti cu frunze caduce.
Cele mai frecvente specii la noi sunt :
Staphylea pinnata L. - Stafilea, Clocotiş. Arbust indigen care atinge 2-5 m înălţime, cu scoarţa gri-
maro-închis, cu lujerii glabri şi cu lenticele albicioase ; frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole, ovat-
alungite, acuminate, fin-dentate, pe dos glauce iar pe faţă verzi-proaspăt. Florile sunt albe cu vârfurile roşcate,
grupate în panicule terminale, pendente, de cca 12 cm lungime, apar în mai-iunie. Fructele sunt capsule
veziculoase verzi-deschis, de formă caracteristică, rotunjită şi cu 2 vârfuri prelungite. La maturitate seminţele se
desprind şi ajung să sune în interior, putând fi consumate (au gust de fistic).
Staphylea bumala DC. Arbust de cca 2 m, stufos, cu lujerii îndepărtaţi, cu frunze imparipenate având 3
foliole ovat-eliptice, crenat-dinţate, verzi-deschis. Florile sunt albe, în panicule rarefiate, erecte, care apar vara.
Staphylea trifolia L. Arbust din America de Nord, de maxim 4 m, cu frunzele compuse din 3 foliole
eliptice sau ovate, cu vârful ascuţit, serate, verzi-închis, pe partea inferioară pubescente. Florile sunt albe, în
panicule terminale, pendente, mai scurte ca la S. pinnata şi cu fructele mai alungite.
Sunt specii rezistente la ger, suportă umbrirea dar cresc foarte bine la semiumbră. Preferă solurile fertile
şi revene.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe semănate imediat după recoltare, în răsadniţe reci sau cu seminţe
stratificate şi semănate primăvara. Se mai poate face marcotajul în iunie-iulie, precum şi butăşirea toamna, cu
ramuri lemnificate, din creşterile laterale scurte.
Folosire. În parcuri şi grădini ca exemplare izolate sau în diverse grupări. Unele specii se pretează pentru
decorarea interioarelor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia ACERACEAE

Genul ACER L.
Cuprinde cca. 120 de specii de arbori (mai rar arbuşti) originari din America de Nord, Asia, Europa, şi
Africa de nord. Cele mai frecvente specii de Acer la noi sunt :
Acer pseudoplatanus L. - Paltinul de munte. Este un arbore care ajunge la peste 30 m înălţime. Are o
coroană largă, trunchiul acoperit cu o scoarţă mult timp netedă. Lujerii sunt glabri. Mugurele terminal este mai
mare, iar ceilalţi mai mici şi opuşi. Frunzele sunt mari, cu 5 lobi ovaţi, pe margine crenat-seraţi, pe faţa
superioară verzi-închis, pe cea inferioară verzi-deschis, toamna devin galbene-aurii. Florile sunt galben-verzui, în
raceme lungi, pendente, care apar la sfârşitul primăverii. Fructele sunt disamare, cu samarele în unghi drept spre
ascuţit şi cu achenele bombate.
Dintre varietăţile ornamentale cităm: var. atropurpureum (cu frunzele pe dos purpurii), flavo-variegatum
(frunzele cu pete galbene), variegatum (frunzele variegate cu alb), erythrocarpum (cu fructele colorate în roşu-
viu) etc.
Este o specie cu o mare amplitudine altitudinală, care necesită soluri profunde şi afânate. Este rezistentă
la ger şi la gaze.
Acer platanoides L. - Paltinul de câmp. Este un arbore de circa 30 m, cu coroana deasă, ovoidală ;
frunzele sunt mari, palmat-lobate, cu 5 lobi prelung-acuminaţi, sinuat-dinţaţi, verzi-deschis, lucitoare, toamna
devin galbene, frumoase. Florile sunt galbene-verzui, strălucitoare, sunt aşezate în corimbe erecte ce împodobesc
arborele înainte de înfrunzire, începând din aprilie. Disamarele au unghi obtuz şi devin pendente la maturitate.

1
 Dintre cele mai frumoase varietăţi cităm:
 var. schwedleri - cu frunzele tinere roşii, strălucitoare, apoi verzi-închis, cu nervurile şi peţiolul
roşcaţi;
 var. variegatum - cu frunzele având pete mari, albe;
 var. globosum - cu coronamentul sferic;
 var. palmatifidum - cu frunzele palmat-adânc-sectate şi lobii terminaţi în sete ;
 var. Crimson King - cu frunzele purpurii-închis, ş.a.
