Modulul I

Capitolul 1

LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR MONETAR-FINANCIARE ÎN ANSAMBLUL ECONOMIEI

MONDIALE

Relaţiile monetar-financiare internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor ce se formează între

persoane fizice şi juridice în legătură cu mişcările comerciale, necomerciale şi financiare de fonduri băneşti
la nivel internaţional, precum şi mecanismele, instituţiile şi reglementările care facilitează aceste mişcări.
Prin modul în care s-au structurat şi au evoluat, relaţiile monetar-financiare au la baza formării şi
dezvoltării lor sistemele monetare ale economiilor naţionale, ca celule de bază ale economiei mondiale. În
acelaşi timp, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, dezvoltarea schimburilor economice internaţionale,
creşterea interdependenţelor între state au determinat anumite mutaţii care s-au reflectat direct sau indirect
asupra evoluţiei şi structurii relaţiilor monetar-financiare internaţionale, astfel încât acestea au devenit o
componentă importantă a funcţionării şi existenţei economiei mondiale în ansamblul său.
Această dublă legătură, pe de o parte, cu sistemele monetar-financiare naţionale ale statelor (1) şi pe
de altă parte, cu sistemul economiei mondiale (2), a determinat raporturi de intercondiţionare faţă de care
relaţiile monetar-financiare au evoluat, conducând în final la naşterea unor mecanisme, instituţii şi
reglementări proprii acestora (3).

1.1. Sistemele monetare şi financiare naţionale în contextul relaţiilor monetar-financiare

internaţionale

Legătura dintre sistemele monetar-financiare naţionale şi relaţiile monetar-financiare internaţionale

este determinată de faptul că structurile sistemelor naţionale constituie baza dezvoltării relaţiilor
internaţionale.
Sistemul monetar-financiar naţional cuprinde ansamblul normelor legale şi instituţiilor care
reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile monetar-financiare ale unui stat.
Privit în ansamblu, sistemul monetar-financiar al unui stat cuprinde reglementări referitoare la două
categorii de relaţii: relaţiile monetare şi financiare interne şi relaţiile cu alte sisteme monetar-financiare.
Reglementarea relaţiilor monetare şi financiare interne are în vedere:
a. definirea şi denumirea unităţii monetare naţionale şi a subdiviziunilor sale;
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca mijloc legal de
plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În prezent, pe plan internaţional se întâlnesc următoarele
situaţii: state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi individualizată în raport cu alte state; state
care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară prin crearea unei noi unităţi monetare comune; state care au
adoptat ca monedă naţională unitatea monetară a altui stat. Pe de altă parte, fiecare monedă naţională are un
simbol standardizat şi utilizat ca atare în denominarea tuturor tranzacţiilor interne şi internaţionale.
b. modul de emitere a monedei naţionale şi instituţiile împuternicite cu emisiunea şi supravegherea
circulaţiei monetare;
Se bazează pe un ansamblu de legi şi norme prin care sunt desemnate instituţiile de tipărire a
bancnotelor şi batere a monedei divizionare (de regulă, instituţii specializate aflate sub controlul autorităţii
monetare; în România, de exemplu, Monetăria Statului), instituţiile care pun în circulaţie monedele (de
regulă, banca centrală/de emisiune) şi instituţiile care au responsabilitatea supravegherii circulaţiei monetare,
în sensul asigurării unei evoluţii echilibrate potrivit nevoilor economiei, menţinerii stabilităţii preţurilor şi a
cursului monedei naţionale în raport cu monedele străine (de regulă, aceste responsabilităţi intră în sarcina
băncii centrale şi sunt trecute în statutul acesteia, ca lege separată de legile care privesc activitatea băncilor
comerciale).
c. organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional;
Se referă la reglementările privind delimitarea entităţilor care pot activa în cadrul ţării respective ca
„bănci”, cerinţele de îndeplinit pentru autorizarea în acest sens, tipurile de bănci şi/sau tipurile de activităţi
pe care le poate desfăşura o bancă sau instituţie financiară, supravegherea activităţii bancare. În funcţie de
tradiţia istorică sau alţi factori, supravegherea activităţii bancare poate să cadă în sarcina băncii centrale (de
exemplu, în România supravegherea bancară constituie o responsabilitate a BNR, în Marea Britanie a Băncii
Angliei etc.) sau pot exista organisme separate constituite în acest scop (de exemplu, în Elveţia - Comisia

1
federală pentru activitatea bancară, în SUA - Comitetul federal, în Japonia - o agenţie subordonată
Ministerului finanţelor etc.).
d. organizarea şi funcţionarea pieţei financiare naţionale;
Se stabilesc instituţiile desemnate cu delimitarea cadrului organizatoric de funcţionare a pieţelor
financiare (bursa, piaţa extrabursieră etc.), entităţile eligibile ca participanţi pe piaţa financiară (bănci
comerciale, case de brokeri, dealeri etc.), structura segmentelor componente ale pieţei (piaţa monetară, piaţa
de capital etc.) şi a activelor financiare care pot fi emise şi tranzacţionate pe aceste pieţe, precum şi modul de
supraveghere a activităţii desfăşurate. Deşi se constituie ca o componentă distinctă, organizarea şi
funcţionarea pieţei financiare naţionale trebuie privită în conexiune directă cu organizarea şi funcţionarea
sistemului bancar şi cu autorităţile guvernamentale. Piaţa monetară şi piaţa de capital reprezintă mediul prin
care statul îşi poate acoperi debitele prin emisiune de titluri financiare pe termen scurt (certificare de
trezorerie) sau pe termen lung (obligaţiuni guvernamentale). Piaţa monetară este terenul principal pe care
banca centrală, utilizând anumite instrumente, îşi exercită politica monetară iar băncile comerciale se
constituie ca entităţi direct implicate ca participanţi pe această piaţă, susţinând politica guvernamentală sau
politica băncii centrale, dar şi promovând propriile interese legate de asigurarea lichidităţilor (piaţa
interbancară) sau de fructificarea fondurilor disponibile prin operaţiuni cu titluri financiare.
e. organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel naţional;
Se referă la modul în care pot avea loc plăţile în cadrul economiei - în numerar şi fără numerar, prin
intermediul instituţiilor bancare şi financiare (moneda de cont) -, standardizarea înscrisurilor destinate să
faciliteze plăţile fără numerar (ordin de plată, cec, cambie, bilet la ordin), sistemul de compensare şi
decontare la nivel naţional a plăţilor prin instituţii specializate şi utilizarea tehnologiei informaţionale pentru
realizarea plăţilor de diferite tipuri.
f. instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi efectuarea de operaţiuni specifice sistemului
monetar-financiar naţional (banca centrală, bănci comerciale, ministerul finanţelor, alte instituţii
financiare nonbancare).

