„Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte; şi aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El.

Şi
deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,
minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri“ (Mt. 5, 1-12).

Denumire:
Evanghelia de mai sus face parte „Predica de pe munte” și este cunoscută sub denumirea de
„Fericiri”
Predica de pe munte este prezentată în capitolele 5, 6 și 7 ale Evangheliei după Matei și în
capitolul Evanghelia după Luca.
Timpul istoric:
Mântuitorul a rostit Predica de pe munte la începutul activității Sale.
Locul istoric:
Galileea, pe un munte de lângă lacul Ghenizaret. Din acest motiv, acel munte este cunoscut ca
Muntele Fericirilor.
Destinatari/Adresanți:
Apostolii și o mulțime de popor au fost prezenți la Predica de pe munte. Mântuitorul începe astfel
pregătirea Apostolilor pentru trimiterea lor la propovăduire.
Destinatarii Fericirilor nu sunt doar Apostolii, mulțimea prezentă în acel loc și timp istoric, ci toți
oamenii care doresc dobândirea fericirii veșnice.
Locul Fericirilor în cultul ortodox:
La fiecare Sfântă Liturghie, antifonul al treilea redă cele nouă fericiri.
Importanța Fericirilor:
Fericirile constituie legea morală adresată fiecărui om.
Dintotdeauna oamenii s-au întrebat cum pot ajunge la fericire. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a
arătat Predica de pe munte nouă căi de acces la fericirea veşnică. Aceste căi reprezintă virtuţi
ale sufletului omenesc ce pot fi dobândite prin efort personal şi ajutor dumnezeiesc.
Pe lângă Decalog, care a fost dat sub formă de porunci, Dumnezeu a rânduit creştinilor şi un „set
de îndemnuri” pentru a cuceri Împărăţia Cerurilor.
Predica de pe munte adresată de Domnul nostru Iisus Hristos mulţimilor prezintă explicit Legea
morală a Noului Testament.
Fericirile sunt nouă îndemnuri cu care Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi-a început Predica de
pe Munte. Ele sunt îndemnuri pentru câştigarea celor mai alese virtuţi în viaţa de toate zilele,
sunt mijloace de spiritualizare şi îndumnezeire, prin care cei ce le practică se pregătesc pentru
dobândirea vieţii veşnice, a fericirii veşnice. Spre deosebire de cele 10 Porunci, Fericirile nu
poruncesc, scoţând în evidenţă faptul că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să asculte de El, omul
fiind liber să împlinească sau nu cuvântul Său.
Legea veche este sintetizată în cele zece porunci, Legea Vechiului Testament ne pune în faţă cele
zece porunci. Ele vor rămâne valabile şi în Noul Testament, însă vor fi desăvârşite de cele nouă
fericiri, şi de învăţăturile pe care Domnul Iisus Hristos ni le dă referitor la felul în care trebuiesc
înţelese poruncile; nu în litera lor, ci în duhul lor. Cele zece porunci sunt prohibitive, adică ne
învaţă ce să nu facem: să nu ucidem, să nu desfrânăm, să nu minţim etc.
Spiritul Noului Testament, al legii Noului Testament, este duhovnicesc şi pozitiv; ne învăţă ce
trebuie să facem. Nu-i suficient să nu facem răul, ci trebuie să facem binele.
Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a voit să aşeze în sufletul celui ce-L ascultă, în
locul mândriei, smerenia; în locul inimii împietrite, inima simţitoare şi dornică de îndreptare; în
locul durităţii, blândeţea şiomenia; în locul asupririi, al suferinţelor şi nedreptăţilor în care trăiau
mulţi, foamea şi setea de dreptate; în locul unei inimi întunecate, inima curată; în locul lăcomiei,
milostenia; în locul urii şirăzboiului, pacea; în locul indiferenţei faţă de marile idealuri ale
credinţei şi umanităţii, dăruirea şi jertfa pentru credinţa ortodoxă şi pentru dreptate.
Cele nouă fericiri ne apar ca treptele unei scări împărăteşti care are prima treaptă smerenia, iar
ultima răbdarea cu bucurie a prigoanei pentru Hristos. Fiind vorba de virtuţi prin care ne facem
fericiţi , aceste Cuvinte ale Mântuitorului evidenţiază şi rolul nostru în dobândirea mântuirii, pe
lângă credinţă şi harul dumnezeiesc.
Fericirile scot în evidenţă calităţile, virtuţile pe care trebuie să le aibă un bun creştin. Când are
aceste calităţi, el devine o binecuvântare pentru lume, este – aşa cum zicea Mântuitorul – “lumina
lumii şi sarea pământului”. Luminează printre oameni, luminează cu faptele sale. Într-o lume
întunecată de păcat, un creştin bun este lumină şi este sare; pentru că, lumea stricată, lumea
păcatului se descompune. De ce are nevoie un aliment, de ce are nevoie carnea ca să nu se
descompună, ca să nu se umple de viermi? Are nevoie de sare. Creştinul bun, pentru o lume
stricată, este sarea care dă o anumită consistenţă vieţii, care dă o anumită consistenţă acestei lumi.
1. “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”

