05interac - Iunea Radia - Iilor Cu Substan - A Elemente de Dozimetrie

RADIOTERAPIE ONCOLOGICĂ
INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE

DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI
SUMAR
Prescurtări, simboluri si unităţi de măsură ; Introducere ; Caracterizarea fenomenelor de interacţiune ; Interacţia
radiaţiilor x şi  cu materia ; Expunerea şi atenuarea ; Absorbţia radiaţiilor x si g ; Efecte radiolitice in soluţii apoase
; Intensitatea şi amplitudinea efectului radiobiologic ; Interacţiunea radiaţiilor si ; Atenuarea prin absorbţie. ;
Atenuarea prin împrăştierea elastică a electronilor. ; Atenuarea electronilor prin radiaţie de frânare (Bremsstrahlung).
; Legea de atenuare a electronilor. ; Parcursul electronilor. ; Determinarea energiei maxime a spectrului  prin metoda
absorbţiei totale ; Determinarea energiei maxime a spectrului  prin metoda semiabsorbţiei. ; Autoabsorbţia
radiaţiilor . ; Interacţiunea radiaţiilor  ; Interacţiunea neutronilor cu substanţa ; Atenuarea neutronilor ; Absorbţia
neutronilor. ; Difuzia neutronilor ; Împrăştierea elastică a neutronilor. ; Împrăştierea prin ciocniri neelastice a
neutronilor ; Difracţia neutronilor ; Ionizarea. ; Interacţia fasciculelor de protoni cu materia ; Interacţia fasciculelor
de mezonii  ; Interacţia fasciculelor de ioni de carbon acceleraţi cu materia ; Structura microscopică a traiectoriei
ionilor de carbon ; RADIOCHIMIE ; RADIOLIZA APEI ; Modelele acţiunii primare a radiaţiei in apa lichidă ;
Modelul Samuel-Magee ; Modelul Lea - Gray - Platzman ; Efectul de cuşcă ; Succesiunea în timp a proceselor care au
loc în apă după iradierea cu radiaţii ionizante. ; Produşii de radioliză ai apei ; Radioliza soluţiilor apoase ; Tratarea
teoretică a modelului difuziei radicalilor ; EFECTE RADIOBIOLOGICE ASUPRA OMULUI ; Efecte nestochastice. ;
Efectele stochastice ; Sistemul de unităţi radiobiologic ; PLE sau TLE ; EBR sau factorul de calitate al radiaţiei ;
Sisteme de limitare a dozelor
Prescurtări, simboluri si unităţi de măsură

. Debitul sursei de cobalt la timpul t exprimat in luni,
D
. debitul dozei în aer pentru un câmp de secţiune A la distanţa DSP;
D aer( A, DSP )
-t constanta radioactivă pentru cobalt
A câmpul de secţiune A, aria de secţiune a unui fascicul de radiaţii intersectat de o suprafaţă
A şi B parametrii Lennard-Jones
C factorul colimator. factorul de corecţie corespunzător radiaţiei difuzate de colimator pentru câmpul pătrat,
de secţiune A
D doză absorbită de radiaţii - energia absorbită de unitatea de masă de materie vie sau fără viaţă de la câmpul
de radiaţii;
d Debitul dozei de radiaţii absorbit, doza de radiaţii absorbită în mod uniform şi continuu de materia vie în
unitatea de timp. Unitatea de măsură a debitului dozei de radiaţii absorbite în SI este gray-ul pe secundă
(Gy/s), rad pe secundă (r/s) sau eV/sec, rad pe minut (r/min), rad pe an (r/an).
D(A, DSA, p) debitul dozei absorbite pentru câmpul de secţiune A, la distanţă DSA, şi profunzimea p, in cGy/ min
dE cantitatea de energie medie cedată de radiaţia ionizantă unităţi de masă
dE/dx energia specifică absorbită denumită si puterea de frânare a mediului
Dint Doza integrală cantitatea totală de energie disipată de radiaţie intr-o anumită regiune a mediului iradiat.
Unitatea de doză integrală absorbită este gram-radul
dm Unitatea de masă a ţesutului
Dmed(A, DSP) debitul dozei absorbite în mediul iradiat exprimat în cGy/min, pentru un câmp de secţiune A, la distanta DSP,
Dmed(A, DSP, p) debitul dozei în mediu, în cGy/min, pentru câmpul de secţiune A, la distanta DSP fată de sursă şi
profunzimea p;
Dref doza absorbită in materialul de referinţă
Dsp doza absorbită in materialul specific,
DSP Distanţa sursă piele
dt intervalul de timp
dX valoarea expunerii la radiaţii ionizante intr-un interval de timp
e baza logaritmilor naturali
e1 sarcina electrică
EBR (RBE) eficacitate biologică relativă
EH2O Potenţialul minim de excitare al apei
Exp(DSA) expunerea măsurată in R/min pentru câmpul standard (10/10 cm) la distanţa DSA.
Exp.(DSP) debitul sau expunerea măsurată în aer pentru un câmp de 10x10 cm2 la distanta de referinţă DSP, exprimat în
R/min
f factor de conversie pentru calculul dozei de expunere
F factorul de conversie doză absorbită / doză expunere
Factorul G sau randamentul radiolitic numărul de molecule sau de atomi nou formaţi sau dispăruţi pentru o cantitate
INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 63

de energie absorbită de 100 eV

factorul W factor de corecţie pentru filtrele pană specific filtrului respectiv
FRD Factorul de RetroDifuziune valoarea cu care este crescută doza de expunere de către radiaţia retrodifuzată
gram-radul unitatea de doză integrală absorbită
Gray[Gy] Unitatea dozei absorbite în SI cu submultiplul rad. [1 Gy = 100 rad] ;se exprimă în Joule pe kilogram
H Doza echivalent sau echivalentul dozei
h debitul dozei echivalent debitul echivalentului doză administrat în mod uniform în unitatea de timp. Unitatea
de măsură este sievert-ul pe secundă (Sv/s), rem/s, miliremi/an
HE Doza echivalent efectivă sau Echivalentul dozei efectiv echivalent al dozei ponderat în funcţie de
susceptibilitatea de îmbolnăvire a diferitelor ţesuturi în cazul expunerii la radiaţii de orice tip. Indicator
general al riscului pentru sănătate
HE 50 echivalentul dozei efectiv angajat, doza acumulată de un individ în cursul vieţii sale, evaluată la circa 50 de
ani, pentru lucrătorii din domeniul radiaţiilor ionizante
HT valoarea medie a echivalentului dozei în ţesut
IH2O Potenţialul minim de ionizare al apei
Isp ionizarea specifică, numărul total de perechi de ioni şi electroni secundari produşi pe unitatea de lungime a
traiectoriei de către radiaţia primară
K Kerma, pierderea energiei cinetice a fluxului de particule în unitatea de masă; kerma se măsoară în jouli pe
Kilogram (J/kg
k debitul Kerma
kC constantă electrostatică,
m masa aerului dintr-un volum dat de aer, masa particulelor mediului,
N factor de corecţie, în mod curent egal cu 1
n0 numărul de electroni in unitatea de volum de substanţă
Q suma sarcinilor electrice a tuturor ionilor de un anumit semn produşi de radiaţia ionizantă prin efecte
primare sau secundare intr-un volum dat de aer dar şi
Q. factorul de calitate, eficacitatea radiaţiei de a produce efecte reale
qi sarcina parţială în legătură cu sarcina electronului;
rem (prescurtare de la röntgen equivalent man) definit ca a suta parte din sievert sau ca doza echivalent dată de
o doză absorbită de un rad de la o radiaţie ionizantă cu un factor de calitate unitar
rij distanţa între doi atomi sau site-uri încărcate;
Roentgen [R] Unitatea de măsură a expunerii; utilizată pentru specificarea debitului unui aparat sau pentru definirea unui
fascicol sau câmp de radiaţii In SI C/kg (Coulomb/kilogram). Unitatea specifică de măsură prin care
radiaţia X sau gamma produce intr-un kilogram de aer uscat (la 20 grade Celsius si 760 mmHg) un număr
de 1,609 1015 perechi de ioni având o sarcină de 2,58 10-4 coulombi; este echivalent cu cedarea in aer a 83,7
erg/g sau 83,7 10-4 J/kg.
Röntgen [R] Un R corespunde în aer cu o energie transferată aerului de către radiaţia ionizantă de K aer= 86,9 erg.
RP Randamentul în Profunzime
RP(A, DSP, p) randamentul în profunzime pentru câmpul A, distanta DSP şi profunzimea p.
RP(p, A, DSP) randamentul la profunzimea p
RTA raportul ţesut-aer reprezintă raportul dintre debitul dozei absorbite măsurat într-un anumit punct p în ţesut,
Dp, şi debitul dozei absorbite măsurat în acelaşi punct în aer, în condiţii de echilibru electronic şi condiţii
similare de iradiere
RTA(A,p) raportul ţesut-aer pentru câmpul A la profunzimea p.
Sv unitatea de măsură a echivalentului de doză 1 Sv = 1 J/ kg echivalentul dozei dată de iradierea cu o doză
absorbită de 1 Gy cu o radiaţie ionizantă cu un factor de calitate unitar
TLE transferul liniar de energie este viteza liniară a absorbţiei energiei radiaţiei de către mediul pe care îl
străbate1 si este figurată de raportul intre energia totală absorbită şi parcursul radiaţiei
TLE/W Densitatea liniară a ionizării sau numărul de ionizări pe unitatea de lungime a traiectoriei
v viteza particulei incidente,
W energia medie absorbită pentru formarea unei perechi de ioni, energia medie de ionizare a mediului
respectiv
WH2O Potenţialul mediu de ionizare al apei
WT factor de pondere denumit coeficient de risc, proporţia din detrimentul (prejudiciul) total datorat efectelor de
ionizare stochastice la iradierea uniformă a întregului corp
X Expunerea dar şi
X Debitul dozei de expunere. Unitatea de debit este R/sec iar in sistem internaţional este C/kg/sec
Z/Aref raportul intre numărul atomic si masa atomică in materialul de referinţă
Z/Asp raportul intre numărul atomic si masa atomică in materialul specific,
αi constantă de polarizabilitate izotropică, cu valoarea de 1.608 × 10−40 F m.
μ dipolul moleculei de apă polarizate efectiv (2.35 D),dar şi
 coeficientul masic de absorbţie al mediului
μ0 dipolul moleculei de apă izolate (1.85 D din experiment)
1
transferul sau pierderea din energia câmpului de radiaţii în materia vie

E/x energie specifică de ionizare

ref coeficientul de absorbţie masică in materialul de referinţă (pentru radiaţii monoenergetice)
sp coeficientul de absorbţie masică in materialul specific, (pentru radiaţii monoenergetice)
 frecvenţa medie de recombinare a electronilor cu atomii substanţei
Introducere
În istoria evidenţierii si măsurării efectelor interacţiei radiaţiilor ionizante cu materia vie si
prin acesta a caracterizării, cunoaşterii radiaţiilor ionizante, au existat mai multe etape. Prima dintre
ele a creat sistemul roentgenometric (in care pot fi încadrate noţiuni ca: Expunerea, Doza de
expunere, Debitul dozei de expunere, Radioliza şi ionizarea, Puterea de ionizare si factorul de
calitate al unei radiaţii, Ionizarea specifică, etc) caracterizat prin dozimetria directă, caracterizarea
radiaţiilor indirect prin efectele pe care acestea le produc cu medii foarte bine cunoscute.
Odată cu necesitatea cunoaşterii efectelor radiaţiilor ionizante asupra materiei vii, mediu
eterogen, anizotrop si cu o relativă independenţă în ceea ce priveşte efectele interacţiei cu câmpuri
sau fascicule energetice externe lui a apărut sistemul radiobiologic, mai precis sistemul
radiobiometric (in care pot fi încadrate noţiuni ca: Doza absorbită, Doza specifică absorbită,
Doza integrală, Debitul dozei absorbite, Doza echivalent, Doza echivalent efectivă, Debitul dozei
echivalent, Randamentul în profunzime, Curbele izodoze, Raportul ţesut-aer - RTA, Factorul de
retrodifuziune, Factorul de corecţie pentru heterogenităţile tisulare, Debitul fascicolului, Calculul
debitului dozei absorbite în punctul de calibrare, Masurarea debitului fascicolului, Debitul în aer,
Debitul în fantom, Calculul dozei absorbite de-a lungul axului fascicolului, Calculul cu
randamentul în profunzime, Calculul cu raportul ţesut-aer, Intensitatea şi amplitudinea efectului
radiobiologic, Factorul de calitate al radiaţiei, TLE şi EBR, Kerma, etc.). Acest sistem a fost mult
timp tributar tot dozimetriei directe.
Un alt sistem, intermediar, poate fi considerat sistemul radiochimic(in care pot fi încadrate
noţiuni ca: Randamentul radiolitic, Solvatarea in radioliză, etc.).
Toate aceste sisteme si-au împrumutat unul altuia noţiuni si algoritmi de calcul astfel încât
după cum necesităţile de cunoaştere au impus-o vom regăsi concepte asemănătoare sau chiar
identice dintr-un sistem utilizat in altul. Acest fapt a creat o oarecare confuzie mai ales pentru cei ce
au de utilizat un sistem unitar intr-un singur domeniu (radiofizic, radiochimic sau radiobiologic).
Putem preveni parţial această confuzie utilizând pe de o parte, noţiuni si concepte agreate de către
Sistemul Internaţional, pe de alta colaborând cu specialişti din celelalte domenii menţionate mai sus
de asemenea printr-o continuă informare si verificare personală a validităţii noţiunilor in discuţie.

A treia etapă este cea în care a apărut necesitatea cunoaşterii „in timp real” a cantităţii de
radiaţii necesare şi suficiente apariţiei intr-un volum de corp biologic a unor efecte căutate.
Pentru acesta a fost necesară aplicarea problemei inverse in dozimetrie, ceea ce a creat
dozimetria inversă, caracterizată prin abordare inversă a fenomenului de interacţie a radiaţiilor cu
materia şi cu materia vie in special. Acest lucru a fost facilitat de perfecţionarea sistemelor de
evaluare statistico-matematică a efectelor interacţiei radiaţiilor ionizante cu materia si de ceea ce s-
a numit „revoluţia computaţională”.
Din punct de vedere practic, in scopul previziunii efectelor interacţiei radiaţiilor ionizante
cu materia vie sunt aplicate ambele metode atât abordarea dozimetrică directă cât si cea inversă,
rezultatele acestora optimizându-se reciproc.
Caracterizarea fenomenelor de interacţiune

Vorbind despre interacţia radiaţiei cu mediul, avem în vedere interacţia acestor particule cu
substanţa mediului în care se propagă radiaţia. Pătrunzând în substanţă, radiaţiile radioactive se
atenuează în urma proceselor de interacţiune care se produc între particulele din fascicul şi atomii
substanţei străbătute. Drept rezultat particulele pot fi scoase din fascicul sau pot să cedeze numai o
parte din energia lor. Scoaterea din fascicul se produce prin deviere (împrăştierea) particulelor sau
prin absorbţie, când particula îşi pierde complet energia într-unul sau în mai multe procese de
interacţiune. Atenuarea radiaţiilor poate decurge fie prin atenuare exponenţială, fie prin atenuare
neexponenţială cu parcurs. Principalul proces de interacţiune a radiaţiilor nucleare cu substanţa este
ionizarea şi ea poate fi directă în cazul particulelor încărcate electric şi indirectă în cazul fotonilor 
şi al neutronilor.
Drumul pe care îl străbate o particulă într-un mediu, până când îşi pierde toată energia se
numeşte parcurs (R) şi el se exprimă în centimetri. Atunci când se ia în considerare şi densitatea ()
a mediului străbătut avem de a face cu parcursul masic (Rm) care se exprimă în gcm-2:
Rm  R Ec. [30] 1
Raportul între scăderea energiei cinetice a particulei (dEp) şi lungimea dx a traiectoriei pe

care are loc scăderea energiei se defineşte transfer liniar de energie (TLE) şi se notează cu T
dE p Ec. [6] 2
T  [ergi cm-1]
dx

Interacţia radiaţiilor x şi  cu materia

La trecerea acestor radiaţii electromagnetice de mare energie printr-un material, fluxul de
radiaţii se micşorează (se atenuează)
datorită a două fenomene: absorbţia şi
împrăştierea.
Prin absorbţie înţelegem dispariţia
definitivă a fotonilor din
fluxul incident iar prin
împrăştiere, dispariţia
acestor fotoni din sensul
iniţial al fluxului incident şi
apariţia lor (sau a altor
fotoni) pe alte direcţii de
propagare.
Figură 1 [7]
Fotonii împrăştiaţi pot avea aceeaşi energie cu fotonii din fluxul incident sau o energie mai
mică. Putem considera coeficientul de atenuare  ca o sumă de doi coeficienţi : de absorbţie [a] şi
de împrăştiere [i]:
 a i Ec. [6] 3
Efectul Thopmson duce la împrăştierea coerentă a radiaţiilor X şi fără pierdere de energie
şi fără schimbarea lungimii de undă. Este decelat în cazul împrăştierii de către reţelele cristaline sau
de către alte structuri ordonate spaţial.
Absorbite în substanţă, radiaţiile electromagnetice penetrante (X şi ) pot pierde energia în
mai multe moduri, dintre care cele mai importante sunt:
 efectul fotoelectric, ]
 efectul Compton şi
 formare de perechi de electroni, care conduc la transformarea radiaţiilor
electromagnetice în radiaţii electronice secundare .........
Expunerea şi atenuarea
Expunerea se măsoară în R (röntgen) sau conform sistemului internaţional, în C/kg
(Coulomb/kilogram), este utilizată pentru specificarea debitului unui aparat sau pentru definirea unui
fascicol sau câmp de radiaţii. Expunerea nu înseamnă acelaşi lucru cu cantitatea de energie
absorbită iar aceasta iar acesta este diferita de ionizare.
În cazul în care scopul acţiunii noastre este caracterizarea unui efect local sau evaluarea
dozei într-un ţesut ori la tumoră, apelăm la energia absorbită. Pentru evaluarea efectelor interacţiei
radiaţiilor ionizante cu materia s-a introdus noţiunea de doză care desemnează cantitatea de energie
a radiaţiilor absorbită de un mediu.
Această noţiune este însoţită de un calificativ, ca de exemplu: doză absorbită, echivalent de
doză, echivalent de doză efectiv, etc.
Se impune o diferenţiere între doza de expunere şi doza absorbită.
Fluxul de particule
Fluxul de particule (sau fluenţa) este definit ca numărul de particule (N) care trece normal
prin unitatea de suprafaţă (S):
 = N/S Ec. [4] 4
şi se măsoară în particule pe metru pătrat.
Deci, pentru un flux de particule (încărcate sau neutre) doza de radiaţii absorbită (D) va fi:
D = KS Ec. [4] 5
unde: S este secţiunea transversală a corpului iradiat: iar debitul dozei de radiaţii absorbite
(d):
d = KS Ec. [4] 6
Atenuarea fascicolului de fotoni 

