Arboricultură II

CURS nr. 10

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul SALICALES
Familia SALICACEAE

Genul SALIX L. ( Sălciile şi răchitele )

Speciile acestui gen sunt alcătuite din cca 300 de specii, plante de talie diversă, de la 25-30 cm la Salix
retusa, până la 25 m la Salix alba şi Salix fragilis. De regulă, lăstarii sunt flexibili, cu frunze alterne având la
subsuoară câte un mugur cu un singur solz protector. Florile la majoritatea speciilor sunt dioice, formând amenţi
care, de cele mai multe ori, apar înaintea frunzelor.
Fructul este o capsulă bivalvată, dehiscentă, cu numeroase seminţe mici, prevăzute cu peri lungi,
mătăsoşi, argintii. Deoarece îşi pierd repede facultatea germinativă, se recomandă însămânţarea în scurt timp de
la maturarea lor. Vom aminti numai speciile cu utilizări în horticultură (de ornament şi pentru legat şi
împletituri).
Salix alba L. - Salcia albă. Este un arbore cu înălţimea până la 25 m, are înrădăcinarea trasantă şi
tulpina neregulată, acoperită cu un ritidom brun-cenuşiu. Lăstarii brun-verzui sau galbeni, flexibili, poartă
frunze lanceolate lungi de 4-10 cm, cu marginile fin serate; partea inferioară a frunzelor este albăstruie sau
albicioasă, pubescentă. Florile sunt dioice, dispuse în amenţi şi apar primăvara odată cu frunzele, la începutul
lunii aprilie, amenţii masculi fiind mai decorativi prin coloritul galben.
Specia lăstăreşte abundent, este rezistentă la ger şi vegetează bine în locuri umede, pe malul râurilor, pe
soluri uşoare. Suportă inundaţiile îndelungate dar şi lipsa de apă.
Varietăţile decorative cele mai preţuite sunt:
 var. sericea (argentea) - are frunzele argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe;
 var. vitellina - are lujerii intens coloraţi galben viu;
 var. tristis - este interesantă prin lujerii pendenţi ;
Salix babylonica L. - Salcia plângătoare. Arbore exotic care are talia de până la 15 m, cu lujerii
glabri, gălbui, cu frunze îngust lanceolate sau liniar-lanceolate, de 8-16 cm lungime, dorsal verzi cenuşii. Florile
dispuse în amenţi verzi-gălbui apar primăvara înainte sau odată cu înfrunzirea. Este o specie termofilă, iubitoare
de umiditate.
Se foloseşte mult în parcuri pe malul lacurilor sau în peluze, fiind apreciată pentru portul plângător şi
frunzele lungi şi înguste.
Salix caprea L. - Salcia căprească, Iovă. Arbust înalt sau arboraş de maxim 8-9 m, cu lujerii tineri
gri-pubescenţi, frunze lat-eliptice dinţate sau crenate, lucioase, pe partea superioară verzi-închis iar dorsal alb-
cenuşii, tomentoase. Amenţii sunt compacţi, cei masculi de 2-3 cm, cei femeli de 6 cm lungime şi apar
primăvara înaintea înfrunzirii. Specia lăstăreşte şi drajonează abundent. Se butăşeşte foarte greu. Nu este
pretenţioasă la climă şi sol, reuşind bine şi în zonele reci şi umede dar se plantează în poziţii însorite.
Se foloseşte ca specie pionier, fiind repede crescătoare, precum şi pentru fixarea coastelor.
Salix matsudana Koidz. - Salcia japoneză. Este de talie până la 13 m, cu ramuri erecte sau înclinate,
frunze îngust-lanceolate de 5-8 cm lungime, dorsal alburii sau glaucescente. În cadrul speciei întâlnim :
 forma tortuosa - cu ramurile puternic geniculate, tortuoase (uneori şi frunzele sunt
răsucite);
 forma pendula - cu lujerii penduli.
Este răspândită în parcurile din ţara noastră destul de frecvent.
Salix purpurea L. - Răchita roşie. Este un arbust de până la 4 m, cu lăstari elastici, roşii-purpurii sau
gălbui, lucitori. Frunzele de pe lăstarii lungi sunt aşezate opus, celelalte altern, lungi de 4-7 cm, obovat-
lanceolate, până la liniar-lanceolate cu vârful îngust şi serat; pe faţă sunt verde-închis, iar pe dos verzi-albăstrui.
Dintre formele ornamentale mai frecvente sunt: f. gracilis cu ramuri foarte subţiri şi f. pendula cu ramuri
subţiri şi pendule. Se întrebuinţează la împletituri din răchită şi ca plantă ornamentală, decorând prin lujerii
purpurii. Rezistă bine la secetă şi la fum.
1
 Salix viminalis L. - Răchita, Mlaje. Creşte ca arbust cu înălţimea de maxim 4 m, lujerii sunt elastici,
subţiri, erecţi, verzi-cenuşii iar frunzele liniare sau lanceolate, lungi de cca 13 cm, pe dos alb-pubescente. Se
foloseşte pentru împletituri fine.
În parcuri sunt apreciate var. splendens, cu frunzişul discolor şi f. tenuifolia, cu frunze liniare.
Salix rosmarinifolia L. - Salcie de nisipuri. Este un arbust de 0,8-1 m cu frunze mici (1,5-5 cm)
eliptice sau lanceolate. Dintre formele cultivate cităm: angustifolia - cu frunze liniare; latifolia - cu frunze
oblong-lanceolate. Specie de mare amplitudine ecologică, este folosită atât ca plantă ornamentală, cât şi pentru
fixarea nisipurilor.
Salix triandra Wild. Este o salcie cu talia până la 5 m, cu frunze oblong-lanceolate şi amenţi de 3-8 cm,
foarte mult utilizată la împletituri. Formele întâlnite mai frecvent în cultură sunt: f. glaucophylla - cu frunzele
glauce pe dos; f. semperflorens - remontantă. Necesită soluri bogate, revene, afânate; suportă inundaţiile
temporare.
Salix pentandra L. Este decorativă prin ramurile purpurii-închis-lucioase, frunzele de 4-12 cm
lungime, ovat-eliptice, lucioase, verzi-închis pe partea superioară şi verzi-deschis pe dos iar la început frunzele,
lujerii şi mugurii sunt cleioşi. Vegetează bine pe soluri umede.
Salix reticulata L. - Salcia pitică. Arbust de rocărie care ajunge la cca de 20-30 cm înălţime, care
formează un covor des, are frunzele lat-ovate, verzi-închis lucioase.
Salix retusa L.- Salcia pitică. Arbust de maxim 30 cm, târâtor, existent, alături de specia precedentă,
în etajul alpin al vegetaţiei bdin ţara noastră. Se poate utiliza la executarea alpinetelor.
Sălciile sunt specii repede crescătoare, cu longevitate mică şi lăstărire bună, cu excepţia salciei
căprească care drajonează. Rezistă bine la ger salcia albă şi cea căprească, mai sensibile fiind salcia plângătoare
şi cea japoneză. Toate sălciile au cerinţe mari faţă de lumină şi necesită soluri uşoare.
Înmulţire. Majoritatea sălciilor se înmulţesc cu uşurinţă prin butaşi lemnificaţi. Salix caprea nu
înrădăcinează bine, de aceea se multiplică prin altoire pe alte specii de salcie. Se poate face iarna, la masă pe S.
viminalis, sau în teren, pe tijă, pentru forma pendula.
Folosire. Majoritatea speciilor de Salix se pot utiliza pe malurile apelor sau în locuri joase, umede, pe
terenuri cu apa freatică superficială, ca exemplare izolate, în grupări sau chiar în compunerea masivelor, în
poziţii mai luminate.