Relaţiile cu sistemele monetar-financiare ale altor ţări, care vizează regimul valutar al ţării
respective, cuprind reglementări privind: metodologia cotării monedei naţionale în raport cu monedele
străine; regimul valutar şi al plăţilor cu străinătatea; regimul circulaţiei monedelor străine şi a activelor
financiare denominate în monede străine pe teritoriul ţării; regimul mişcărilor de capital şi al investiţiilor
străine; regimul aurului, metalelor şi pietrelor preţioase; administrarea rezervei monetare internaţionale a
ţării; relaţiile cu organismele financiar-bancare internaţionale; instituţiile desemnate cu organizarea,
supravegherea şi derularea relaţiilor monetar-financiare cu străinătatea.
Astfel, potrivit regimului valutar practicat de o ţară, moneda sa poate fi utilizată în relaţiile monetare
şi financiare internaţionale atât de ţara emitentă, cât şi de alte ţări, dar în timp ce pe teritoriul ţării emitente ea
este supusă reglementărilor statului respectiv, în alte ţări ea se supune reglementărilor din acele ţări sau unor
înţelegeri convenite pe plan regional (de un grup de state) sau internaţional (de marea majoritate a ţărilor).
Alte ţări interzic utilizarea monedei naţionale în plăţile internaţionale sau stabilesc anumite restricţii legate
de sumă, de persoane şi de operaţiuni în folosirea ei externă (monedele neconvertibile sau cu convertibilitate
limitată).
Între reglementările privind circulaţia internă a monedei şi cele referitoare la utilizarea sa pe plan
internaţional există o strânsă legătură. Pe plan intern, fiecare ţară, prin politica monetară şi valutară,
urmăreşte atingerea unor obiective cum ar fi: asigurarea unei circulaţii băneşti sănătoase, combaterea
inflaţiei, sprijinirea dezvoltării economice cu ajutorul instrumentelor monetar-financiare (credit, dobândă
etc.). Alteori, utilizarea acestor politici este destinată atingerii unor obiective pe plan valutar: corectarea
cursului monedei naţionale în raport cu alte valute (rata dobânzii de referinţă, intervenţiile pe piaţa valutară),
modificarea fluxurilor financiare (dobânzi negative) etc. De cele mai multe ori măsurile în domeniul valutar
sunt corelate cu cele de politică comercială - stabilirea de cursuri multiple pe categorii de mărfuri importate
sau tipuri de operaţiuni, subvenţionarea dobânzilor la creditele de export - determinând în final modificarea
atât a fluxurilor financiare, cât şi a celor comerciale.
În cazul ţărilor cu monedă convertibilă, măsurile adoptate în scopul atingerii acestor obiective, având
în vedere circulaţia internaţională a monedei lor, au efecte care se repercutează nu numai la nivel naţional ci
şi internaţional.
Această influenţă este cu atât mai mare cu cât moneda respectivă ocupă un rol major în plăţile
internaţionale, ţara în cauză are un potenţial economic, tehnologic şi financiar important, dispune de bănci şi
instituţii specializate în tranzacţiile internaţionale constituite în centre financiar-bancare internaţionale.

2
 În acest mod, în etapa actuală, deşi relaţiile monetar-financiare internaţionale privite în ansamblul lor
constituie o entitate relativ demarcată de sistemele monetar-financiare naţionale, între acestea se manifestă
un raport de intercondiţionare şi influenţă reciprocă. Măsurile de politică monetară, valutară şi financiară
promovate de unele state determină mutaţii semnificative în cadrul relaţiilor monetar-financiare
internaţionale, după cum, evenimentele specifice relaţiilor monetar-financiare internaţionale aduc adesea
perturbări în cadrul sistemelor monetar-financiare naţionale şi economiilor diferitelor state. Desigur, în
principiu, măsurile adoptate de către orice stat în acest domeniu au o influenţă asupra relaţiilor internaţionale.
În practică însă, influenţe notabile determină doar măsurile adoptate de un număr redus de state (cele
dezvoltate), care concentrează puterea economică şi financiară în lumea contemporană.
În mod firesc, în domeniul sistemului monetar-financiar naţional fiecare ţară doreşte să aibă
posibilitatea unei libertăţi totale în realizarea politicii sale monetare şi valutare, în scopul promovării
propriilor interese. Într-o lume a interdependenţelor, libertatea trebuie privită întotdeauna ca necesitate
înţeleasă. Măsurile adoptate din interese exclusiv unilaterale, cu efecte negative asupra altor ţări, nu numai că
perturbă relaţiile monetar-financiare internaţionale, dar, în timp, se răsfrâng negativ chiar şi asupra celor ce
le-au adoptat. De aici responsabilitatea ţărilor a căror monedă ocupă un loc important în relaţiile monetar-
financiare, ca prin politicile monetare, valutare şi financiare promovate, prin măsurile adoptate în acest
domeniu, să nu împiedice desfăşurarea echilibrată şi echitabilă a relaţiilor monetare şi financiare
internaţionale.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiară, locul şi rolul ţărilor lumii în desfăşurarea
relaţiilor monetar-financiare internaţionale sunt diferite. Pe de o parte, se disting ţări al căror sistem monetar-
financiar este destinat să satisfacă într-o manieră mai mult sau mai puţin limitată, exclusiv necesităţile
interne. Aceste ţări au o monedă neconvertibilă, un sistem financiar-bancar delimitat prioritar la operaţiuni
interne, o piaţă financiară incipientă sau în formare şi se caracterizează prin existenţa unor restricţii privind
regimul valutar şi mişcarea capitalului.
Pe de altă parte, există un număr relativ redus de ţări dezvoltate din punct de vedere economic şi
financiar, ale căror monede se utilizează prioritar în relaţiile monetar-financiare internaţionale (4-5). Aceste
ţări au structuri financiar-bancare mature, organizarea pieţei valutare şi a celei financiare naţionale s-a impus
la nivel internaţional ca centru de atracţie, convertire şi redistribuire a fondurilor la nivel internaţional iar
reglementările privind regimul valutar şi al mişcărilor de capital sunt minore sau liberalizate total. În aceste
situaţii, structurile bancare şi de organizare a relaţiilor monetar-financiare deservesc, pe de o parte, nevoile
naţionale iar pe de altă parte, pe cele ale altor ţări.
Drept urmare, la nivelul acestor ţări s-au conturat centrele financiare internaţionale suprastructurate
pe pieţele financiare naţionale. Ca poli ai pieţei valutar-financiare internaţionale se disting, în primul rând,
Londra, New York şi Tokyo, dar şi centre ca Zurich, Frankfurt, Toronto, Singapore, Sidney, Amsterdam,
Paris, Los Angeles, Boston, Vancouver.