Descrierea cantitativă a fenomenului de atenuare a radiaţiilor X şi  se face principial identic
cu descrierea fenomenului de absorbţie a luminii (legea Lambert-Beer).
Fie un strat de material atenuator de grosime x, pe care cade un flux monoenergetic de
radiaţii X sau , de intensitate I0. Să considerăm undeva în interiorul substanţei atenuatoare un strat
de grosime elementară dx (infinit mică).
Pe acest strat va ajunge o intensitate I şi este evident că datorită fenomenului de atenuare
intensitatea I este mai mică decât intensitate incidentă Io.
Scăderea intensităţii fluxului incident în stratul de grosime dx, adică -dI, este proporţională
cu intensitatea incidentă I, şi cu grosimea de material străbătut dx, factorul de proporţionalitate
depinzând de material şi de energia radiaţiei incidente a fost notat cu .
Semnul minus din fata relaţiei arată că intensitatea incidentă scade la trecerea prin
materialul atenuator:
dI = - Idx Ec. [4] 7

Atenuarea acestora fiind continuă, intensitatea fascicolului de fotoni gamma scade treptat,
asiptotic fără a deveni nulă oricât s-ar mări grosimea x a atenuatorului2 conform Ec. []i exponenţiale:
J  J 0 e  x Ec. [4] 8
unde  este coeficientul liniar total de atenuare în cm , coeficient care se compune din coeficienţii
-1
de atenuare datoraţi celor trei efecte:

     Ec. [8] 9
unde  este coeficientul de atenuare datorat efectului fotoelectric,  coeficientul de atenuare
prin efect Compton,  coeficientul de atenuare prin formare de perechi de electroni. Coeficientul de
atenuare este invers proporţional cu intensitatea radiaţiei transmise.
În cazul în care se ia în considerare şi densitatea  a atenuatorului, se lucrează cu
coeficientul de atenuare masic (/) care se exprimă în [cm2g-1] sau [m2kg-1] în SI.
Dearece în cazul radiaţiilor electromagnetice penetrante nu se poate vorbi de un parcurs
limită superior, în practică se lucrează cu grosimea de semiatenuare (x1/2) sau cu grosimea de
înzecire (x1/10) a intensităţii radiaţiilor gamma.
Determinarea energiei fascicolului de radiaţii 

Se face cu ajutorul metodei semiabsorbţiei, care constă din urmărirea variaţiei intensităţii
fasciculului de radiaţii  în funcţie de grosimea substanţei atenuatoare, plumbul în cazul radiaţiilor 
de energie mare (dure) şi cuprul în cazul celor de mică energie.
Prin reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice a lgJ în funcţie de grosimea (x) a
atenuatorului se obţine o dreapta din a cărei prelucrare se calculează grosimea de semiatenuare S-a
constatat că atenuarea radiaţiilor  se face cu succes numai atunci când asupra absorbantului cade
un fascicul îngust paralel de radiaţii  În cazul unui fascicul lat, în detector pătrund şi electroni
secundari formaţi în absorbant care modifică legea de atenuare. Acest lucru se accentuează şi mai
mult dacă detectorul de înregistrare este aşezat aproape de absorbant. Pentru înlăturarea acestor
inconveniente este necesară focalizarea radiaţiilor , introducerea unui filtru de plumb de 6-7 mm
între sursă şi detector şi aşezarea sursei şi absorbantului la 40-60 cm de detector.
Ionizarea primară produsă de radiaţiile electromagnetice penetrante este foarte slabă. Ele
ionizează mediul străbătut aproape 100 % numai prin procese secundare, datorită mai ales
fotoelectronilor şi electronilor Compton.
În procesele de ecranare a radiaţiilor X şi  este necesar să se ia în consideraţie unele
particularităţi. În primul rând, deoarece atenuarea are caracter exponenţial, fără parcurs, radiaţiile
2
Trebuie reţinut faptul că radiaţiile electromagnetice de mare energie nu pot fi complet oprite de nici un atenuator !

de acest gen nu pot fi ecranate complet, oricât de gros ar fi ecranul. Practic el se reduce la o valoare
neprimejdioasă. Deoarece ecranul reduce numai numărul fotonilor dintr-un fascicul fără a-i încetini,
fotonii care mai traversează ecranul îşi păstrează energia iniţială. De asemenea, trebuie avut în
vedere şi faptul că grosimea ecranului depinde de activitatea sursei, de energia fotonilor  şi de
distanţa dintre sursă şi operator.
Atenuarea fotonilor  se face cu atât mai bine cu cât numărul atomic Z al ecranului este mai
mare. În practică se utilizează plumbul, sticla de plumb, fierul şi betonul greu cu baritină, căptuşite
spre operator cu o substanţă uşoară, de exemplu plexiglas care să absoarbă fotoelectronii şi
electronii Compton rezultaţi în procesele de atenuare.
Doza de expunere
Doza de expunere este proporţională cu cantitatea de energie transferată în aer şi se referă
întotdeauna la fenomenul ce survine în aer.
Q Ec. [8] 10
X 
m
Unde X este expunerea, Q este suma sarcinilor electrice a tuturor ionilor de un anumit semn
produşi de radiaţia ionizantă prin efecte primare sau secundare intr-un volum dat de aer şi m masa
aerului din acel volum.
1 Roentgen [R] este deci unitatea de specifică de măsură prin care radiaţia X sau gamma
produce intr-un kilogram de aer uscat (la 20 grade Celsius si 760 mmHg) un număr de 1,609 1015
perechi de ioni având o sarcină de 2,58 10-4 coulombi; este echivalent cu cedarea in aer a 83,7 erg/g
sau 83,7 10-4 J/kg.
Debitul dozei de expunere

Este raportul dintre valoarea expunerii la radiaţii ionizante intr-un interval de timp si acel
interval de timp:

dX Ec. [9] 11
X 
dt

Unde dX este valoarea expunerii la radiaţii ionizante intr-un interval de timp iar dt este
intervalul de timp. Unitatea de debit este R/sec iar in sistem internaţional este C/kg/sec.
Absorbţia radiaţiilor x si 
Mecanisme de absorbţie
Efectul fotoelectric
Este generat de interacţiunea fotonilor de energie joasă cu electronii de pe orbitele interioare
ale atomilor cu Z mare .
In urma acestui proces fotonul  transmite întreaga sa energie unui electron care este smuls
din atom şi expulzat cu o energie cinetica EC egală cu diferenţa dintre energia h a fotonului
incident şi energia de legătură (El) a electronului din atom:
Ec = h - El Ec. [8] 12
Ulterior, locul electronului expulzat va fi ocupat de un alt electron emiţându-se un foton,
aşa-numita radiaţie de fluorescenţă (de împrăştiere).
Efectul fotoelectric nu poate fi generat de interacţiunea fotonilor cu electronii liberi,
deoarece nu se poate conserva impulsul.
Efectul Compton
Este caracteristic interacţiunii fotonilor  de energii medii (1-5 MeV) cu electronii liberi sau
slab legaţi ai substanţelor cu număr atomic Z mare .
Procesul constă dintr-o ciocnire elastică, în urma căreia cuanta  îşi pierde o parte din
energia iniţială (h) şi îşi schimbă direcţia de mişcare, fiind împrăştiat (difuzat) cu o energie mai
mică (h1).
Electronul ciocnit suferă o mişcare de recul, energia cinetică (Ec) primită de el fiind dată de
diferenţa :
EC = h - h 1 Ec. [8] 13
La rândul lor, cuantele  împrăştiate interacţionează din nou cu electronii atomilor din
mediul străbătut fiind dublu, triplu etc. difuzaţi.
Formarea de perechi de electroni.

Este un fenomen caracteristic fotonilor de mare energie (E >1,02 MeV).
El constă din generarea unei perechi de electroni e- şi e+ , la absorbţia totală şi puternică a
unui foton  cu energie mai mare ca 1,02 MeV în câmpul coulombian al unui nucleu greu .

Energia fotonului  incident trebuie să fie mai mare decât 1,02 MeV, deoarece conform legii conservării energiei, 1,02 MeV consumă pentru formarea perechii
de electroni (masa de repaus a electronului fiind echivalentă cu 0,51 MeV) este echivalentă cu 0,51 MeV), iar restul se transmite perechii de electroni sub formă de energie
cinetică Ec+ şi Ec
-
h=2m0c2+Ec++Ec- Ec. [8] 14
Pozitronul, in reacţie cu un electron, se anihilează generând două cuante gamma de câte
0,51MeV care au aceeaşi direcţie şi sensuri opuse.
Doza absorbită
În prezent pentru evaluarea efectelor de ionizare s-a introdus noţiunea de doză3 care
desemnează cantitatea de energie a radiaţiilor absorbită de un mediu. Totuşi in foarte multe situaţii
nu există o legătură simplă între energia absorbită a radiaţiei si efectele cercetate. Cunoaşterea
dozei nu este suficientă pentru prognosticul asupra efectelor radiaţiei
Determinarea dozei în mediul iradiat se face cu ajutorul a doua seturi de date, unele
referitoare la debitul fascicolului; altele asupra distribuţiei dozei în mediul iradiat, care se găsesc
publicate în literatură sub forma tabelelor de randament în profunzime, a raportului ţesut-aer şi a
curbelor izodoze.
Doza de radiaţie absorbită este energia disipată de radiaţia ionizantă pe unitatea de masă
intr-un anumit punct.
SAU
Energia absorbită de unitatea de masă de materie vie sau fără viaţă de la câmpul de radiaţii
poartă numele de doză absorbită de radiaţii (D).
SAU
Doza absorbită (D) reprezintă raportul dintre cantitatea de energie medie (dE) cedată de
radiaţia ionizantă unităţi de masă (dm) a ţesutului:
dE Ec. [30] 15
D [Gy]
dm
Unitatea dozei absorbite în SI se numeşte Gray-ul [Gy] cu submultiplul rad. [1 Gy = 100cGy

= 100 rad] ;se exprimă în Joule pe kilogram:
1 Gy=1 J/ kg Ec. [] 16
3
Această noţiune este însoţită de un calificativ, ca de exemplu: doză absorbită, echivalent de doză, echivalent
de doză efectiv, etc.

În activitatea curentă se mai foloseşte unitatea numită rad care defineşte doza de 100 ergi4
absorbită de un gram de substanţă iradiată:
1 rad = 100 ergi/gr= 10 -2 J/kg Ec. [30] 17
Conversia între gray şi rad este dată de relaţiile:
1 Gy = 100 rad Ec. [30] 18
1 rad = 0,01 Gy
Doza absorbită poate fi măsurată direct sau calculată plecând de la doza de expunere, cum se
face în mod curent, utilizând ca factor de conversie f, care pentru cobalt este egal cu 0,957
considerând muşchiul ca mediu de referinţă.
Un Röntgen - R corespunde în aer cu o energie transferată aerului de către radiaţia ionizantă de
Kaer= 86,9 erg. In condiţii de echilibru electronic şi parcurs neglijabil al electronilor secundari, doza
absorbită Daer este egală cu Kaer deci 86,9 erg (sau 0,869 rad) per Röntgen. Doza absorbită într-un
mediu, pentru o expunere de R Röntgeni va fi:
 mediu  Ec. [8] 19
Dmediu  Daer  0,869R mediu  fR
 aer  aer
unde: = coeficientul masic de absorbţie al mediului;
 mediu Ec. [8] 20
f  0,869 - factorul de conversie
 aer
(rad/R sau eGy/R) .
Doza absorbită nu este specifică materiei vii dar intensitatea efectului radiobiologic se
corelează cu doza de radiaţii absorbită de către materia vie.
Doza specifică absorbită

Doza specifică absorbită intr-un material dat este dată de raportul intre doza absorbită intr-
un material de referinţă si doza absorbită în materialul investigat.
Astfel pentru radiaţii gamma in zona Compton,
( Z / A) sp Ec. [30] 21
Dsp  Dref 
( Z / A) ref
Unde Dref şi Dsp sunt dozele absorbite in materialele de referinţă si cel căutat, specific, iar
(Z/A)sp şi (Z/A)ref sunt rapoartele intre numărul atomic si masa atomică dintre cele două materiale.
Pentru radiaţii monoenergetice pentru care absorbţia Compton este neglijabilă, se foloseşte relaţia:
4
1 rad = 100 erg absorbiţi pe un gram = 6,24 ·1013 eV/g
1 eV = 1, 60206·10-19 J = 1, 60206·10-12 erg = 0,38289234 10-19 cal = 1,07 10-19 amu
1J = 0,239 cal = 6,25 1018 eV = 107 erg = 6,7 109 amu
1cal = 4,1819 J = 4,1819 107 erg = 26,136875 1018 eV = 28,0335 109 amu
1erg = 6,24 1011 eV = 1,43942 1010cal/mol = 10-7 J = 2,29388 1010 amu

(  a /  ) sp Ec. [30] 22
Dsp  Dref 
(  a /  ) ref
Unde (ref şi (sp sunt coeficienţii de absorbţie masică pentru cele două materiale.
Doza integrală
Doza integrală, Dint, este cantitatea totală de energie disipată de radiaţie intr-o anumită
regiune a mediului iradiat.
Unitatea de doză integrală absorbită este gram-radul.
1 gram-rad = 100 erg = 6,24 ·1013 eV Ec. [30] 23
Debitul dozei absorbite

Efectul radiobiologic nu depinde numai de doza de radiaţii absorbite de către materia vie, ci
şi de ritmul de absorbţie a acestei doze.
Trebuie astfel introdusă o nouă mărime care să caracterizeze ritmul de administrare a dozei
de radiaţii absorbite: debitul dozei de radiaţii absorbite care se notează cu d şi căruia în mod uzual i
se mai spune debitul dozei.
Debitul dozei de radiaţii absorbit (d) se defineşte ca doza de radiaţii absorbită în mod
uniform şi continuu de materia vie în unitatea de timp:
d =- Dit Ec. [30] 24
Unitatea de măsură a debitului dozei de radiaţii absorbite în sistemul internaţional este gray-
ul pe secundă (Gy/s) definit ca debitul dozei absorbite de radiaţii în care se administrează o doză
absorbită de radiaţii în mod continuu şi constant în fiecare secundă.
Această unitate de debit este mare, utilizarea ei este recomandată de toate normativele
naţionale şi internaţionale.
Unitatea fiind mare se utilizează în mod frecvent unităţile tolerate (submultipli) rad pe
secundă (r/s) sau eV/sec, rad pe minut (r/min) până la rad pe an (r/an).
Relaţia de trecere intre aceste unităţi este: 1 Gy/s = = 100 r/s.
Radioliza şi ionizarea
Radioliza este fenomenul prin care, secundar interacţiei radiaţiei ionizante cu speciile
atomo-moleculare componente ale materiei, acestea se fracturează apărând produşi cu masă mai
mică. Principial, în urma radiolizei, masa produşilor iniţiali se poate transforma in energie
(înţelegându-se prin acesta fotoni X sau gamma, fotoni care nu au masă de repaus) si deci un
rezultat al radiolizei poate fi şi cel de dispariţie a speciilor atomo-moleculare iniţiale.

Ionizarea se referă la fenomenul de creare de perechi de sarcini electrice prin radioliză.