Este o specie pretenţioasă faţă de sol, ce se poate cultiva în plină lumină, sau semiumbră. Nu se
recomandă pentru spaţii verzi industriale. Este indicat pe alei, bulevarde, străzi, în componenţa grupurilor, fiind
preţuit pentru port, frunziş (toamna galben) şi frumuseţea varietăţilor sale ornamentale.
Acer campestre L. – Jugastrul. Este un arbore de 15-17 m, uneori întâlnit ca arbust, cu tulpina dreaptă şi
coroana rotundă, frunzele palmat-lobate, cu 3-5 lobi inegali, cu marginea întreagă şi vârful rotunjit, glabre, verzi
iar toamna devin ruginii. Florile sunt mici, verzi-gălbui, în corimbe erecte, care apar în mai. Fructele sunt
disamare cu aripile orizontale. Este o specie care se poate cultiva cu succes la câmpie, fiind rezistentă la secetă.
Este puţin pretenţioasă faţă de sol, rezistentă la umbră. Suportă bine tăierile. În cadrul spaţiilor verzi se utilizează
pentru garduri şi ziduri verzi, ca specie de amestec în masive, în grupuri, sau ca arbore de alei.
Acer tataricum L. - Arţarul tătărăsc. Este un arbust sau arbore ce poate ajunge la 7 m înălţime, cu
scoarţa gri-închis, netedă, cu frunzele întregi, lat-ovate, neregulat dublu-serate, lungi de maxim 10 cm, pe faţă
verzi-închis cu peţiolul roşu iar toamna devin roşii-portocalii; florile gălbui, în raceme la început erecte şi
disamarele cu aripi paralele care devin roşii-purpurii la maturitate. În parcuri este folosit ca arbore ornamental
pentru coloraţia frunzelor toamna şi pentru fructele sale roşii-purpurii. Este bun şi pentru garduri vii deoarece
suportă bine tunderea. Este puţin pretenţios faţă de sol, rezistent la secetă, la umbră, la fum, la gaze.
Acer negundo L. - Arţarul american. Este un arbore de maxim 17 m înălţime, care formează deseori o
tulpină neregulată şi o coroană largă, cu lujerii verzi, lucitori, brumaţi, frunzele imparipenat-compuse, cu 3-5
foliolele ovate, asimetric dinţate, foliola terminală cu 3 lobi, colorate în verde deschis, apar după înflorire ; florile
sunt unisexuat-dioice, cu apariţie timpurie (sfârşitul lui martie), galben-verzui, cele femele în raceme pendule,
lung-pedunculate iar cele mascule în corimbe mici, pedunculate ; fructele sunt disamare cenuşii-albicioase, cu
aripile lungi, aşezate aproape paralel.
Dintre varietăţi cele mai frumoase sunt: var. argenteo-variegatum (cu foliolele panaşate cu alb), var.
aureo-variegaţum (cu foliolele pătate cu galben), var. auratum (cu frunzişul auriu) ş.a. Este o specie de lumină,
puţin pretenţioasa faţă de sol, rezistentă la secetă şi fum, dar sensibilă la geruri. Ca defect menţionăm faptul că
lăstăreşte şi drajonează abundent, stânjenind uneori alte specii. Se înmulţeşte prin sămânţă, iar varietăţile
ornamentale se obţin prin altoire în oculaţie pe puieţi din specia tipică.
În parcuri arţarul american este preţuit pentru creşterea lui rapidă şi mai ales pentru varietăţile
ornamentale.
Acer saccharinum L. ( sin. A. dasycarpum Ehrh.) - Paltinul argintiu. Este un arbore care ajunge la 24
m înălţime (chiar 40 m în condiţii favorabile), cu coroana largă, ramuri roşcate, lucioase; frunzele sunt palmat-
lobate cu 5 lobi adânci, dublu-seraţi, având o coloraţie verde deschis pe faţă şi argintiu-albicios pe dos, toamna
devin galbene ; florile sunt verzui poligame, în raceme care apar în aprilie. Disamarele sunt foarte mari, cu aripile
aproape paralele.