1.2. Fluxurile monetar-financiare internaţionale

Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor monetar-financiare sunt strâns legate, în acelaşi timp, de evoluţia
economiei mondiale. Legătura economie mondială – relaţii monetar-financiare internaţionale se realizează
prin fluxurile ce compun circuitul economic mondial.
Fluxurile financiare internaţionale au la baza apariţiei şi dezvoltării lor, în principal, trei tipuri de
relaţii internaţionale:
1. relaţii comerciale. Importul de mărfuri la nivelul unei ţări generează un flux financiar invers, ieşirea de
valută pentru plata acestuia. Exportul de mărfuri, la nivelul aceleiaşi ţări, are ca efect intrarea de valută
aferentă încasării contravalorii mărfurilor exportate.
2. relaţii necomerciale. Sunt incluse operaţiunile care nu îmbracă forma marfară, fiind în esenţă servicii,
au o structură eterogenă şi privesc plăţile şi încasările asociate transporturilor internaţionale, turismului
internaţional, dobânzilor şi comisioanelor aferente activităţii bancare internaţionale sau altor instituţii
financiare nonbancare, cum sunt societăţile de asigurări şi reasigurări, întreţinerii ambasadelor,
consulatelor, agenţiilor etc.
Atât relaţiile comerciale, cât şi cele necomerciale au, în esenţă, un caracter compensatoriu, în sensul că
livrarea de mărfuri sau prestarea de servicii presupun un flux financiar invers sensului prestaţiei.
3. relaţii financiare. Au ca obiect mişcarea fondurilor băneşti între ţări sau între ţări şi instituţii financiare
şi bancare situate în ţări diferite.
Relaţiile financiare pot avea ca suport al formării lor:

3
- relaţiile de credit direct dintre două entităţi situate în ţări diferite, în care o parte este creditoare şi o alta
debitoare. Creditul internaţional poate fi localizat la nivel de firmă - o firmă vinde alteia mărfuri pe credit
- sau la nivel de instituţii financiare - o bancă dintr-o ţară acordă o linie de finanţare unei bănci din altă
ţară, o instituţie financiară (FMI) acordă credit (facilităţi de împrumut) unui stat membru sau o ţară
acordă altei ţări un credit guvernamental.
- relaţiile investiţionale, în principal sub forma investiţiilor directe - plasamente de fonduri în activităţi
productive, comerciale sau de cooperare, aducătoare de venit sub formă de profit - şi a investiţiilor de
portofoliu - plasamente de fonduri în diferite active financiare, aducătoare de venit sub formă de
dobândă (obligaţiuni, certificate de depozit, certificate de trezorerie etc.) sau dividend (acţiuni), a căror
emitere, plasare şi tranzacţionare sunt strâns legate de existenţa şi funcţionarea pieţelor financiare
naţionale şi internaţionale.
Relaţiile investiţionale pe care le poate dezvolta o ţară cu restul statelor lumii sunt determinate de
existenţa unor fonduri disponibile la nivelul unor ţări (în sensul că ţara interesată sau companiile interesate să
plaseze fonduri în străinătate le posedă şi pot să le disponibilizeze în acest scop) şi de posibilitatea plasării
lor în alte ţări sub forma investiţiilor externe, a exportului de capital (priveşte cadrul legislativ din ţara
interesată în plasamente în străinătate şi din ţara primitoare, care să permită libera circulaţie a capitalurilor,
efectuarea de plasamente în titluri financiare, realizarea de investiţii directe pe teritoriul naţional cu capital
străin).
- relaţiile de păstrare şi administrare a disponibilităţilor în valută. În fiecare ţară se constituie sume
exprimate în valută, fie la nivelul băncilor, fie la nivelul autorităţii monetare, sub forma rezervei valutare
oficiale a ţării. Aceste fonduri sunt păstrate în conturi bancare în străinătate, pe piaţa bancară a ţării de
origine a monedei (dolari la bănci din SUA, yeni la bănci din Japonia, euro la bănci din zona euro etc.)
sau la bănci de pe europiaţă (bănci localizate în altă ţară decât ţara de origine a monedei). În baza
relaţiilor de corespondent bancar statornicite între bănci, acestea îşi oferă reciproc servicii privind
păstrarea şi fructificarea fondurilor depuse în conturi sau convertirea lor în alte valute pe piaţa valutară
internaţională.
- fluxurile financiare asociate, cu compoziţie eterogenă, de forma ajutoarelor financiare acordate de unele
ţări altora, plăţilor aferente datoriilor de război, donaţiilor şi sponsorizărilor, care au o pondere redusă, o
apariţie aleatoare şi generează un singur sens de mişcare a fondurilor.
În concluzie se poate aprecia că circuitul economic mondial se reflectă sintetic în totalitatea fluxurilor
monetar-financiare internaţionale pe care le generează. Prin raporturile de intercondiţionare ce există între
fluxurile monetar-financiare şi celelalte fluxuri componente ale circuitului economic mondial, relaţiile
monetar-financiare influenţează evoluţia economiei mondiale, ele însele fiind sensibile la evenimentele de
ordin economic, politic şi social ce se manifestă în cadrul acesteia. Starea de echilibru în desfăşurarea
relaţiilor monetar-financiare permite funcţionarea corespunzătoare a celorlalte compartimente ale economiei
mondiale, după cum dezechilibrele, crizele ce apar în această zonă, se repercutează negativ asupra întregii
economii mondiale. Datorită rolului şi locului important pe care le au aceste relaţii în raport cu ansamblul
economiei mondiale, nu o dată, crizele economice au fost însoţite de crize financiare, amplificând efectele
negative asupra întregului sistem de relaţii internaţionale. În acelaşi timp, aceste relaţii de interdependenţă au
un caracter dinamic nu numai prin faptul că volumul fluxurilor monetar-financiare secondează ca mărime
volumul fluxurilor comerciale şi al celorlalte fluxuri, ci mai ales prin aceea că formele, instrumentele şi
mecanismele specifice relaţiilor monetar-financiare internaţionale au cunoscut o permanentă diversificare.