Ionizarea este deci doar unul dintre fenomenele secundare radiolizei.
Ionizarea se consideră (din considerente didactice) a fi liniară dar vom vedea mai departe că
acest fenomen se petrece in volum, la diferite nivele de existenţă şi organizare ale materiei în
general şi al materiei vii in special.
Puterea de ionizare si factorul de calitate al unei radiaţii

Cu cat o radiaţie formează mai mulţi ioni pe unitatea de parcurs cu atât ea pierde mai multă
energie, fapt care se poate caracteriza prin raportul – E/x raport care poartă numele de energie
specifică de ionizare si este figurată sub numele de formula lui Bohr, astfel:
2
E 4  ee1  mv 2
   0
n ln Ec. [6] 25
x m  v  
2 ee1
Unde  este frecvenţa medie de recombinare a electronilor cu atomii substanţei, e1 sarcina
electrică, v viteza particulei incidente, m masa particulelor mediului, n0, numărul de electroni in
unitatea de volum de substanţă.
Deoarece, din punct de vedere al efectelor interacţiei radiaţiilor numite ionizante cu materia,
puterea de ionizare este măsurabilă mai uşor (prin metode fizice) decât radioliza in întregul ei
puterea de ionizare este un aspect ce caracterizează o radiaţie, ce ii poate acorda calitate acelei
radiaţii.
Astfel, putem conferi unor radiaţii un anume factor de calitate, mai mare sau mai mică
după cum acele radiaţii, intr-un mediu dat, generează radioliză mai mare sau mai mică.
Ionizarea specifică
Ionizarea specifică este numărul total de perechi de ioni produse pe unitatea de lungime a traiectoriei de
radiaţia primară şi electronii secundari si fiind legată direct de TLE. Energia transferată mediului e legată de ionizarea
specifică prin relaţia:
Ec. [8] 26
dE / dx
I sp 
W
Unde Isp este ionizarea specifică, W energia medie absorbită pentru formarea unei perechi
de ioni, dE/dx energia specifică absorbită denumită si puterea de frânare a mediului.
Pentru radiaţia gamma cu energia mai mare de 20 eV, Waer este 34
Randamentul radiolitic

Factorul G, sau randamentul radiolitic, este numărul de molecule sau de atomi nou
formaţi sau dispăruţi pentru o cantitate de energie absorbită de 100 eV.
G-H2O=12 molecule /100eV
Potenţialul minim de excitare al apei EH2O= 6,5 eV
Potenţialul minim de ionizare al apei IH2O= 12,56 eV
Potenţialul mediu de ionizare al apei WH2O = 30 eV
Doza echivalent
Doza echivalent sau echivalentul dozei (H) se referă la doza absorbită ponderată în funcţie
de gradul de ionizare pe care îl induce fiecare tip de radiaţie, reprezentând produsul dintre doza
absorbită (D) şi factorul de calitate (Q.), care ţine cont de eficacitatea radiaţiei de a produce efecte
reale:
H = DQN [Sv] Ec. [8] 27
unde N este factor de corecţie, în mod curent egal cu 1.
Unitatea de măsură a echivalentului de doză se numeşte sievert (Sv) şi ea se exprimă în Joule
pe kilogram:
1 Sv = 1 J/kg Ec. [8] 28
Sievert -ul (Sv), unitatea echivalentului dozei, este definit ca echivalentul dozei dată de
iradierea cu o doză absorbită de 1 Gy cu o radiaţie ionizantă cu un factor de calitate unitar5 (radiaţie
gamma standard).
Relaţia de introducere a unităţii este:
1 Sv = Q 1 Gy Ec. [8] 29
Trebuie remarcat faptul că pentru a obţine un anumit efect biologic precizat echivalentul
dozei este egal pentru toate radiaţiile ionizante cu care se obţine efectul (de exemplu, acelaşi pentru
gamma si protoni de 200MeV). Condiţia suplimentară este ca etalarea dozei în timp (debitul dozei
absorbite) să fie identic.
Ca şi gray-ul, sievert-ul este o unitate mare. Din această cauză se utilizează frecvent un
submultiplu: rem - ul (prescurtare de la röntgen equivalent man) definit ca a suta parte din sievert
sau ca doza echivalent dată de o doză absorbită de un rad de la o radiaţie ionizantă cu un factor de
calitate unitar.
1 rem = 10 -4J/kg = 10 -2 Sv; 1 Sv = 100 rem Ec. [8] 30
Doza absorbită de radiaţii, după cum am văzut mai sus nu include decât un singur parametru
fizic: energia transferată de la radiaţii unităţii de masă de materie vie.
5
Vezi şi factorului de calitate al radiaţiilor

Rezultă că în determinarea echivalentului doză H toţi parametrii biologici de care depinde

rezultatul iradierii, cât şi datele asupra radiaţiilor utilizate, energia lor, ritmul de administrare sunt
înglobate în factorul de calitate Q.
Având în vedere multitudinea de parametri de care depinde factorul de calitate Q iradierea
trebuie să fie extrem de riguros standardizată, păstrându-se constanţi în timpul iradierii următori
parametri: tipul şi energia radiaţiilor utilizate, debitul de administrare al dozei şi condiţiile de
iradiere (temperatură, umiditate relativă, presiune parţială de oxigen, etc.).
Doza echivalent efectivă

Doza echivalent efectivă sau Echivalentul dozei efectiv (HE) este un indicator general al
riscului pentru sănătate, în cazul expunerii la radiaţii de orice tip, un echivalent al dozei ponderat în
funcţie de susceptibilitatea de îmbolnăvire a diferitelor ţesuturi, definit de relaţia:
H E   WT  H T [Sv] Ec. [30] 31
T
în care: HT este valoarea medie a echivalentului dozei în ţesut iar WT un factor de pondere
denumit coeficient de risc, reprezentând proporţia din detrimentul (prejudiciul) total datorat efectelor
de ionizare stochastice la iradierea uniformă a întregului corp.
Conform datelor publicate de Comisia Internaţională de Protecţie Radiobiologică (CIPR) din 1977,
ponderea factorilor de risc pentru principalele ţesuturi şi organe are valorile:
- gonade (testicule, ovare) 0,25;
- piept (sâni) 0,15;
- măduvă osoasă, plămâni .0,12;
- tiroida, suprafaţa oaselor 0,03;
- ficatul 0,06.
Atunci când doza biologică se referă la doza acumulată de un individ în cursul vieţii sale,
evaluată la circa 50 de ani, pentru lucrătorii din domeniu, ea se numeşte echivalentul dozei efectiv
angajat (HE 50).
Debitul dozei echivalent

Analog cu debitul dozei absorbite se defineşte debitul dozei echivalent (h)
h = H/t = Q d Ec. [9] 32
ca debitul echivalentului doză administrat în mod uniform în unitatea de timp.
Unitatea de măsură este sievert-ul pe secundă (Sv/s). Iarăşi o unitate de măsură mare şi din
acest motiv se utilizează în mod curent submultiplii rem/s până la miliremi/an care se utilizează
frecvent în calculele de radioprotecţie, dar si in cele de radiobiologie, referindu-se însă la un
segment volumic iradiat.

Relaţiile de trecere între aceste unităţi sunt:

1 Sv/s = 100 rem/s; 1 rem/an = 10-2 Sv/an. Ec. [9] 33
Distribuţia şi determinarea dozei in mediul iradiat

Imaginarea şi măsurarea dozei absorbite în pacient este imposibila in foarte multe cazuri şi
aceasta se evaluează pe baza debitului dozei de expunere astfel.
1) evaluarea dozei absorbite de-a lungul axului central al fascicolului.
2) evaluarea Randamentului în Profunzime – [RP]
Randamentul în profunzime
RP este raportul dintre debitul dozei pentru câmpul de secţiune A, la distanta DSP şi
profunzimea p, D(p, A, DSP), faţă de debitul dozei în punctul de referinţă r6, D(r, A, DSP) în
condiţii similare (câmp de secţiune A şi distantă DSP).
Randamentul în profunzime se calculează în procente faţă de doza de referinţă:
D p , A, DSP  Ec. [9] 34

RP p , A, DSP    100%
D r , A, DSP 
unde RP(p, A, DSP) =randamentul la profunzimea p, pentru câmpul de secţiune A, la

distanta DSP
Randamentul în profunzime este dependent de calitatea radiaţiei, creşte cu distanta DSP şi cu
creşterea volumului difuzant, respectiv suprafaţa şi forma câmpului.
Curbele izodoze
 sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi doză în volumul iradiat
 sunt o imagine asupra distribuţiei dozei în mediu;
 sunt trasate în cele doua planuri principale ale fascicolului respectiv,
 sunt perpendiculare pe axul fascicolului şi paralele cu suprafaţa iradiată7
 sunt marcate pe axul fascicolului în raport cu o valoare de referinţa, considerata
100%, care pentru DSP corespunde dozei maxime.
 sunt în porţiune centrala mai mult sau mai puţin plane, se incurbează spre periferie,
unde limitele fascicolului devin mai difuze datorită zonei de penumbră.
 sunt trasate pentru diferite dimensiuni ale câmpului
 sunt trasate pentru DSP sau DSA specifice aparatului.
 sunt determinate prin măsurători directe sau prin calcul,
6
Punctul de referinţă în cobaltoterapie corespunde dozei maxime 100°/s la profunzimea de 5 mm.
7
Chiar daca devin oblice in raport cu axul fasciculului

 sunt situaţii clinice în care este avantajos să se încline izodozele pe axul fascicolului
şi aceasta se realizează prin interpunerea unui filtru pană8 confecţionat9 din Pb sau Cu.
Înclinarea izodozelor este definită prin unghiul cu care izodoza de 50% este înclinată fată de
ax (sau izodoza de 100% pentru curbele normalizate in axul de rotaţie). Înclinarea izodozelor poate
fi determinată prin calcul:
o 1 cm ţesut, determină variaţia cu 5%
o prin metodă empirică, Tubiana şi col.
Raportul ţesut-aer - RTA

Raportul dintre debitul dozei absorbite măsurat într-un anumit punct p în ţesut, Dp, şi debitul
dozei absorbite măsurat în acelaşi punct în aer, în condiţii de echilibru electronic şi condiţii similare
de iradiere reprezintă raportul ţesut-aer (RTA): RTA(p, A, Q) Dp, ţesut. A Dp, aer, A. Raportul ţesut-aer
RTA şi randamentul în profunzime, depind de calitatea radiaţiei (Q), profunzimea punctului p şi
secţiunea sau suprafaţa A a fascicolului, dar este independent de variaţia DSP.
Distanta sursă-punct de referinţa rămâne constantă şi corespunde cu distanta sursă-ax DSA,
elementul variabil fiind profunzimea p a punctului pe axul fascicolului.
Factorul de retrodifuziune
Factorul de retrodifuziune, în funcţie de dimensiunea câmpului, calitatea radiaţiei, este
valoarea cu care este crescută doza de expunere de către radiaţia retrodifuzată de fantom . Dacă, în
cobaltoterapie, profunzimea de măsurare este egală cu profunzimea dozei maxime, respectiv 0,5 cm,
raportul ţesut/aer este identic cu Factorul de RetroDifuziune FRD.
Factorul de corecţie pentru heterogenităţile tisulare

Se dă următorul exemplu utilizat in trecut la iradierea plămânului. Parenchimul pulmonar
are o densitate scăzută, 0,35 g/cm3 fată de 1g/cm3 pentru ţesutul moale. Corecţia dozei se face prin:
 multiplicarea cu un factor de corecţie dependent de grosimea şi aria câmpului de
iradiere.
 curbele izodoze după zona de plămân traversată de fascicol, trebuie deplasate cu 0,4 ori
distanţa de parenchim parcursă,
sau
 pentru fiecare centimetru de ţesut pulmonar doza creşte cu 4%.
 în calculul dozei se mai introduc factori de corecţie cum sunt:
8
filtrele pană, determină o atenuare asimetrică; izodozele devin oblice în raport cu axul fascicolului
9
Atenţie, 1,5 mm Pb sau 2 mm Cu atenuează doza cu 10%.

 factorul W pentru filtrele pană specific filtrului respectiv

 pentru platforma de plexiglas care susţine blocurile de plumb pentru modificarea
câmpului (1 mm plexiglas reduce debitul dozei cu un factor de 1%).
Debitul fascicolului
Proprietate a fascicolului de radiaţii dependentă de activitatea sursei şi de condiţiile de
măsurare.
Intensitatea radiaţiei sau densitatea fluxului de energie radiantă sau debitul este
energia pe unitatea de timp care străbate printr-o unitate de secţiune.
Unitate [erg/cm2/sec] sau [w/m2]
Un caz particular îl reprezintă debitul sursei de cobalt care, datorită dezintegrării
radioactive, scade progresiv. O lege exponenţială a debitului este redată mai jos:
. . Ec. [9] 35
D  D 0 e  t
.
unde: D =debitul la timpul t exprimat in luni,
.
D =debitul la timpul t exprimat in luni, e = baza logaritmilor naturali
-t= constanta radioactivă pentru cobalt, egală cu 1,09X10 - 2 luni - 1
Scăderea debitului este de aproximativ 1% pe lună şi corecţia lui se face la minimum 3 luni,
de obicei cu ajutorul unei curbe sau tabel de dezintegrare.
Calculul debitului dozei absorbite în punctul de calibrare

Debitul dozei în mediu se determină pe baza debitului în aer la care se aplică următorii factori de
multiplicare:
D med(A,DSP)  Exp DSP  C  FRD A  f Ec. [9] 36
unde:
Dmed(A, DSP) = debitul dozei absorbite în mediul iradiat exprimat în cGy/min, pentru un câmp de
secţiune A, la distanta DSP,
Exp.(DSP) = debitul sau expunerea măsurată în aer pentru un câmp de 10x10 cm2 la distanta
de referinţă DSP, exprimat în R/min,
C = factorul colimator.
Masurarea debitului fascicolului

Valoare specifică pentru fiecare sursă în parte, la momentul respectiv, debitul fascicolului
sau doza de expunere pe unitatea de timp se măsoară într-un punct standard de referinţă.

Pentru distanţa sau distanţele uzuale de tratament măsurarea debitului sau calibrarea se poate
face "în aer" sau în fantom (mediu absorbant echivalent ţesut, apă sau plastic echivalent ţesut).
Debitul în aer
Se măsoară debitul radiaţiei primare (expunerea [Exp]) şi debitul radiaţiei difuzate (variabil
cu deschiderea colimatorului şi exprimat în R/min).
Valoarea factorului de corecţie C (factorul colimator), este raportul intre debitul pentru
câmpul de suprafaţa A supra debitul pentru o deschidere standard a colimatorului; corespunzător
unui câmp de 10x10cm2 la distanţa de tratament.
Debitul "în aer” pentru un câmp oarecare la distanţă de tratament:
. Ec. [9] 37
D aer ( A, DSP )  Exp. DSP C
.
D ( A, DSP ) = debitul dozei în aer pentru un câmp de secţiune A la distanţa DSP;
Exp.(DSP) = debitul sau expunerea măsurată pentru câmpul standard, de obicei 10x10 cm2;
C = factorul de corecţie corespunzător radiaţiei difuzate de colimator.
Debitul în fantom
Camera de ionizare se plasează în fantom cu centrul în profunzimea echilibrului electronic,
deci 5 mm. Rezultă valoarea radiaţiei primare şi a celei difuzate de mediu şi de colimator. Nu mai
este necesară utilizarea factorilor de corecţie referitori la difuziunea mediului; dezavantajul este că
trebuie făcută separat pentru fiecare dimensiune şi formă a câmpului.
Se recomandă măsurarea debitului în profunzimea fantomului, la 5 cm şi normalizarea
datelor în funcţie de această valoare. Se estompează astfel diferenţele între datele existente, pentru
că fascicolului primar este mai contaminat la suprafaţă şi astfel putem utiliza valori cu un grad
foarte mare de precizie.
Calculul dozei absorbite de-a lungul axului fascicolului
Calculul cu randamentul în profunzime

Se dă pentru tehnica de iradiere: distantă sursa-piele fixă, dimensiunile câmpului stabilite la
nivelul porţii de intrare.
Doza in axul fascicolului la profunzimea p:
D med(A,DSP, p)  Dmed  A, DSP   RP A, DSP , p  Ec. [9] 38
Unde:

Dmed(A, DSP, p) = debitul dozei în mediu, în cGy/min, pentru câmpul de secţiune A, la distanta
DSP fată de sursă şi profunzimea p;
Dmed(A, DSP) = debitul dozei absorbite în aer pentru câmpul A şi distanta DSP;
RP(A, DSP, p) =randamentul în profunzime pentru câmpul A, distanta DSP şi profunzimea p.
Timpul de expunere se obţine prin împărţirea dozei D pe care dorim să o administrăm la Dmed:
DcGy
Timp expunere   Ec. [9] 39
D med cGy / min
Calculul cu raportul ţesut-aer

Tehnica de iradiere cu DSA (DTS) fixă se utilizează la aparatele cu montaj izocentric,
dimensiunea câmpului de iradiere fiind considerată în axul de iradiere sau în centrul volumului
tumoral. Metoda RTA o aplicăm şi la calculul dozelor din iradierile rotatorii şi cele pendulare.
Debitul dozei in p se calculează:
D A, DSA, p   Exp DSA   C  f  RTA  A, p  cGy / min Ec. [9] 40
Unde :
D(A, DSA, p) este debitul dozei absorbite pentru câmpul de secţiune A, la distanţă DSA, şi
profunzimea p, in cGy/ min
Exp(DSA) este expunerea măsurată in R/min pentru câmpul standard (10/10 cm) la distanţa
DSA.
C este factorul colimator pentru câmpul pătrat, de secţiune A
F este factorul de conversie doză absorbită / doză expunere
RTA(A,p) este raportul ţesut-aer pentru câmpul A la profunzimea p.
Efecte radiolitice in soluţii apoase