Formele ornamentale mai frecvente sunt: laciniatum (cu frunzele partite), pyramidale (cu portul
columnar), Wieri (cu lujerii larg recurbaţi şi frunzele lobat-laciniate) ş.a. Este un frumos arbore decorativ prin
port si frunze, care toamna devin galben deschis.

Alte specii ornamentale sunt:

Acer ginnala Maxim. - Arţar de Manciuria. Arbore sau arbust de maxim 6 m, cu frunze trilobate, cu
lobul central alungit, serate, lungi de maxim 8 cm, pe partea superioară verzi-închis, pe dos verzi-deschis, toamna
devin roşii ; florile sunt gălbui-verzui, în raceme simple sau compuse, apar după înfrunzire, iar disamarele au
aripile aproape paralele, iar toamna devin roşii. Suportă bine gerul, seceta, poluarea dar nu suportă umbra.
Acer rubrum L. - Paltinul roşu. Arbore care poate ajunge până la 40 m, cu scoarţa gri, netedă până la
bătrâneţe, când se formează ritidom crăpat care se exfoliază ; cu frunzele de mărime medie, palmate, cu 3-5 lobi
2
dinţaţi şi sinusurile ascuţite, pe faţă sunt verzi-închis, pe dos albăstrui, iar toamna devin de la roşu-puternic până
la portocaliu ; florile sunt roşii-închis, sunt dioice şi dispuse în corimbe; disamarele sunt roşii încă din tinereţe şi
sunt reunite în raceme pendule. Suportă greu seceta şi preferă un climat mai blând.
Acer palmatum Thunb. - Arţarul japonez. Arbore mic sau arbust preţuit pentru frunzişul verde foarte
decorativ care toamna se colorează în roşu-carmin. Frunzele sunt palmate, adânc-lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi,
iar florile sunt mici, purpurii, în raceme lungi care apar vara. Are numeroase cultivaruri, forme şi varietăţi :
Atropurpureum - cu frunze cu 5 lobi, colorate în roşu-închis :
Dissectum - cu frunzele fine şi cu lobii decupaţi până aproape de bază şi adânc penat-sectaţi ;
Ornatum - cu frunzişul asemănător var. Dissectum, dar de culoare roşu-purpuriu, ş.a.
Preferă solurile acide, rezistă greu la secetă şi la climatele reci.
Acer monspessulanum L. - Jugastru de Banat. Este un arbore de talia a III-a (8-12 m), cu coroana
rotundă, apreciat pentru frunzele pieloase, trilobate, cu lobii triunghiulari, pe partea superioară verzi-închis,
lucioase iar pe dos albăstrui. Florile sunt verzi-gălbui grupate în corimbe, mai întâi erecte apoi pendule, iar
fructele sunt samare roşii, mici (2-2,5 cm), cu aripile aproape paralele. Specia este termofilă, indicată pentru
locuri adăpostite. Se comportă bine pe solurile calcaroase, rezistă la gaze şi suportă tunderea.
Înmulţirea speciilor de Acer se face prin: seminţe, marcotaj, altoire şi mai rar, prin butăşire. Semănăturile
se fac toamna sau primăvara, după stratificarea seminţelor timp de cca. 4 săptămâni; înmulţirea prin marcotaj se
poate executa aplicând procedeul prin muşuroire sau prin marcotaj chinezesc. Altoirea se practică pentru
înmulţirea varietăţilor ornamentale, pe puieţi din speciile tipice, folosind procedeul oculaţiei, la colet sau pe tijă.
Folosire. Se pot folosi pentru aliniamente, masive şi perdele, solitar sau în grupări şi chiar pentru garduri
vii tunse.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia SAPINDACEAE

Genul KÖELREUTERIA Laxm.

Gen originar din Asia, cuprinde 7 specii de arbori cu frunze caduce, iar cea mai frecventă specie la noi
este:
Köelreuteria paniculata Laxm. – Coelreuteria. Arbore originar din China, care ajunge la 10 m înălţime,
are coroana largă, cu ramuri fragile, frunzele imparipenat-compuse, bipenate, lungi de până la 35 cm, cu 7-15
foliole ovate, neregulat serate, la bază lobulate, de culoare roşietică la început, verzi-închis vara si galbene
toamna. Florile sunt galbene, în panicule lungi de până la 35 cm, erecte şi apar vara. Fructul este o capsulă
veziculoasă, ovoid-oblongă cu vârful ascuţit, la început verzi-deschis apoi devin ruginii.