Genul POPULUS L.
Cuprinde numeroase specii şi hibrizi (cca 45), cu foarte multe varietăţi şi forme ornamentale. Datorită
rapidităţii creşterii şi a multiplelor utilizări, plopii s-au extins atât în cultura forestieră cât şi în cea ornamentală.
Sunt arbori de talie variată, de la 16 m (Populus simonii) până la 60 m (Populus trichocarpa).
Lăstarii sunt flexibili, cu muguri mari, adesea aromatici şi răşinoşi. Frunzele sunt alterne, cu forme
variabile în funcţie de specii: deltoide, romboidale, subrotunde, lanceolate. Florile sunt unisexuate dispuse
dioic, în amenţi. Fructele sunt capsule cu 2-4 valve, cu seminţe mici prevăzute cu câte un smoc de peri. Genul
Populus are la noi reprezentate următoarele specii :
Populus nigra L. - Plopul negru. Creşte spontan la noi, sub formă de arbore cu talia până la 35 m;
tulpina este uneori neregulată, acoperită cu ritidom negricios adânc brăzdat, formează la baza trunchiului gâlme
(foarte preţuite în industria mobilei). Coroana este largă, cu ramuri groase şi lăstari de culoare galbenă-cenuşie,
galbenă-verzuie. Frunzele de pe lăstarii viguroşi sunt subdeltoide sau romboidale, de 10-12 cm lungime, iar cele
de pe lăstarii scurţi, de 6-8 cm lungime, mai mult sau mai puţin romboidale. Florile apar primăvara timpuriu,
înaintea înfrunzirii, după fecundarea lor sunt vizibile fructele însoţite de tipica "vată" de plop. Plopul negru
lăstăreşte viguros şi drajonează puţin. Este destul de rezistent la ger, reuşind bine în zonele de coline şi câmpie,
pe soluri revene.
Se foloseşte pe marginea drumurilor şi şoselelor şi în alcătuirea masivelor, pe terenurile umede sau cu
pânza freatică accesibilă. Are câteva varietăţi frecvent folosite la noi :
Populus nigra var. italica Muenchh.(sin. P. pyramidalis Roz.) - Plopul negru piramidal, Plopul
negru italian. Arbore care creşte de 30 m înălţime având o coroană îngust-piramidală, frunzele mai mici,
romboidale, verzi-închis, lucioase, apar cu 2-3 săptămâni mai devreme decât la celelalte varietăţi.
Este mult apreciat, în special, ca arbore de aliniament. Are numai forma masculă (are avantajul că nu
produce "vată") . Este rezistent la uscăciune, neexigent faţă de sol şi se înmulţeşte numai prin butaşi.
2
 Populus nigra var. thevestina (Dode)Bean. - Plopul negru algerian. Arbore de 25-30 m, cu coroana
îngust-piramidală, transparentă, cu ramuri subţiri, erecte, frunze triunghiular-ovate, pe margini crenat-serate, de
culoare verde-deschis şi apar mai târziu decât la plopul italian. Florile sunt numai femele şi de aceea se
înmulţeşte doar vegetativ. Este foarte rezistent la uscăciune şi suportă chiar sărăturile.
Populus alba L. - Plopul alb. Este un arbore indigen care ajunge până la 30 m, are o coroană largă
regulată, tulpina acoperită în tinereţe cu o scoarţă albă-cenuşie, lucitoare: ritidomul apare târziu, este adânc-
brăzdat, negricios şi înaintează încet de la bază spre ramuri. Frunzele sunt lung-peţiolate şi au forme variabile:
cele de pe lujerii lungi sunt ovate, lobate, cu 3-5 lobi, având faţa inferioară alb- tomentoasă, iar cele de pe lujerii
scurţi sunt mai mici, ovate sau oblongi, pe margini sinuat-dinţate, cenuşiu-tomentoase pe dos. Florile sunt
dioice, amenţii femeli producând capsule cu seminţe prevăzute cu smocuri de peri lungi, albi, ca de vată.
Înfloreşte devreme, la începutul primăverii (martie-aprilie), fructifică anual şi abundent.
Plopul alb are o mare amplitudine ecologică. Specie uşor termofilă, creşte bine atât pe solurile umede