Organismul uman conţine 70% apă. Iradierea cu radiaţii gamma cu precădere în domeniul
Compton sunt studiate in subcapitolele următoare.
Urmele lăsate de iradiere – traiectorii de clusteri si clusteri de specii excitate şi ionizate
Diferenţa este că diferite forme de radiaţii lasă diferite forme de dâre si de clusteri, mai
dense si mai mari cu cat radiaţia incidentă are o energie mai mare iar particulele au o masă mai
mare.
Clusterii de mărime medie sunt formaţi de particule, electroni, secundari de 100 eV si sunt
formaţi din 2-3 perechi de ioni.
Măsura indirectă a acestor fenomene o reprezintă:
- transferul liniar de energie [TLE]

si
- ionizarea specifică
TLE este viteza liniară a absorbţiei energiei radiaţiei de către mediul pe care îl străbate10 si
este figurată de raportul intre energia totală absorbită şi parcursul radiaţiei..
În cazul iradierii sistemelor solide si lichide11 deoarece difuzia speciilor active fiind foarte
mică iar densitatea lor este hotărâtoare pentru recombinarea lor.
Electronii secundari sunt de asemenea importanţi pentru efectele de ionizare si excitare dar
parcursul lor este mult mai mic efectul lor asupra materii lichide si solide fiind formarea unor
ciorchini mai mari sau mai mici in funcţie de energia lor.
În cazul absorbţiei radiaţiei gamma in apă apar clusteri cu diametrul iniţial de 20Å cu o
distanţă între ciorchini de 104Å
La termalizare electronii secundari vor neutraliza un ion pozitiv sau se vor alătura la o
moleculă neutră pentru a forma un ion negativ care la rândul ei va neutraliza un alt ion pozitiv.
Solvatarea in radioliză
În procesul de ionizare a apei apar electroni liberi si ioni liberi care se solvatează
înconjurându-se imediat de o pătură din 2-3 straturi de molecule de apă neutre dacă au o durată de
viaţă mai mare de 10-11 sec. Moleculele dipolare ale apei se orientează spre ion cu sarcina contrară
acestuia fiind atrase de câmpul său electric.
Energia de solvatare în soluţiile apoase este de 1eV/ion.
Interacţiunea electrostatică este modelată folosind legea lui Coulomb iar dispersia şi forţele de repulsie prin
folosirea potenţialul Lennard-Jones. Potenţialul pentru modele ca de exemplu TIP3P şi TIP4P sunt reprezentate prin:
Ec. [17] 41
on  a on b kc qi q j A B
Eab     12  6
i j rij r00 r00
unde kC, constantă electrostatică, are o valoare de 332. 1Å Kcal/mol în unităţi obişnuit
folosite în modelarea moleculară; qi este sarcina parţială în legătură cu sarcina electronului; rij este
distanţa între doi atomi sau site-uri încărcate; A şi B sunt parametrii Lennard-Jones.
Site-urile încărcate electric pot fi pe atomi sau pe site-urile fictive( ca de exemplu perechi
solitare). La majoritatea modelelor apei, termenul Lennard-Jones se aplică numai la interacţiunea
dintre atomii de oxigen.
10
transferul sau pierderea din energia câmpului de radiaţii în materia vie
11
Unde transferul liniar de energie si ionizarea specifică sunt foarte importante

Un model de apă este definit prin geometria lui, împreună cu alţi parametri ca de exemplu
sarcinile atomice şi parametrii Lennard-Jones.
Corecţia polarizării medii la funcţia energiei potenţiale:
Ec. [18] 42
E pol
1
 

  0  2
2 i 1
unde μ este dipolul moleculei de apă polarizate efectiv (2.35 D), μ0 este dipolul moleculei
de apă izolate (1.85 D din experiment şi αi este o constantă de poalrizabilitate izotropică, cu
valoarea de 1.608 × 10−40 F m. Întrucât sarcina în model este constantă, această corectare tocmai are
drept rezultat adăugarea a 1.25 kcal/mol (5.22 kJ/mol) la energia totală.
Câmpul electric al ionului este cu atât mai puternic cu cat raza sa este mai mică aşa că ionii
cu rază mai mică se înconjoară cu mai multe straturi de apă.
Gradul de hidratare al ionului reduce drastic mobilitatea acestuia ceea ce duce la micşorarea
difuziei si deci a proceselor de recombinare, de unde, creşterea timpului lor de viaţă. Acest fenomen
duce la creşterea probabilităţii ca ionii hidrataţi să participe la reacţii chimice cu substanţele
dizolvate in apă.
În chimia computaţională, modelele de apă clasice se întrebuinţează pentru simularea
clusterilor de apă, apa lichidă şi soluţiilor apoase cu un solvent dat.
Aceste modele folosesc aproximaţiile de mecanicii moleculare.
Multe modele au fost propuse. Ele pot să fie clasificate prin numărul de puncte folosite
pentru a defini modelul( atomii plus locurile ionilor centranţi ai clusterului), dacă structura este
rigidă sau flexibilă, şi dacă modelul include efectele de polarizare.
Alternativ la modelele de apă explicite este utilizarea unui model de solvatare implicit, de
asemenea cunoscut ca model continuum.
Intensitatea şi amplitudinea efectului radiobiologic

Intensitatea efectului radiobiologic este o mărime biofizică care este dependentă de tipul
radiaţiilor ionizante care au produs efectul radiobiologic si caracterizează numărul de evenimente
radiobiologice pe unitatea de timp.
Amplitudinea efectului radiobiologic se corelează cu cantitatea de energie (W) absorbită
de unitatea de volum a corpului biologic de la fasciculul de radiaţii nucleare . Amplitudinea depinde
atât de caracteristicile sale fizico-chimice ale corpului biologic cit şi de tipul de radiaţie ionizantă.
Dacă aceeaşi energie va fi absorbită de către două mase diferite, efectul radiobiologic va fi
mai amplu la corpul biologic de masă mai mică, acolo unde sarcina creată radioindus va fi mai mare.

Intensitatea şi amplitudinea efectului radiobiologic depind de tipul de radiaţii absorbite,

energia lor, doza, debitul dozei administrate etc., dar şi de o serie de parametri biologici ai
materialului iradiat ca: specia iradiată vârsta indivizilor iradiaţi, nivelul general al metabolismului
indivizilor iradiaţi în timpul iradierii şi în perioada postiradiere, prezenţa unor factori potenţatori ai
efectului radiobiologic (factori radiosensibilizatori) sau a unor factori inhibitori ai efectului
radiobiologic (factori radioprotectori).
Factorul de calitate al radiaţiei, TLE şi EBR

Intensitatea şi calitatea efectului radiobiologic nu depind doar de doza de radiaţii absorbită şi
de debitul ei, ci şi de calităţile fluxului de radiaţii absorbit.
Diferitele radiaţii ionizante utilizate în practică interacţionează diferit cu materia vie, efectul
biologic produs de ele diferă prin calitate şi intensitate.
Deci la doze absorbite identice, de radiaţii în condiţii de debit identic intensitatea şi calitatea
efectului radiobiologic depinde de natura şi energia fluxului de radiaţii incident.
Pentru a caracteriza capacitatea de a produce efect radiobiologic a diferitelor tipuri de
radiaţii ionizante se introduce o nouă mărime în radiobiologie: factorul de calitate al radiaţiei (Q);
această mărime se numea eficacitate biologică relativă.
Ec. [8] 43
doza  de  referinţe
RBE 
doza  radiaţadi de  testat
Radiaţia standard (de referinţă) este radiaţia X produsă de o tensiune acceleratoare de 200
kV, filtrată cu un strat de Cu de 0,15 mm grosime.
Factorul de calitate al radiaţiei (Q) se defineşte ca raportul dintre o doză de radiaţii
standard şi doza de radiaţii luată în discuţie care administrate materiei vii produc efecte de ionizare
identice.
Factorul de calitate al radiaţiilor [după ICRP (1991)]
Tipul si gradul energetic Factorul de calitate al radiaţiilor

X şi gamma 1
Electroni 1
Neutroni (dependent de energie) 5-20
Protoni 5
Particule Alfa 20
Factorul de calitate al radiaţiilor standard este deci unitar.

In general, pentru toate radiaţiile X şi gama, indiferent de energia lor, factorul de calitate al
radiaţiei este unitar.
La om cele mai mari valori ale factorului de calitate al radiaţiilor, Q, le întâlnim în cazul
luării în considerare a efectelor genetice produse de iradierea cu neutroni rapizi (energie mai mare
de 7 MeV), valoarea factorului de calitate Q fiind în acest caz de cca. 103.
Pentru un tip de radiaţii dat, în general factorul de calitate Q este mai mic dacă luăm în
considerare doar efectele somatice şi mai mare dacă luăm în considerare efectele genetice.
Datorită acestui fapt în calculele de protecţie împotriva radiaţiilor nucleare se iau în mod
acoperitor cele mai mici valori ale factorului de calitate Q a radiaţiilor, valori pe care le întâlnim
atunci când luăm în considerare efecte genetice produse de către radiaţiile ionizante.
Pentru a arăta că aceste valori sunt acoperitoare, precizăm că la om în iradierea cu neutroni
rapizi pentru efecte somatice, factorul de calitate al radiaţiilor nu depăşeşte valoarea de 3, dar în
calculele de protecţie se ia valoarea de 10, care este o valoare mult mai apropiata de factorul de
calitate al neutronilor rapizi pentru efecte genetice.
Mecanismul de acţiune al diverselor tipuri de radiaţii utilizate în radioterapie este identic;
pentru doze fizice egale, efectul lor biologic este însă diferit. Ionizările şi excitările produse prin
absorbţia radiaţiilor sunt aceleaşi, dar repartiţia lor spaţială diferă. în funcţie de energia şi natura
radiaţiei şi prin aceasta se explică diferenţele de eficacitate observate.
Distribuţia spaţială a ionizărilor de-a lungul traiectoriei unei radiaţii se exprimă cu ajutorul
noţiunilor de transfer liniar de energie sau densitate liniara a ionizării. Transferul liniar de
energie (TLE) reprezintă energia transferată mediului pe unitatea de lungime a traiectoriei şi se
exprima în keV/m.
Densitatea liniară a ionizării sau numărul de ionizări pe unitatea de lungime a traiectoriei
este egală cu TLE/W, în care W este energia medie de ionizare a mediului respectiv, fiind însă o
noţiune mai puţin utilizată în biologie.
Eficacitatea biologică a unei radiaţii creşte proporţional cu densitatea ionizării produse, deci
cu TLE sau cu densitatea liniară a ionizării, deoarece cu cât ionizarea este mai intensă, cu atât
posibilitatea de lezare a structurilor biologice traversate de fascicol sunt mai mari.
TLE nu este constant de-a lungul întregului parcurs al radiaţiei respective, crescând spre
sfârşitul lui, dar în mod convenţional radiaţiile sunt caracterizate printr-o valoare medie a TLE, care
în cazul radiaţiei gamma produse de cobaltul radioactiv este de 0,3 keV/cm. Eficacitatea biologică

nu este identică cu eficacitatea terapeutică, fenomen mult mai complex în care intervin mai mulţi
factori fizici şi biologici şi care este mult mai mare pentru toate radiaţiile de mare energie.
Kerma
Pentru a reflecta dependenţa factorului de calitate de pierderea masică de energie, noile
recomandări de unităţi de măsură în radiofizică introduc o nouă mărime: kerma (K) definită ca
pierderea energiei cinetice a fluxului de particule în unitatea de masă:
K = - dEc/dm Ec. [30] 45
unde: dEc este variaţia infinitezimală a energiei cinetice a fluxului de particule incident în
masa dm; kerma se măsoară în jouli pe Kilogram (J/kg). Analog debitului dozei sau debitului de
doză echivalentă se defineşte debitul Kerma (k) astfel:
k = dK/dt Ec. [30] 46
şi ca unitatea de măsură J/ kg.s.
Interacţiunea radiaţiilor  si

Atât electronii negativi () cât şi cei pozitivi (+) se comportă la fel cu. substanţa, având
aceleaşi legi de interacţiune.
Radiaţiile  au un spectru energetic continuu, limita-superioară a energiei fiind o
caracteristică a radioizotopului, iar energia medie fiind aproximativ egală cu 1/3 din valoarea
acesteia Radiaţiile  sunt emise de către nucleele atomice de la energii mici şi greu de măsurat de
0,017 MeV (210RaD) până la 16 MeV (12N), în general, energia maximă crescând cu micşorarea
timpului de înjumătăţire al radioizotopului.
Atenuarea electronilor la impactul cu substanţa se face în urma a trei procese principale:
1. absorbţia prin ionizare şi excitare,
2. împrăştierea elastică
3. frânarea prin radiaţie.
Atenuarea prin absorbţie.

Interacţionând cu electronii atomilor şi ai moleculelor mediului, electronii se absorb,
pierzându-şi cea mai mare parte din energie în procesele de ionizare şi excitare a acestora.
Deoarece drumul electronilor prin mediu nu este rectiliniu, ci foarte sinuoşi fluctuaţiile
statistice ale ciocnirilor individuale sunt considerabil mai mari decât în cazul radiaţiilor .
De aceea, într-o substanţă de o anumită grosime, electronii de aceeaşi energie parcurg
drumuri complet diferite, care întrec în lungime de 1,5-4 ori grosimea stratului parcurs.

Energia cheltuită pentru .formarea unei pereche de ioni în aer este de 32,5 eV, fiind foarte
apropiată de a particulelor .
Totuşi, din cauza sarcinii mici şi a vitezei mari, electronii produc o densitate de ionizare de
circa 800 de ori mai mică decât a particulelor  de aceeaşi energie.
Pierzând mai puţin intens energia, rezultă că şi parcursurile lor sunt de sute de ori mai mari
decât cele ale radiaţiilor .
Se remarcă faptul că din ionizarea totală, numai 20-30% este ionizare primară restul de 70-
80% fiind ionizare secundară care se datoreşte faptului că unii electroni secundari rezultaţi în
ionizarea primară, au destulă energie ca să producă la rândul lor noi perechi de ioni.
Atenuarea prin împrăştierea elastică a electronilor.

Prin interacţiunea cu nucleele atomilor din substanţa străbătută, cât şi cu electronii orbitali
ai atomilor respectivi, radiaţiile  pot fi împrăştiate elastic. Fenomenul se datoreşte transferului mic
de energie într-un proces de interacţiune, fapt care permite electronilor din fascicul să parcurgă o
distanţă mare în substanţă, favorizându-se împrăştierea lor.
Când viteza, respectiv energia electronilor scade, efectul de împrăştiere creşte şi electronii
suferă o împrăştiere multiplă, fiind deviaţi cu unghiuri mari de la direcţia iniţială, putându-se mişca
chiar în sens contrar, fenomenul purtând denumirea de retrodifuzie sau retroîmprăştiere şi el este
cu atât mai important cu cât interacţiunea are loc cu elemente cu numărul atomic Z mai mare. La
elementele cu Z mic fenomenul este neglijabil.
Atenuarea electronilor prin radiaţie de frânare (Bremsstrahlung).

O altă sursă de pierdere a energiei la interacţiunea electronilor cu substanţa este cea de
frânare (de încetinire) a electronilor la trecerea prin câmpul coulombian al nucleelor grele caz în
care energia pierdută prin frânare este iradiată sub formă de radiaţii de frânare X.
Efectul este cu atât mai important cu cât frânarea are loc în câmpul coulombian al unor
nuclee mai grele şi cu cât energia electronilor de frânare este mai mare.
Intensitatea radiaţiei de frânare (Jx) ce ia naştere la interacţiunea unui fascicul de radiaţii 
de intensitate (4, cu o substanţă cu număr atomic Z este dată de relaţia:
E max ZJ Ec. [8] 47
Jx   1,20 x10 3 E max ZJ
800
unde Emax este energia limitei superioare a spectrului .

Legea de atenuare a electronilor.

Curba de atenuare a electronilor cu spectru energetic continuu (......) nu diferă mult de o
exponenţială.
Deosebirea principală constă în faptul că această curbă intersectează axa absciselor la
valoarea pentru care grosimea absorbantului corespunde cu parcursul electronilor daţi.
Legea de atenuare a radiaţiilor  este dată de relaţia exponenţială:
J  J 0 e  x Ec. [8] 48
unde J0 şi J reprezintă intensitatea fasciculului de electroni înainte şi după atenuare în stratul
de grosime x, în cm; - coeficientul de atenuare liniar, în cm-1.
coeficientul de atenuare liniară (  ) este inversul distantei la care intensitatea fasciculului
care străbate un mediu se reduce la 1/e din valoarea iniţială ; este exprimat în cm-1.
Raportul dintre coeficientul de atenuare liniară () şi densitatea () a mediului se numeşte
coeficient de atenuare masic ( /) şi se exprimă în cm2g-1 sau m2 kg-1 în SI.
Înlocuind în relaţia de atenuare , x = x1/2 şi J = J0/2, aceasta devine:
J0 x Ec. [8] 49
 J 0e 1 2
2
de unde :
ln 2 0,693 Ec. [8] 50
x1  
2  
Grosimea stratului dintr-o substanţă dată, care interpusă pe traiectoria  dat, provoacă o
atenuare a intensităţii fasciculului la jumătate din valoarea sa, poartă denumirea de grosime de
înjumătăţire (x1/2) şi se exprimă în centimetri.
Luând în considerare şi densitatea mediului () se obţine masa superficială de înjumătăţire
(1/2):
0,693 Ec. [30] 51
1 
2  
Parcursul electronilor.
Cu tot caracterul complicat al proceselor de interacţiune a electronilor cu substanţa, aceasta
are un parcurs bine determinat pentru o anumită energie.
Parcursul electronilor nu se referă la lungimea drumului străbătut de electroni în substanţă,
ci la grosimea stratului de substanţă care produce atenuarea totală a lor.
Reprezentând grafic lnJ0/J în funcţie de grosimea de absorbţie (x) se obţine curbă. Partea
rectilinie a curbei corespunde atenuării fasciculului de electroni, iar partea orizontală se referă la

atenuarea radiaţiei de frânare (fondul de radiaţii X) care există totdeauna la trecerea electronilor
prin substanţe minerale.
Prin extrapolarea ramurii rectilinii, se obţine parcursul (Rext) al electronilor.
Determinarea energiei maxime a spectrului  prin metoda absorbţiei totale

Cu ajutorul unui detector de radiaţii  se urmăreşte variaţia activităţii unei surse  active în
funcţie de grosimea crescătoare de foite de aluminiu, interpuse între sursă şi detector.
Rezultatele obţinute se reprezintă grafic în coordonate semilogaritmice, respectiv IgA în
funcţie de grosimea (x) a absorbantului în gcm-2.
Se obţine o dreaptă prin a cărei extrapolare la abscisă se stabileşte grosimea stratului de
absorbţie totală R capabilă să atenueze radiaţiile  de energie dată .
După corectarea acestei valori cu grosimea ferestrei detectorului de radiaţii şi a stratului de
aer dinte sursă şi detector, se obţine grosimea stratului de absorbţie totală.
Din graficul de dependenţă a energiei în funcţie de grosimea stratului de absorbţie tota se
determină energia maximă a radiaţilor  emise de sursa cercetată.
Determinarea energiei maxime a spectrului  prin metoda semiabsorbţiei.

