Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fig. IV.1
Elementele de rezistenţă care pot fi considerate ca nişte plăci sunt numeroase: capacele plane ale
rezervoarelor, flanşele, diferite tipuri de diafragme şi dispozitive de etanşare, pistoanele pompelor
şi ale motoarelor cu ardere internă.
54
Ipotezele de calcul se prezintă pentru o placă circulară de grosime constantă h, rezemată într-
un mod oarecare şi încărcată cu un sistem de sarcini axial-simetrice. Datorită simetriei, starea de
tensiune şi de deformaţie a plăcii va fi simetrică în raport cu axa ei centrală z-z şi cu suprafața
mediană care prin deformare va deveni o suprafaţă de rotaţie (revoluţie) numită suprafaţa elastică
a plăcii sau suprafaţa mediană deformată (fig. IV.2).
Fig. IV.2
Ipoteza I-a. Se acceptă că deplasările w ale punctelor suprafeţei mediane pe direcţia axei z sunt
cu mult mai mici decât grosimea h a plăcii, astfel încât
h
w .
5
Această ipoteză permite să se considere că suprafaţa mediană a plăcii se deformează fără să
se întindă, respectiv că deplasările radiale ale punctelor ei se pot neglija.
Ipoteza a II-a. Este cunoscută sub numele de ipoteza lui Kirchhoff şi este o generalizare la
cazul corpurilor de tip placă a ipotezei secţiunilor plane a lui Bernoulli de la grinzi. Astfel,
punctele care se află înainte de deformarea plăcii pe o normală la planul median rămân după
deformare tot pe o dreaptă care este însă normală la suprafaţa elastică a plăcii. Cu alte cuvinte,
această ipoteza spune că secţiunile cilindrice coaxiale conturului, în starea neîncărcată a plăcii,
se transformă în suprafeţe conice în urma deformării. (fig. IV.3).
Ipoteza a III-a. Se referă la starea de tensiune a plăcii. Această ipoteză admite o lipsă de
interacţiune între straturile orizontale ale plăcii, astfel că tensiunile normale σz din secţiunile
paralele cu planul median sunt neglijabile. Ipoteza este aplicabilă numai pentru plăcile la care
raportul dintre grosimea h a plăcii şi diametru este mai mic decât 1/5 ( D 5h ). Ipoteza simplifică
legea lui Hooke, neglijând termenii de forma νσz. O placă care nu satisface această condiţie se
consideră placă groasă.
55
Fig. IV.3
56
IV.2. Starea de deformaţie
În condiţiile ipotezelor admise se stabilesc expresiile pentru deformaţiile specifice, utilizând
un sistem de coordonate polare. Astfel, se izolează din placă un element de volum cu ajutorul a
două plane radiale care fac unghiul dθ şi a două suprafeţe cilindrice concentrice de raze r şi (r+dr)
(fig. IV.4). În continuare, se analizează modul în care se deformează segmentul MN, de lungime
iniţială dr, aflat la cota (distanţa) z de planul median:
punctele O şi P din planul median al plăcii rămân după deformaţie în suprafaţa mediană
deformată, la distanţele iniţiale r şi (r+dr) de axa z (deplasările radiale ale punctelor aparţinând
suprafeţei mediane se neglijează, după prima ipoteză);
segmentul AOB iniţial paralel cu axa z se roteşte cu un unghi φ faţă de axa z şi rămâne
normal la planul median deformat. Segmentul rectiliniu CPD, infinit apropiat de AOB, se va roti
cu unghiul φ+dφ.
Se introduce astfel funcţia φ(r) cu ajutorul căreia se va caracteriza starea de deformație a plăcii.
Se definesc:
dr d
r z . (IV.1)
dr dr
Fig. IV.4
57
IV.3. Exprimarea tensiunilor cu ajutorul funcţiei φ(r)
Pe baza ipotezei a III-a tensiunile normale pe secţiunile paralele cu planul median (σz=0) sunt
absente, legea lui Hooke generalizată (I.52a) primind forma mai simplă:
zE d
1
r E r r
E
r t
1 2 dr r
t
1 2
, (IV.3)
1 E zE d
t E t r
t 1 2 t r
1 2 r dr
unde deformaţiilor specifice εr şi εt le corespund tensiunile normale σr şi σt. Se observă din ecuaţiile
(IV.3) că tensiunile normale σr şi σt sunt nule în suprafaţa mediană, pentru z 0 , şi variază
proporţional cu distanţa z de la planul median; ele sunt tensiuni de întindere sub planul median,
pentru z 0 şi de compresiune de cealaltă parte a suprafeţei mediane. Această distribuţie de
tensiuni depinde în plus de modul de încărcare şi de rezemare a plăcii. Aceste tensiuni nu se pot
pentru moment calcula, deoarece funcţia φ(r) este necunoscută.