Este o specie de lumină, nepretenţioasă faţă de sol, dar suferă datorită gerurilor. Are creştere rapidă,
longevitate redusă şi lăstăreşte bine. Preferă solurile uşoare, moderat calcaroase şi tolerează o oarecare salinitate.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi, mai rar, prin marcotaj şi prin butăşire.
Semănăturile se fac în februarie-martie în răsadniţe, toamna se repică, iar toamna, următoare se poate
planta la loc definitiv. Butăşirea se execută în decembrie, cu butaşi de rădăcină plantaţi orizontal în ghivece.
Marcotajul se aplică prin muşuroire.
Folosire. Specia este preţuită în cultura ornamentală pentru frunzişul frumos, inflorescenţele şi fructele
foarte decorative. Se întrebuinţează izolat pe peluze sau în grupuri mici.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
3
 Familia HIPPOCASTANACEAE

Genul AESCULUS L.
Gen originar din Europa, America de Nord, Asia, care cuprinde cca. 24 de specii de arbori şi arbuşti,
înalţi de maxim 30 m şi cu coroana deasă. În semestrul trecut s-a prezentat doar specia Aesculus hippocastanum
urmând ca în continuare să fie prezentate celelalte specii:
Aesculus pavia L. - Castanul roşu. Arbust care ajunge la maxim 6 m, cu muguri necleioşi, frunze cu 5
foliole radiale, îngust-eliptice, lungi de până la 14 cm, cu peţioli scurţi şi cu margini dinţate; florile sunt roşii-
deschis, dispuse în panicule lungi de maxim 16 cm şi apar vara.
Aesculus x carnea Hayne (A. hippocastanum x A. pavia) (sin. A. rubicunda Loisel.)- Castanul roz
hibrid. Arbore de 15-20 m înălţime, cu lujeri gri-gălbui, pubescenţi, muguri cleioşi, frunzele sunt compuse din 5-
7 foliole, florile sunt roz închis spre roşu, apar primăvara-vara iar fructul are ghimpi mici. Suportă tunderea şi
rezistă la ger.
Aesculus octandra Marsh. (sin. A. lutea Wangenh., A. flava Soland.) - Castanul galben. Arbore înalt pe
maxim 22 m, cu muguri nerăşinoşi, frunze cu 5 foliole de la oblonge la îngust-eliptice, lungi de până la 15 cm, pe
partea superioară verzi-închis iar pe cea inferioară verde-deschis. Florile sunt verzi-gălbui cu caliciul roz, apar
primăvara-vara, iar fructul este fără ghimpi.
Aesculus parviflora Walt. (sin. A. macrostachya Michx.) - Castanul pitic. Arbust de maxim 4 m, cu
ramuri puţin ramificate, muguri necleioşi, frunze palmate cu 5-7 foliole oblongi, lungi până la 20 cm, ascuţite la
vârf; florile sunt albe cu antere roşii, dispuse în panicule terminale lungi de până la 30 cm, apar vara.
Castanii sunt rezistenţi la ger şi pot fi cultivaţi până în zona montană inferioară. Suferă totuşi de îngheţuri
în primii doi ani de viaţă. În general suportă greu seceta şi suferă de arşiţa din oraşe. În combinaţie cu poluarea
urbană poate determina căderea timpurie a frunzelor. Suportă semiumbra uşoară. Pretind soluri profunde, bogate,
cu textură uşoară. Castanul roz suportă chiar poluarea urbană.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă toamna, pe rigole distanţate la 30 cm, la o
adâncime de 5-7 cm, cu pata albă în sus. Puieţii sunt buni de plantat pe alei după 5-7 ani.
Se înmulţeşte şi prin altoire pe tulpină sau la colet, în despicătură, în placaj sau oculaţie, pe specia tipică,
în octombrie sau primăvara.