Experimental se procedează ca mai înainte, numai că reprezentarea grafică se face în
coordonate obişnuite caz în care se determină grafic segmentul vertical  care corespunde la o
grosime R1.
De la jumătatea acestuia se duce o paralelă la abscisă până la intersecţia curbei, când se
determină R2. Segmentul cuprins între R1 şi R2 reprezintă tocmai valoarea grosimii de
semiabsorbţie.
Cu ajutorul unui grafic de dependentă a energiei în raport cu semiabsorbţia se determină
energia maximă a radiaţiilor  analizate.
Autoabsorbţia radiaţiilor .
Urmărind variaţia radioactivităţii unei surse -active în funcţie de grosimea stratului de
substanţă activă se constată că dependenta liniară dintre activitate şi grosimea stratului de substanţă
activă se face până la o valoare limită după care activitatea rămâne constantă întocmai ca şi în cazul
substanţelor -active; fenomenul se datoreşte autoabsorbţiei radiaţiilor  emise de atomii din
straturile inferioare, de către cele superioare în preparatele groase, având valori în jurul parcursului
maxim al radiaţiilor  .

În astfel de cazuri, pentru compararea activităţilor unor preparate beta-active se recomandă

lucrul cu preparate gros infinite sau -saturate perfect plane, de aceeaşi grosime, suprafaţă şi
uniforme, care să conţină aceeaşi specie nucleară.
Interacţiunea radiaţiilor 
Emise de către nucleele atomice cu energii mari cuprinse între 2-9 MeV, radiaţiile a
interacţionează cu electronii atomilor şi ai moleculelor, probabilitatea de interacţiune cu nucleele
atomilor fiind mică.
Ciocnindu-se cu electronii, care sunt mult mai uşori, aceştia sunt smulşi şi azvârliţi,
particulele a păstrându-şi direcţia, parcursul lor în orice mediu fiind rectiliniu.
Reprezentând grafic variaţia numărului de particule  dintr-un fascicul în unitatea de timp,
în funcţie de distanta parcursă într-un mediu dat, se obţine o curbă din care se constată că numărul
de particule rămâne constant până la o anumită distantă de sursă, apoi scade repede până la zero.
Se menţionează că din cauza fluctuaţiei accidentale de ciocniri individuale dintre particulele
 şi atomii mediului, parcursurile particulelor  emise de o specie nucleară nu sunt riguros egale şi
în general, parcursul particulelor  în diferite substanţe este mic.
El ajunge la câţiva centimetri în majoritatea gazelor şi descreşte foarte mult în lichide şi
solide, unde este de ordinul micronilor.
De exemplu, parcursul radiaţiilor  emise de 210Po care este de 3,87 cm în aer şi de 21,5 cm
în hidrogen, este abia 37,1m în alcool etilic şi de 23m în gelatină foto. Aşa se face că o foaie de
hârtie este suficientă pentru a absorbi complet un fascicul de radiaţii  de mare energie.
Între energia (E) şi parcursul (R) al particulelor  este o dependentă liniară , mărimea
parcursului crescând cu mărimea energiei particulelor , dependenţă ilustrată şi de relaţia empirică:
R = 0,318 E 3/2 [cm] Ec. [7] 52
La interacţiunea particulelor  cu substanţa se consumă energie pentru ionizarea şi excitarea
atomilor şi moleculelor. Energia medie consumată pentru formarea unei perechi de ioni depinde de
natura substanţei, fiind determinată, în general, de distribuţia electronilor în atomi şi de energiile lor
de legătură cu nucleul. De aceea, energia medie de ionizare este diferita pentru substanţe diverse.
Pentru aer, energia consumată pentru formarea unei perechi de ioni este de 35 eV pentru
hidrogen de 33 eV, iar pentru metan de 30 eV.
Numărul de perechi de ioni formaţi este dat de raportul dintre energia particulei în eV şi
energia consumată pentru formarea unei perechi de ioni în mediul respectiv.

4,5  10 6
De exemplu, o particulă  cu energia de 4,5 MeV formează în aer  1,8  10 5
35
perechi de ioni.
Numărul de perechi de ioni creaţi pe unitatea de lungime se numeşte ionizare specifică sau
densitate liniară de ionizare. Ea este proporţională cu pătratul numărului de sarcini (Z) al particulei
şi invers proporţională cu pătratul vitezei particulei (vp):
Z2 Ec. [7] 53
j
v 2p
Reprezentând grafic numărul de perechi de ioni formaţi pe unitatea de lungime în funcţie
de parcurs se obţine curba lui Bragg , din care rezultă că ionizarea maximă este atinsă la sfârşitul
parcursului.
S-a constatat că ionizarea produsă de o sursă -activă depinde substanţial de grosimea
stratului de substanţă. În straturi subţiri în care absorbţia radiaţiei  este mică, mărimea ionizării
creşte proporţional cu cantitatea de substanţa . Pentru o anumită grosime a stratului de substanţă, ce
depinde de energia radiaţiilor , ionizarea devenea constantă. Comportarea se datoreşte
fenomenului de autoabsorbţie când particulele  emise de straturile inferioare se absorb total în cele
superioare.
Straturile a căror grosime este egală sau mai mare decât parcursul se numesc straturi -
infinite sau straturi gros-infinite.
De aceea, în lucrul cu substanţe -active se lucrează fie cu pelicule extrem de subţiri, fie cu
straturi gros-infinite. Deoarece radiaţiile  produc ionizarea puternică a mediului prin care trec, ele
pot fi înregistrate cu succes pe baza curentului de ionizare.
Spre deosebire de protecţia împotriva iradierii extreme a radiaţilor  care se realizează uşor,
ele putând fi absorbite chiar şi de o foaie de hârtie, introduse în organism prin inhalare sau ingerare,
substanţele -active sunt extrem de periculoase datorită capacităţii remarcabile de ionizare a
mediului cu care interacţionează. În lucrările de laborator cu astfel de substanţe radioactive, simpla
utilizare a mănuşilor de cauciuc ori a hârtiei de filtru sunt măsuri suficiente de protecţie contra
iradierii externe.
Interacţiunea neutronilor cu substanţa

Datorită neutralităţii electrice şi a masei de repaus diferită de zero, neutronii interacţionează
cu substanţele într-un mod diferit decât celelalte tipuri de radiaţii nucleare.

Spre deosebire de radiaţiile a, b şi  care interacţionează, în special, cu electronii orbitali,

neutronii interacţionează numai cu nucleele atomice, chiar la viteze foarte mici, producând o serie
de procese fizice: împrăştierea elastică şi neelastică, difuzia în mediu sau încetinirea şi absorbţia de
către nuclee prin captură sau fisiune.
Atenuarea neutronilor
Interacţionând cu substanţa, neutronii pierd dintr-o dată energia, dispărând treptat din
fascicul, după legea exponenţială:
J  J 0 e Nx Ec. [30] 54
unde:  este secţiunea eficace; N numărul de nuclee în unitatea de volum; x grosimea
atenuatorului.
Secţiunea eficace () se referă la aria perpendiculară pe direcţia radiaţiei, care se atribuie
unui atom sau nucleu pentru a reprezenta geometric interacţiunea lui cu radiaţia. Unitatea de
secţiune eficace în SI este m2 iar în afara acestui sistem se mai utilizează şi barnul.
1 barn = 10-24 cm2
Deoarece atenuarea neutronilor se poate face ca rezultat al celor trei tipuri de procese
amintite, in realitate, secţiunea eficace () reprezintă suma:
 e i a Ec. [30] 55
unde e este secţiunea eficace de împrăştiere elastică; I secţiunea eficace de împrăştiere
neelastică; a - secţiunea eficace de absorbţie care poate fi prin captură (c) sau prin fisiune (f ).
Absorbţia neutronilor.
Neutronii termici cu energie până la 1 eV, precum şi cei lenţi la interacţiunea cu substanţa
generează reacţii nucleare de captură (n, ) prin care atomii de masă A, trec în radioizotopii lor cu
masa A+1:
A
Z X  01n AZ1Y   Ec. [30] 56
235 239
Anumite nuclee grele cum sunt U şi Pu, după captura neutronului, se rup (fisionează) în
două nuclee de mase apropiate (fragmente de fisiune) cu eliberare de 2-3 neutroni rapizi şi fotoni.
Difuzia neutronilor
Fenomen prin care datorită împrăştierilor neutronii migrează dintr-o zonă cu concentraţie
mai mare (de neutroni) intr-o zonă cu neutroni mai putini .

Împrăştierea elastică a neutronilor.

Este caracteristică celor cu energii foarte mici care se comportă in interacţiunea cu
substanţa, ca un gaz molecular ce poate difuza în alt gaz. Prin ciocniri elastice ale neutronilor cu
nucleele atomice, aceştia schimbă între ei energia cinetică şi produc împrăştierea elastică a
neutronilor pe nucleu. Într-o ciocnire perfect elastică a unui neutron cu viteza v0 şi energia
E 0  v 02 2 Ec. [30] 57
cu un nucleu de masa A, energia cinetică E 2 a nucleului de recul după ciocnire este dată de
relaţia:
1  2v 0 
2
 2 
2
Ec. [30] 58
E 2  A  cos   A  E 0 cos 
2  A  1  A  1
în care  este unghiul dintre direcţia de mişcare a neutronului după ciocnire şi direcţia sa
iniţială.
Energia maximă E2max din energia neutronului care se poate transfera unui atom prin
împrăştiere, se obţine în cazul unei ciocniri frontale, când  =  , iar relaţia de înainte devine:
E 2 max 
4A Ec. [30] 59
 A  1 2
Din aceasta relaţie rezultă că neutronul va transfera atomului de recul, cu atât mai multă
energie, cu cât numărul de masă A al acestuia va fi mai mic. Altfel spus pierderea de energie de
către neutron într-o ciocnire elastică este cu atât mai mare cu cât masele celor două corpuri care se
ciocnesc sunt mai apropiate. Aşa se face că dacă neutronii pot fi reţinuţi practic de un ecran de
câţiva centimetri grosime de parafină, ei trec fără încetinire apreciabilă prin 50 cm de plumb.
Încetinirea neutronilor
La baza metodelor de încetinire a neutronilor se află procesul de împrăştiere elastică.
Substanţele folosite în acest scop se numesc moderatori. Un bun moderator trebuie să aibă
secţiunea eficace de împrăştiere elastică ( e) mare şi secţiunea de absorbţie prin captură ( c) mică.
Cei mai buni moderatori sunt substanţele bogate în deuteriu, cum sunt apa, apa grea,
parafina, beriliul şi grafitul.
Împrăştierea prin ciocniri neelastice a neutronilor

Împrăştierea prin ciocniri neelastice a neutronilor cu energii mai mari de câţiva keV, de către
nuclee, conduce la excitarea nucleului, deci la schimbarea stării cuantice a lui. Ulterior, pentru a
reveni la starea iniţială, nucleul excitat emite cuante .

Difracţia neutronilor
Nu are aplicaţii, deocamdată, in radioterapie; aplicaţii in analiza structurii componentelor
biochimice ale organismelor vii (proteine, ADN, etc.). Se bazează pe caracteristicile ondulatorii ale
fasciculului de neutroni termici împrăştiaţi elastic coerent pe structura corpului solid investigat.
Ionizarea.
Interacţionând foarte slab cu păturile electronice, neutronii nu produc ionizări directe. În
schimb, prin ciocnirea elastică din neutronii rapizi şi nucleele de hidrogen, acestea din urmă pot
căpăta o viteză considerabilă (protoni de recul) şi pot provoca ionizarea mediului.
De aceea, pentru detectarea neutronilor rapizi se folosesc camere de ionizare şi alţi
detectori umpluţi cu hidrogen sau o altă substanţă bogată în hidrogen (metan, butan etc.).
Pentru determinarea neutronilor lenţi, electrozii negativi se acoperă cu vopsea pe bază de
bor, iar camerele de ionizare se umplu cu trifluorură de bor gazoasă.
Pe baza reacţiilor de captură a neutronului 10B(n, )7Li se formează două particule
ionizante: particulele  cât şi nucleele de litiu.
Interacţia fasciculelor de protoni cu materia

Fasciculele de protoni sunt foarte bine direcţionate, împrăştierea laterală fiind practic
neglijabilă. Cea mai mare parte a energici lor este depozitată în picul Bragg la capătul parcursului,
zona care poate fi aleasă prin ajustarea energiei.
Sarcina protonului face interacţiunea lui cu materia semnificativ diferită de acea al
radiaţiilor X şi neutronilor; astfel mecanismul principal de pierdere a energiei este prin
interacţiunile Coulomb cu electronii.
Pierderea energetică într-o unitate de lungime a drumului este invers proporţională cu
pătratul vitezei. Unitatea de lungime a drumului este considerată faza de platou si faza de stopping
power cu picul Bragg. În vârful Bragg caracteristic (numit după W. H. Bragg, care a descoperit
fenomenul în 1912), doza depusă se majorează brusc în profunzime .
În consecinţă, protonii creează o curbă doză-profunzime care este caracterizată de doza de
intrare joasă, o regiune de doza înaltă( câţiva milimetri largime) la o adâncime determinată de
energia iniţială protonilor şi doză zero la sfârşitul domeniului.
Protonii se împrăştie pe nucleii atomilor din mediu şi aceasta este cunoscută ca împrăştiere
multiplă. Fenomenul contribuie puţin la pierderea energetică, dar este factorul major în schimbarea
traiectoriei protonului.

Energia cinetică a protonilor se transferă mediului prin intermediul radiaţiilor delta, care
sunt electroni secundari generaţi din atomii mediului prin stimulare atomică şi moleculară. Deşi
este posibil ca protonul să ionizeze direct molecule mari din materia vie (ex. ADN), cel mai adesea
electronii secundari fac aceasta.
Dacă fasciculul incident de protoni este monoenergetic, toţi protoni pierd energia în acelaşi
ritm şi se opresc la aproximativ aceeaşi adâncime( domeniul).
Oricum, la sfârşitul domeniul protonului unde viteza scade rapid depunerea de energie se
măreşte brusc, calea particulei devine o coloană foarte densă de ionizare de unde si creşterea
efectelor radiolitice si de ionizare.
Interacţia fasciculelor de mezonii 

Dacămezonul nu se dezintegrează înainte, el are o şansă de a interacţiona cu ţesutul,
apărând două componente la interacţiune. Prima este o pierdere continuă de energie,
asemănătoare cu acea a protonului şi ionului greu, care în cele din urmă are drept rezultat un vârf
Bragg. A doua este cunoscută ca „stea”, radiaţia cu cea mai mare LET. Când încetineşte, el este
capturat de un nucleu formează un atom mezonic.
Mezonul face tranziţiile spre orbitele electronice înalt legate şi emite o cascadă de radiaţii
X în acest proces. Eventual, din cauza masei lui mari, el intră intr-o orbită care intersectează
nucleul, unde este capturat, respectivul nucleu dezintegrându-se.
Pentru nuclee uşoare obişnuit găsite în ţesuturile vii, dezintegrarea duce la ploaie de
particule alfa, protoni şi neutroni( cu un total energetic de aproximativ 100 MeV în energie
cinetică), având numele în jargonul fizicienilor de „stea”.
În ţesuturile moi, aproximativ 73%,   sunt capturaţi de oxigen, 20% de carbon şi 3%
de azot; o dezintegrare tipică a oxigenului dă trei particule alfa ( E( medie) =7,5 MeV), un proton cu E
(medie) = 8MeV şi trei neutroni.
La intrarea în ţesut, mezonii- energetici suferă pierderi de energie, dE/dx, într-un mod
foarte asemănător electronilor deoarece au sarcina electrica.
Natura şi mijloacele lui de producere duce la nişte dificultăţi semnificative practice în
aplicarea sa la terapia de iradiere. Deoarece ei au o viaţă limitată, nişte  se vor dezintegra între
punctul de producere şi ţintă.
Scurtarea drumului de la producere la ţintă şi energia mai ridicată, va creşte şansa sosirii la
timp la ţintă si deci interacţiei utile cu aceasta. Energia este constrânsă la valori între 50 şi 100 MeV
astfel încât ei vor avea un nivel util.

