Arboricultură II

CURS nr. 9
Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia RUTACEAE

Genul PTELEA L.
Gen originar din America de Nord şi Mexic şi cuprinde cca 9 specii de arbuşti aromatici cu frunze
caduce.
Ptelea trifoliata L.- Ptelea. Este o specie arbustivă ce ajunge la 8 m înălţime. Coronamentul îl are rar,
de formă regulată. Lujerii tineri sunt pubescenţi, maro-oliv. Mugurii sunt păroşi şi îngropaţi în cicatrice.
Frunzele sunt alterne, cu 3 foliole ovat-eliptice de 6-12 cm lungime, alungit-eliptic-ovate, pe faţă verzi
lucioase, pe dos verzi-deschis. Florile sunt galbene-verzi, dispuse în panicule umbeliforme şi apar în iunie.
Fructul este o samară obovata, cu două seminţe la mijloc.
Este o specie rustică, indicată pentru cultura în plină lumină şi pentru spaţiile verzi industriale
(rezistentă la fum, gaze şi praf). Poate fi cultivata cu succes în zona de stepă si silvostepă.
Mai rar la noi se întâlneşte şi specia :
Ptelea baldwinii Torr. et Gr. Arbust cu frunze compuse din 3 foliole pe faţă verzi-închis, pe dos
pubescente iar florile dispuse în corimbe terminale în vârful ramurilor.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate în teren imediat după recoltare (septembrie) şi prin
marcotaj.
Folosire. În parcuri şi grădini, în grupări sau izolat, mai ales în zonele cu pericol de poluare cu fum,
praf şi alte noxe.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul APIALES
Familia ARALIACEAE

Genul HEDERA L.
Gen originar din sudul Europei, nordul Africii şi Asia care cuprinde 7 specii de arbuşti agăţători. Cele
mai frecvente specii de la noi sunt :
Hedera helix L. – Iedera. Este o liană ce poate ajunge la 30 m lungime şi care se fixează pe ziduri şi
arbori prin rădăcinile sale adventive. Are lujerii păroşi, frunzele simple, de culoare verde închis, polimorfe,
alterne, persistente, digitat-nervate, cele de pe lujerii sterili au 3-5 lobi, iar cele de pe lujerii floriferi sunt ovate
sau romboidale. Florile sunt de culoare galbenă-verzuie dispuse în umbele globuloase iar fructele sunt drupe
baciforme, negre.
Există în cultură numeroase forme şi cultivaruri, cele mai frecvente fiind cele cu frunze colorate:
marginata (cu alb-gălbui şi toamna roşii), marmorata (pătate cu alb), aureo-variegata (pătate cu galben), cele
cu frunze mici (baltica) şi formele arborescente (arborescens, conglomerata), precum şi varietatea hibernica
(iedera de Irlanda) care este foarte viguroasă, cu frunzele mari, late, de culoare verde-închis.
Hedera canariensis Willd. (sin. H. algerensis hort., H. maderensis K.Koch.) Specie agăţătoare sau
târâtoare cu frunze triunghiulare, persistente, 3-5 lobate, de cca 18 cm lungime şi 8 cm lăţime, cu baza
cordiformă iar cele de pe lujerii floriferi sunt mici, ovate şi nelobate.
Hedera helix este o specie puţin exigentă faţă de sol, care se dezvoltă atât în umbră cât şi în plină
lumină, rezistentă la fum şi gaze dar este sensibilă la geruri (degeră parţial la temperaturi prea coborâte). Mai
rezistentă la geruri este forma baltica iar formele variegate se comportă mai bine la semiumbră. Suportă destul
de bine seceta.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote, butaşi şi altoire. La formele agăţătoare se practică
butăşirea în sere. Se folosesc butaşi semilemnificaţi recoltaţi în august-septembrie. Varietăţile arborescente se
înmulţesc prin altoire pe rădăcină în lunile noiembrie-ianuarie.