Eforturile secţionale care în fig. IV.5 acţionează asupra elementului de volum, reprezentând
rezultantele forţelor interioare ce lucrează pe feţele lui, sunt următoarele:
forţele tangenţiale elementare de forma τrzdA de pe secţiunea ABEF au ca rezultantă o forţă
tăietoare de intensitate T, dirijată paralel cu axa z şi distribuită pe unitatea de lungime a arcului rdθ
[N/m], egală cu (Trdθ). În secţiunea infinit apropiată CDGF forţa tăietoare capătă o creştere infinit
mică devenind [Trdθ+d(Trdθ)] (fig. IV.5). Forţele tăietoare reprezentate pe cele două suprafeţe
periferice sunt considerate ca fiind pozitive (pe suprafaţa periferică interioară forţa tăietoare
pozitivă este orientată în sensul pozitiv al axei z, iar pe cea exterioară forţa tăietoare pozitivă este
orientată spre partea negativă a axei z).
în secţiunile periferice ABEF şi CDGF mai acţionează, ca rezultante ale momentelor
forţelor interioare normale de forma σrdA, momentele încovoietoare radiale de intensitate Mr,
distribuite pe arcul rdθ [Nm/m]. Astfel, pe suprafaţa ABEF momentul încovoietor este (Mrrdθ),
iar pe suprafaţa CDGF infinit apropiată este [Mrrdθ+d(Mrrdθ)].
58
Fig. IV.5
Egalitatea dintre momentele forţelor elementare interioare, în raport cu urma suprafeţei neutre
în planul secţiunii, şi eforturile secţionale luate ca solicitări exterioare, conduce prin integrare pe
grosimea plăcii şi introducând expresiile (IV.3) ale tensiunilor la:
h 2 h 2 h 2
E d
M r r d r dA z r r d dz z rd
2
z 2 dz
h h
1 dr r h
2 2 2
3
Eh d d
Mr
12 1 2 dr
D ,
r dr r
(IV.4)
59
Eh 3
D
12 1 2 . (IV.5)
t dr dzz dr E 2 d z 2 dz
M t dr
h 2
1
r
dr h
2
Eh 3 d d
Mt
12 1 2 r
D .
dr r dr
(IV.6)
h h
Ez d Edr d h 2
N ABCD t dz dr
2 2
dr dz z dz 0
h h 1 2 r dr 1 2 r dr h
2 2 2
şi analog se demonstrează că NABEF=0 şi pentru faţa ABEF.
Introducând relaţiile (IV.4) şi (IV.6) în (IV.3) se scriu relaţiile pentru tensiunile normale:
Ez d Ez M r 12 M r
r z
1 2 dr r 1 2 D h3
(IV.7)
Ez d Ez M t 12 M t
t z,
1 2 r dr 1 2 D h3
evidenţiind distribuţia simetrică a acestor tensiuni pe grosimea plăcii, cu valorile maxime obţinute
pentru z h 2 , la suprafaţa plăcii:
6M r 6M t
r max ; t max . (IV.8)
h2 h2
Din relaţiile (IV.4) şi (IV.6) se obţine şi expresia unghiului de rotaţie φ(r) a normalei în funcţie
de intensităţile momentelor încovoietoare:
M t M r r 12r
M t M r
. (IV.9)
2
D1 Eh 3
60
IV.5. Ecuaţiile de echilibru static
Asupra elementului de volum prezentat în fig. IV.5 se aplică forţele exterioare, provenite din
acţiunea unei presiuni normale pe suprafaţa exterioară a plăcii distribuită după o lege p=p(r), alături
de eforturile secţionale T, Mr, Mt. Pentru că elementul de volum este infinit mic se presupune că
presiunea p [N/mm2] este constantă, iar forţa concentrată rezultantă, echivalentă din punct de
vedere static cu aceasta, are valoarea pdA=pr dθdr (fig. IV.6).
Fig. IV.6
dTr d
Tr d Tr d dTr d p rd dr 0 pr d ,
dr
dTr
pr . (IV.10)
dr
suma momentelor tuturor forţelor aplicate elementului în raport cu axa Δ
61
d
M r r d M r r d dM r r d 2M t dr sin
Tr d dTr ddr pr ddr 0
dr
2 2
d
dM r r d 2M t dr sin Tr ddr dTr ddr pr ddr 0 .
dr
2 2
d
d dM r r 2M t dr Tr d dr 0 |: dr d 0
2
dM r r
Mt Tr . (IV.11)
dr
Datorită condiţiilor de simetrie acceptate, celelalte ecuaţii de echilibru sunt satisfăcute în mod
identic.