Interacţia fasciculelor de ioni de carbon acceleraţi cu materia

Ionii de carbon acceleraţi intre 200 si 400 MeV interacţionează cu mediul în acelaşi mod
precum fac protonii: interacţiunile electronice cauzează pierderea energetică şi împrăştierea pe
nuclee cauzează împrăştieri laterale.
Oricum, coloana de ionizare de-a lungul căii ionului greu este mult mai densă decât a unui
proton. Aceste fascicule sunt caracterizate ca radiaţii cu LET înaltă.
Energia necesară obţinerii unei creşteri de domeniu dat este direct proporţională cu creşterea
sarcinii ionului. Împrăştierea multiplă a ionilor grei este invers proporţională cu sarcină, astfel încât
la ionii grei, abaterea laterală este foarte mică. De exemplu, un fascicul de ioni de carbon are
aproximativ aceeaşi penumbră la 15 cm adâncime precum un fascicul de protoni la 4 cm adâncime.
Diferenţele cele mai mari între protoni şi ionii grei sunt evidente în vârful Bragg şi mai ales
după acesta . Interacţiunile nucleare, având drept rezultat explozia nucleară a ionilor incidenţi (dar
si acelor ţintă), scad numărul de particule primare din fascicul cu creşterea profunzimii şi contribuie
la o coadă de doză care se extinde peste vârful Bragg. Aceste efecte sunt mai mult pronunţate cu
creşterea numărului atomic al particulei.
Pentru fascicol de ioni dat, lungimea mai mare a platoului se corelează cu un vârf cu o
amplitudine mai mică din cauza pierderii de particulele primare; fenomenul este însoţit si de
pierderea proporţională de doză. Pentru ionii mai grei, chiar şi doza de platou scade încet cu
profunzimea pentru acelaşi motiv.
Fragmentele rezultând din aceste interacţiuni contribuie cu o doză dincolo de sfârşitul
vârfului Bragg. Această coada poate să fie în ordine de 10% la 20% din doza de intrare şi se
micşorează relativ încet cu profunzimea.
Un interesant aspect al fasciculelor de ioni este capacitatea de a produce fascicule de
radionuclizi.
Dacă izotopul accelerat are o schemă de dezintegrare corespunzătoare( ex. un nucleu
emiţător de pozitroni), particulele pot să fie vizualizate cu tehnici de medicină nucleară şi astfel să
se determine poziţia vârfului Bragg.
Structura microscopică a traiectoriei ionilor de carbon

Doza unui fasciculul de particule, care este parametrul principal în radiobiologie, este dată
de numărul de particule care, traversând unitatea de masă, depun energie in ţintă. Fenomenul este
cunoscut ca TLE, adică transfer liniar de energie. Energia se transferă la electronii din ţintă care

sunt apoi reemişi ca electroni delta, electroni de mare energie ce pot să formeze dâre individuale
scurte de ionizare.
Măsurătorile spectrelor electronului delta au dezvăluit că mai mult de trei sferturi din
energia disipată este folosită pentru procesul de ionizare şi numai 10-20% pentru excitaţia atomică.
În consecinţă, acţiunea electronilor delta secundari emişi împreună cu ionizarea primară
determină acţiunea biologică a ionilor de carbon acceleraţi. Există câteva procese care contribuie la
caracteristicile şi spectrul a electroni delta.
Pentru un transfer înalt energetic, energia de legătură a electronilor poate să fie neglijată
electronii putând fi trataţi ca un „gaz electronic liber” suferind ciocniri binare. Aceşti electroni sunt
emişi în simetrie radială în jurul centrului de masă al sistemului proiectil.
La transferurile energetice de jos nivel, legătura cu atomul ţintă devine mult mai
semnificativă iar ciocnirea trebuie să fie calculată ca o interacţie intre trei particule producând o
mulţime de electroni delta emişi cu viteza joasă.
In cazul particulelor cu energie joasă, electroni slab legaţi sunt schimbaţi cu ţinta rezultând
un vârf de înaltă intensitate in funcţie de viteza ionului de carbon proiectil. Aceştia se numesc
electroni de vârf din cauza formei vârfului în spectrul energetic. La energii înalte, acest vârf dispare
deoarece nici un electron nu poate să sară în stările legate. În cele din urmă, pot să fie emişi
electroni Auger şi de la ţintă şi de la atomii proiectil.
Cei mai mulţi electroni sunt emişi în direcţia înainte, in aceeaşi direcţie cu fluxul de ioni de
carbon. Pentru calculul distribuţiei de dozei radială în jurul urmei particulei, trebuie să fie analizat
transportul şi depunerea energiei acestor electroni ţinând cont de materialul ţintei. Transportul este
caracterizat de difuzia neelastică şi elastică. În timp ce in difuzia elastică schimbările privesc numai
direcţia, procesele neelastice au drept rezultat ionizarea şi excitarea, fenomene care pot cauza
afectarea biologică.
Secţiunea transversală a ionizării are un maxim pe la 100 eV energie cinetică a electronilor.
Acest maxim este aproape independent de compoziţia materialului utilizat pentru stopping power
atâta timp cât materialul se compune din compuşii organici.
Drumul liber mediu este în jur de 10 nm, mărime care este aproape de dimensiunea ADN;
electronii delta cu energie înaltă sunt cauza multiplelor evenimente de ionizare apărute la sfârşitul
drumului lor intr-un spaţiu ce corespunde traversarea moleculei de ADN.

RADIOCHIMIE
Obiectul radiochimiei este dublu: se ocupă atât de chimia surselor de radiaţii sub formă de
radionuclizi cat si de efectul radiaţiilor asupra sistemelor chimice neradiative.
In radioterapie este mai important al doilea aspect iar faptul că apa este prezentă in proporţie
variabilă dar ubicuitară in organismul uman iar efectele interacţiei radiaţiilor electromagnetice cu
apa sunt decisive in modelele de acţiune radiobiologice ne face să începem acest capitol cu studiul
comportamentului apei expuse la acţiunea radiaţiilor ionizante electromagnetice.
RADIOLIZA APEI
Pentru elucidarea mecanismului acţiunii primare a radiaţiilor în apă, de un real folos s-a
dovedit studiul radiolizei vaporilor de apă. Aşa cum s-a arătat, în aceste condiţii, s-a obţinut
experimental pentru randamentul de apă radiolizată (G-H2O) valoarea de 12 molec/100 eV, valoare
care concordă cu cea determinată teoretic pentru randamentul maxim de radioliză al apei.
Studiile de radioliză a apei lichide au arătat însă că în condiţiile fazei lichide valoarea
acestui parametru este de trei ori mai mică (aproximativ 4).
Această constatare s-a explicat prin efectul „recombinării primare” a radicalilor şi prin
ipoteza formării moleculelor de apă excitate.
Radioliza apei lichide cuprinde în mod real procese de ionizare a moleculelor de apă care
conduc final la formarea produşilor de radioliză ai apei: radicalici (H, eaq-, OH) şi moleculari (H2 şi
H2O2), cât şi procese de excitare a moleculelor de apă.
În mod schematic, aceste procese pot fi cuprinse în următoarea reacţie generală:

H2 O  H ( eaq ) OH , H2 , H2 O2 , H2 O Ec. [15] 60
Dintre aceste specii, moleculele de apă excitată H2O* sunt în general ignorate,
presupunându-se fie că aceste molecule se întorc în starea fundamentală printr-un proces neradiativ,
fie că disociază în radicali H şi OH, care, datorită energiei foarte mici, se recombină imediat, fără să
poată produce un efect chimic.
Modelele acţiunii primare a radiaţiei in apa lichidă

Studiul proceselor primare care au loc la interacţiunea radiaţiei cu apa lichidă este deosebit
de dificil. Efectul recombinării primare a radicalilor şi ionilor, speciile active responsabile de
transformările care au loc în apa iradiată, nu permite identificarea directă a acestora.
Pe de altă parte, particularităţile de comportare a speciilor ionice formate în lichidele
iradiate sunt legate de posibilitatea solvatării lor.

În apă, speciile ionice formate se pot hidrata dacă au un timp de viaţă mai lung decât 10-11s.
Prin hidratare, ionul se înconjură cu un înveliş de molecule de apă, care poate avea o grosime de
câteva straturi moleculare. Moleculele dipolare ale apei se orientează spre ion cu sarcina contrară,
fiind atrase de câmpul electric al acestuia. Câmpul electric al ionului este cu atât mai puternic, cu
cât raza ionului este mai mică, adică ionii mici sunt mai puternic hidrataţi. Gradul de hidratare al
unui ion influenţează puternic mobilitatea ionului, reducând-o, fapt ilustrat de constatarea că, pe
măsură ce raza ionilor scade, conductibilitatea lor creşte .
În cazul particular al speciilor ionice rezultate în apa iradiată datorită hidratării lor are loc
stabilizarea acestor specii prin creşterea timpului lor de viaţă, astfel încât creşte foarte mult
probabilitatea participării lor în reacţii chimice cu moleculele substanţelor dizolvate în apă. Energia
de solvatare în soluţiile apoase este de ordinul a 1 eV/ion, ceea ce este suficient pentru a compensa
energia necesară reacţiilor.
Electronul, care apare în actul ionizării primare, prin hidratare se înconjură de câteva straturi
de molecule de apă, s-a denumit electron hidratat şi s-a notat cu eaq-.
Cele mai multe procese chimice care au loc în soluţiile apoase iradiate se pot explica prin
participarea la reacţie a unuia sau a altuia dintre produşii radicali H, eaq-, OH şi moleculari H2O2, H2,
rezultaţi din radioliza apei.
In apa lichidă radiaţia produce specii ionice şi specii excitate. Dintre aceste specii,
moleculele excitate sunt în general ignorate, pe considerentul că ele revin la starea fundamentală
direct, printr-un proces neradiativ, sau se disociază în radicali H, OH, care, având energie foarte
mică se recombină fără să poată participa la alte procese.
După unii autori , moleculele de apă excitate pot reacţiona între ele, formând o parte din
produşii moleculari de radioliză ai apei:
H2O*+ H2O* H2+H2O2 Ec. [15] 61
H2O* + H2O H2+H2O2 Ec. [15] 62

Moleculele de apă excitate produc o creştere a randamentelor radicalice atât în mediu acid,
cât şi în soluţii alcaline.
Ionii H+ şi OH+ pot fi practic captaţi de moleculele solventului, apa, sau să se recombine cu
radicalul H, respectiv OH, pentru a forma ionul H2O înainte ca neutralizarea lor să aibă loc; se reprezintă
această comportare prin următoarea schemă de reacţii
H2O+e-H++OH+2e Ec. [15,16] 63

H++OHH2O Ec. [15,16] 63
H2O+e-OH++H+2e- Ec. [15] 64
OH++HH2O+ Ec. [15] 65

Aceste reacţii sunt foarte rapide, producându-se înainte ca ionii respectivi să se hidrateze.
Alte reacţii la care aceşti ioni pot participa în apa lichidă sunt primul rând reacţiile lor cu apa:
OH++H2OH++2OH Ec. [16] 66
OH++H2OH2O+OH Ec. [16] 67
H2O++H2OH2O++OH Ec. [16] 68
H2OH2O++e- Ec. [16] 79
Modelul Samuel-Magee
În elaborarea acestui model, autorii s-au întemeiat pe premisa că electronul secundar
provenind din ionizarea moleculei de apă are o energie care-i permite să parcurgă o distanţă mică
faţă de molecula-părinte.
Astfel, ei au calculat că un electron secundar, având energia de aproximativ 10 eV, poate
traversa o distanţă de numai 20 Å faţă de locul formării sale (traiectoria particulei ionizante) înainte
de a se termaliza. Acest proces are loc într-un timp de ~1013 s. La această distanţă, electronul
încetinit, termalizat, se află încă sub acţiunea câmpului electrostatic al ionului pozitiv de la care s-a
desprins şi, ca urmare, se va întoarce înapoi la el şi-l va neutraliza.
Din acest proces de neutralizare va rezulta o moleculă puternic excitată, care va disocia în radicali în felul
următor
H2O++e-H2O*H+OH Ec. [17] 10

Ionul pozitiv H2O+ poate reacţiona foarte rapid cu o moleculă de apă înainte ca acesta să se
neutralizeze. Timpul de viaţă al ionului H2O+ în apă lichida este, după aceşti autori, aproximativ 1,6
• 10-14 s. Reacţia acestei specii cu molecula de apă conduce la formarea radicalului OH în felul următor:
H2O++H2OH3O++OH Ec. [17] 11
iar ionul rezultat se va neutraliza, conducând la formarea radicalului H, astfel
H3O++e-H+H2O Ec. [17] 12

Reacţia globală este, în esenţă aceeaşi deoarece ca rezultat final are loc în ambele cazuri
formarea perechii de radicali H şi OH.

Modelul Lea - Gray - Platzman

Modelul imaginat de aceşti autori, spre deosebire de modelul Samuel-Magee, porneşte de la premisa că
electronul secundar format din ionizarea moleculei de apă are energie suficientă pentru a ajunge la distanţe mari faţă de
locul formării sale. Ei au stabilit prin calcul că distanţa la care poate ajunge electronul secundar faţă de ionul-părinte
poate fi de aproximativ 150 Å. În aceste condiţii, electronul scapă de sub atracţia electrostatică a ionului-părinte şi
reacţionează independent cu moleculele solventului în locul unde a ajuns prin încetinire, în modul următor:
e-+H2OH+OH- Ec. [17] 13

iar ionul pozitiv
H2O+H++OH Ec. [17] 14

Dacă se ia în considerare faptul că electronul secundar are o energie de aproximativ 10 eV,
ajunge la concluzia ca aceasta poate traversa în apă o distanţă medie de 50 Å faţă de ionul-părinte
înainte de a fi încetinit. La această distanţă, electronul, fiind liber de atracţia câmpului electric al
ionului-părinte, poate reacţiona cu molecula de apă. Totuşi, aceasta reacţie este relativ înceată (10-11
s). Platzman arată prin calcul că electronul nu poate supravieţui în această stare decât dacă îşi
măreşte stabilitatea prin solvatare, cu alte cuvinte devenind electron hidratat (eaq-), specie
echivalentă cu hidrogenul atomic.
Comparând cele două modele principale ale acţiunii primare a radiaţiilor prezentate mai sus,
se observă că, în esenţă, ele conduc la aceiaşi produşi: atomul H sau electronul hidratat ca specie
echivalentă stoechiometric şi radicalul OH. Aceste modele diferă numai prin distribuţia iniţiala a
radicalilor.
În primul model (Samuel-Magee), radicalii H şi OH se formează în perechi apropiate de
traiectoria particulei ionizante, iar în al doilea model radicalii OH se formează lângă traiectorie,
în timp ce atomii H sunt răspândiţi în jurul lor la distanţa mai mare.
Distribuţia spaţială a speciilor primare faţă de traiectoria particulei ionizante depinde mult
de natura acestei particule.
Astfel, radiaţiile cu ionizare specifică mică (radiaţia  şi ) formează de-a lungul traiectoriei
puncte sferice izolate între ele care concentrează în jurul ionului-părinte radicalii rezultaţi dintr-un
act de ionizare primară. În cazul radiaţiilor cu ionizare specifică mare, aceste puncte, în care sunt
concentrate speciile active rezultate din interacţiune, se afla la distanţă mult mai mică, astfel încât
traiectoria devine axa unei zone cilindrice în care concentraţia iniţială de radicali este maximă.
Este de aşteptat ca în zona traiectoriei, zonă de concentraţie mare a radicalilor (de forma
sferelor izolate sau de forma cilindrică), să aibă loc reacţii radical-radical, care conduc la formarea
produşilor moleculari de radioliză ai apei H2 şi H2O2 în modul următor:
H+OHH2O Ec. [15] 15

2HH2 Ec. [15] 16
2OHH2O2 Ec. [15] 17
2eaq-H2+2OH- Ec. [15] 18
Efectul de cuşcă
În cazul iradierii apei lichide se manifestă intens efectul de recombinarea radicalilor
rezultaţi în urma iradierii datorită efectului de cuşcă postulat de Frank şi Rabinovici în 1934 este
un efect al fazei condensate care favorizează recombinarea radicalilor liberi formaţi din reacţiile
fotochimice, denumit de autori efectul recombinării primare sau efect de cuşcă.
Se consideră molecula AB disociată în radicalii A, respectiv B; radicalul A pierde tot
excesul de energie în ciocnire cu un al treilea corp la distanţa  (drumul liber mediu) de radicalul B;
consecinţa este că radicalul A se termalizează, ascultă de legile difuziei termice şi se poate mişca
liber, cu aceeaşi probabilitate în toate direcţiile.
Probabilitatea ’ ca radicalul A să poată întâlni radicalul B se determină din secţiunea
relativă a celor doi radicali , în aproximaţia că ambii au acelaşi diametru molecular (d, diametrul
molecular, aproximativ 3·10-8 cm)
d 2 Ec. [17] 19
2
 d 
'  4  
  2 
2
În gaze, ’ are o valoare aproximativă 2,5·10-6 . În lichide creşte proporţional cu puterea a

treia a presiunii, ajungând la un ordin de mărime de 0,1 ceea ce demonstrează că efectul
recombinării radicalilor în apa lichidă este hotărâtor în procesele primare de radioliză a acesteia.
Succesiunea în timp a proceselor care au loc în apă după iradierea cu radiaţii

ionizante.
Aceste procese sunt împărţite, după timpul la care se petrec, în trei stadii, şi anume: stadiul
fizic, fizico-chimic şi chimic. Aceste stadii după cum sugerează Platzman şi Kuppermann ,
corespund cu disiparea iniţială a energiei în sistem, cu stabilirea echilibrului termic şi de difuzie şi
cu stabilirea echilibrului chimic.
Reacţiile care au loc în stadiul fizico-chimic si chimic au fost tratate teoretic prin modelul
difuziei radicalilor [15].