4
 Capitolul 2

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

- trecut, prezent şi viitor -

2.1. Încercări de reglementare instituţionalizată a relaţiilor monetar-financiare internaţionale

Desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a
realizat, de regulă, pe baze bilaterale, fără existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de marea
majoritate a ţărilor lumii. Regulile de comportament, acolo unde ele au existat, s-au impus spontan şi au fost
într-o măsură mai mare sau mai mică respectate.
În cadrul sistemului monetar bazat pe etalonul aur, raporturile valorice dintre monede se stabileau
în funcţie de definirea lor în aur, cursurile valutare oscilau în jurul parităţilor aur, având din acest punct de
vedere un caracter relativ fix, stabil. Stingerea obligaţiilor internaţionale se făcea în aur sau monede
convertibile în aur (liră sterlină, franc francez, dolar american). În funcţie de mecanismele de convertire
adoptate de ţările lumii, acest sistem a cunoscut mai multe forme: aur-monedă, aur-lingouri şi aur-devize.
Primele încercări de reglementare instituţionalizată a relaţiilor monetar-financiare dintre ţări au
apărut în secolul al XIX-lea, prin crearea uniunilor şi blocurilor monetare, acestea din urmă transformându-
se în zone monetare.1 Obiectivul lor îl constituia, pe de o parte, uniformizarea circulaţiei monetare între
ţările participante şi astfel facilitarea dezvoltării relaţiilor comerciale şi, pe de altă parte, reglementarea
uniformă a comportamentului monetar faţă de ţările din afara uniunilor.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în scopul unificării unor
sisteme monetare naţionale şi înlăturării dificultăţilor generate de funcţionarea bimetalismului sau
monometalismului argint.
În acea vreme, cele mai cunoscute uniuni monetare erau: Uniunea Monetară Germană, Uniunea
Monetară Latină, Uniunea Monetară Scandinavă. Uniunea Monetară Germană, creată în 1857 prin
participarea Prusiei şi Austriei, ulterior aderând şi alte ţări, cuprindea reglementări privind emisiunea şi
circulaţia monedelor în şi între ţările membre, sistemul funcţionând pe baza monometalismului argint. De
asemenea, era reglementată emisiunea şi circulaţia aşa-numitelor "monede comerciale" utilizate în relaţiile
de plăţi cu ţările din afara uniunii. Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 1865,
încheiată între Franţa, Belgia, Italia, Elveţia şi Grecia. Ţările membre au adoptat un sistem monetar comun,
având ca monedă centrală francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor naţionale la cursuri fixe stabilite
în raport cu moneda franceză. Crearea acestei uniuni a contribuit la o anumită consolidare de scurtă durată a
poziţiilor internaţionale ale bimetalismului. Uniunea Monetară Scandinavă creată în 1872 între Suedia,
Danemarca şi Norvegia, cuprindea reglementări monetare uniforme pentru ţările participante. Dificultăţile cu
care s-au confruntat aceste uniuni erau legate de absenţa unei autorităţi de gestiune monetară suficient de
puternică şi lipsa armonizării politicilor economice ale statelor participante.
Prin crearea blocurilor monetare (1934-1936) s-a urmărit, pe de o parte, promovarea intereselor
expansioniste ale unor ţări pe plan valutar-financiar şi înlăturarea efectelor crizei din perioada 1929-1933 iar
pe de altă parte, întărirea legăturilor dintre ţările metropolă şi fostele colonii. Blocurile monetare s-au
constituit având la bază o monedă pivot şi mai multe monede satelit, caracteristicile lor principale fiind:
fixitatea raporturilor valorice dintre moneda pivot şi cele satelit; convertibilitatea şi transferabilitatea
nelimitată a monedelor satelit în moneda pivot şi între ele; concentrarea rezervelor monetare şi administrarea
lor de către banca emitentă a monedei pivot; reglementarea şi aplicarea uniformă a relaţiilor monetare ale
ţărilor membre faţă de statele din afara blocului.
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de pivot, au existat blocul aurului, lirei sterline, francului
francez şi dolarului SUA. Blocul aurului a fost creat în anul 1933 şi a cuprins ţările care doreau menţinerea
etalonului aur: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia, Polonia. Blocul lirei sterline a reprezentat modelul
blocului monetar şi a funcţionat în perioada 1931-1939, având ca obiectiv asigurarea stabilităţii cursurilor
valutare ale monedelor componente. Blocul francului francez s-a desfăşurat până în anul 1945, moneda
franceză având aceeaşi putere circulatorie atât în Franţa, cât şi pe pieţele ţărilor membre. Blocul dolarului a
fost creat în anul 1933, după eşecul Conferinţei Monetare şi Economice de la Londra, monedele ţărilor sud-
americane fiind legate de dolarul SUA, evoluând şi fluctuând în funcţie de modificările intervenite în
valoarea paritară şi în cursul valutar ale acestuia.
În condiţiile în care uniunile şi blocurile monetare reprezentau interesele unui grup de ţări şi aveau,
1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 46

5
deci, un caracter limitat, funcţionarea lor nu a condus la o reglementare internaţională a relaţiilor monetar-
financiare, aşa cum se aştepta. Era necesară, în continuare, asigurarea stabilităţii relative a raporturilor
valorice dintre monedele naţionale pentru prevenirea şi înlăturarea mişcărilor speculative de capital, crearea
unor rezerve monetare şi a unor lichidităţi suficiente cantitativ şi calitativ, precum şi instituirea unor
mecanisme de ajustare a balanţelor de plăţi în cazul unor deficite sau excedente exagerat de mari.
După cel de-al doilea război mondial, unele blocuri monetare au dispărut (blocul aurului) iar altele s-
au transformat în zone monetare. O zonă monetară reuneşte un grup de ţări, de regulă dominat economic de
una dintre ele, în cadrul căruia convertibilitatea monedelor este nelimitată, ratele de schimb sunt fixe,
mişcările de capitaluri sunt complet libere iar rezervele valutare (aur şi valute convertibile în aur) sunt
administrate în comun de banca centrală a metropolei. 2 Din această perspectivă se poate considera că în anul
1931, după devalorizarea monedei engleze, a apărut zona lirei sterline; de asemenea, s-a constituit zona
dolarului şi zona francului.
Rezultatul practic cel mai important al existenţei unei anumite zone monetare a fost acela că
monedele mai slabe au beneficiat de influenţa permanentă a monedei mai puternice, care juca astfel rolul de
"monedă comună", la care se raportau monedele participante şi care era singura având o funcţie
internaţională, atât în cadrul zonei, cât şi în relaţiile cu ţările terţe. Din acest punct de vedere se poate spune
că Sistemul Monetar European creat mai târziu a fost de fapt o zonă monetară, în care marca germană s-a
impus treptat ca ancoră şi monedă internaţională a sistemului.
Privite în ansamblu, toate aceste încercări de reglementare instituţionalizată au avut un caracter
limitat, determinat de numărul redus al ţărilor participante şi, în acelaşi timp, întrucât interesele grupărilor
erau divergente, ele au servit după caz ca mijloc de apărare sau ofensivă economică, dezavantajând ţările din
afara grupărilor în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