Folosire. Speciile de castan sunt mult întrebuinţate datorită portului lor regulat, frunzişului timpuriu,
frumuseţii şi mirosului florilor. Se cultivă pe bulevarde, în masive, în grupuri mari sau izolat, pe peluze.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia ANACARDIACEAE

Genul COTINUS Miller

Gen originar din America de Nord, sudul Europei şi Asia de mijloc care conţine specia :
Cotinus coggygria Scop. (sin. Rhus cotinus L.) – Scumpie. Este un arbust considerat spontan în
Dobrogea, Banat şi insular în alte zone, care ajunge la înălţimea de 5 m, are o scoarţă solzoasă, fină, lujerii
roşcaţi, glabri, lucitori, la tăiere secretă un suc lăptos, cu frunze simple, eliptice până la obovate, la bază cuneate,
la vârf rotunjite sau uşor emarginate (prin zdrobire emană un miros de morcov), primăvara de culoare roşie-
violetă, vara verzi şi toamna roşii-purpurii. Florile sunt mari, în panicule verzi-gălbui, care apar în mai-iunie ;
Fructul este o drupă mică, uscată, iar după fecundare pedunculii florilor devin lungi şi plumoase (florile sterile
vor avea pedunculii mai lungi şi păroşi). Aceste înflorescenţe plumoase sunt la început rozii iar apoi devin
cenuşii, durează o lună şi sunt foarte decorative.
Varietatea purpureus are frunze mari şi inflorescenţa purpurie iar var. rubrifolius are frunzele roşii-închis
iar paniculele roşcate.
Are un temperament de lumină dar poate suporta si o oarecare umbrire. Este o specie puţin pretenţioasă
faţă de sol, dar le preferă pe cele cu carbonaţi. Este uşor termofilă, rezistentă la secetă, fiind indicată pentru
cultura de stepă. Nu rezistă la vânturi puternice. Este rezistentă la fum şi praf.
4
 Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote şi mai rar prin butaşi verzi (lăstăreşte abundent).
Semănăturile se fac pe soluri uşoare, nisipo-lutoase, revene, toamna sau primăvara, cu seminţe stratificate, în
răsadniţe reci. Marcotajul se practică înainte de începerea sezonului de vegetaţie, folosindu-se procedeul prin
arcuire şi muşuroire.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi se foloseşte pe liziere, în grupuri, izolat, fiind foarte decorativă prin
coloritul frunzelor, florilor şi fructelor sale interesante.

Genul RHUS L.
Cuprinde cca 148 de specii de arbuşti (uneori agăţători) sau arbori, foarte decorativi prin frunzişul lor,
care toamna capătă culori diferite (portocalii, roşii-purpurii), prin forma frunzelor, fructele foarte interesante etc.
Rhus typhina L. - Oţetar roşu. Este un arbust sau arbore care ajunge la 10 m înălţime, cu lujerii groşi,
erecţi, foarte păroşi, frunzele mari de circa 40 cm, cu 11-13 foliole oblong-lanceolate, lung acuminate, serate,
verzi-închis, lucitoare, pe dos cenuşii-albăstrui, care toamna capătă nuanţe diferite, de la portocaliu la roşu.
Florile sunt galbene-verzui, în panicule dese păroase, terminale, lungi de 10 20 cm. Fructul este o drupă roşie,
des-păroasă, care formează inflorescenţe fructifere erecte ce împodobesc mult timp planta, după căderea
frunzelor.
Are câteva varietăţi :
 var. dissecta are foliolele penat-sectate de culoare mai închisă, care toamna iau diverse nuanţe de
purpuriu.
 var laciniata are foliolele şi bracteele adânc laciniate, dinţate şi inflorescenţele parţial
transformate în bractee răsucite ; frunzele în toamnă capătă culori roşii, arămii, purpurii.
În ţară mai sunt cultivate speciile:
Rhus glabra L. Arbust care prezintă ramurile şi peţiolii frunzelor roşietici, dar lujerii tineri sunt glabri,
glauci ; frunzele imparipenate, roşii-strălucitor, pe dos glabre iar florile sunt verzi în panicule dese, apar vara. Se
consideră foarte decorativă prin frunzişul roşu strălucitor şi florile verzi în panicule dese.