S-a discutat mult pe seama acestei fericiri. Cei care nu-L iubesc pe Hristos, sau nu iubesc
Biserica şi învăţătura Domnului Hristos, consideră că „cei săraci cu duhul” sunt oamenii tâmpiţi,
oamenii proşti, oamenii limitaţi din punct de vedere intelectual –retardații și idioții. Nu este deloc
adevărat.

În tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur, expresia „săraci cu duhul” îi indică pe cei smeriți.
Sărăcia cu duhul înseamnă smerenia de bunăvoie. Smerenia este o mare virtute, opusul
acestei virtuți este păcatul mândriei. Din cauza mândriei au căzut din cer îngerii răi şi din Rai
protopărinții noștri.
Săraci cu duhul sunt toţi oamenii care sunt săraci de toate lucrurile lumii acesteia, adică
duhul lor nu este legat de nimic pământesc. Ei nu și-au făcut un idol din lume, nici din învățătura
lumească, nici din slava lumească, nici din bogăția lumească. Pe acești oameni lumea nu a reușit
să-i robească pentru că ei luptă permanent, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva patimilor și
pentru dobândirea virtuților.
Oamenii săraci cu duhul sunt plini de smerenie, cugetă necontenit la mântuire şi-şi dau
seama că sunt departe de ea, din cauza păcatelor. Oricât de mult ar înainta pe calea binelui, ei
conștientizează că sunt încă departe de Împărăţia Cerurilor şi că nu pot face nimic bun fără
ajutorul lui Dumnezeu. În toate realizările sale, omul smerit vede și ajutorul lui Dumnezeu.
Săracii cu duhul sunt cei care, fiind înzestraţi cu tot felul de calităţi sufleteşti, nu au lăsat ca
acestea să fie motiv de mândrie. Ştiind că tot ce au este de la Dumnezeu şi că nu se pot mântui
fără ajutorul Lui, ei imploră necontenit harul Său, iertarea păcatelor, şi sunt conştienţi că atât timp
cât se află în trup sunt departe de fericirea veşnică. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, se
consideră păcătoşi şi se străduiesc mereu să urce cât mai sus pe scara desăvârşirii.
Celor săraci cu duhul, Dumnezeu le promite Împărăţia Cerurilor, adică mântuirea şi
fericirea veşnică. Se împlinește prin smerenie, dorirea progresului duhovnicesc, împotrivirea față
de mândrie.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune limpede care este înţelesul adevărat al acestei
„fericiri”: cei săraci cu duhul sunt oamenii modeşti, oamenii care se smeresc de bună voie,
oamenii plini de bun simţ, oamenii care leapădă orgoliul. Un om mândru, un om orgolios n-are ce
căuta în Împărăţia lui Dumnezeu. Un om orgolios este pentru semenii săi o pacoste greu de
suportat.
Concluzie:
Virtute: smerenia
Răsplata: Împărăția cerurilor
Păcat: mândria