cât şi pe cele uscate, sărace, nisipoase, drajonează puternic stânjenind dezvoltarea altor specii.
Dintre varietăţi se cultivă:
 var. nivea - are frunzele adânc lobate, cu 3-7 lobi, mai intens albicioase, care butăşeşte mai uşor
decât specia tipică;
 var. pyramidalis (sin. P. bolleana Lauche) - arbore de maxim 25 m, cu port îngust-piramidal, frunze
argintii pe dos, este cel mai utilizat dintre plopii albi în spaţiile verzi, îndeosebi pentru aliniamente.
Populus tremula L. - Plopul tremurător. Are talia până la 20 m, un sistem radicular superficial din
care drajonează puternic. Tulpina este dreaptă, cu scoarţa albicioasă, netedă, cu o nuanţă verzie caracteristică, la
bătrâneţe formează la bază un ritidom gros, negricios. Frunzele sunt variate ca formă : pe lujerii lungi pot fi
subrotunde până la ovate, pe margini neregulat-crenat-dinţate, cu dinţi mari iar pe lăstarii scurţi sunt mai mari
(până la 15 cm lungime), cordiforme sau ovat-triunghiulare, pubescente pe dos. Caracteristic este peţiolul
frunzelor comprimat lateral, care permite răsucirea şi mişcarea laminei frunzei la cea mai uşoară adiere de vânt.
Toamna, înainte de cădere frunzele capătă o culoare roşcată sau gălbuie. Florile apar timpuriu, înaintea
înfrunzirii şi sunt grupate în amenţi mai mari decât la plopul alb şi cel negru. Capsulele se maturează la sfârşitul
lunii mai şi se împrăştie imediat şi la mari distanţe.
Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât plopul alb şi cel negru. Rezistă bine la
geruri şi are temperament de lumină. În parcuri se utilizează mult var. pendula - cu lăstarii puternic pendenţi şi
forme numai mascule.
Populus x canescens Sm ( Populus tremula x Populus alba var. nivea ) -Plopul cenuşiu
Hibrid originar din Europa şi Asia vestică, la noi întâlnit spontan în Delta Dunării. Are caractere
intermediare între cei 2 genitori, fiind însă mai asemănător cu plopul alb. Lujerii sunt cenuşii-tomentoşi,
frunzele polimorfe, sinuat-dinţate, pe dos cenuşii-tomentoase, toamna devin galbene şi roşcate. Rezistă foarte
bine pe nisipuri sărăturoase, alcaline.
Populus simonii Carr. - Plopul chinezesc. Arbore de 14-20 m, cu tulpina dreaptă şi coroana îngust-
ovală, lujerii brun-roşcaţi, mugurii vâscoşi, aromat-mirositor. Frunzele au 5-12 cm lungime, sunt eliptic
romboidale sau obovate, pieloase şi lucioase. Mai decorativă este var. fastigiata, utilizată în aliniamente
intravilane.
În culturile forestiere şi horticole se mai află o serie de hibrizi euramericani, cunoscuţi şi sub
denumirea de « plopi canadieni » (Populus x canadensis Moench) proveniţi din încrucişarea mai multor specii
(Populus deltoides x P. nigra x P.angulata ş.a.). Aceşti hibrizi au o creştere rapidă, având o talie de 35-40 m.
Lăstarii sunt muchiaţi, frunzele au forme şi mărimi variabile (cel mai frecvent deltoide) având flori de un singur
sex şi amenţii fructiferi de 15-22 cm lungime. Printre cei mai răspândiţi în cultură cităm hibrizii de plop:
 P. 'Marilandica' - hibrid femel, cu coroana foarte largă;
 P.' Regenerata' - hibrid mascul cu coroana piramidală;
 P. 'Robusta' - hibrid mascul cu coroana la bază îngustă apoi lărgită şi creştere foarte rapidă;
 P.' Serotina' - hibrid mascul de talia I, cu coroana piramidală.
Plopii au creştere rapidă, mai ales cei hibrizi şi longevitate destul de mare (300-400 de ani). Unele
specii sunt drajonante (P. alba, P. tremula, P. x canescens), majoritatea hibrizilor drajonează slab, dar lăstăresc
puternic şi se butăşesc uşor.