2.2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Prin acordurile Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite şi Asociate din anul 1944 de la
Bretton Woods, la care au participat 45 de naţiuni, s-a încercat pentru prima dată în istorie crearea unui
sistem monetar internaţional pe baze instituţionalizate. S-a marcat astfel trecerea de la înţelegerile
bilaterale sau de grup în sfera relaţiilor monetar-financiare, la o înţelegere multilaterală între state în acest
domeniu.
Sistemul monetar internaţional, într-o accepţiune generică, constituie un ansamblu de norme şi
tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce
determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi mişcările internaţionale de capital.
Obiectivul principal al sistemului monetar internaţional instituit în 1944 a fost să asigure, prin
intermediul mecanismelor monetare, evoluţia echilibrată, armonioasă şi echitabilă a relaţiilor economice
dintre state, în scopul dezvoltării economice a fiecărei ţări membre în parte şi a economiei mondiale în
ansamblul ei.
Cu toate aceste intenţii generoase, desfăşurarea Conferinţei de la Bretton Woods şi organizarea
ulterioară a sistemului monetar internaţional au stat sub semnul dominant al poziţiei politico-economice a
SUA, care la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au ieşit întărite atât politico-militar, cât şi economic.
Principiile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods înscrise în Statutul FMI adoptat
atunci au fost:
1. Universalitatea. Deşi la Conferinţa de la Bretton Woods a participat un număr relativ redus de
state, sistemul instituit a fost conceput ca un sistem deschis, nediscriminatoriu, la el putând adera orice stat.
Participarea implica recunoaşterea şi acceptarea drepturilor şi obligaţiilor ce reveneau statelor membre şi
care erau înscrise în Statutul FMI. În consecinţă, calitatea de membru al FMI determina participarea unui stat
la sistemul monetar internaţional.
2. Etalonul monetar. În cadrul sistemului adoptat, dolarului i-a revenit, alături de aur, rolul de
etalon şi principal instrument de rezervă şi plată pe plan internaţional. Acest lucru a însemnat instituirea prin
statut a sistemului monetar bazat pe etalonul aur-devize, de fapt pe etalonul aur-dolar, sistem în cadrul căruia
monedele naţionale nu mai erau convertibile direct în aur, ci indirect, în sensul că băncile centrale asigurau
convertibilitatea bancnotelor deţinute sau primite în valute străine convertibile la rândul lor în aur, respectiv
în dolari americani. Astfel, dolarul a devenit etalon al sistemului, deci ca şi aurul, măsură a valorii. Între aur
şi dolar a fost stabilit un raport valoric de 1 uncie aur = 35 dolari americani (1 $ = 0,888671 g aur), acesta
fiind convenit şi ca preţ fix şi oficial al aurului.
2
Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 49-50