Modelul desăvârșit al smereniei este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos care Dumnezeu fiind S-a
întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (Simbolul Credinței).
„Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit pe
Sine, chip de rob luând, făcându-Se oamenilor asemenea; şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om,
S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea,
Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume“
(Filip. 2, 7-9).
 2. “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”

Privind în jurul nostru, putem constata cu destulă ușurință că sunt foarte mulți semeni ai
noștri care plâng. În înțelegerea majorității oamenilor, plânsul este o expresie a suferinței și a
nefericirii.
Contrar acestei înțelegeri, Mântuitorul Hristos ne spune: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se
vor mângâia”
Dar este, oare, orice plâns aducător de fericire? Răspunsul este în legătură directă cu
răspunsul la o altă întrebare: de ce plâng oamenii? Cei mai mulți plâng după vreunul din bunurile
acestei lumi, pentru că nu au avut sau au pierdut bogăție, frumusețe, sănătate, slavă lumească etc.
Plânsul lor este unul izvorât din răzvrătire, mânie, furie, blestem. Oare la această categorie de
oameni se referă Mântuitorul Hristos? Pe ei îi va mângâia harul divin și lor le va dărui Dumnezeu
fericirea veșnică în Împărăția Sa?
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune foarte clar că nu este vorba despre ei. În tâlcuirea Sf.
Părinte, expresia „cei ce plâng” face referire la aceia care plâng pentru că le pare rău de păcatele
săvârşite şi se silesc să nu mai păcătuiască. Aceia sunt oamenii care, venindu-și în sine (Lc. 15,
17) asemenea fiului risipitor, au devenit deplin conștienți de păcatele săvârșite. Lacrimile lor își
au izvorul în pocăință, în deplina înțelegere a propriei stări căzute, în regretul pentru păcatele
săvârșite și sunt întotdeauna însoțite de hotărârea de a nu mai săvârși alte păcate și de nădejdea în
ajutorul lui Dumnezeu pentru a rămâne pe calea cea dreaptă. Ei și-au văzut păcatele pentru că s-au
smerit.
Așadar, Mântuitorul ne învaţă că numai suferinţa şi plânsul care izvorăsc din pocăinţă sunt
mijloace care duc la fericirea veşnică. Când lacrimile izvorăsc din amărăciunea şi durerea pentru
păcatul săvârşit, când ele sunt rezultatul unei pocăinţe sincere, atunci sunt într-adevăr aducătoare
de iertare.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spunea: Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce
pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Cor. 7, 10).
Fericiți sunt nu numai cei ce-şi plâng propriile păcate, ci şi cei care suferă din cauza păcatelor
semenilor, rugând pe Dumnezeu să-i întoarcă și pe aceştia la pocăinţă. Ei urmează astfel pilda
Domnului Iisus Hristos, Care S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce nu voiau să se
pocăiască (Lc. 19, 41-44). Toţi sfinţii şi Hristos Însuşi au plâns pentru păcatele oamenilor.
Răsplata tuturor acestor oameni este mângâierea dumnezeiască, ceea ce înseamnă iertarea
păcatelor în viaţa de acum, iar pentru viaţa viitoare, dobândirea împărăţia cerurilor, fericirea
veşnică.
Concluzie:
Virtute: pocăința
Răsplata: mângâierea divină –lucrarea harului Duhului Sfânt în inima omului
Păcat: inima împietrită –ieșirea din relația cu Dumnezeu

Modele de pocăință : Fiul risipitor (Lc. 15, 11-32); tîlharul pe cruce (Lc. 23, 40-43); regele
Manase.
 3. “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”