3
 Plopul alb şi cel chinezesc sunt uşor termofili, cel mai adaptat la climatul mai rece fiind plopul
tremurător, singurul care este întâlnit şi în zona montană. Plopul alb şi cel negru sunt mai puţin exigenţi faţă de
apă, putându-se acomoda atât pe terenuri umede cât şi pe cele uscate. Majoritatea plopilor preferă însă solurile
de luncă, bine aprovizionate cu apă. În general plopii sunt specii heliofile.
Înmulţire. Majoritatea plopilor se înmulţesc cu uşurinţă prin butaşi lemnificaţi, direct în teren sau în
răsadniţe reci.. Semănatul se practică la P. tremula (deoarece butăşeşte greu), imediat după recoltare, în iunie,
prin tăierea ramurilor cu fructe cu puţin înainte de desfacere şi apoi se ţin puţin în apă, până se poate face
semănatul în răsadniţe reci. Altoirea se recomandă pentru Populus alba var. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi
de plop canadian, iarna iar pentru Populus tremula var. pendula, pe trunchi de Populus alba.
Folosire. Plopii se cultivă mai ales în zona de câmpie şi de deal; Populus tremula este singura specie
care reuşeşte bine în zona montană, în general preferă solurile uşoare, fertile, bine aprovizionate cu apă. Plopii
se folosesc cu succes în aliniamente, mai ales pe căile rutiere, stradale şi în parcuri şi grădini ( izolat, în grupări,
masive, perdele şi plantaţii de înverzire rapidă). În amenajările din localităţi se recomandă mai ales arborii
masculi, care nu răspândesc puf.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul ERICALES
Familia ERICACEAE