6
 3. Stabilitatea parităţilor şi a cursurilor valutare. Fiecare stat membru era dator să-şi definească
valoarea paritară a monedei naţionale în aur sau în dolari. Faţă de parităţi, ţările membre erau obligate să
menţină evoluţia cursului monedelor lor în limite foarte strânse (±1% până în 1971 şi ±2,25% între 1971-
1973). Stabilitatea cursurilor valutare era subordonată principalului obiectiv de reaşezare a relaţiilor
comerciale şi monetar-financiare dintre state pe o bază cât mai solidă.
4. Convertibilitatea monedelor. Singura monedă convertibilă în aur era dolarul american.
Autorităţile monetare americane se angajau, dată fiind poziţia dolarului în sistem, să convertească dolarii
oricând la cererea celorlalte bănci centrale, la preţul oficial de 35 dolari uncia. Monedele celorlalte ţări erau
convertibile reciproc şi numai prin dolar, în aur. Convertibilitatea monedelor implica desfiinţarea restricţiilor
şi a discriminărilor de orice fel privind plăţile curente cu străinătatea ale unei ţări. În acelaşi timp, în statut
era prevăzută posibilitatea ca acele ţări care nu îndeplineau condiţiile de trecere la convertibilitate a monedei
lor să menţină, o anumită perioadă de tranziţie, restricţiile valutare.
5. Crearea rezervelor monetare internaţionale. Băncile centrale ale statelor membre trebuiau să-şi
constituie rezerve monetare internaţionale corespunzător necesităţilor determinate, în general, de
convertibilitate şi de intervenţiile pe piaţa valutară pentru asigurarea stabilităţii cursurilor valutare.
6. Echilibrul balanţei de plăţi. Ţările membre erau datoare să supravegheze şi să menţină echilibrul
balanţelor de plăţi. Ca măsură extremă pentru menţinerea acestui echilibru, ţara membră, de comun acord cu
FMI, putea recurge la devalorizarea sau revalorizarea propriei monede. Făceau excepţie SUA, întrucât
potrivit principiului amintit, pentru acoperirea deficitului puteau emite dolari, propria monedă.
Un alt rezultat al Conferinţei de la Bretton Woods a fost crearea unui cadru instituţional - Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - de vocaţie
internaţională, investit cu anumite funcţii în scopul de a contribui prin mijloace specifice la menţinerea,
funcţionarea şi stabilitatea sistemului monetar internaţional adoptat. Prin activitatea acestor două instituţii s-a
conturat pentru prima dată în istorie sistemul asistenţei financiare internaţionale.
Privit în ansamblul său, sistemul de la Bretton Woods a reflectat dorinţa statelor lumii de
reconstrucţie şi dezvoltare economică într-un climat de stabilitate a relaţiilor monetar-financiare
internaţionale, el constituind un pas important pe linia unei cooperări monetare cu adevărat internaţionale.
Criza care a zdruncinat din temelii acest sistem începând cu anii ’70 îşi găseşte originea, pe de o
parte, în principiile adoptate atunci şi care, fie că nu au putut fi aplicate, fie că la un moment dat nu au mai
putut fi respectate, iar pe de altă parte, în mutaţiile ce au avut loc pe plan politic, economic şi social în cadrul
economiei mondiale.
Potrivit acordurilor din anul 1944, SUA beneficiau de dreptul, ca ţară emitentă a valutei de rezervă,
de a finanţa implicit deficitul permanent al propriei balanţe de plăţi prin simpla emisiune de dolari,
prelevându-se în acelaşi timp de situaţia în care ţările care aveau excedent al balanţei de plăţi, depozitau şi nu
solicitau convertirea în aur a dolarilor primiţi. Acest sistem a stat la baza formării lichidităţii internaţionale şi
a contribuit la creşterea ponderii şi rolului dolarului în structura acestei lichidităţi. Atât timp cât rolul
internaţional al monedei americane a corespuns cererii de mărfuri şi servicii produse de economia SUA,
necesare refacerii postbelice a majorităţii ţarilor vest-europene şi Japoniei, sistemul a evoluat potrivit
principiilor convenite. Mai mult decât atât, în perioada anilor ’50, deficitul balanţei de plăţi americane a fost
considerat un “rău necesar” întrucât alimenta economia mondială cu mijloace de plată şi corespundea
“foamei de dolari” ce se manifesta pe plan internaţional.
Balanţa de plăţi a SUA a continuat însă să înregistreze mari deficite şi după dispariţia “foamei de
dolari”, datorită, în principal, investiţiilor străine şi cheltuielilor militare. Această scurgere a monedei
americane în afara SUA a determinat acumulări masive de dolari nu numai de către băncile centrale ale
celorlalte ţări, dar şi de băncile comerciale private din afara SUA.
O consecinţă a acestei situaţii a fost creşterea solicitărilor din partea băncilor centrale ale diferitelor
state către autorităţile monetare americane de convertire a dolarilor pe care îi deţineau în aur. Astfel, dacă la
sfârşitul războiului rezervele de aur ale SUA se ridicau la 24,6 miliarde USD (comparativ cu 14,6 miliarde
USD în anul 1938), în urma solicitărilor amintite, formulate mai ales în anii ’60, acestea au scăzut în 1968 la
10,6 miliarde USD. Scăderea rezervelor de aur ale SUA în condiţiile unei mase enorme de dolari în afara
graniţelor acestei ţări s-a manifestat pe mai multe planuri care reflectau, în fond, neîncrederea ce a început să
apară faţă de moneda americană.
În declanşarea evenimentelor ce au urmat, un rol important l-a jucat schimbarea raportului de forţe
pe plan economic. Faţă de situaţia din 1947, când SUA deţineau o pondere de 55% din producţia industrială
a lumii dezvoltate, spre sfârşitul anilor ’60 aceasta era de 39%. În acelaşi timp, ţări ca RFG, Japonia, Franţa,
Anglia, Canada şi Italia au început să participe tot mai intens la comerţul internaţional.

7
 În condiţiile în care administraţia SUA manifesta tot mai multe rezerve în ceea ce priveşte
convertirea în aur a dolarilor deţinuţi de băncile centrale din alte ţări (deoarece risca să-şi epuizeze propriile
rezerve de aur), deţinătorii de dolari americani au început să caute: plasarea acestora în valori mai sigure –
aur, solicitările masive de aur conducând la îndepărtarea preţului aurului practicat pe piaţa aurului de preţul
oficial al acestuia şi apoi la scindarea pieţei aurului în două - o piaţă oficială, în cadrul căreia operau numai
băncile centrale la preţul oficial şi o piaţă liberă, unde se realizau operaţiunile de vânzare-cumpărare de aur
de către particulari; fructificarea lor prin operaţiuni speculative sau convertirea în alte monede a căror
evoluţie era mai stabilă.
Pe de o parte, dezvoltarea economică a unor ţări ca RFG, Japonia, Elveţia etc. iar pe de altă parte,
trecerea monedelor acestor ţări la convertibilitate în perioada 1958-1965 au determinat creşterea interesului
pentru monedele lor şi, în consecinţă, utilizarea acestora din ce în ce mai mult în relaţiile monetar-financiare
internaţionale. Mutaţiile economice şi comerciale din acea perioadă au avut ca rezultat reaşezarea parităţilor
valutare, reflectată în devalorizarea lirei sterline (1967) şi a francului francez (1969), care s-au manifestat ca
şi crize în sistem, în condiţiile în care alte monede (de exemplu, marca germană) au fost revalorizate (1969).
După crize financiare repetate, în anul 1969 s-a luat decizia modificării Statutului FMI prin crearea
DST în sensul sporirii lichidităţii internaţionale, dar colapsul sistemului nu a mai putut fi prevenit sau
amânat. Toate aceste crize au avut loc în condiţiile înrăutăţirii conjuncturii economice, interconexiunea
fenomenelor economice cu cele monetar-financiare reflectându-se puternic în etapa care a marcat trecerea de
la o evoluţie latentă a crizelor în sistem, la o formă explozivă şi anume, criza sistemului monetar
internaţional în ansamblul său.
Deficitul balanţei comerciale a SUA în 1971, înregistrat pentru prima dată în acel secol, a fost
evenimentul care a accentuat şi mai mult lipsa de încredere în dolari, ceea ce a determinat o stare de panică
pe pieţele valutar-financiare internaţionale, manifestată prin “fuga de dolar”.
În aceste condiţii, la 15 august 1971, administraţia SUA a suspendat oficial convertibilitatea în
aur a dolarului, ceea ce a însemnat eliminarea ultimei legături, prin intermediul dolarului, între diferitele
monede ale lumii şi aur. Ruptura cu aurul a reprezentat diminuarea profundă a capacităţii dolarului de a
îndeplini funcţia de etalon. Acesta a fost primul moment oficial al declanşării crizei sistemului monetar
internaţional, al prăbuşirii unuia dintre principiile convenite.
După această hotărâre, SUA au procedat la devalorizarea dolarului în 1971 (1$ = 0,818513 g aur) şi
apoi în 1973 (1$ = 0,736662 g aur), ceea ce a ridicat preţul oficial al aurului de la 35 $ uncia, la 38 $ şi
respectiv, 42,2 $ uncia. Pe piaţa liberă însă, preţul aurului a cunoscut salturi spectaculoase (la 13 martie 1973
era de 102,25 $ uncia). Acest fenomen reflecta şi, la rândul său, exacerba procesul inflaţionist la nivel
mondial.
În această situaţie, statelor lumii le-a fost din ce în ce mai greu să păstreze cursurile valutare stabile -
în limitele de ±2,25% - astfel că în intervalul februarie-decembrie 1973, autorităţile monetare din diferite ţări
au anunţat pe rând abandonarea cursurilor fixe şi lăsarea acestora să se formeze în funcţie de cerere şi
ofertă. Această hotărâre a însemnat renunţarea la un alt principiu instituit la Bretton Woods, acela al
stabilităţii parităţilor şi cursurilor valutare şi trecerea la cursurile fluctuante.
Cronicizarea deficitului balanţei de plăţi a SUA, în condiţiile în care alte state (RFG, Japonia)
înregistrau excedente, a agravat conflictele comerciale, valutare şi financiare între ţările dezvoltate. Aceste
conflicte s-au acutizat odată cu izbucnirea crizei energetice (şocul petrolier din perioada 1973-1974), care pe
lângă alte efecte a condus la imposibilitatea, pentru marea majoritate a ţărilor dezvoltate, de a supraveghea
echilibrul balanţelor de plăţi, ceea ce însemna neîndeplinirea unei alte condiţii necesare funcţionării
echilibrate a sistemului conceput în 1944.
Prăbuşirea principiilor sistemului de la Bretton Woods a determinat dezorganizarea întregului sistem
monetar internaţional şi adâncirea crizei sale. Dat fiind impactul negativ asupra economiilor tuturor ţărilor
lumii, a apărut necesitatea reorganizării sale, a aşezării pe baze mai stabile.