Blândețea nu este, în lumea căzută, o calitate intens cultivată. Din contră! Deseori auzim
sentința: dacă ești bun (blând), ești luat drept prost! Omul căzut, aflat în permanentă concurență cu
semenii săi în goana după bunurile acestei lumi, consideră blândețea o adevărată slăbiciune.
Incisivitatea, lipsa de scrupule în urmărirea scopului, eliminarea cu duritate a competitorului sunt
calități văzute ca fiind absolut necesare pentru o viață de succes și sunt cultivate la copii și tineri
chiar de unii părinți.
Sfânta Scriptură ne descoperă însă blândețea ca fiind o virtute mântuitoare.
Încă din scrierile veterotestamentare ni se spune că Moise a aflat cele mai mari daruri de la
Dumnezeu pentru că era blând: Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ
(Num. 12, 3). Mai mult decât atât, în psalmii lui David este scris: Adu-ţi aminte, Doamne, de David
şi de toate blândeţile lui (Ps. 131, 1).
În Noul Testament, Sf. Ioan Botezătorul Îl identifică pe Mântuitorul Hrisstos cu Mielul lui
Dumnezeu (In. 1,29) chip al nevinovăției și al blândeții.
Mântuitorul Însuși spune despre Sine: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu
inima (Mt. 11, 29).
În Predica de pe munte, Mântuitorul Hristos ne descoperă adevărul netrecător și mântuitor:
“Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”.
Cei blânzi sunt oamenii care nu răspund cu rău celor ce îi batjocoressc, care ocolesc orice
prilej de ceartă, care nu se mânie și nu răzbună pentru jigniri, care iartă și se împacă cu cei care le-
au făcut rău. Cei blânzi nu se mânie decât împotriva propriilor păcate. Izvorul și rădăcina blândeții
este smerenia. Niciodată nu s-a auzit ca un om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit.
Omul blând se predă pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu pe care caută necontenit să o
împlinească. El se simte mulţumit oriunde ar fi şi răspândeşte pace şi armonie în jurul său. Nu se
mânie decât împotriva propriilor păcate.
Omul blând este împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine. De aceea, el se bucură de
linişte sufletească.
Cunoaștem că Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și
Dumnezeu rămâne întru el ( I Ioan 4, 16). Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipsește
blândețea și stăpânesc în el cele împotriva ei: mânia, ura, răutatea, ținerea de minte a răului etc.?
Blândeţea este deci forma de manifestare concretă a iubirii prin care este biruită mânia, lăcomia şi
violenţa. Oamenii ce dobândesc această virtute iubesc chiar şi pe cei ce le pricinuiesc necazuri şi
supărări, iubire poruncită de Mântuitorul prin cuvintele: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc (Mt. 5, 44).
Răsplata promisă celor blânzi este moştenirea pământului. Răsplata deplină va fi dată însă
celor blânzi în viaţa viitoare.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest loc scripturistic, contrazice interpretările referitoare
la pământul spiritual ca răsplată făgăduită, în special cele cu caracter alexandrin (origeniste), și ne
învață că Dumnezeu promite celor blânzi și o răsplată materială, adică ei vor duce și pe pământ o
viaţă bună şi fericită, precum şi-au asigurat-o şi pe cea din veşnicie. Din acest punct de vedere, Sf.
Părinte pune această fericire în legătură directă cu porunca a V-a din Decalog: Cinstește pe tatăl tău
și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ (Iș. 20,12) reluată de Sf. Apostol
Pavel (Efeseni 6,2).
Concluzie:
Virtute:blândețea
Răsplata: moștenirea pământului (și a împărăției cerurilor)
Păcat: toate păcatele mâniei
Modele de blândețe : Mântuitorul Iisus Hristos –Mielul lui Dumnezeu (Isaia cap. 53), (Ioan 11,29)
 4. “Fericiţi cei flămânzi și însetați de dreptate, că aceia se vor sătura”
Mântuitorul Hristos îi binecuvântează pe acei oameni care au atâta râvnă de a împlini voia lui
Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuie ca o foame şi sete arzătoare. Cei flămânzi şi însetaţi
de dreptate sunt toţi acei care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să realizeze binele. Dorinţa după
realizarea binelui trebuie să fie ca o nevoie vitală, cum sunt foamea şi setea de hrana trupească.
Sensul original al cuvântului dreptate este în Vechiul Testament şi înseamnă virtutea în general,
adică desăvârşirea morală creştină.
În aceastp viață nu trebuie să alegăm după adunarea bogățiilor, ci după împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu. Dumnezeu ne va da toate cele de trebuință în viață pământească, dar şi împărăţia
cerurilor. În viața aceasta trebuie să iubim dreptatea și să o facem fiecare după putere. Dacă noi
suntem cei nedreptăţiţi, să nu disperăm, căci în Împărăția lui Dumnezeu va domni dreptatea.
Răsplata făgăduită de Mântuitorul celor ce caută dreptatea este saturarea, adică
desăvârșirea. Plăcerile oferite de bunurile materiale nu aduc niciodată satisfacție deplină. Împlinirea
voii lui Dumnezeu dă însă o satisfacţie necontenită. Saturarea promisă de Mântuitorul trebuie
înţeleasă ca o împlinire a dorinţei după desăvârşire şi sfinţenie. În împărăţia cerurilor, văzându-L pe
Domnul faţă către faţă, aceştia nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la
mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii (Apoc. 7, 16-17)