1
 Folosire. În parcuri se foloseşte la decorarea zidurilor, pavilioanelor, chioşcurilor, arborilor (în special
cei uscaţi), executarea de covoare verzi în locuri umbrite ş.a..

Genul ARALIA L.
Gen originar din Japonia, China, America de N. şi Australia care include aproximativ 22 de specii.
La noi se întâlnesc următoarele specii:

Aralia elata (Miq.) Seem. – Aralia. Arbust puţin ramificat, care poate ajunge la maxim 15 m, cu
tulpini robuste şi spinoase, frunzele sunt foarte lungi (maxim 1,2 m), cu foliole ovate sau ovat-eliptice, pe faţă
verzi închis iar pe dos albăstrui. Florile sunt mici, albe, în panicule mari, terminale care apar în august.
Particularităţi biologice şi ecologice. Are câteva cultivaruri, cele mai preţuite fiind:
 Aureo-variegata - cu foliole striate cu galben;
 Variegata - foliole cu striaţii alb-gălbui.
La ambele cultivaruri foliolele de-vin toamna albe-argintii.

Aralia chinensis L. Arbust de cca 5 m, cu ramuri erecte, spinoase, frunze lungi de maxim 75 cm şi
florile în panicule terminale ramificate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Aceste specii cresc destul de repede, sunt drajonante, sensibile la
îngheţurile timpurii, au nevoie de un sol fertil, uşor şi destul de reavăn.
Înmulţire. Este preferabil ca înmulţirea să se realizeze vegetativ, seminţele putând deseori lipsi. De
obicei înmulţirea se face prin drajoni, prin butaşi de rădăcină, în sere sau prin altoire pe puieţi înrădăcinaţi la
ghivece.
Folosire. Speciile de Aralia sunt apreciate pentru aspectul decorativ al frunzişului şi inflorescenţelor,
evidenţiindu-se bine prin plantare individuală, în zone ferite de geruri puternice sau în asociere cu alte specii.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul PAEONIALES
Familia PAEONIACEAE

Genul PAEONIA L.

Gen originar din Asia, America şi Europa care cuprinde 33 de specii perene, erbacee sau
semilemnoase, semiarbuşti şi arbuşti.
Paeonia suffruticosa Andr. (sin. P. arborea Don., P. moutan Sims.) - Bujor mare. Este un arbust
originar din China, de maxim 2 m înălţime, cu frunzele dublu-tripenate, de 10-25 cm, cu 3-5 lobi şi peţiolul de
5-10 cm. Florile solitare sunt foarte mari (la formele de cultură ajung şi la 30 cm), de culoare albă-roză sau
uneori roşie, cu pete mari la baza fiecărei petale ce înconjoară staminele galbene, cu înflorire timpurie; fructele
sunt compuse din câteva folicule mari, polisperme, păroase.
În cultura ornamentală sunt numeroase cultivaruri: Athlete - cu flori mari albe, Conte de Flandre - cu
flori duble roze, Atrosanguinea - cu flori duble stacojii, Bijou de Chusan - cu flori albe, involte, Reine
Elisabeth - cu flori roz intens, foarte mari ş.a.
În cultură se mai întîlnesc speciile :
Paeonia lutea Delavay. - Bujorul galben. Subarbust de până la l m înălţime, cu frunze mari,
tripenate, cu diviziunile neregulate, lucioase, gri-verzui, cu flori mari, galbene-aurii care apar primăvara-vara.
Paeonia delavayi Franch. Arbust de maxim 2 m înălţime, cu frunzele tripenate, pe dos gri-verzi iar
florile sunt roşii-purpurii, larg campanulate, în formă de stea, care apar vara.
Sunt specii exigente faţă de sol, care suferă datorită îngheţurilor târzii şi curenţilor reci. Se dezvoltă în
condiţii mai bune pe soluri uşoare, bogate în humus, cu puţini carbonaţi, în locuri cu climat mai dulce şi pe
terenurile adăpostite. Cer multă apă în perioada de înflorire.