Timpul (s) Procesul Reacţiile Speciile formate

Stadiul fizic 10-18 Electronul de 1 H2O+
MeV traversează
o moleculă
10-17 O particulă de H2OH2O++e e-
energie de 1 H2OH2O* H2O
MeV traversează
o moleculă
10-16 Un electron Localizate în
10-15 termic 0,025 eV traiectoria
traversează o radiaţiei
moleculă
10-14 Timpul dintre
ionizările
succesive ale
unui electron de
1 MeV
Stadiul fizico- 10-13 Reacţiile ion- H2O+ OH
chimic moleculă. +H2OH3O+ H
Perioada unei +OH
vibraţii H2O*H+OH
moleculare. H3O++e-
Disociaţia H+H2O
moleculelor
excitate.
Electronii
secundari ajung
la energia
termică. Captura
electronului.
10-12 Difuzia
radicalilor
10-11 Timpul de e-eaq- H
relaxare pentru (Platzman) OH
orientarea e- eaq-
dipolilor apei +H2OH+OHaq H2O
(Lea, Gray)
10-10 Timpul minim H+OHH2O În por sau în
pentru reacţiile 2OHH2O2 traiectorie
controlate de 2HH2
difuzie 2eaq-H2+2OH-

Timpul (s) Procesul Reacţiile Speciile formate

Stadiul chimic. 10-9 Timpul de viaţă OH+H2O2HO2 H
Reacţiile radical- pentru starea +H2O OH
radical din zona excitată singlet. eaq-
activă, difuzia Formarea H2O
radicalilor, produşilor H2
formarea moleculari în H2O2
produşilor traiectoria (porii)
moleculari. radiaţiei
Reacţiile cu 10-8 Formarea
substanţe produşilor
solvite. moleculari în
traiectoria
particulei 
10-7 Formarea
produşilor
moleculari în
traiectoria
particulei 
10-6 Timpul de
10-5 reacţie dintre un
radical şi o
substanţă solvită
în concentraţii
molare (energie
de activare
5kcal/mol)
10-4 Timpul necesar
pentru ca un
radical să
difuzeze pe
distanţa dintre
două traiectorii
ale electronilor
de 1MeV
10-3 Timpul de viaţă
a stării de
excitaţie triplet
0 Reacţii chimice H2, H2O2 şi
complete produşii de
reacţie cu
substanţele
solvite

Produşii de radioliză ai apei
Produşii radicalici.
Procesul de radioliză a apei pure conduce în principal la formarea radicalilor H şi OH şi a
produşilor moleculari H2 şi H2O2. Randamentul radiochimic al acestor produşi, notat convenţional
prin GH, GOH, GH2, GH2O2, s-a determinat experimental din studiul indirect al reacţiilor chimice
induse de aceşti produşi în câteva soluţii apoase convenabile.
Radicalul reducător
Atomul H se obţine din radioliza apei cu un randament GH = 2,6 -3,65 radicali/100 eV.
Proprietăţile şi reacţiile atomului H

Evident, această specie are proprietăţi reducătoare, iar capacitatea sa de reacţie cu substanţe
solvite este în mod esenţial determinată de valoarea pH-ului. In mediu puternic acid dobândeşte
proprietăţi oxid ante, formând specia ionică H2+ după reacţia
H  H 2  H2 Ec. [15] 20
2+ -
S-a atribuit acestui ion oxidarea radiolitică a ionilor Fe , I şi a unor substanţe organice. S-a
ajuns la concluzia că oxidarea radiolitică a ionilor Fe2+ în mediu acid nu se face pe seama ionului
H2+, ci se realizează direct prin intermediul radicalului H printr-un mecanism hibrid. Reacţia cea mai obişnuită a
radicalilor H este recombinarea lor şi reacţia de extragere a hidrogenului din moleculele substanţelor organice cu
formarea de hidrogen molecular, astfel:
H  H  H2 Ec. [15] 21
RH  H  R   H2 Ec. [15] 22
Majoritatea proceselor de reducere care au loc în radioliza soluţiilor apoase s-au putut
explica prin participarea la reacţie a atomului H ca specie foarte reactivă. O analiză mai profundă a
proprietăţilor radicalului reducător a arătat încă din 1933 că în soluţiile neutre şi alcaline specia
majoră reducătoare este electronul hidratat.
Studiile privind reacţiile electronului hidratat necesită o tehnică şi aparatură specială, care
permit depistarea speciilor radiolitice cu timp de viaţă foarte mic,  10-8 s, chiar în timpul formării
şi al reacţiilor lor. Aceste specii, denumite tranziente, dau reacţii foarte rapide şi scapă în acest fel
observării directe prin mijloacele obişnuite.
În cazul radiolizei soluţiilor acide, electronul hidratat nu se manifestă ca atare, deoarece
intră imediat în reacţie cu ionul H+, formând hidrogen atomic

eaq  H  H Ec. [15] 23

Această reacţie fiind foarte rapidă, în soluţii acide radicalul reducător se găseşte practic
numai sub forma hidrogenului atomic. Aceste două specii sunt echivalente din punct de vedere
stoechiometric şi, cu puţine excepţii, prin reacţii conduc la aceiaşi produşi finali de radioliză.
Deosebirea esenţială dintre aceste specii constă în faptul că vitezele de reacţii în numeroase cazuri
diferă în mod considerabil.
Atomul de hidrogen rezultat din reacţia
H2  OH  H  H2 O Ec. 16] 24
reacţionează mai încet cu apa oxigenată decât cu oxigenul, în timp ce radicalul H, rezultat
din radioliza soluţiilor care nu conţineau hidrogen molecular, reacţionează cu apă oxigenată şi cu
oxigenul cu aceeaşi viteză.
Există două feluri de hidrogen atomic, şi anume unul este H atomic propriu-zis, notat iniţial
H2+, iar altul este forma bazică sau acidă a acestuia: electronul hidratat eaq-, respectiv ionul H2+.
OH 
eaq  H 
H
 H2 Ec. [17] 25
Hidrogenul atomic H rezultat din reacţia
H2+OHH`+H2O Ec. [16] 26

reacţionează repede cu oxigenul, formând HO2 după reacţia
H+O2HO2 Ec. [16] 27
dar reacţionează mai încet cu H2O2, după reacţia
H+H202OH+H2O Ec. [16,17] 28
Dovezi asupra existenţei a două entităţi reducătoare rezultate din radioliza apei s-au adus
prin determinarea vitezelor relative şi absolute de reacţie în mediu acid şi bazic.
Radicalul reducător în mediu neutru reacţionează cu H2O2 şi O2 de 5 ori mai repede decât în
mediu acid, arătând că acest radical nu se găseşte în aceeaşi formă în cele două medii.
În afară de diferenţa dintre vitezele de reacţie, aceste forme diferite de existenţă a
radicalului reducător conduc în anumite cazuri la produşi de reacţii diferiţi. Spre deosebire de
hidrogenul atomic, electronul hidratat nu extrage hidrogen din moleculele substanţelor solvite, ceea
ce, reprezintă principala diferenţă dintre comportarea chimică a acestor două forme ale radicalului
reducător.
Evidenţele clare pentru existenţa electronului hidratat în soluţii neutre şi bazice o constituie
determinarea vitezelor relative de reacţie. ale acestora în prezenţa unor săruri inerte. Sarcina
radicalului reducător în soluţii neutre este (-1), acesta există sub forma electronului hidratat.
Cu toate acestea, în soluţii neutre 20 % din radicalul reducător se găseşte totuşi sub formă de hidrogen atomic
rezultat din reacţii de următorul tip
H2O*H+OH Ec. [16] 29

Haq++eaq-H Ec. [16] 30

Se denumeşte electronul hidratat polaron şi se propune să fie notat cu H2O, iar specia H2O+
12
se denumeşte polaron pozitiv.
Radicalul oxidant
Radicalul oxidant produs în radioliza apei este radicalul OH, iar explicarea proceselor de
radioliză care au loc în soluţiile apoase nu este posibilă fără considerarea reacţiilor la care participă
acest radical. În majoritatea cazurilor, radicalul OH reacţionează ca un agent oxidant, deşi se
cunosc şi cazuri când se manifestă ca agent reducător.
Un scavenger tipic este hidrogenul molecular cu care prin intermediul reacţiei prin care se
generează hidrogenul atomic.
OH+H2H+H2O Ec. [16] 31

Cu apa oxigenată, radicalii OH reacţionează după reacţia
H2O2+OHHO2+H2O Ec. [16] 32

Radicalul HO2, care rezultă din această reacţie cu un randament mic, rezultă, după cum am
văzut, şi din reacţia directă a radicalului H cu O2 şi prezintă remarcabile proprietăţi oxidante.
În13 soluţiile bazice, la pH  9, radicalul OH îşi pierde proprietăţile sale oxidante ca urmare a disocierii
sale în ioni, conform următoarei reacţii:
HOH++O- Ec. [17] 33

Ipoteza disocierii radicalului oxidant OH s-a introdus din necesitatea de a explica scăderea
randamentului de oxidare a unor procese radiolitice la pH  9. Reacţia cea mai obişnuită a radicalilor
oxidril este recombinarea lor cu formarea apei oxigenate:
OH+OHH2O2 Ec. [16] 34
Produşii moleculari.
Ca urmare a recombinării speciilor radicalice obţinute din acţiunea primară a radiaţiei
asupra moleculei de apă, rezultă produşii moleculari de radioliză ai apei: hidrogenul molecular şi
apa oxigenată.
Hidrogenul molecular.
Rezultă din recombinarea hidrogenului atomic şi este cel mai puţin activ produs de
radioliză al apei. Nu reacţionează direct cu substanţele dizolvate şi participă la procese numai
prin intermediul radicalilor OH, datorită reacţiei care generează hidrogen atomic foarte reactiv.
12
Weiss
13
Hart şi colab.
Se propun două mecanisme de formare a acestui produs de radioliză al apei: un mecanism consideră formarea
hidrogenului molecular din recombinarea hidrogenului atomic, iar al doilea consideră reacţia de recombinare a
electronilor hidrataţi astfel:
H+HH2 Ec. [15] 35
eaq-+eaq-H2+2OH- Ec. [15] 36
Apa oxigenată.
Al doilea produs molecular de radioliză al apei se formează din recombinarea radicalilor
OH şi se manifestă prin proprietăţi oxidante.
Ca şi hidrogenul molecular, H2O2 participă la reacţie cu radicalul opus, atomul H, şi poate participa la
procesele de radioliză prin intermediul reacţiei
H2O2+HOH+H2O Ec. [15] 37

Datorită reactivităţii sale, spre deosebire de hidrogenul atomic, apa oxigenată participă
direct la numeroase procese radiolitice de oxidare în soluţie apoasă.
Determinarea randamentelor radiochimice ale produşilor de radioliză ai apei, GH, GOH, GH2,
GH2O2, are o importanţă hotărâtoare pentru studiul proceselor radiolitice din soluţiile apoase,
deoarece prin intermediul acestor parametri se poate stabili randamentul reacţiilor care au loc între
aceşti produşi şi substanţele dizolvate în apa iradiată; de asemenea se pot studia mecanismul si
cinetica acestor reacţii.
Procesul de radioliză al apei pure se poate exprima printr-o Ec. [] stoechiometrică în care
numărul moleculelor de apă radiolizate G-H2O se exprimă prin numărul speciilor formate:
G-H2O=GH+2GH2 Ec. [16] 38
Această Ec. [] arată că pentru formarea unui atom de hidrogen e nevoie să se descompună o
moleculă de apă, în timp ce pentru formarea unei molecule de hidrogen e nevoie de două molecule.
In mod analog se poate scrie o Ec. [] în cazul radicalului OH şi al apei oxigenate:
G-H2O=GOH+2GH2O2 Ec. [16] 39
Aceste două ecuaţii pot fi exprimate înEc. [] balanţei de materiale pentru cazul radiolizei apei, şi
anume
G-H2O=GH+2GH2=GOH+2GH2O Ec. [16] 40
Această Ec. [] este foarte folosită în studiul cineticii proceselor de radioliză în soluţie apoasă.
Trebuie amintit faptul că studiile privind determinarea factorului G pentru produşii de
radioliză ai apei au pus în evidenţă un fapt neaşteptat, şi anume acela că valorile măsurate pentru
hidrogenul molecular şi apa oxigenată nu sunt decât în rare cazuri egale. Aceste rezultate au arătat

că H2 şi H2O2 se formează nu numai ca rezultat al recombinării primare a radicalilor, ci şi din

interacţiuni ale acestor radicali cu substanţele dizolvate.
În radioliza apei14 apare ca produs de radioliză şi radicalul HO2, ca urmare a reacţiei dintre
apa oxigenată şi radicalul OH. Randamentul radicalului HO2, mai ales în cazul iradierii cu  sau cu
electroni, este foarte mic dar are o contribuţie considerabilă în cazul radiolizei apei în prezenţa
oxigenului şi la valori mici ale pH-ului soluţiei.
Considerând şi radicalul HO2 în cazul radiolizei apei pure, ecuaţia balanţei de materiale capătă
următoarea formă:
G-H2O=GH+2GH2=GOH+2GH2O2+3GHO2 Ec. [16] 41
Randamentul de apă radiolizată G-H2O se determină din stoechiometria produşilor de
radioliză. Evident, în această valoare nu se includ şi moleculele de apă radiolizate în interacţiunea
primară a. radiaţiei, care s-au reformat prin recombinarea primară a radicalilor H şi OH în
traiectoria radiaţiei primare.
Numărul total de molecule de apă radiolizate iniţial (considerând şi efectul recombinaţiei primare), este dat de
următoarea expresie:
G`-H2O=G-H2O+n(GH2+GH2O2) Ec. [16] 42
unde G’-H2O reprezintă randamentul primar de radioliză al apei, iar G-H2O randamentul real
de radioliză ai apei; n este egal cu 1,2 pentru radiaţiile X,  şi electroni rapizi şi este egal cu 1 în
cazul radiaţiilor cu transfer liniar de energie mare.
În interiorul traiectoriei radiaţiei ionizante, în cazul unei concentraţii mari a radicalilor pe
lângă reacţiile de recombinare care determină formarea produşilor moleculari H2, H2O2 şi refacerea
moleculelor de apă au loc şi alte reacţii cum sunt reacţia şi reacţiile de schimb.
H2  H  H  H2 Ec. [15,16] 43
H 2 O2  OH  OH  H 2 O2 Ec. [15,16] 44
În aceste condiţii capătă un rol mare şi reacţiile inverse dintre radicali şi produşii moleculari de radioliză:
H  H 2 O2  OH  H 2 O Ec. [15, 16] 45
OH  H 2  H  H 2 O Ec. [15,16] 46
La iradierea  şi electronică, randamentele GH GOH sunt mari, iar GH, şi GH2O2 sunt mici.
Randamentul de molecule de apă radiolizate G(H2O) este cu atât mai mic, cu cât transferul
liniar de energie a radiaţiilor este mai mare ca urmare a recombinării radicalilor cu refacerea
moleculei de apă.
14
Hart, 1956
Radicalii pot participa şi la reacţii în lanţ, în cazul în care din reacţia iniţială a radicalului cu
substanţa solvită rezultă un nou radical.
Caracteristic acestor procese radiolitice este valoarea mare a randamentelor produşilor finali
formaţi.
Radicalii pot dispărea în fiecare ciocnire radical-radical, deoarece constanta de viteză pentru
aceste reacţii este mare, aproximativ 109 l/mol s.
De unde, pentru doze de iradiere  obişnuite (1015 - 1017 eV/ml s), concentraţia radicalilor
poate fi de 10-8 m şi mai mică.
Radioliza soluţiilor apoase

Substanţele dizolvate în apa iradiată intră în reacţii chimice cu speciile radicalice şi ionice
rezultate din acţiunea primară a radiaţiei asupra apei. Acţiunea radiaţiei asupra substanţelor solvite
este, prin urmare, o acţiune indirectă. Toată energia radiaţiilor ionizante absorbită într-o soluţie
apoasă produce ionizarea şi excitarea moleculelor de apă şi, prin aceasta, produşi radicalici ionici şi
moleculari de radioliză ai apei, produşi care intră în reacţie cu moleculele substanţelor dizolvate.
Pentru înţelegerea mecanismului transformărilor radiolitice care au loc într-un sistem în
soluţie apoasă supus iradierii, se studiază:
 natura şi randamentul produşilor finali de radioliză a substanţei solvite,
 modul cum sunt afectate de prezenţa acestei substanţe produşii de radioliză ai apei.
Sunt descrise efectele chimice datorate prezenţei în soluţie a unor substanţe foarte reactive
faţă de radicalii H sau OH, substanţe denumite, după termenul adoptat din limba engleză,
scavengeri (culegători de radicali).
Prezenţa în soluţia iradiată a acestor scavengeri are ca efect schimbarea raportului iniţial dintre radicalii H şi
OH. Astfel prezenţa apei oxigenate, care acţionează ca un scavenger tipic pentru radicalul H, creşte randamentul de
radicali OH, conform reacţiei
H202 + HOH+H20 Ec. [17] 47
Tratarea teoretică a modelului difuziei radicalilor

În reacţiile care au loc între produşii radicalici de radioliză ai apei H şi OH şi moleculele
mediului, difuzia acestor radicali de la locul formării lor (din traiectorie) în volumul lichidului are
un rol determinant.
Se presupune că o substanţă cu concentraţia C difuzează în direcţia coordonatei r. Pe baza legii difuziei
urmează ca
C  C Ec. [17] 48
 D  D 2 C
t r r

unde D reprezintă coeficientul de difuzie.