Concluzie:
Virtute: dreptatea=împlinirea voii/poruncilor lui Dumnezeu
Răsplata: săturarea = desăvârșirea
Modele de dreptate : Iov, dreptul Simeon (Luca 2.25), Zaharia şi Elisabeta, Sfântul Ioan
Botezătorul (Luca 1. 6), dreptul losif (Matei 1.9);
 5. “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”

Prin milostenie, noi ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel Mult-milostiv (Ps. 85, 14). Mântuitorul
Insuși ne îndeamnă: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6,36).
Prin milostenie, noi îl urmăm Mântuitorul Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă
întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Sale faţă de noi, oamenii.
Milostenia este bună şi bineplăcută lui Dumnezeu dacă e făcută în numele Lui şi nu din
interes, pentru vreun folos personal sau pentru recunoştinţa oamenilor, adică cu fățărnicie.
Milostenia creştină trebuie să izvorască dintr-o iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de
aproapele. Mila se concentrează în faptele milei trupeşti (ajutorare materială) şi faptele milei
sufleteşti (ajutorare spirituală).
Mântuitorul Însuși ne spune că la Judecata de Apoi vom fii judecați după faptele de
milostenie pe care le-am săvârșit (Matei cap. 25).
Faptele milosteniei trupeşti sunt:
 hrănirea celui flămând; adăparea celui însetat;
 îmbrăcarea celui gol;
 cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi;
 cercetarea celui bolnav; găzduirea călătorilor;
 îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape.
Faptele milosteniei sufleteşti sunt:
 întoarcerea celor rătăciţi pe calea adevărului şi a celor păcătoşi la virtute;
 învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi;
 sfatuirea celor ce au nevoie de un sfat; rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru;
 mângâierea celor întristaţi;
 răsplătirea răului cu bine;
 iertarea celor ce ne greşesc.
Prin faptele de milostenie îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi „întrucât aţi făcut unuia dintre
foarte aceşti mai mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut"(Matei 25.40) le-a spus Mântuitorul Hristos
ucenicilor când le-a prezentat criteriile fundamentale ale judecăţii viitoare.
Mântuitorul Hristos ne spune că cei care săvârșesc fapte de milostenie vor avea parte de mila
lui Dumnezeu: Dați și vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu
vârf, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura (Luca 6, 38).
Sf. Isaac Sirul vorbește astfel despre binefacerile milei trupești: De ai ceva mai mult decât ce
este de trebuință zilei, împarte săracilor, și apoi vino și adu cu îndrăzneală rugăciunile tale, iar
despre binefacerile milei sufletești spune: Sprijină cu cuvântul pe cei întristați, și te va sprijini
Dreapta care poartă toate.
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune: Socotește milostenia nu ca o cheltuială, ci ca un venit; nu ca
o pierdere, ci ca un câștig; căci tu prin ea dobândești mai mult decât ai dat.
Răsplata pe care ne-o oferă milostenia este iertarea păcatelor, la Judecata de Apoi: Judecata
este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iac. 2,13).