2
 Înmulţire. Se înmulţesc obişnuit prin altoire pe fragmente de rădăcină proprie sau pe Paeonia
albiflora, în lunile iulie-august, folosindu-se procedeul în despicătură sau în triangulaţie. Se mai pot înmulţi
prin marcotaj, despărţirea tufei toamna dar şi prin seminţe şi prin butaşi care se practică mai rar, deoarece nu
dau rezultate prea eficiente.
Folosire. În parcuri şi grădini se întrebuinţează în mod izolat sau în grup pe peluze.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul MALVALES
Familia TILIACEAE

Genul TILIA L.

Cuprinde între 30-50 de specii de arbori răspândiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice. Cele
mai frecvente specii de Tilia la noi sunt :

Tilia tomentosa Moench. ( sin. T. argentea Desf., T. alba Ait.) - Teiul argintiu, teiul alb. Este una
din speciile cele mai ornamentale ale genului. Arbore de 30 m înălţime, are coroana deasă şi ovoid-rotunjită,
lujerii alb-tomentoşi, frunzele subrotunde, cordiforme, brusc acuminate, serat dinţate, pe faţă verzi-închis, pe
dos argintii-tomentoase ; florile sunt galbene, foarte mirositoare, au sepalele stelat-tomentoase, dispuse câte
cca 10 în corimbe pendente iar fructele sunt achene sferice, dispuse pe un peduncul lung, concrescut cu o aripă
foliacee îngust-alungit-eliptică; au pereţii tari, cu câte 5 coaste şi 1-2 seminţe în interior.
Este foarte preţuit pentru frunzele argintii şi pentru florile parfumate puternic.

Tilia cordata Mill. (sin. T. parviflora Ebrh., T. ulmifolia Scop.)- Teiul cu frunza mică, Teiul pucios,
Teiul de deal. Arbore care ajunge la 20 m înălţime, prezintă un coronament piramidal, scoarţa gri-maro-închis,
lujerii şi mugurii moro-gălbui ; frunzele sunt mai mici, subrotunde sau lat-ovate, cordate asimetric, rotunjite,
până la 6 cm lungime, crenat dinţate, la bază verzi-închis, pe dos cu smocuri de peri ruginii în axilele
nervurilor ; florile sunt mici, albe-gălbui, dipuse câte cca 11 în raceme orizontale sau pendente; apar mai târziu
decât cele de la T. platyphyllos. Fructul este o capsulă cu pereţii moi, netedă sau cu 5 coaste.
Există varietatea pyramidalis - care are port îngust-piramidal şi var. candida - cu frunzele albicioase
pe dos.
Este preţuit în cultura ornamentală pentru portul său compact şi pentru florile sale plăcut mirositoare.
Nu este indicat pentru bulevarde şi străzi, deoarece insolaţia şi uscăciunea atmosferică determină pârlirea
timpurie a frunzelor.

Tilia platyphillos Scop. (sin. T. grandifolia Ehrh.) - Teiul cu frunza mare. Este un arbore de peste 30
m înălţime, care formează coroană mare, largă, rotunjită, cu ramuri groase, lujerii maro-închis-roşietici şi
scoarţa trunchiului gri-deschis ; frunzele sunt mari, subrotunde, la bază adânc cordate, mucronat dinţate, până
la 12 cm lungime, pe faţă verde-închis iar pe dos verde-albicios, uniform des păroase; florile sunt mari, verzi-
gălbui, cu smocuri de peri albicioşi, dispuse câte cca 9 în corimbe pendente, sunt plăcut mirositoare şi
înfloresc mai devreme decât la ceilalţi tei; fructul este globulos, ovoidal sau piriform, tomentos.
Dintre varietăţile ornamentale: var. aurea - are frunzele galbene, var. laciniata - are frunze laciniate şi
var. rubra (f. corallina ) - cu lujerii roşii-portocalii.