Cele două ecuaţii de echilibru (IV.10) şi (IV.11) conţin trei funcţii necunoscute T(r), Mr(r),
Mt(r), problema fiind static nedeterminată. Soluţionarea problemei presupune apelul la celelalte
aspecte ale problemei (geometric şi fizic), obţinându-se o singură ecuaţie diferenţială cu o
necunoscută şi anume funcţia rezolvantă φ(r).
Fig. IV.7
Din ecuaţia de echilibru ce reprezintă suma proiecţiilor forţelor după axa z, rezultă:
2 r
T 2r F pr d dr 0 T
F
2r 2
pr
N m. (IV.12)
0 0
62
Se observă că funcţia T(r) se poate determina în mod independent de celelalte două funcţii
necunoscute Mr(r), Mt(r), conţinute de ecuaţia diferenţială de echilibru (IV.11). Înlocuind în
aceasta din urmă expresiile (IV.4) şi (IV.6) ale celor două funcţii necunoscute se va obţine o
ecuaţie diferenţială cu o singură funcţie necunoscută φ(r), adică funcţia unghiului de rotire a
normalei la planul median. Funcţia φ(r) îndeplineşte rolul unei funcţii rezolvante, similară funcţiei
de tensiune a lui Airy, întrucât cu ajutorul ei se pot rezolva problemele privind stările de tensiune
şi deformaţie ale plăcii. Astfel, dacă grosimea plăcii h este constantă, din (IV.4) prin multiplicare
cu r rezultă:
r d dM r r d d 2 d
M r r D D r 2 ,
dr dr dr dr
dr
d 2 1 d Tr
, (IV.13)
2 r dr r 2 D
dr
denumită ecuaţia diferenţială a plăcilor circulare. Ecuaţia se integrează relativ uşor, observând că
se poate scrie sub forma următoare:
d 1 dr Tr
. (IV.14)
dr r dr D
Din această ultimă relaţie se obţine expresia unghiului de rotire φ(r) prin dublă integrare:
1 d
r Tr dr C1
r dr D
d
r r Tr dr C1r
dr D
Tr C r2
r r dr dr 1 C 2
D 2
1
r Tr drdr C1r C 2 . (IV.15)
Dr 2 r
unde constantele de integrare C1 şi C2 se determină pentru fiecare caz particular punând condiţiile
la limită corespunzătoare.
63
IV.7. Ecuaţia diferenţială a plăcilor circulare în funcţia deplasare w(r)
De multe ori se preferă alegerea săgeţii w(r) drept necunoscută unică (drept funcţie rezolvantă)
a problemei, în locul unghiului de rotire a normalei φ(r) (fig. IV.8). Pentru plăcile de mare rigiditate
(cu deplasări mici), legătura analitică dintre w(r) şi φ(r) se stabileşte relativ simplu.
Fig. IV.8
Din fig. IV.8, notând cu w(r) deplasarea punctelor plăcii aflate pe un cerc de rază r, se scrie
dw
tg , (IV.16)
dr
adică, la creşterea razei r unghiul φ creşte iar săgeata w scade; iar de aici:
unde constanta de integrare C3 se determină din condiţia la limită (de obicei deplasările pe conturul
de rezemare al plăcii sunt nule).
Dacă se lucrează cu această necunoscută w(r), ţinând cont că
d d2w d 2 d3w
şi ,
dr dr 2 dr 2 dr 3
d 3 w 1 d 2 w 1 dw Tr
, (IV.18)
dr 3 r dr 2 r 2 dr D
d 2 w dw 1 dw d 2 w
M r D şi M t D . (IV.19)
dr 2 r dr r dr 2
dr
Integrarea ecuaţiei (IV.18) se efectuează pentru fiecare din porţiunile plăcii cu forme diferite ale
funcţiei T(r), iar numărul constantelor de integrare crește.
64
IV.8. Condiţii la limită pentru calculul plăcilor
Rezolvarea unei probleme de placă circulară presupune determinarea unei funcţii φ(r) care să
satisfacă ecuaţia diferenţială (IV.13) şi anumite condiţii la limită (condiţii de rezemare) pe contur.
Se subliniază însă faptul că determinarea constantelor de integrare C1, C2 din (IV.15) este
independentă de calculul constantei C3 din (IV.17). Se disting două categorii de condiţii la limită:
Fig. IV.9
pe un contur articulat sau liber al plăcii, pe care nu sunt aplicate cupluri exterioare, se
acceptă că Mr=0. Pentru cazul în care pe acest contur se aplică un cuplu exterior uniform distribuit
de intensitate ±m [Nm/m], condiţia la limită va fi de forma Mr=±m (fig. IV.10).