Concluzie:
Virtute: milostenia (trupescă și sifletească)
Răsplata: mila divină =iertarea păcatelor
Modele de milostenie : samarineanul milostiv din pilda cu acelaşi nume; Mântuitorul Iisus Hristos ,
care fiind pe cruce , se ruga „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac";
 6. “Fericiţi cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Tâlcuind această fericire, Sf. Ioan Gură de Aur ne învață că prin cei curați cu inima Domnul
înțelege sau pe cei care săvârșesc toată virtutea și nu au în cugetul lor niciun pic de răutate, sau pe
cei care trăiesc în curățenie trupească și sufletească. Sf. Părinte consideră că de nicio altă virtute
nu avem atâta nevoie pentru a vedea pe Dumnezeu ca de virtutea aceasta. În acest sens, el îl
citează pe Sf. Ap. Pavel: Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe
Domnul.
Așadar, cei curaţi cu inima sunt cei lipsiţi de vicleşug, cei care prin eforturi stăruitoare, prin
rugăciuni şi posturi, s-au eliberat de patimi, dobândind atât curăţenie sufletească, cât şi trupească.
Unii oameni pot fi milostivi, dar desfrânaţi. Aceştia nu au inimă curată.
Curăţia inimii înseamnă absenţa oricărui păcat, gândul curat, gândul curăţit de orice patimă.
Şi după cum numai ochiul sănătos vede limpede, tot astfel numai inima curată se transformă într-un
loc în care poate fi contemplată prezența lui Dumnezeu. Inima curată vede pe Dumnezeu, atât cât Îl
poate omul vedea.
Sf. Apostol Pavel spune că, în această viaţă, omul Îl vede pe Dumnezeu ca prin oglindă, în
ghicitură, iar în viața cealaltă, faţă către faţă (1Corinteni 13, 12). Bucuria de a-L vedea pe
Dumnezeu este inexprimabilă în cuvinte. Fericirea se împlineşte prin săvârşirea lucrurilor bune şi
alungarea gândurilor şi a poftelor rele.
În Vechiul Testament, Dumnezeu oprea păcatul cu fapta, adică omorul, desfrânarea,
închinarea la idoli, furtul etc.
Prin această fericire, Mântuitorul ne arată că este necesară nu numai înlăturarea păcatului, ci
şi izvorul lui, adică gândul de a păcătui, pornirile rele care se află în inimile noastre şi care ne
îndeamnă să călcăm voia lui Dumnezeu: Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere,
desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15,19).
Răsplata celor curaţi cu inima este vederea lui Dumnezeu, adică simţirea măreţiei, bunătăţii
şi dragostei Sale, însă această vedere nu este deplină în această viaţă. De aceea, plata celor curaţi cu
inima se va realiza deplin în împărăţia cerurilor, în cartea Apocalipsei citim că drepţii îi vor sluji Lui
şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor (Apoc. 22, 3-4).

