2 -Genetica psihologiei
INTELIGENŢA - numeroase constatări empirice au precizat determinarea genetică. Sunt o
Genetica psihologiei este un domeniu pe cât de interesant, pe atât de dificil.
Paradigma principală pe care se sprijină acest demers este că toate manifestările psihice
sunt expresia funcţionării maşinii biologice şi informaţionale, reprezentată de encefal. Cum
acest organ este construit şi funcţionează sub o minuţioasă şi precisă determinare genetică,
rezultă, că manifestările psihice depind printr-un lanţ cauzal, destul de complex, de
structura moleculelor de AND, aşa cum au fost moştenite de la ambii părinţi prin
mecanismele recombinante ale meiozei şi fecundării. Unicitatea noastră, identitatea
noastră în univers este determinată de unicitatea genomului fiecăruia dintre noi. La
construcţia acestui unicat contribuie materialul genetic venit de la ambii părinţi şi înaintaşii
lor.
A doua paradigmă susţine că psihismul, ca parte constitutivă a fenotipului, deşi este
determinat de genom este profund modelat de factorii de mediu. Acest proces de
epigeneză este realizat atât de mediul natural (ecosistem) cât şi, în cazul omului, de
elementele mediului social (tehnologie,limbaj,educaţie şi mai ales cultură). Progresul
omului modern nu se datorează microevoluţiei fizice, ci culturii şi tehnologiei, graţie cărora
ne deosebim de omul din Paleolitic. Influenţele acestea conferă manifestărilor psihice un
caracter hibrid cu dublă determinare: genetică şi epigenetică, ce complică foarte mult
cercetările de genetică a psihologiei.
Manifestările psihice pot fi abordate din două perspective:
 perspectiva obiectivă - se ocupă doar de manifestările externe, vizibile şi
măsurabile ale activităţii psihicem ce constituie comportamentul. Acest
demers a adoptat modelul „cutiei negre”, care face abstracţie de tot ceea ce
se petrece în interiorul conştienţei şi nu studiază decât reacţiile vizibile direct
sau indirect prin diferite aparate, punând în paranteză conştienţa şi
aspectele subiective. Importantă e doar conexiunea operaţională dintre
intrări (semnalele de la receptorii fiziologici) şi ieşiri (efectorii motori şi
vegetativi). Această perspectivă care defineşte demersul behaviorist
 perspectiva subiectivă (fenomenologică) ia în considerare trăirile subiectului
şi reflectarea în conştienţă a evenimentelor percepute, gândite sau
imaginate. Ea are la bază introspecţia, care este un fel de autocontemplare a
tot ceea ce se petrece în fluxul conştienţei. Elementele subiective sunt un
„secret” absolut al fiecăruia şi nu pot fi cunoscute de alţii decât sub forma
relatărilor verbale sau scrise ale celui ce le trăieşte şi gândeşte, cum este în
cazul trăirilor elementare (qualia). De aceea ştiinţele exacte contestă această
abordare.
Genetica psihologică are două scopuri:
1. Să stabilească ce caractere sau performanţe psihice sunt ereditare, ce tip de
ereditate prezintă şi în ce grad variabilitatea genetică influenţează un grup
populaţional, în care mai survine şi o variabilitate a fenotipurilor pricinuită
de factorii de mediu.
2. Stabilirea mecanismelor moleculare (AND, ARN, proteine), care determină
un anumit caracter ereditar, în special identificarea genelor responsabile.
Mecanismul EXPRIMARII GENELOR la nivelul fenotipului nu este simplu:
 VARIANŢĂ ADITIVĂ - alelele omoloage de la ambii părinţi îşi însumează
efectele.
 VARIANŢĂ NON-ADITIVĂ (DOMINANŢĂ) - alela unuia din părinţi maschează
efectele alelei omologe a celuilalt
 VARIANŢĂ INTERACTIVĂ (EPISTAZIE) - efectele unei alele dintr-un anume loc
cromozomial sunt afectate de alele situate pe locuri diferite pe cromozomul
omolog (în pozitie cis).
Varianţa fenotipurilor măsoară devierea unei variante faţă de valoarea ei standard, în cazul
unei populaţii date, într-un mediu dat. Important este să se precizeze cât de mare este
contribuţia factorilor genetici în raport cu cei de mediu în realizarea variaţiilor unui anumit
caracter fenotipic.
Holzinger în 1929 a definit un indice de ereditabilitate H², care exprimă ponderea factorilor
genetici faţă de cei ai mediului: H²= V²g/V²f = V²g/ (V²g + V²m)
(Vf = varianţa fenotipurilor, Vg = varianţa genetică, Vm = varianţa factorilor de mediu, Vgm
varianţa interacţiunilor factorilor genetici cu cei de mediu în relaţia: Vf= Vg + Vm + Vgm)
HETEROSIS - apariţia unui fenotip cu caractere genetice mai eficiente decât al celui mai
eficace din părinţi. - prin hibridări controlate și în cursul împerechierlor aleatorii
DEPRESIA DE HIBRIDARE - opus heterozisului. Se poate produce prin:
 hiperdominanta heterozigotica ce îşi impune ineficacitatea (în acest caz
heterozigotul este mai putin dotat)
 creşterea homozigoţilor recesivi cu efecte negative (ca în cazuri încrucişări
consanguine).
Problema caracterului ereditar al TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE e mult mai complexă
şi lucrurile uneori puţin confuze. Folosind modelul celor „Cinci mari”(„Big five”OCEAN) s-a
ajuns la următoarele rezultate privind caracterul ereditar al trăsăturilor de personalitate:
 Openess(Deschidere)
57%
 Conştiinciozitate 49%
 Exraversiune 54%
 Agreabilitate 42%
 Neurocitism 49%
CREATIVITATEA - determinarea genetică şi caracterul ereditar sunt universal recunoscute.
GENIILE prin marea dezvoltare a capacităţilor lor creative şi intelectuale, şi prin raritatea
apariţiei lor atât în medii evaluate, cât şi medii înapoiate, se dovedesc a fi un produs genetic
doar modelat de factorii de mediu. Ele se situează în planul fenotipurilor anormale, fapt
pentru care unii au apropiat genialitatea de alienaţia mentală. Găsim clar o participare
comună a geneticului (care domină) şi epigeneticului („nature and nurture”).
DELICVENŢA - Cesare Lombroso (sec XIX) - are o bază genetică, şi este legată chiar de o
anumită tipologie somatică, caracterul ereditar al criminalităţii constituie elementul central
al criminologiei pozitiviste. Alți psihiatrii însă au susţinut că delicvenţa este numai parţial
determinată genetic şi că familia şi societatea în ansamblu au şi ele un rol important; se
moşteneşte doar un anumit potenţial infracţional, care apoi este activat de anumiţi factori
epigenetici.
serie de date care arată că procesele epigenetice nu se impun în construcţia mecanismelor
inteligenţei, ci în dezvoltarea posibilităţilor ei de a se manifesta. Aceasta explică şi efectul
Flynn (sau Dikens-Flynn) potrivit căruia media gradului de inteligenţă sporeşte într-o
populaţie odată cu progresul societăţilor umane, prin schimbarea condiţiilor
socioculturale. Psihologia modernă a folosit ca indicator principal IQ.
Cele mai importante studii se referă la ereditabilitatea inteligenţei - variază între 60 şi 80%.
Genetica moleculară a descifrat unele aspecte ale determinării prin genom a funcţiilor
cognitive - gena KIBRA de pe cromozomul 12, care contribuie la realizarea performanţelor
cognitive şi mai ales la realizarea proceselor de memorare. S-a demonstrat prin imagistică
IRM funcţională că alelele genei KIBRA sunt corelate cu diferite grade de dezvoltare ale
hipocampului.
!Atunci când este vorba de determinarea genetică a funcţiilor cognitive (ca şi a
comportamentului) nu intervine niciodată o singură genă. Determinarea este foarte
complexă şi poligenică.
TRĂIREA FENOMENULUI RELIGIOS - e o tendinţă modernă de a atribui posibilităţii de
deschidere către sacru unui mecanism genetic. Geneticianul Dean Hamer a descris o genă
(„Gena lui Dumnezeu”) de pe cromozomul 10, care sintetizează o proteină VMAT2 ce ar
condiţiona elementele existenţiale ale trăirii religiosului şi ale extazului mistic. Această genă
însă este contestată de mulţi.
LIMBAJUL - omul dispune în creierul său de o „maşină” ce îi permite să vorbească. Această
maşină s-a dezvoltat printr-o lungă evoluţie de peste un milion de ani (de la Homo habilis).
Ea trebuie însă construită pentru fiecare individ în cursul organogenezei cerebrale, iar
aceasta se află sub controlul genomului. ”Abilitatea de a vorbi este un aspect genetic
determinat al speciei noastre”. Putem vorbi de abilităţi psihologice specializate moştenite
genetic (Noah Chomsky - ” moduli cognitivi nativi”). Determinarea genetică se referă doar
la posibilitatea de a vorbi, scrie şi citi. Limbajul însă este o achiziţie epigenetică, obţinută
prin procesul de învăţare. Există pe braţul lung al cromozomului 7 o genă FOXP2 („gena
limbajului”), care sintetizează o proteină implicată în limbaj. Mutaţia ei determină tulburări
în organizarea limbajului şi în explorările imagistice funcționale. Tot în legătură cu genetica
limbajului s-a demonstrat că asimetria emisferelor cerebrale este controlată genetic de două
gene (pe braţul scurt al cromozomului 12 iar cealaltă pe braţul lung al cromozomului 11) şi
patru alele. Caracterul de dreptaci este determinat de alele dominant intermediare.
Homozigoţii dominanţi sunt dreptaci, homozigoţii recesivi sunt stângaci, iar heterozigoţii
au grade diferite de ambidextrie.
DISLEXIA - o disfuncţie a limbajului caracterizată prin dificultatea de a învăţa cititul corect şi
fluent, deşi inteligenţa, comportamentul,şi posibilităţile de alfabetizare sunt normale. Este
vorba de o disconexie între regiunile occipital (unde se integrează semnalele vizuale) şi cele
frontale (ale „comenzilor”motorii) din emisfera dominantă (stângă la dreptaci) situată de
obicei în dreptul plicii curbe (girusului angular). Unele dislexii sunt de origine traumatică,
altele de origine hormonală şi altele numite dislexii primare sunt determinate genetic.
Astăzi se ştie că dislexia se produce prin erori de replicare cromozomială la nivelul
cromozomilor 2,3,6,15 şi 18 (Fisher şi DeFries).
BÂLBÂIALA - disfuncţie a limbajului determinată de o mutaţie a unei gene de pe braţul lung
al cromozomului 18.
COMPORTAMENTUL - unul din aspectele cele mai fascinante ale geneticii psihologice.
Nucleul„dur” al comportamentului este format de instinct - comportamente complexe mai
mult sau mai puţin automate, care urmăresc un anumit scop sau satisfacerea unei anumite
nevoi (propensitate) şi care în general sunt irezistibile. Ele sunt declanşate de anumite
evenimente din mediu (stimuli cheie), sunt caracteristice pentru fiecare specie,şi sunt
înnăscute. Ele sunt expresia unor mecanisme neuronale sau neurohormonale complexe şi
bine cunoscute. La om ele sunt însă puternic modulate epigenetic de factorii din mediu,
mai ales de cei socioculturali, căci dispun de un grad însemnat de plasticitate fenotipică.
Instinctele stau la baza motivaţiilor vitale biologice şi sunt organizate pentru a satisface
anumite nevoi esenţiale legate de supravieţuirea individului şi speciei şi se impun cu o
anumită presiune („drive”). (Astfel sunt instinctele sau motivaţiile primare de a respira, de a
se alimenta şi hidrata, de excreţie, de a se mişca, de a dormi, de a detecta şi explora ce este
nou şi de a apăra teritoriul şi proprietatea. La acestea se adaugă reacţiile comportamentale
faţă de primejdii ca agresivitatea (atacul) sau evitarea (fuga) - acel „fight or flight” a lui W
Canon. Ele corespund treptelor inferioare ale piramidei lui Maslow.) Pe o treaptă superioară
se află motivaţiile gregare care sunt şi ele înnăscute, caracteristice pentru fiecare specie şi
imperative ca sexualitatea, instinctele matern şi patern, tendinţa de asociere şi de formare a
grupurilor umane.
Un comportament înnăscut poate fi modificat nu numai prin învăţare dar prin acţiune
directă asupra sistemului nervos central:
 Astfel anumite leziuni traumatice, inflamatorii sau tumorale pot modifica
modul de comportare.
 Poate fi modulat cu ajutorul unor substanţe chimice psihotrope
RITMUL SOMN VEGHE şi TIPOLOGIA GENERALĂ A SOMNULUI sunt printre cele mai
convingătoare exemple ale determinării genetice a comportamentului vital. Există un grup
de neuroni specializați în nucleul suprachiasmatic din hipotalamus care au un ciclu
funcţional de 24 ore ce nu are nici o legătură cu ciclurile reproductive ale celulelor. Ciclul
neuronilor aceştia, care se menţine şi când neuronii respectivi sunt scoşi din organism şi
conservaţi în culturi,este folosit drept ceasul biologic fundamental care determină ritmul
circadian sau nicthemeral al organismului în care se înscrie şi ritmul veghe-somn. Acest
ceas, filogenetic este extrem de vechi, este determinat de 4 gene (per, tim,clock,clk (sau
b.mal.1). Durata somnului depinde de diferitele variante (alele) ale acestor gene. De aceea
durata somnului este un caracter individual, variabil determinat de genom.
COMPORTAMENTUL SEXUAL este rezultatul unor cascade de evenimente interne
biochimice şi fiziologice stereotipe riguros determinate.
MOTIVAŢIA DE A EXPLORA NOUL (necunoscutul) are drept bază genetică două gene: una
(DRDA) pe braţul scurt al cromozomului 11 şi alta (SERT) pe braţul lung al cromozomului 17
(Savitz şi Ramesar).
Există un aspect pe care genetica ştiinţifică nu l-a putut demonstra. Este vorba de
transmisiunea ARHETIPURILOR DIN INCONŞTIENTUL COLECTIV, de la o generaţie la alta aşa
cum a fost postulata de K.Jung. Conceptul de inconştient colectiv nu are un suport ştiinţific
acceptat de ştiinţele exacte şi nu este definit pentru a putea fi abordat de un demers riguros
ca cel al geneticei.