Genul BRUCKENTHALIA Reichenb.

Gen originar din Europa de S-E şi din Asia Mică, care are o singură specie:
Bruckenthalia spiculifolia (Salisb.)Rchb. - Coacăz de munte. Arbust mic (cca 30 cm înălţime) cu
tulpina foarte ramificată şi ramuri subţiri, erecte. Frunzele sunt numeroase, mici, rigide, liniare, aciforme (de
cca 6 mm lungime) aşezate mai mult sau mai puţin în verticile, rareori alterne. Florile sunt puternic mirositoare,
mici, roz-deschis sau roşii, campanulate, numeroase, în raceme terminale, care apar vara.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi semilemnoşi, plantaţi în iulie-august, în vase, cutii sau
direct, pe parapet, în pământ de turbă nisipoasă sau de ericacee, pe un strat cald (cca 25ºC), după care se
înlătură frunzele de la bază.
Folosire. Se recomandă pentru parcuri în amenajarea de rocării sau alte grupări, precum şi pentru
amenajări interioare.

Genul CALLUNA Salisb.

Gen originar din Europa şi Asia care este reprezentat de o singură specie:
Calluna vulgaris Hull (sin. Erica vulgaris L.) - Iarbă neagră, Caluna. Subarbust indigen, de talie
mică (20-100 cm), cu ramuri subţiri, ascendente, frunzele persistente, mici, foarte înguste, imbricate, dispuse pe
4 rânduri. Florile sunt hermafrodite, roz-violacee, mai rar albe, dispuse în raceme spiciforme, erecte, decorative
prin caliciul colorat, mai lung decât corola campanulată şi apar în iulie-august. Este specie care creşte spontan
la munte, pe terenuri mai sărace şi acide. În cultură este o specie calcifugă, care preferă solurile mai sărace,
rezistă bine la geruri dar nu tolerează seceta. Soiurile decorative prin frunze sunt iubitoare de lumină. Pentru
cultură se recomandă ca substratul de cultură să fie amestec de turbă şi nisip, peste care se aşterne un strat de
turbă de cca. 3 cm. Primăvara, anual sau la 2-3 ani se recomandă o tăiere severă pentru obţinerea unor tufe
compacte.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe semănate toamna, în răsadniţe, pe substrat alcătuit din amestec
de turbă roşie, pământ de frunze şi nisip, după un an repicându-se la ghivece. Se mai poate face butăşirea,
folosindu-se ramuri de 1-3 ani, neflorifere, în luna august. Butaşii se înrădăcinează în seră, pe parapet, iar după
1 an se pot repica în răsadniţe.
Folosire. Se pot cultiva la ghivece, pentru decorarea apartamentelor sau în parcuri şi grădini pentru
amenajarea rocăriilor sau bordurilor.
Genul ERICA L.