Alte specii de tei, care mai sunt folosite în cadrul spaţiilor verzi, sunt:
Tilia x vulgaris Hayne (Tilia cordata x Tilia platyphillos) (sin. T x europaea L., T. hollandica
K.Koch.) - Teiul comun. Arbore de maxim 40 m, cu coroana ovoidală până la rotunjită, frunzele cordiforme,
scurt-peţiolate, verzi-închis şi glabre pe partea superioară iar pe dos verzi-deschis şi pubescente; florile sunt
gălbui, parfumate, dispuse în cime la vârful unui peduncul lung, apar vara, mai târziu; fructul este o achenă
rotunjită, costată şi pubescentă.

3
 Tilia x euchlora K. Koch. - Teiul cu frunza lucioasă. Arbore de talia a II-a, cu coroană ovoidal-
globuloasă, lăstarii pendenţi şi chiar ramurile bazale pendente; frunzele sunt oval-rotunjite, cordate, scurt
acuminate, verzi-închis lucioase, cu reversul verde-deschis; florile sunt gălbui, mai puţin numeroase şi apar în
iulie.

Tilia americana L. (sin. T. glabra Verit.) - Teiul american. Arbore de până la 40 m, cu frunze mari,
lat-ovate, la bază cordate, de până la 20 cm lungime, verzi-deschis, glabre, pe margini dinţate; florile sunt
mari, dispuse până la 15 în raceme pendente, apar la începutul verii.
Teii sunt specii care, deşi preferă soluri bogate, condiţii staţionale cu suficientă umiditate şi fără geruri
puternice, se adaptează totuşi la diferite condiţii de mediu, fiind mult întrebuinţaţi pe marginea arterelor de
circulaţie, la formarea masivelor cât şi în mod izolat. Cresc destul de încet în primii ani, apoi creşterea devine
mai activă. Lăstăresc viguros din zona coletului şi drajonează. Longevitatea estimată pentru zona urbană este
de maxim 200 de ani.
Teiul cu frunza mică este rezistent la ger şi cere o climă mai răcoroasă şi mai umedă, teiul argintiu
necesită un climat mai cald şi este adaptat la secetă iar teiul cu frunza mare are un comportament intermediar.
Teiul cu frunza mică tolerează mai bine umbra decât ceilalţi tei, cel mai pretenţios faţă de lumină fiind teiul
argintiu. Sunt preţuiţi pentru portul lor compact, umbra deasă şi mirosul plăcut al florilor.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire. Semănăturile se fac toamna, cu seminţe în
pârgă, sau primăvara, cu seminţe stratificate. Se cunoaşte faptul că seminţele ajunse la maturitate nu
germinează bine, motiv pentru care se impune stratificarea lor. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Altoirea se
practică primăvara în despicătură, copulaţie sau în coajă, iar toamna în oculaţie. Pentru obţinerea formelor
pletoase se altoiesc în coronament. Arborii de alei se formează în pepiniere, prin recepare şi alegerea unui
lăstar, care se conduce pentru formarea coroanei la 2,2-2,5 m înălţime. Pentru obţinerea plantelor de talie mare
se foloseşte transplantarea repetată (de 2-3 ori la interval de câţiva ani), până ce se realizează o grosime de
circa 15 cm la baza tulpinii. Se transplantează la loc definitiv cu balot de pământ la rădăcină, în special iarna
când pământul este îngheţat.
Folosire. Teii pot fi folosiţi :
 în masive (T. cordata, T. platyphyllos), în grupări sau solitari ;
 în aliniamente stradale şi pentru aleile parcurilor (T. euchlora, T. tomentosa, ş.a.) cu inconvenientul
că prin drajonare pot ridica asfaltul sau pavajul.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul MALVALES
Familia MALVACEAE

Genul HIBISCUS L.