2.3. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods

Odată cu măsurile adoptate în scopul menţinerii temporare a sistemului monetar internaţional într-o
stare de funcţionare acceptabilă, prin Acordul Smithsonian (decembrie 1971) a fost luată şi hotărârea privind
necesitatea reformei sistemului. Aceasta a marcat, practic, începerea oficială a preocupărilor pentru
pregătirea reformei sistemului monetar internaţional. În acest scop, în anul 1972 a fost creat “Comitetul
pentru reforma sistemului monetar internaţional şi probleme conexe”. În iunie 1974, acest comitet a
prezentat o “schiţă” a proiectului de reformă, în care au fost cuprinse atât propunerile de principiu pentru
pregătirea reformei sistemului, cât şi o serie de anexe care priveau problemele şi principiile asupra cărora nu

8
s-a putut cădea de acord. Având în vedere dificultăţile semnalate de această “schiţă”, în anul 1974 s-a
renunţat la ideea unei reforme în bloc, considerându-se că reorganizarea sistemului nu se va putea realiza
decât în etape. În acest context, “Comitetul celor 20” a fost dizolvat, fiind create alte două comitete:
“Comitetul interimar” al FMI pentru reforma sistemului monetar internaţional, care îşi propunea ca obiectiv
modificarea Statutului FMI; “Comitetul dezvoltării”, organism comun al FMI şi BIRD, în scopul studierii şi
găsirii unor soluţii în problema finanţării ţărilor în curs de dezvoltare.
Rezultatele propunerilor formulate şi discuţiile premergătoare ale şefilor principalelor state
dezvoltate (înţelegerea de la Ramboillet) au stat la baza Acordurilor de la Kingston (Jamaica, 1976), prin
care s-a convenit în termeni concreţi asupra modificărilor ce aveau să fie aduse Statutului FMI.
Statutul modificat al FMI a intrat în vigoare la 1 aprilie 1978. El reafirmă unele principii ale
vechiului statut, în sensul că FMI urmăreşte: să promoveze cooperarea monetară internaţională, ca instituţie
permanentă care oferă cadrul corespunzător pentru consultare şi colaborare în problemele monetare
internaţionale; să faciliteze creşterea echilibrată a comerţului internaţional; să promoveze stabilitatea valutară
competitivă; să ofere ţărilor membre posibilitatea de a corecta dezechilibrele temporare ale balanţelor de
plăţi prin sprijinul financiar acordat.
Alături de aspectele de ordin mai mult sau mai puţin general, statutul cuprinde şi o serie de elemente
noi.
În ceea ce priveşte etalonul monetar s-a convenit asupra eliminării treptate a aurului şi dolarului
american din această funcţie şi înlocuirii lor cu DST. Drept urmare, statele membre erau invitate să-şi
definească valoarea paritară a monedei lor în DST sau un alt numitor comun ales împreună cu Fondul. În
cazul în care o ţară nu îşi definea astfel valoarea paritară a monedei proprii, ea putea opta pentru varianta
aranjamentelor valutare.
Înlăturarea aurului din funcţia de etalon monetar al sistemului monetar internaţional (demonetizarea
aurului) s-a materializat în adoptarea unor măsuri tehnice menite să conducă la restrângerea rolului lui:
 renunţarea la preţul oficial al aurului - ţările membre erau libere să vândă şi să cumpere aur la preţul
pieţei, recunoscându-se astfel preţul de piaţă al aurului;
 desfiinţarea plăţilor obligatorii în aur ale statelor membre către FMI şi ale Fondului către ţările membre
şi înlocuirea lor prin plăţi în DST;
 evitarea influenţării preţului pe piaţă al aurului sau a stabilirii unui preţ fix de către FMI;
 diminuarea rezervelor de aur ale FMI, prin vânzarea la licitaţie a 1/6 din acestea pe piaţă şi restituirea a
încă 1/6 ţărilor membre, la preţul de 42,2 $ uncia. Ţările membre puteau însă în continuare să păstreze
aur în rezervele lor oficiale.
În paralel cu demonetizarea aurului au fost adoptate măsuri privind ridicarea DST la rangul de
principal activ de rezervă, cu scopul de a înlocui aurul, în acest sens convenindu-se:
- dreptul FMI de a modifica tehnica de evaluare a DST potrivit nevoilor sale, de a desemna şi alţi
deţinători de DST decât ţările membre, limitând însă circulaţia de DST tot la nivelul autorităţilor
monetare şi de a revizui modalitatea de atribuire de DST ţărilor membre;
- dreptul ţărilor membre de a-şi defini valoarea paritară a monedei lor în DST şi de a efectua tranzacţii în
DST direct între ele;
- posibilitatea dezvoltării operaţiunilor cu DST, altele decât cele cuprinse în vechiul statut;
- exprimarea în DST a valorii monedelor ţărilor membre deţinute la FMI.
În materie de cursuri valutare, statutul modificat oferă o mai mare libertate, statele membre ale FMI
având posibilitatea de a alege un anumit tip de curs valutar - inclusiv cel flotant - obligativitatea menţinerii
cursurilor fixe fiind abandonată.
În domeniul convertibilităţii monedelor, având în vedere lipsa stabilităţii parităţilor şi cursurilor
valutare, convertibilitatea capătă caracterul unei convertibilităţi de piaţă.
De asemenea, relativ şi pe o perioadă scurtă, a fost mărit numărul valutelor pe care Fondul le putea
utiliza în operaţiunile sale. Astfel, alături de monedele utilizate până atunci (dolarul american, marca
germană, francul belgian, yenul japonez, florinul olandez), în principiu, orice altă monedă putea fi folosită cu
acordul ţării emitente, dacă balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale ţării respective erau suficient de
puternice. În acelaşi timp a fost definită o nouă grupă de valute, denumite “liber utilizabile”. După anul
2000, numărul valutelor utilizate de FMI s-a redus considerabil.
Divergenţele dintre ţările dezvoltate, dintre acestea şi statele în curs de dezvoltare, nu au permis
adoptarea de hotărâri care să aşeze pe baze noi relaţiile monetar-financiare internaţionale, ci doar luarea unor
măsuri cu caracter tranzitoriu, reflectate în amendamentele Statutului modificat al FMI. Deşi noul statut a
intrat în vigoare la 1 aprilie 1978, modificările aduse nu au vizat mutaţii profunde, structurale în domeniu,