4
 Gen originar din Africa de S. şi parţial din Europa care include cca 80 de specii de arbuşti erecţi, cu
frunze persistente. Cele mai frecvente specii la noi sunt:
Erica carnea L. – Erica. Specie originară din Alpi care creşte sub formă de tufe pitice (30-40 cm), care
se aseamănă cu Calluna însă frunzele persistente sunt aciculare iar florile sunt roz-închis, mici, campanulate şi
uşor pendente, dispuse atât solitar cât şi în raceme unilaterale şi terminale. Are numeroase soiuri cu florile
divers colorate de la alb la roşu-închis iar înflorirea se desfăşoară de la mijlocul iernii până primăvara. Există şi
specii de Erica cu perioadă de înflorire diferită;
- E. australis - flori roz-trandafirii, mari care apar primăvara;
- E. arborea - flori albe, foarte parfumate care apar primăvara;
- E. cinerea - flori roz-purpurii care apar vara;
- E. gracilis - flori roz-închis care apar toamna devreme-primăvara;
- E. mammosa - flori roz, albe, roşii care apar vara-toamna, ş.a.
Plantele de Erica sunt rezistente la ger, preferând un sol turbos, reavăn (E. carnea tolerază solul
calcaros). În cultură se recomandă plantarea la distanţa de minim 30 cm, deoarece în 2-3 ani acoperă solul.
Pentru formarea de tufe compacte se recomandă tăieri anuale după înflorire.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe semănate în lădiţe, în sere, în luna martie, pe un pământ uşor
şi acid. Butăşirea se face cu lăstari de 2 ani, la începutul lunii iulie, în răsadniţă sau în seră. Se mai poate face
marcotajul arcuit, în iulie, într-un sol turbos.
Folosire. Se folosesc ca plante de apartament care primăvara se scot afară sau se plantează direct în
grădină singure sau asociaţie cu Calluna. Se mai pot folosi în jardiniere pentru sezonul de iarnă.

Genul KALMIA L.
Gen originar din America de Nord care cuprinde 8 specii de arbuşti cu frunze persistente.
Cele mai frecvente specii la noi sunt:
Kalmia angustifolia L. – Calmia. Arbust de maxim 1 m, cu port erect, frunze persistente, oblongi,
lungi de 3-6 cm, verzi, scurt-peţiolate şi toxice. Florile sunt mici, roşii-purpurii, cu corola în formă de cupă,
grupate în corimbe dense, axilare care apar vara, începând cu luna iunie. Fructul este o capsulă cu multe
seminţe.
Speciile de Kalmia au o rezistenţă relativă la geruri, dar se recomandă plantarea în zone cu climat mai
blând, pe soluri revene, cu pH acid şi la semiumbră.
Înmulţire. Se realizează relativ uşor prin seminţe semănate toamna, în răsadniţe reci, sau prin marcotaj
în august-septembrie, în sol umed, turbos, la semiumbră dar înrădăcinarea se realizează după 2-3 ani. Butăşirea
nu dă rezultate satisfăcătoare.
Folosire. Se pot planta sub arbori sau în umbra unor construcţii în asociere cu alte ericacee.

Genul VACCINIUM L.
Gen originar din emisfera nordică, din regiunile arctice până în munţii din regiunile tropicale şi
cuprinde cca 148 de specii de arboraşi erecţi sau repenţi.
Vaccinium myrtillus L. - Afin de munte. Arbust de maxim 0,5 m, foarte ramificat, semitârâtor, cu
tulpini şi lujeri glabri, verzi. Frunzele sunt ovate, ascuţite la vârf, fin-serate, verzi, caduce. Florile sunt
singulare, pendente, de culoare roşu-carmin, apar primăvara-vara. Fructele sunt bace sferice, negre-albăstrui.
Vaccinium vitis-idaea L. - Afin roşu, Merişor. Subarbust de cca 20 cm înălţime, care formează
adevărate covoare, cu frunze persistente, verzi, ovate, cu vârf bont şi margini revolute, florile sunt albe sau
roşietice, dispuse în raceme mici, terminale, apar în mai-iunie. Fructele sunt bace sferice care la maturitate
devin roşii.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe sau prin butaşi.
Folosire. Pentru amenajarea de grădini alpine şi rocării, preferabil pe soluri bogate în humus şi mai
nisipoase.