Rhus canadensis Marsh. (sin. Rh. aromatica Ait.) - Oţetarul canadian. Arbust originar din America de
Nord, care ajunge la maxim 1,5 m, cu întreaga plantă care emană un miros aromatic, frunzele trifoliate, ovate,
aproape sesile, crenat-serate pe margini, toamna devin portocalii şi roşii; florile sunt gălbui, în raceme mici sau
chiar solitare, care apar primăvara. Este rezistentă la ger.
Rhus chinensis Mill. - Oţetarul chinezesc. Arbust asiatic (Extremul Orient) care ajunge la cca 8 m, cu
lujerii gălbui, glabri, frunzele cu 7-13 foliole ovat-alungite, de cca 10 cm lungime, crenat-serate, pe dos maro-
pubescente, pe faţă verzi-închis, toamna devin roşii ; florile sunt gălbui în inflorescenţe de cca 40 cm lungime,
apar vara-toamna, iar fructele sunt portocalii.
Sunt specii heliofile, dar care suportă însă şi umbra. Au o mare amplitudine ecologică; se dezvoltă şi pe
soluri nisipoase, sărace, pe malul apelor, rezistă pe sărături, pe soluri podzolite, sunt rezistente la secetă, fiind
indicate pentru culturi în stepă şi silvostepă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, primăvara cu seminţe stratificate. Cele mai indicate metode sunt
însă înmulţirile prin butaşi de rădăcină şi drajoni. Butăşirea se practică în iunie-iulie sau toamna (octombrie-
noiembrie), la pat cald.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi sunt mult întrebuinţate individual (lângă clădiri), sau în alcătuirea
boschetelor, unde pot realiza interesante acorduri de culoare cu alte specii, pe taluzuri etc.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia SIMAROUBACEAE
5
 Genul AILANTHUS Desf.
Cuprinde cca 16 specii de arbori originari din Asia de Est şi Australia de Nord.
Ailanthus altissima (Mill.) Swing. (sin. A. glandulosa Desf.) - Cenuşar, Fals oţetar
Este un arbore care ajunge la circa 18 m înălţime. Are înrădăcinare trasantă, un coronament larg, scoarţa
netedă, subţire, lujerii foarte groşi, păroşi, de culoare gălbuie-brună. Frunzele sunt imparipenat-compuse, mari, de
40-100 cm lungime, cu multe foliole (3-25) care sunt lanceolat-ovate, peţiolate, pe faţă verzui închis, iar pe dos
cenuşii-albăstrui. Florile sunt grupate în panicule mari, terminale; ele apar în luna iunie-iulie. Fructele sunt
samare, la început de culoare verzuie-gălbuie, la sfârşitul verii devin roşietice iar apoi brun-deschis şi persistă pe
arbore şi în timpul iernii.
Are câteva varietăţi decorative, mai frecvente fiind: alba-variegata (cu frunze variegate cu alb) şi
erythrocarpa (cu fructele roşii intens) etc.
Ailanthus vilmoriniana Dode. Se aseamănă cu specia precedentă dar are deosebirea că ramurile şi
peţiolii sunt spinoşi.
Cenuşarul este o specie heliofilă, pretenţioasă faţă de căldură (gerurile mari provoacă degerarea vârfurilor
ramurilor). Deşi puţin exigentă faţă de sol, evită terenurile compacte. Fiind rezistentă la secetă, specia poate fi
cultivată în stepă şi silvostepă. Are creştere rapidă şi longevitate mică. Cenuşarul este rezistent la fum (poluarea
urbană) şi poate fi cultivat cu succes în cuprinsul spaţiilor verzi industriale. Are o creştere foarte activă si
drajonează puternic, mai ales după recepare. Deşi este specie introdusă în cultură la ora actuală este considerată
subspontană, având o mare capacitate de înmulţire.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, toamna după recoltarea fructelor sau primăvara, cu sămânţă
stratificată timp de 5-6 luni. Înmulţirea se poate mai face şi prin drajoni, a căror recoltare este indicată toamna sau
primăvara şi prin butaşi de rădăcini.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi se întrebuinţează plantat individual sau în grupuri, ca arbore de alei
şi în alcătuirea masivelor. Poate fi plantat şi pe rupturile de pantă sau pe terenurile cu pericol de alunecare,
deoarece prin sistemul radicular bogat şi prin drajonarea sa puternică, fixează bine solul.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU Tatiana