Concluzie:
Virtute: inima curată
Răsplata: vederea lui Dumnezeu
Model al inimii curate : Maica Domnului
Sfântul Simion Noul Teolog zice aşa: „Dacă atunci, la cumpăna dintre ere, Dumnezeu s-a coborât
pe pământ, lucrul acesta s-a putut petrece pentru că a găsit sânul preacurat al Fecioarei Maria,
unde S-a putut sălăşlui. Dumnezeu coboară şi în noi, în sufletul nostru, cu o singură condiţie: ca să
facem din sufletele noastre fecioare curate, să facem din inimile noastre o inimă curată”.
 7. “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest loc scripturistic, ne spune: În această fericire Domnul nu
interzice numai dezbinarea și ura unora față de alții, ci cere ceva mai mult: să împăcăm pe cei
învrăjbiți.
Așadar, făcătorii de pace sunt acei creştini care încearcă să înlăture orice dezbinare, ură şi
invidie dintre oameni. Ei îndeamnă pe cei înrăiţi la împăcare şi prin faptele lor caută să trăiască în
pace şi armonie cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu semenii.
Biserica ne învață că făcătorii de pace sunt:
 cei ce fac rugăciuni şi postesc pentru împăcarea cu Dumnezeu, adică pentru revărsarea păcii
lui Dumnezeu peste toţi oamenii.
 cei care iartă pe duşmanii lor şi care prin efort personal contribuie la înlăturarea certurilor şi a
conflictelor dintre oameni, împăcându-i şi ajutându-i să trăiască în prietenie.
 cei care reuşesc să stăpânească poftele rele ale trupului și ajung astfel la pacea sufletului cu
Dumnezeu, la starea de armonie interioară care transformă pornirile rele din om în lucrări
binefăcătoare.
 Preoţii pentru că ei se roagă la slujbe „pentru pace în toată lumea".
Atunci când S-a întrupat Hristos în Betleemul Iudeii, oastea cerească a cântat un imn: “Slavă
întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”(luca 2, 14). Hristos este
Domn al păcii. (Isaia 9,5). Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia păcii. Cei ce doresc să intre
în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie oamenii păcii, făcători de pace.
Făcătorii de pace primesc de la Domnul ca răsplată demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, dar şi
starea harică de fericire veşnică.

Concluzie:
Virtute: pacea, împăcarea, concilierea
Răsplata: demnitatea de fii ai lui Dumnezeu și starea harică de fericire feșnică
Model al păcii : Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a împăcat neamul
omenesc cu Dumnezeu, prin Jertfa Sa. Mântuitorul aduce pace lumii și fiecăruia în parte, dacă este
urmată învățătura Sa.
 8. “Fericiţi cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor”

Dreptate înseamnă adevărata credinţă în Dumnezeu. Cei care dau dovadă de răbdare în timpul
prigonirii şi suferinţei pentru credinţa în Dumnezeu, vor fi răsplătiţi de El.
Cei prigoniţi pentru dreptate sunt toţi cei care, pentru credinţa lor sau pentru virtuţile lor
creştine, au suferit şi vor suferi prigoane din partea semenilor: „Unii au fost chinuiţi, alţii au suferit
lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne...” (Evr. 11, 35-37).
Răsplata celor prigoniți pentru dreptate constă în dobândirea împărăţiei cerurilor, adică a
fericirii veşnice, alături de Dumnezeu.
Fericirea se împlineşte prin lupta pentru apărarea altora, pentru credinţă, străduinţa de a duce
o viaţă trăită în sfinţenie.
În categoria celor progoniți pentru dreptate intră: proorocii VT, martirii, mucenicii, apostolii,
sfinții.
Modelul desăvârşit al Celui ce a suferit din cauza dreptăţii a fost Fiul lui Dumnezeu, despre
Care nimeni nu a putut să spună că a săvârşit vreun păcat sau vreun rău cât de mic, sau a spus vreo
minciună, şi Care, totuşi, a fost urât, batjocorit, prigonit şi omorât.
Concluzie:
Virtute: dreptatea
Răsplata: moștenirea împărăției cerurilor
Modele ale suferirii prigonirii pentru dreptate: Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinții Apostoli, mucenicii,
martirii
 9. „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocări şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră, minţind din pricina Mea"
“Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.”