Fig. IV.10
la plăcile care nu au un orificiu central, constanta C2 este nulă deoarece unghiul de rotaţie,
din condiţiile de simetrie, la r = 0 este nul; astfel, din (IV.15) se obţine C2 = 0.
Fig. IV.11
65
IV.9. Soluționarea ecuațiilor diferențiale pentru plăci
În aplicaţiile practice, se disting frecvent următoarele situaţii:
Dacă intensitatea forţei tăietoare T(r) se poate deduce dintr-o ecuaţie de echilibru (aşa cum,
de exemplu, s-a obţinut relaţia (IV.12)), prin separarea unei porţiuni de placă printr-o secţiune
după un contur circular care nu conţine conturul de rezemare, atunci soluţionarea problemei
porneşte de la ecuaţia în φ (IV.14)
d 1 dr Tr
,
dr r dr D
care se integrează succesiv de două ori şi se obţine expresia rotirii φ. Constantele de integrare C 1
şi C2 se determină din condiţiile la limită, care se pun însă, numai în rotirile φ şi momentele
încovoietoare Mr.
După determinarea completă a funcţiei φ, se calculează eforturile secţionale Mr, Mt cu relaţiile
(IV.4) şi (IV.6):
d d
M r D ; M t D .
dr r r dr
şi prin integrare se obţine expresia w, dependentă de o constantă de integrare C3, care se determină
dintr-o condiţie la limită exprimată în săgeţile w.
În cazul plăcilor cu două sau mai multe contururi de rezemare, soluţia se obţine pornind de
la ecuaţia (IV.10)
dTr 1 dTr
pr p , în care se înlocuieşte T din (IV.14)
dr r dr
d 1 dr
Tr D şi φ din (IV.16), rezultând ecuaţia diferenţială a săgeţii w
dr r dr
,
1 d d 1 d dw p
r r , (IV.20)
r dr dr r dr dr D
d4w 2 d 3 w 1 d 2 w 1 dw p
. (IV.21)
dr 4 r dr 3 r dr 2 r 3 dr D
Prin integrarea ecuaţiei (IV.20) se obţine soluţia pentru w, în cazul sarcinilor uniform distribuite:
pr 4 r r
w C1 C 2 r 2 C3 ln C 4 r 2 ln , (IV.22)
64D R R
unde R este o rază cunoscută, iar constantele de integrare se determină din condiţiile la limită,
exprimate în săgeţi, rotiri, momente Mr şi forţe tăietoare.
66
Calculul tensiunilor. Din expresiile (IV.7), se obţin tensiunile normale în funcţie de
momentele secţionale:
12 M r 12 M t
r z ; t z ,
h3 h3
distribuţia acestor tensiuni pe grosimea plăcii fiind liniară. Pentru feţele inferioară şi superioară
ale plăcii se obţin valorile extreme (pentru z = ±h/2) din (IV.8):
6 Mr 6 Mt
r max ; t max .
h2 h2
Tensiunile tangenţiale τrz (utilizând un raţionament similar cu cel de la stabilirea formulei lui
Juravski) se exprimă cu
3 T z 2
rz zr 1 4 , (IV.23)
2 h h 2
adică, tensiunile tangenţiale sunt distribuite parabolic pe grosimea plăcii (fig. IV.12), sunt nule pe
suprafeţele superioară şi inferioară ale plăcii (z = ±h/2), respectiv maxime în suprafaţa mediană
(la z = 0):
3T
rz max . (IV.24)
2h
Fig. IV.12
Despre starea de tensiune într-o serie de puncte caracteristice pe grosimea plăcii se precizează:
în punctele situate pe suprafeţele exterioare neîncărcate ale plăcii starea de tensiune este
biaxială; cele trei tensiuni principale sunt:
1 r ; 2 t ; 3 0 .
67
dacă pe suprafaţa plăcii acţionează o presiune exterioară p, atunci şi pe suprafaţa încărcată
a plăcii se produce o stare triaxială de tensiune, cu tensiunile principale:
1 r ; 2 t ; 3 p .
în toate celelalte puncte ale plăcii, datorită tensiunilor tangenţiale din secţiunile cilindrice
coaxiale, se produce o stare de tensiune triaxială;
secţiunile radiale ale plăcii reprezintă una din suprafeţele principale, pentru că pe ele nu
acţionează tensiuni tangenţiale. De aceea tensiunea circumferenţială σt este întotdeauna o tensiune
normală principală (de exemplu σ1). Celelalte două tensiuni normale principale se calculează cu
relaţia:
r 1
2,3 2r 4 2rz . (IV.25)
2 2
În fibrele extreme ale plăcii, condiţia de rezistenţă după teoria tensiunilor tangenţiale maxime (Tτ)
este:
ech5 2r 2t r t a . (IV.27)
68