Dacă substanţa difuzează dintr-un punct, atunci moleculele sale se răspândesc în spaţiu ca rezultat al unei
mişcări dezordonate ceea ce ilustrează funcţia de distribuţie a lui Gauss
C=Ke-r2/b2 Ec. [17] 49

Valoarea constantei K depinde de cantitatea totală de substanţă şi de numărul de dimensiuni în problema
studiată. Dacă numărul total de molecule de substanţă este egal cu .N, atunci
N   CdV Ec. [13] 50

unde dV este elementul de volum.
Aceşti radicali sunt suprimaţi prin recombinare după o cinetică de ordinul doi. În acest caz, procesul de difuzie
unde se ţine seama de procesul de recombinare a radicalilor, şi anume
C Ec. [13] 51
 D 2 C  kC 2
t
EFECTE RADIOBIOLOGICE ASUPRA OMULUI

Pentru instaurarea acestora este necesar mai întâi ca materia vie să interacţioneze cu
radiaţiile ionizante, în limbaj fizic această afirmaţie traducându-se prin existenta unui transfer de
energie de la radiaţia ionizantă la materia vie.
Aceasta este prima etapă din mecanismul efectului radiobiologic: etapa fizică.
Etapa fizică durează extrem de puţin, un timp mai mic de l0-10 s dar este extrem de
importantă, de ea depinzând toată dezvoltarea ulterioară a efectului radiobiologie. In această etapă
atomii şi moleculele care au primit energie se ionizează sau se excită.
În a doua etapă din mecanismul apariţiei efectului, etapa chimică, atomii şi moleculele
ionizate se recombină, cele excitate se dezexcită, producând, în general, radicali liberi - specii
chimice cu o reactivitate remarcabilă.
Având în vedere că în materia vie predomină apa, cei mai frecvenţi radicali liberi care apar
în această etapă sunt radicalii liberi obţinuţi în urma radiolizei apei. Şi această a doua etapă durează
foarte puţin, radicalii liberi având un timp de viată extrem de scurt.
Primele două etape nu sunt specifice materiei vii; ele decurg identic, atât la materia vie, cit
şi la cea moartă, cu o constituţie chimică identică cu cea vie. Specificitatea de acţiune asupra
materiei vii începe cu etapa a treia a mecanismului de apariţie a efectului. În această etapă radicalii
liberi apăruţi în etapa chimică interacţionează cu macromoleculele de interes biologic, adiţionează
ireversibil la acestea, inactivându-le.
Cinetica reacţiilor biochimice este profund modificată. Această etapă, spre deosebire de
primele două, poate dura foarte mult inactivarea macromoleculelor biologice fiind de durată.

Totalitatea acestor efecte biochimice la organismul pot conduce la apariţia unor modificări
vizibile macroscopic pe organismul viu în cea de-a patra treaptă de realizare a efectului
radiobiologic - etapa biologică. Această etapă care este şi ea specifică lumii vii durează foarte
mult .si poate afecta mai multe generaţii succesive. În linii mari aceste efecte biologice pot fi
clasificate în efecte nestochastice şi efecte stochastice .
Pornind de la criteriul poziţiei relative a sursei de iradiere fata de organismul viu iradiat
iradierea poate fi de două feluri: iradiere externă şi iradiere internă. In primul caz sursa de radiaţii
cu care iradiem corpul viu este exterioara materialului iradiat iar în al doilea caz sursa de radiaţii cu
care este iradiat corpul viu este încorporată în materialul biologic (este metabolizată de către corpul
biologic).
Efecte nestochastice.
Sunt efecte imediate (precoce), cu prag, reversibile şi imperfect aditive, fapt pentru care în
vederea evitării lor, are mare importantă administrarea fracţionată a dozelor de radiaţii.
Printre efectele de acest gen se numără: leziunile maligne ale pielii, cataracte, hipoplazia
medulară care antrenează o deficienta hematologică şi vătămările provocate celulelor gonadelor cu
repercusiuni asupra fertilităţii.
Efectele stochastice
Sunt întotdeauna efecte somatice târzii, fără prag. ireversibile şi aditive. Apariţia lor
urmează o relaţie probabilistică doză-efect aparent la întâmplare, de unde şi numele de stochastic.
Printre ele se numără efectele somatice care se manifestă cu întârziere sub formă de
afecţiuni maligne (cancer) şi efecte genetice (ereditare) ce apar la descendenţi. Practic între
momentul iradierii şi al apariţiei bolii maligne pot trece ani sau zeci de ani.
Dozele administrate în timp lung fiind aditive, nu are importantă dacă doza care produce
efectul respectiv a fost administrată fracţionat sau instantaneu, respectiv într-o secundă sau într-o
lună.
Efectul biologic produs este aditiv şi în prezent nu se cunosc metode de reducere a
probabilităţii de apariţie a efectelor stochastice datorate unor doze deja primite.
Sistemul de unităţi radiobiologic
PLE sau TLE

Ceea ce contează în primul rând la realizarea efectului radiobiologic este transferul sau
pierderea de energie dintre câmpul de radiaţii şi materia vie. Daca acesta energie transferată va fi

mai mare, se vor forma mai mulţi radicali liberi radioinduşi, vor fi blocate mai multe catene active
ale macromoleculelor de interes biologic care vor fi inactivate, şi amplitudinea efectului
radiobiologic va fi mai mare, fie că este vorba de efecte somatice, fie ca este vorba de efecte
genetice.
EBR sau factorul de calitate al radiaţiei

Intensitatea şi calitatea efectului radiobiologic nu depind doar de doza de radiaţii absorbită
şi de debitul ei, ci şi de calităţile fluxului de radiaţii absorbit.
Diferitele radiaţii ionizante utilizate în practică interacţionează diferit cu materia vie, efectul
biologic produs de ele diferă prin calitate şi intensitate.
Deci la doze absorbite identice, de radiaţii în condiţii de debit identic intensitatea şi calitatea
efectului radiobiologic depinde de natura şi energia fluxului de radiaţii incident.
Pentru a caracteriza capacitatea de a produce efect radiobiologic a diferitelor tipuri de
radiaţii ionizante se introducea o nouă mărime în radiobiologie: factorul de calitate al radiaţiei (Q).
La om cele mai mari valori ale factorului [Q] de calitate al radiaţiilor le întâlnim în cazul
luării în considerare a efectelor genetice produse de iradierea cu neutroni rapizi (energie mai mare
de 7 MeV).
Pentru un tip de radiaţii dat, în general factorul de calitate Q este mai mic dacă luăm în
considerare doar efectele somatice şi mai mare dacă luăm în considerare efectele genetice.
Datorită acestui fapt în calculele de protecţie împotriva radiaţiilor nucleare se iau în mod
acoperitor cele mai mari valori ale factorului de calitate Q a radiaţiilor, valori pe care le întâlnim
atunci când luăm în considerare efecte genetice produse de către radiaţiile ionizante.
Pentru a arăta că aceste valori prezentate în tabelul de mai sus sunt acoperitoare, precizăm
că la om în iradierea cu neutroni rapizi, pentru efecte somatice factorul de calitate al radiaţiilor nu
depăşeşte valoarea de 3, dar în calculele de protecţie se ia valoarea de 10, care este o valoare mult
mai apropiata de factorul de calitate al neutronilor rapizi pentru efecte genetice.
Analizând cele spuse constatăm că factorul de calitate al radiaţiilor (Q) este dictat de către
pierderea masică de energie: cu cit pierderea masică de energie este mai mare cu atât densitatea de
leziuni radioinduse v a fi mai mare şi efectul radiobiologic mai intens.

Sisteme de limitare a dozelor

Pentru asigurarea protecţiei oamenilor contra riscurilor nejustificate datorate efectelor
dăunătoare produse de radiaţiile ionizante s-au elaborat Standardele de bază de radioprotecţie de
către Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) de la Viena15 .
Conform tuturor acestor acte normative, pentru atingerea obiectivelor de radioprotecţie se
recomandă a se avea în vedere:
- justificarea activităţilor cu surse de radiaţii şi materiale radioactive;
- optimizarea nivelului de radiaţii atins
- limitarea dozelor individuale ale persoanelor care prestează astfel de activităţi.
În cadrul operaţiilor implicând iradierea, un accent deosebit se pune pe justificarea
activităţii respective sub aspect al avantajelor şi dezavantajelor.
Totodată plecând de la considerentul că orice iradiere implică un anumit grad de risc, este
necesar ca planificarea şi efectuarea iradierii sa se asigure ca toate iradierile să atingă un nivel cât
mai de jos posibil.
În atingerea obiectivelor de radioprotecţie un rol important îl are limitarea dozelor primare
individuale, care nu trebuie depăşite în cazul echivalentului de doză (H), a echivalentului de doză
efectiv (HE) echivalentului de doză efectiv angajat în timp de 50 de ani(HE,50). Astfel, limita anuală
pentru echivalentul de doză efectiv (HE) în cazul iradierii profesionale este:
pentru indivizi 50 mSv ( 5 remi);
pentru fiecare organ sau ţesut 500 mSv (50 remi);
pentru cristalin 150 mSv (15 remi).
În cazul iradierii excepţionale, nu este permisă depăşirea:
- limitei anuale mai mult de 2 ori;
- durata vieţii individuale peste 5 ori.
Femeilor în stare de procreare şi lucrătorii iradiaţi cu doze anuale mai mare de 5 ori, nu li se
autorizează lucrul cu radiaţii în mod excepţional.
BIBLIOGRAFIE
1) A.G. GEORGAKILAS, K.S. HAVELES, V. SOPHIANOPOULOU, L. SAKELLIOU, G. ZARRIS, E.G.
SIDERIS - Alpha-Particle-Induced Changes in the Stability and Size of DNARadiation Research, 2000,
153(3), 258
2) A.J. SWALLOW, "Radiation Chemistry", John Wiley & Sons, New York, 1973.
3) C.D. ALBU, MARIA BREZEANU - Mică enciclopedie de chimie – Ed. enciclopedică română, Bucureşti,
1974
4) CAIUS IACOB coord. - Dictionar de matematici generale – Ed. enciclopedică română, Bucureşti, 1974
15
În România, standardele în vigoare au fost publicate în anul 1991 de către Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti,
şi ele reprezintă în fapt traducerea versiunii revizuite: “Normes fondamentales de radioprotection” publicată în 1982 de
către AIEA, pe baza recomandărilor Comisiei Internaţionale de Protecţie Radiobiologică (CIPR).

5) CORNELIU RUSESCU, COSMA TUDOSE - Modele si modelare in fizică - Ed. stiintifică si enciclopedică,
Bucureşti,1987
6) DOROTA SWIATLA-WOJCIK, GEORGE V. BUXTON - Modelling of linear energy transfer effects on
track core processes in the radiolysis of water up to 300°C Journal of the Chemical Society, Faraday
Transactions, 1998, 94, 2135
7) EMIL VINŢELER – Dicţionar de fizică teoretică – Ed. enciclopedică, Bucureşti 1999
8) GH. SEMENESCU, S. RÂPEANU, T. MAGDA – Fizică atomică si nucleară – Ed. tehnică, Bucureşti, 1976
9) GHILEZAN N. – Telecobaltoterapia - Ed. medicală, Bucureşti,1981
10) GLEB DRĂGAN COORD.– Dicţionar explicativ pentru ştiinţe exacte – Ed. Academiei Române, Ed. AGIR,
Bucureşti, 2002
11) H. DERTINGER AND H. JUNG, "Molecular Radiation Biology", Springer-Verlag, New York, 1969.
12) I FLOREA - Radioterapie, note de curs., Bucuresti
13) I.G. MURGULESCU, J. PĂUN- Introducere in chimie fizică Vol. I,3 – Ed. Academiei Republicii Socialiste
România - Bucureşti,19821
14) IOAN-IOVIŢ POPESCU, ANATOLIE HRISTEV, NICOLAE GHERBANOVSCHI, GEORGE
ENESCU - Mic memorator de fizică–– Ed. tehnică, Bucureşti, 1991
15) J.H.O’DONNELL AND D.F. SANGSTER, "Principles of Radiation Chemistry", American Elsevier
Publishing Company, New York, 1970.
16) J.W.T. SPINKS AND R.J. WOODS, "An Introduction to Radiation Chemistry", John Wiley & Sons, New
York, 1976.
17) JAY A. LAVERNE - OH Radicals and Oxidizing Products in the Gamma Radiolysis of WaterRadiation
Research, 2000, 153(2), 196
18) JINTANA MEESUNGNOEN, JEAN-PAUL JAY-GERIN - Effect of Multiple Ionization on the Yield of
H2O2 Produced in the Radiolysis of Aqueous 0.4 M H2SO4 Solutions by High-LET 12C6+ and 20Ne9+ Ions
Radiation Research, 2005, 164(5), 688
19) K.G. ZIMMER, "Quantitative Radiation Biology", Hafner Publishing Company, New York, 1961.
20) L. PAULING- Chimie Generală – Ed. stiintifică, Bucureşti,1972
21) L.I. GROSSWEINER, "The Science of Phototherapy", CRC Press, Boca Raton, 1994.
22) LI-HUNG LIN, PEI-LING WANG, DOUGLAS RUMBLE, JOHANNA LIPPMANN-PIPKE, ERIK
BOICE, LISA M. PRATT, BARBARA SHERWOOD LOLLAR, EOIN L. BRODIE, TERRY C.
HAZEN, GARY L. ANDERSEN, TODD Z. DESANTIS, DUANE P. MOSER, DAVE KERSHAW, AND
T. C. ONSTOTT. "Long-Term Sustainability of a High-Energy, Low-Diversity Crustal Biome". Science 314:
479. (2006)
23) MARK H. PHILLIPS THOMAS W. GRIFFIN - Principles & Practice of Radiation Oncology, Third
Edition; C. A. Perez and L. W. Brady. Lippincott-Raven Publishers, Philadelphia Copyright 1997. Cap. 20, p
593-606.
24) MITSUMASA TAGUCHI, TAKUJI KOJIMA - Yield of OH Radicals in Water under High-Density Energy
Deposition by Heavy-Ion IrradiationRadiation Research, 2005, 163(4), 455
25) N. STANCIU COORD. - Dicţionar tehnic de radio şi televiziune – Ed. stiintifică si enciclopedică,
Bucureşti,1975
26) N. VERGA – Program CEEX 2005-2008 „ECOELMAG” – UMF „CAROL DAVILA” ,INCDIE ICPE-CA,
2002
27) N. VERGA - Studiu de fezabilitate privind aplicarea hadronoterapiei in Romania – IFIN „HH”,INCDIE
ICPE-CA, 2002
28) P. ALEXANDER AND J. T. LETT, Effects of ionizing radiations on biological molecules, In
"Comprehensive Biochemistry, Volume 27 (Edited by M. Florkin and E. H. Stotz), Elsevier Publishing
Company, New York, 1967.
29) SHUZO UEHARA, HOOSHANG NIKJOO - Monte Carlo Simulation of Water Radiolysis for Low-energy
Charged ParticlesJournal of Radiation Research, 2006, 47(1), 69
30) ŞTEFAN MUSCALU – Fizică atomică si nucleară – Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975

05interac - Iunea Radia - Iilor Cu Substan - A Elemente de Dozimetrie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

05interac - Iunea Radia - Iilor Cu Substan - A Elemente de Dozimetrie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RADIOTERAPIE ONCOLOGICĂ

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE

Prescurtări, simboluri si unităţi de măsură

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 63

de energie absorbită de 100 eV

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 64

E/x energie specifică de ionizare

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 65

Caracterizarea fenomenelor de interacţiune

Raportul între scăderea energiei cinetice a particulei (dEp) şi lungimea dx a traiectoriei pe

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 66

Interacţia radiaţiilor x şi  cu materia

Atenuarea fascicolului de fotoni 

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 68

de atenuare datoraţi celor trei efecte:

Determinarea energiei fascicolului de radiaţii 

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 69

Debitul dozei de expunere

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 70

Formarea de perechi de electroni.

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 71

Unitatea dozei absorbite în SI se numeşte Gray-ul [Gy] cu submultiplul rad. [1 Gy = 100cGy

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 72

Doza specifică absorbită

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 73

Debitul dozei absorbite

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 74

Ionizarea se referă la fenomenul de creare de perechi de sarcini electrice prin radioliză.

Puterea de ionizare si factorul de calitate al unei radiaţii

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 75

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 76

Rezultă că în determinarea echivalentului doză H toţi parametrii biologici de care depinde

Doza echivalent efectivă

Debitul dozei echivalent

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 77

Relaţiile de trecere între aceste unităţi sunt:

Distribuţia şi determinarea dozei in mediul iradiat

D p , A, DSP  Ec. [9] 34

unde RP(p, A, DSP) =randamentul la profunzimea p, pentru câmpul de secţiune A, la

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 78

Raportul ţesut-aer - RTA

Factorul de corecţie pentru heterogenităţile tisulare

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 79

 factorul W pentru filtrele pană specific filtrului respectiv

Calculul debitului dozei absorbite în punctul de calibrare

Masurarea debitului fascicolului

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 80

Calculul dozei absorbite de-a lungul axului fascicolului

Calculul cu randamentul în profunzime

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 81

Calculul cu raportul ţesut-aer

D A, DSA, p   Exp DSA   C  f  RTA  A, p  cGy / min Ec. [9] 40

Efecte radiolitice in soluţii apoase

- transferul liniar de energie [TLE]

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 83

Intensitatea şi amplitudinea efectului radiobiologic

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 84

Intensitatea şi amplitudinea efectului radiobiologic depind de tipul de radiaţii absorbite,

Factorul de calitate al radiaţiei, TLE şi EBR

Tipul si gradul energetic Factorul de calitate al radiaţiilor

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 85

INTERACŢIUNEA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE. RADIOLIZA APEI 86

Interacţiunea radiaţiilor  si