Mântuitorul se referă aici la cei care, până la sfârșitul veacurilor, vor fi ocărâti, prigoniți și
defăimați pe nedrept pentru credința în Hristos și în învățătura Sa. Împlinirea acestei fericiri are la
bază mărturisirea credinței în Hristos, lupta împotriva păcatului.
Primii ocărâți, prigoniți și defăimați pe nedrept pentru Hristos au fost Sfinții Apostoli. Unii
au suferit chiar moarte martirică. Au urmat apoi circa 3 secole de prigoane sângeroase care au
umplut cerul de sfinți. Biserica a fost prigonită crunt, sângele martirilor, mucenicilor și
mărturisitorilor a curs în valuri. Niciodată nu se va cunoaște cu exactitate numărul lor. Numai
Dumnezeu îi știe, pe fiecare în parte, pentru că pe fiecare în parte l-a încununat în împărăția Sa.
Mai aproape de noi, în perioada comunistă, mii de credincioşi au suferit şi au murit în
temniţe pentru credința în Hristos.
Chiar şi astăzi există o pătimire pentru credinţă. Astfel, cei ce urmează calea lui Hristos, cei
credincioşi, sunt adeseori ironizaţi, clevetiţi, batjocoriţi şi consideraţi înapoiaţi sau retrograzi de către
cei necredincioși. În unele state se moare și astăzi pentru credința în Hristos (ex. Siria).
Pe toți cei care au suferit sau vor suferi pe nedrept mărturisind credința în El, Hristos îi
îndeamă “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.”
Toţi aceştia vor trebui să înţeleagă că suferinţele de care au parte sunt mântuitoare,
sfinţitoare. Când primim suferinţa cu seninătate, în numele lui Dumnezeu, atunci necazul se
transformă în bucurie, sufletul se luminează ca o rază de soare, iar harul lui Hristos ne întăreşte
inima.
Tuturor acestora, Mântuitorul le adresează îndemnul de a se bucura, căci vor fi răsplătiţi în
ceruri.
Concluzie:
Virtute: statornicia în credință
Răsplata: fericirea veșnică
Modele ale suferirii prigonirii pentru dreptate: Sfinţii Apostoli, mucenicii, martirii

OBSERVAȚIE:
Trăim vremuri de libertate totală. Cel puțin așa ne asigură mai marii lumii acesteia.
Astăzi totul ne este permis și, deseori, uităm să ne întrebăm dacă toate cele permise ne sunt și de
folos. Uităm cuvintele Sf. Apostol Pavel: Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos.
Uităm să ne exercităm liberatatea cu responsabilitate. Și astfel, libertatea se transformă în libertinaj.
S-ar părea că, astăzi, Biserica lui Hristos nu este prigonită. Şi, realmente, într-o maniera dură,
violentă, tradiţională a prigoanelor, Biserica nu este prigonită.
Dar Părinţii duhovniceşti ne atrag atenţia că în lume bântuie un duh antihristic.
Lupta împotriva Bisericii, împotriva lui Hristos, este mult mai subtilă şi se poate observa din
atitudini, din demersuri, din faptul că spiritualitatea creştină este tratată ca o problemă strict
individuală a omului. Şi atunci când suntem în viaţa publică, ea este ignorată ca şi cum n-ar fi.
Duhul „New Age-ist” care încearcă să facă un ghiveci din toate credinţele şi să le scoată pe toate
bune, nu-i decât un mod subtil, camuflat, de a prigoni Biserica lui Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos a spus limpede: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Singura Cale care duce în eternitate şi nemurire.
Singurul Adevăr absolut referitor la existenţa noastră şi a întregului univers.
Singura Viaţă eternă, Viaţă din belşug, Viaţă adevărată, pe care omul o poate avea, este Hristos.
The day of today is Sunday and I in the morning I went to the church.
Today is 31 March.In this day I read and I lear n fericirile.

Mantuitorul a predicat in „predica de pe munte„ Fericirile si Rugaciunea Domneasca.

Mantuitorul este Cuvantul si Iisus Hristos.El este Fiul lui Dumnezeu„Si Intrunul domn Iisus Hristos,Fiul lui
DUMNEZEU unul nascut care din Tatal s a nascut mai inainte de toti vecii.Lumina din lumina,Dumnezeu
Adevarat din Dumnezeu Adevarat,nascut nu facut,cel de o fiinta cu Tatal perin care toate s-au facut.Care
pentru noi oameni si pentru a noastra mantuire s-a coborat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din
Maria Fecioara si s-a facut om.„
Asa ca Dumnezeu ne iubeste!

acu te rog sa scrii si mie la calculator ce am scris eu

Mulțam!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Sa va traiasca
nașșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșșși!!!!!!!!!!!!!!!!!