Gen originar din regiunile tropicale şi subtropicale ale Indiei, China, şi insulele Canare, care cuprinde
cca 200 de specii erbacee, arbustive sau arborescente, anuale sau perene. Pentru arboricultura ornamentală
interesează următoarele specii :
Hibiscus syriacus L. - Trandafir chinezesc, Hibiscus. Este arbust originar din China, Coreea (unde
este considerată simbol naţional) de maxim 3-4 m înălţime, cu aspect de tufă, ramurile erecte, lujerii tineri cu
peri moi, frunze caduce, alterne, rombic ovate, de maxim 12 cm lungime, acut şi neregulat dinţate, în partea
superioară chiar trilobate.
Florile sunt albe, violete, roşii-violacee, simple sau involte, sunt solitare pe ramurile de 1 an şi apar în
iulie-septembrie iar fructul este o capsulă dehiscentă cu 5 valve, în interior cu seminţe ovate, cu peri albicioşi.
Are numeroase cultivaruri dintre care cităm:
- cu flori duble: Albus-plenus (albe), Violaceus-plenus (violete), Roseus-plenus (roz-violacee);
- cu flori simple: Totus Albus (albe); Amaranthus (roşii); Colestis (albastre-deschis), Hamambo (roz-
carmin);
- cu flori semiduble: Violaceus semiplenus (violete); Lady Stanley (alb-roz).
4
 Specie heliofilă, subtermofilă, destul de rezistentă la secetă, care vegetează bine pe soluri permeabile,
cu suficiente substanţe nutritive, suportând chiar solurile calcaroase.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe (nestratificate), care se seamănă primăvara. Butăşirea se practică
în verde (august-septembrie), în răsadniţe reci. Altoirea se execută la colet, la începutul lunii ianuarie, prin
procedeul în despicătură.
Folosire. În parcuri se întrebuinţează izolat sau în grupuri, garduri vii (suportă tunderea). Pentru a se
stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie indicată pentru litoral.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul TAMARICALES
Familia TAMARICACEAE

Genul TAMARIX L.

Cuprinde cca 78 de specii răspândite în Europa. sudul Africii, estul Asiei, India şi Japonia, preţuite
pentru frumuseţea frunzişului lor fin şi abundenţa florilor mici, roze.
Tamarix ramosissima Ldl. - Cătina roşie, Tamarix. Este un arbust de l-3 m înălţime, cu ramurile
erecte, de culoare roşu-închis, cu lenticele numeroase, cu frunze mici, ovat-lanceolate, de 2-3 mm, de culoare
verde-albăstrui, cu florile pentamere, roz sau albe, care înfloresc în iunie, dispuse în raceme spiciforme foarte
dense de cca 7 cm lungime reunite în panicule mari terminale şi fructul o capsulă piramidal-prismatică de 0,3-
0,4 cm.
Tamarix tetrandra Pall. - Cătina roşie. Specie originară din S-E Europei şi Orient, un arbust viguros,
de 2-4 m înălţime, bogat în ramuri arcuite, subţiri şi lăstari foarte subţiri purpurii, are frunzele foarte mici,
ovat-lanceolate şi florile în raceme spiciforme, care apar înainte sau odată cu frunzele (aprilie-mai) şi au
culoarea roz-violaceu.
Tamarix pentandra Pall. - Arbust de până la 5 m înălţime, cu ramuri maro-roşietice, erecte, frunze
fine care dau un aspect plumos, albăstrui sau verzi-deschis iar florile roz-roşietice, dispuse în raceme mici
reunite în panicule mari, terminale care apar vara-toamna.
Tamarix parviflora DC.
Arbust cu lujerii subţiri, maro-roşietici, deseori pendenţi, frunze mici, ovate iar florile sunt roze,
dispuse în raceme de maxim 4 cm lungime, apar primăvara-târziu.
Sunt arbuşti rustici, nepretenţioşi faţă de sol (se acomodează pe sărături şi nisipuri), rezistenţi la secetă
şi moderat rezistenţi la geruri. Sunt specii iubitoare de lumină.
Înmulţire. Se înmulţesc prin butăşire în uscat.
Folosire. Specia este mult întrebuinţată în spaţiile verzi, pentru frunzişul delicat, fin si florile
frumoase, izolat, în grupări, pe peluze, pe malul apelor sau pot alcătui chiar garduri vii.

Întocmit,
Şef lucr. dr. SANDU TATIANA