Genul RHODODENDRON L.
5
 Gen originar din E Asiei şi cuprinde cca. 1000 de specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti cu frunze
persistente sau caduce. Cele mai frecvente specii la noi sunt:
Rhododendron myrtifolium Schott. et Kotschy (sin. Rh. kotschyi Simonkai) - Smirdar, Bujor de
munte, Trandafir de munte. Mic arbust indigen, originar din Balcani, de maxim 50 cm înălţime, cu ramuri
lungi, puţin ramificate, frunzele sunt invers-lanceolate, eliptice, coriacee, cu marginile nedinţate şi persistente.
Florile sunt roze, rareori albe, dispuse până la 10 în raceme terminale, apar vara. Fructul este o capsulă cu
numeroase seminţe. Planta este toxică pentru om şi animale. Specia este frecvent întâlnită în munţii noştri în
etajul alpin şi cel subalpin pe soluri mai mult scheletice, moderat până la puternic-acide. La noi este declarată
„monument al naturii”.
În cultură se mai întâlnesc multe specii:
Rhododendron flavum (Hoff.) G.Don (sin. Rh. luteum Sveet., Azaleea pontica L.)
Arbust de maxim 3,5 m înălţime, originar din Caucaz, cu muguri ţepoşi, frunze alungit-invers-ovate,
păroase, lungi până la 12 cm, caduce, iar florile sunt galbene-portocalii, mirositoare, în inflorescenţe care apar
în mai, înainte de înfrunzire.
Rhododendron caucasicum Pall.
Arbust de maxim 1,5 m înălţime, originar din Caucaz, cu frunze persistente ovat-lanceolate, pe dos
tomentoase, de maxim 10 cm lungime, cu margini revolute iar florile sunt roz-deschis cu pete galben-aurii,
dispuse în raceme care apar primăvara târziu. Rezistă bine la geruri.
Rhododendron simsii Planch. (sin. Azaleea indica Sims) - Azalee
Arbust originar din Orient de maxim 3 m înălţime, bine ramificat, cu frunze persistente, de la ovat-
eliptice la lanceolate, de maxim 5 cm lungime iar florile sunt de la roz-roşii la roşii-strălucitoare sau roşii-
întunecate, simple sau duble, timpurii sau tardive (înfloresc iarna-primăvara), grupate în buchete terminale.
Această specie a dat cele mai multe varietăţi şi soiuri de azalee care se găsesc în cultură. Se cultivă în
sere reci, la ghivece, la semiumbră şi se pot scoate în spaţiile verzi în jurul datei de 15 mai. Înainte de venirea
primului îngheţ se introduc în sere luminoase, la temperaturi pozitive dar nu prea ridicate. În timpul verii se pot
tunde pentru formarea unei tufe bine ramificate.
Înmulţire. Prin seminţe, marcote, butaşi şi altoire.
Folosire. Se folosesc în parcuri şi grădini speciile cu rezistenţă la geruri iar cele sensibile se folosesc la
decorarea interioarelor iar după trecerea pericolului îngheţurilor se pot scoate afară şi aceste specii. Sunt foarte
apreciate pentru frunzişul persistent şi bogat şi florile foarte decorative şi chiar plăcut mirositoare.

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul GENTIANALES
Familia ASCLEPIADACEAE

Genul PERIPLOCA L.
Gen originar din Asia, Europa şi regiunile tropicale şi subtropicale ale Africii, care cuprinde cca 15
specii lemnoase, liane căţărătoare. La noi se întâlneşte spontan următoarea specie:
Periploca graeca L. - Periploca, Liana dobrogeană. Arbust-liană întâlnită la noi spontan prin păduri,
zăvoaie, pe locuri stâncoase şi soluri calcaroase mai ales în Dobrogea. Este specie ocrotită prin lege. Are tulpini
subţiri, lungi de până la 10-12 m, cu scoarţa roşu-brun, cu verucozităţi pronunţate, frunze simple, ovate, eliptice
sau alungit-ovate, lungi de maxim 10 cm, lucioase, verzi-închis pe faţa superioară. Florile sunt verzi-brunii,
adunate câte 8-12 în cime laxe, lung-pedunculate, apar din aprilie până în iunie. Fructul este bifolicular, lung de
10-12 cm, cu folicule brune, puţin desfăcute, în interior cu seminţe roşii-brunii, fuziforme, prevăzute cu papus
lung de cca. 1cm, care ajută la diseminare. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi lignificaţi şi marcotaj.
Folosire. Este cultivată pentru decorarea zidurilor, gardurilor, pergolelor şi chiar acoperirea trun-
chiurilor arborilor, fiind o liană foarte preţuită pentru frunzişul bogat şi florile mai deosebit colorate.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA