1.2. UTILITARISMUL ENGLEZ .

Aspiraţia către un drept stabil şi

sigur s-a manifestat şi în Anglia, dar într-un câmp limitat şi fără consecinţe în
afara doctrinei. Critica dreptului părea că nu-şi avea locul în Anglia deoarece
dreptul creat de judecători (common law) era constituit împotriva
despotismului regal, cât şi datoritã faptului că aici nu se resimţea exigenţa
practică a simplificării administrării justiţiei.
Cu toate acestea curente de gândire ataşate filosofiei luminilor se
manifestă şi în Anglia; acestea deşi se fondau pe presupoziţii empirice,
includeau principii ale raţionalizării dreptului, urmărind scopuri utilitare.
Influenţat de filosofia luminilor J. Bentham (1748-1832) deschide calea
curentului utilitarist care se manifestă în întreg secolul al XIX-lea. Gândirea sa
politico-juridică se integrează natural în filosofia sa morală, tipic utilitaristă,
care are ca punct de plecare principiul că individul şi comunitatea au ca scop
fericirea. Ideea constantă a gândirii sale este aceea că omul trebuie să caute
fericirea şi să evite suferinţa. Întregul sistem al moralei şi legislaţiei are o unică
bază: cunoaşterea plăcerilor şi a suferinţelor. Morala este, după el, arta de a
conduce acţiunile umane în aşa fel încât să rezulte din ele cea mai mare
cantitate de fericire posibilă. Aceasta este singura “măsură a dreptului şi
nedreptului”, iar regulile justiţiei sunt regulile utilităţii.
În ciuda convingerii sale că dreptul pozitiv este într-o mare măsură
identic în toate ţările, nu acceptă ideea dreptului natural. Dreptul natural şi
sinonimele sale, inclusiv justiţia naturală, maschează , după el, principiul
utilităţii; la fel considera conceptul de drept natural subiectiv, dreptul înnăscut
amintit în declaraţiile din secolul al XVII-lea, “ o neghiobie pompoasă”. Este
de părere că a vorbi de drepturi anterioare statului înseamnă a utiliza metafore;
înclinaţiile generale ale oamenilor, cele care par a exista independent de
societăţile umane şi care au precedat stabilirea legilor politice şi civile, au fost
numite legi ale naturii. Această expresie a fost acceptată ca şi cum ar avea un
sens propriu. După Bentham, naturale sunt în om înclinaţiile şi sentimentele de
suferinţă şi plăcere; însă a numi aceste sentimente şi aceste înclinaţii legi,
înseamnă introducerea unei idei false şi periculoase. Dimpotrivă, el susţine că
trebuie făcute legi pentru a exprima precis aceste înclinaţii şi sentimente. In loc
de a le considera legi, trebuie să le supunem legilor. Înclinaţiile şi facultăţile
umane există în mod natural, însă a le numi drepturi naturale înseamnă a pune
limbajul în opoziţie cu el însuşi, căci drepturile sunt stabilite pentru a asigura
exercitarea înclinaţiilor şi facultăţilor. Dreptul este garanţia, iar facultatea este
lucrul garantat.
Prin critica ideii dreptului natural Bentham pare că se îndepărtează de
idealurile politico-juridice ale filosofiei luminilor, însă prin exigenţa
universalităţii, simplicităţii şi siguranţei legislaţiei el împărtăşeşte spiritul
raţionalist al filosofiei iluministe. În acest spirit, consideră ca inadmisibilă lipsa
de sistem şi claritate a dreptului englez. Convins de superioritatea legii scrise
asupra celorlalte surse ale dreptului (cutumă, obicei, jurisprudenţă)
preconizează adoptarea unui cod integral şi universal care să aplice principiile
utilitarismului. Acest cod universal, numit mai întâi Pandikaion, iar mai târziu
Pannomion, nu trebuie să urmărească consacrarea dreptului existent (Law as it
is), ci realizarea unei formule optime de drept (Law as it ought to be). Ideea pe
care o subliniază este aceea că în absenţa unui drept sigur drepturile indivizilor
nu sunt asigurate. Şi această asigurare a drepturilor vrea să o realizeze nu în
numele dreptului natural, ci în numele utilităţii. Metoda propusă pentru
redactarea codului este curioasă: nu trebuie încredinţată juriştilor care, după el,
nu au nici un interes de a simplifica şi raţionaliza dreptul şi, nici comisiilor
compuse din mai mulţi membri, ci trebuie să fie opera unei singure persoane,
aleasă prin concurs public şi neretribuită. Ideea este clar iluministă, conţinând
mitul legislatorului raţional şi universal.
Bentham susţinea că un asemenea cod trebuie: (i) să realizeze principiul
moralei sale – cea mai mare fericire posibilă; (ii) să excludă orice creaţie a
dreptului de către judecători şi (iii) normele să fie nu numai clare şi precise, ci
şi motivate, aşa încât cetăţenii şi judecătorii să le poată sesiza scopul.
Opunându-se net spiritului englez, ideile juridice ale lui Bentham nu au avut
nici un succes în Anglia, unde codificarea nu se va realiza.
Conform idealului codificării – reducerea întregului drept la lege –
Bentham considera dreptul creaţia legii, iar pe aceasta din urmă o caracteriza ca
“ un ansamblu de semne exprimând voinţa suveranului unui stat referitoare la
conduita care trebuie urmată în anumite circumstanţe de anumite persoane sau
clase de persoane, care în aceste circumstanţe sunt, în mod real sau numai
presupus, socotite a fi supuse puterii sale”1. Caracterizarea aminteşte clar de
cea a lui Hobbes pentru care veritabila lege era ordinul celui care are puterea
asupra celorlalţi. “ 2 Tot ceea ce este stabilit ca lege de o persoană sau
persoanele care au puterea recunoscută de a face legi, este lege”. Drepturile,
obligaţiile, delictele nu sunt decât creaţii ale legii, se nasc împreună cu ea şi
rămân inseparabile de aceasta. A declara printr-o lege că un anumit act este
interzis înseamnă a transforma acel act în delict. A asigura indivizilor
posesiunea cutărui sau cutărui bun înseamnă a le conferi drepturi, a le ordona
să se abţină de la actele care pot prejudicia fericirea altora, înseamnă a le
impune obligaţii. Numai creând delicte (adică transformând anumite acte în
delicte), legea conferă drepturi. Dacă conferă un drept, aceasta o face dând
calificativul de delicte tuturor acţiunilor care împiedică indivizii de a se bucura
de drepturile pe care le instituie legea. De aceea, după J. Bentham, diviziunea
drepturilor se poate raporta la diviziunea delictelor.
Scopul legii este să dirijeze conduita cetăţeanului, iar pentru îndeplinirea
acestui scop este necesar ca legea (i) să fie clară, adică să determine în spirit o
idee care reprezintă exact voinţa legislatorului şi, (ii) să fie concisă, pentru a se
fixa uşor în memorie.
Aceste idei ale lui Bentham care amintesc de Hobbes, pentru care
veritabila lege nu era decât comanda celui care are puterea, îndreptăţesc opinia
celor care îl consideră fondatorul formei moderne a pozitivismului juridic3.
Definiţia dreptului l-a dus către determinarea categoriilor juridice:
putere, drept subiectiv, interdicţie, datorie, obligaţie, proprietate, libertate, dar

1
J. Bentham, The limits of jurisprudence defined, 3 Everett, New York, 1945, p.88.
2
Ibidem.
3
Guido Fassò,Histoire de la philosophie du droit,L.G.D.J., Paris, 1976, p.13.
întrucât s-a preocupat mai mult de problemele etico-politice nu ajunge la o
analiză formală a dreptului. De aceea influenţa lui se manifestă, în cursul
secolului al XIX-lea, în special în America, prin introducerea în drept a
criteriilor sociologice, politice şi economice legate de idealurile moralei
utilitariste.
Cel care va preciza şi dezvolta orientarea “analitică”, adică logico-
descriptivă, şi va lăsa o amprentă în domeniul teoriei dreptului englez va fi J.
Austin (1790-1859). În prelegerile sale de jurisprudenţă (teoria dreptului) ţinute
la Universitatea din Londra –The province of jurisprudence determined
(Determinarea domeniului teoriei dreptului), incluse apoi în Lectures on
jurisprudence or the philosophy of pozitive law (Lecţii asupra ştiinţei
juridice sau filosofia dreptului pozitiv), a consacrat numeroase pagini apărării
principiului utilităţii, identificat cu ordinea. Spre deosebire de Bentham nu a
manifestat intenţii reformatoare, ci s-a consacrat exclusiv studiului analitic al
dreptului pozitiv.
Influenţat de Bentham care distingea între o “teorie expozitivă” şi o
“teorie censorială” a dreptului, Austin delimitează “teoria generală a dreptului”
sau “filosofia dreptului pozitiv” care se referă la dreptul aşa cum este în
realitate, fie că este bun sau rău, de “ştiinţa legislaţiei” care nu se interesează
decât de ceea ce trebuie să fie dreptul pentru a fi bun. Dacă interesul lui
Bentham s-a îndreptat spre reforma legislaţiei, cel al lui Austin se limitează la
studiul dreptului pozitiv, dreptului existent general jurisprudence.
Jurisprudenţa analitică este o teorie a dreptului pozitiv în general, un studiu al
conceptelor specifice diferitelor sisteme pozitive şi care se concentrează asupra
conceptelor juridice existente în toate sistemele juridice.
După Austin, obiectul jurisprudenţei este dreptul pozitiv, adică dreptul
impus de o persoană suverană sau de un corp suveran de persoane unui
membru sau mai multor membri ai societăţii politice, indiferent de modul în
care această persoană sau acest corp sunt suverani. În alţi termeni, legea este o
comandă, un ordin: “Legile veritabile sunt comenzi; legile care nu sunt
comenzi nu sunt propriu-zis legi”4 Comanda, după el, conţine: (i) o dorinţă a
unei fiinţe raţionale care trebuie îndeplinită de o altă fiinţă raţională; (ii) o
pedeapsă aplicată de prima şi suferită de cea de a doua, în cazul în care aceasta
din urmă nu se conformează dorinţei primea şi (iii) o expresie sau manifestare a
dorinţei cu ajutorul cuvintelor sau semnelor. Comandă şi datorie sunt termeni
corelativi, semnificaţia fiecăruia fiind implicată sau presupusă de celălalt; unde
există datorie, o comandă a fost exprimată şi când o comandă este specificată, o
datorie se impune. Orice comandă obligă pe cel căruia I se adresează să facă
sau să se abţină de a face ceva. Cel căruia i se adresează comanda este obligat
să se supună.
Comanda este manifestarea unei dorinţe, însă după Austin, o comandă
se distinge de alte semnificaţii ale dorinţei prin particularitatea că cel căruia i se
adresează suferă o pedeapsă (sancţiune) în cazul în care nu se conformează
dorinţei. Cu alte cuvinte, dacă se exprimă cerinţa ca o acţiune să fie îndeplinită

4
John Austin, The Providence of Jurisprudence Determined, Ed.Hart, 1954, p.1.
sau să se abţină de la o acţiune, şi dacă se aplică o sancţiune celui care nu se
conformează dorinţei, manifestarea voinţei este o comandă.
Comandă, datorie şi sancţiune sunt termeni legaţi în mod inseparabil şi
fiecare dintre ei denotă un aspect specific, dar îi şi conotează pe ceilalţi. Când
obligă într-un mod general la realizarea unor acte sau interzice clase de acţiuni,
atunci o comandă este o lege sau o regulă.
Normele care nu se prezintă sub forma unor comenzi din care să decurgă
sub ameninţarea sancţiunii o datorie, nu constituie drept. Totuşi Austin nu a
negat caracterul juridic al dreptului judiciar (common law) ; pentru aceasta el a
recurs la argumentul că dreptul este drept, adică pozitiv, chiar dacă nu emană în
mod direct de la suveran, cu condiţia ca acela care-l creează să deţină această
putere de la suveran; aceasta este raţiunea pentru care dreptul creat de
judecători continuă să fie drept statal pentru că puterea lor este conferită de
stat. Observăm că viziunea lui Austin asupra dreptului este riguros
imperativistă şi etatistă; dreptul se reduce la comandă şi comanda care este
dreptul emană de la stat.
. Preocuparea dominantă a lui Austin a fost de a construi un sistem
raţional de drept, raţional nu în privinţa conţinutului normelor, ci în privinţa
coerenţei lor. Sub acest aspect, filosofia dreptului pozitiv, jurisprudenţa
analitică, deşi nu prezintă toate caracterele pozitivismului juridic, constituie un
exemplu remarcabil al acestei orientări. Această apreciere este valabilă în
măsura în care jurisprudenţa analitică urmăreşte organizarea autonomă şi
raţională a dreptului pozitiv, făcând abstracţie de conţinutul etic şi
presupoziţiile istorice. Dreptul pozitiv fiind obiectul ştiinţei juridice, demersul
lui Austin vizează două obiective: pe de o parte, analiza conceptelor: drept
obiectiv, comandă, obligaţie, libertate, sancţiune, suveranitate, normă, drept
subiectiv, act juridic, analiză generală şi abstractă realizată asupra sistemelor
juridice din societăţile evoluate; iar, pe de altă parte, determinarea raporturilor
logice care există între ele, constituind, printr-o astfel de analiză, o doctrină
generală a dreptului alcătuită dintr-un sistem de concepte pur formale.
În acest fel, jurisprudenţa analitică tinde să realizeze, pe altă cale,
aspiraţia jusnaturaliştilor din secolul al XVIII-lea de a edifica o ştiinţă a
sistemului raţional de concepte juridice. Jusnaturalismului, inconsistent în
pretenţia sa de a deduce a priori, un sistem de concepte abstracte, străine
realităţii istorice a dreptului, îi opune o teorie care are pretenţia că este o ştiinţă
pentru că izvorăşte din realitatea empirică, adică din dreptul pozitiv. Numai că
uneori pierde din vedere realitatea foarte complexă a dreptului, întrucât elimină
fenomenele juridice care împiedică constituirea unei teorii logico-sistematice(
normele care nu au calitatea de comenzi din care să decurgă, prin ameninţarea
sancţiunii, o datorie – cutuma, dreptul internaţional – care nu sunt conforme cu
definiţia dreptului ca ordine imperativă ce provine de la stat). Cu toate acestea
influenţa lui Austin a fost considerabilă asupra teoreticienilor dreptului englez.
Liberal în materie de politică, John Stuart Mill (1806-1873) a profesat
un utilitarism de inspiraţie benthamiană, numai că a depăşit concepţia unei
morale ca simplu calcul al plăcerilor. După el, altruismul şi utilitatea socială
sunt proprii omului care caută utilitatea personală.
 În acest cadru se situează teoria justiţiei pe care nu o consideră o simplă
deghizare retorică a utilităţii, ci urmăreşte să aprofundeze raportul care o leagă
de aceasta din urmă.
. Teoria asupra justiţiei se inserează în opera sa principală asupra moralei:
Utilitarianism (Utilitarismul). Conceptul de justiţie se deosebeşte de cel de
morală în general pentru că “ implică nu doar ceva ce e bine să faci şi rău să nu
faci, dar şi ceva ce o anume persoană poate pretinde de la noi ca fiind dreptul
său moral”5. Implicând un drept aparţinând unei persoane, corelativ obligaţiei
morale, justiţia se diferenţiază de generozitate sau mărinimie. Nimeni nu are un
drept moral cu privire la generozitatea şi mărinimia noastră deoarece nu suntem
obligaţi din punct de vedere moral să practicăm aceste virtuţi faţă de nici un
individ determinat.
Elementul primar în constituirea noţiunii de justiţie este ideea legii şi a
comandamentelor ei, iar noţiunea unui drept aparţinând unui individ reprezintă
esenţa ideii de justiţie. A avea un drept înseamnă a avea ceva a cărui posesiune
societatea trebuie să o protejeze. Când se afirmă dreptul unei persoane, arată
J.St.Mill, se înţelege că acea persoană poate pretinde, în mod întemeiat,
societăţii să o protejeze în posesia acelui drept, fie prin forţa legii, fie prin cea a
educaţiei şi opiniei. Motivaţia societăţii de a acţiona în acest sens nu poate fi
decât utilitatea generală. Elementul raţional care legitimează sentimentul
justiţiei este determinat de faptul că interesul la care el se referă este
securitatea, care este cel mai vital dintre toate interesele. Dintre faţetele
multiple şi contradictorii sub care este concepută justiţia, singurul criteriu
pentru a determina ceea ce este valabil rămâne criteriul utilităţii sociale.
Aceasta este raţiunea pentru care justiţia îi apare lui Mill ca partea cea mai
importantă a moralei :”Justiţia e un nume pentru anumite clase de reguli morale
care privesc mai direct esenţa bunăstării umane (şi sunt, deci, cu atât mai
obligatorii) decât orice alte reguli pentru îndrumarea vieţii; iar noţiunea ce am
descoperit a fi chiar esenţa ideii de justiţie - anume noţiunea unui drept
aparţinând unui individ – implică şi consfinţeşte această formă mai
constrângătoare de obligaţie”6.
Din cele expuse mai sus reiese că J.S.Mill concepe dreptul atât ca lege,
cât şi ca drept personal (subiectiv), adică un titlu pe care l-ar poseda unul sau
mai mulţi indivizi, aşa cum e acela pe care-l dă legea când conferă o proprietate
sau alt drept legal.
Considerând ideea de constrângere juridică realizată de lege, esenţa
dreptului, Mill abordează, dintr-o perspectivă moral-filosofică şi problemele
legitimităţii şi finalităţii pedepsei.
În problema legitimităţii pedepsei a întâlnit opinia care considera injustă
pedeapsa deoarece infractorul nu trebuie considerat artizanul propriului său
caracter; educaţia sa şi circumstanţele exterioare l-au făcut infractor, iar el nu
este responsabil pentru aceasta. Această părere consideră că nu poate fi
pedepsit cineva pentru ceva la ce el nu se poate opune. Faţă de acest punct de
vedere poziţia lui Mill este prezentă implicit şi nu explicit. Admiţând că pentru
5
J.Stuart Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, Bucureşti, 1994, p. 78.
6
Ibidem, p. 90 –91.
depăşirea dificultăţii generată de această opinie s-a recurs la ceea ce s-a numit
libertatea voinţei, Mill precizează că nu s-ar putea justifica pedepsirea unui om
a cărui voinţă este într-o stare “complet depravată” decât dacă s-ar presupune
că a ajuns în această stare independent de orice influenţă a unor circumstanţe
anterioare.
Trecând în revistă părerile referitoare la legitimitatea pedepsei, Mill
apreciază că acestea nu sunt concordante. Astfel, se susţine, fie că pedeapsa
este justă numai când este aplicată pentru binele celui care o suferă (în
consecinţă, este injustă pedepsirea cuiva de dragul de a da un exemplu altora),
fie că a pedepsi persoane, care au ajuns la vârsta discernământului, pentru
propriul lor beneficiu înseamnă despotism şi injustiţie deoarece nimeni nu are
dreptul să controleze felul în care ele îşi judecă acest beneficiu; în schimb,
susţin reprezentanţii acestei poziţii, pot fi, în mod just, pedepsite pentru a
preveni răul făcut altora.
Şi în acest caz poziţia lui nu este precizată în mod expres, ci implicată în
modalitatea prin care s-a încercat depăşirea acestor puncte de vedere. În acest
sens, consideră că dificultăţile de mai sus dispar dacă sa ia în seamă ficţiunea
unui contract prin care, într-o perioadă necunoscută, toţi membrii societăţii s-au
angajat să respecte legile şi au consimţit să fie pedepsiţi pentru orice abatere de
la ele, dând prin aceasta legiuitorilor dreptul, care se presupune că altfel ei nu l-
ar fi avut, de a-i pedepsi fie pentru binele lor, fie pentru cel al societăţii.
Această idee “legitimează aplicarea pedepsei şi în virtutea unei alte maxime
acceptate a justiţiei –volenti non fit injuria-nu este injust actul făcut cu
consimţământul persoanei afectate de acel act” 7 Tenta pozitivist juridică a
acestei soluţii este evidentă.
Abordarea filosofică a legitimităţii pedepsei a generat discuţii referitoare
şi la proporţia adecvată a pedepsei în raport cu infracţiunea. Testul justiţiei în
administrarea ei penală e acela că pedeapsa trebuie să fie proporţională cu
infracţiunea, aceasta însemnând că trebuie exact măsurată prin vina morală a
acuzatului. J. St. Mill este de acord, tacit, că din punct de vedere uman nu e just
să pricinuieşti unui semen nici un fel de suferinţă (oricare ar fi crimele sale)
care să depăşească în mărime ceea ce e suficient pentru a-l face să nu mai
repete proasta sa conduită şi a-i determina pe alţii să nu o imite.
Prieten al lui A.Comte şi sensibil la gândirea acestuia, Mill uneşte
tradiţia empiristă şi utilitaristă engleză, ajunsă la el prin Bentham, cu
pozitivismul.

7
Ibidem, p.87.