9
motiv pentru care relaţiile monetar-financiare au continuat să se afle în criză, fapt care a perturbat profund
întreaga economie mondială.
Continuarea stării de criză a fost de altfel şi motivul pentru care la Reuniunea anuală a FMI din
septembrie 1983, problema reformei a început să se pună din nou. În acest scop, noile tratative s-au
desfăşurat în cadrul mandatului dat de FMI “Grupului celor 10” (G10 - SUA, Germania, Franţa, Japonia,
Marea Britanie, Italia, Canada, Olanda, Belgia şi Suedia şi Elveţia), de a face propuneri de îmbunătăţire a
sistemului monetar internaţional. Negocierile G10 s-au orientat prioritar în trei direcţii: asigurarea unei mai
mari stabilităţi a cursurilor valutare; sprijinirea FMI pentru a putea impune o disciplină mai severă în politica
economică promovată de statele membre; găsirea modalităţii de asigurare a unei suficiente lichidităţi
internaţionale pentru redresarea economică a statelor lumii.
Criza datoriilor externe din perioada 1982-1985 a determinat „Grupul celor 7” (G7 - SUA,
Germania, Franţa, Japonia, Marea Britanie, Italia, Canada) să iniţieze prima înţelegere - Acordul de la Plaza
(septembrie 1985) - destinată să asigure o mai mare stabilitate a monedelor utilizate în relaţiile monetar-
financiare internaţionale. S-a impus astfel ideea de stabilizare macroeconomică la scară mondială a cursurilor
valutare şi de coordonare a politicilor bugetare, fiscale şi monetare, ceea ce s-ar putea interpreta şi printr-o
revenire la practica conformă cu spiritul de la Bretton Woods, pe o bază mai discretă, în sensul abandonării
doctrinei monetariste a flotării pure. Critica adusă acestui acord se referă la faptul că urmăreşte doar
controlul modificărilor bruşte ale cursului valutar, pe termen lung însă putând avea loc evoluţii de apreciere
sau depreciere a monedelor.
Astfel de acorduri periodice la nivelul G7 au devenit de atunci o practică: Acordul de la Louvre
(februarie 1987) prin care s-a adoptat un set de măsuri privind coordonarea supravegherii cursurilor valutare,
el urmărind monitorizarea schimburilor internaţionale în planul evoluţiilor pieţei valutare şi controlul
evoluţiei dolarului american; Acordul de la Halifax (2002) prin s-a elaborat un plan de control al
potenţialelor crize financiare internaţionale şi de cooperare în identificarea finanţărilor terorismului etc.
„Grupul celor 8” (G7 + Rusia) urmăreşte identificarea unui set de principii şi norme de acţiune în
cadrul sistemului monetar-financiar internaţional. Acestea ar putea aduce un plus de informaţie care să ajute
autorităţile să definească şi să aplice reforme şi reglementări şi să construiască instituţiile necesare
dezvoltării sistemelor lor financiare şi integrării pe pieţele mondiale. 3
Prin aplicarea acestor politici şi coduri de conduită, sistemul monetar internaţional actual încearcă să
elimine o parte din disfuncţionalităţile cu care se confruntă. Se impune însă continuarea eforturilor de
adaptare a arhitecturii sale la transformările permanente care au loc în domeniul monetar şi financiar, la
explozia extraordinară a tehnologiilor financiare şi monetare, care conduc la integrarea financiară ca pilon al
integrării globale.

3
Petria, N. - “Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 41

10
 Capitolul 3

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

- de la „şarpele monetar” la moneda unică -

Sistemul Monetar European a reprezentat marea surpriză în evoluţia sistemului monetar

internaţional. Contrar previziunilor şi începuturilor sale îndoielnice, el s-a constituit într-un factor de
stabilitate monetară în Europa, succesul său inspirând preocupările de reformă ale sistemului monetar
internaţional.4 Prin aceasta, Sistemul Monetar European a reprezentat o etapă spre Uniunea Monetară
Europeană.

3.1. Crearea Sistemului Monetar European în contextul prăbuşirii

sistemului de la Bretton Woods

La momentul în care sistemul monetar de la Bretton Woods intra în criză, la nivel european lua
naştere un nou sistem de rate de schimb stabile. Acesta a debutat în anul 1972 în varianta „şarpelui
monetar”, urmând redefiniri ale acestuia care au culminat cu crearea, în anul 1979, a Mecanismului
Ratelor de Schimb al Sistemului Monetar European.
Printr-o rezoluţie adoptată la 21 martie 1972 de Consiliul CE, urmată de un acord între băncile
centrale încheiat în aprilie 1972 la Bâle, s-a decis ca monedele europene să oscileze una faţă de alta cu cel
mult ±2,25%, fiind creat astfel mecanismul „şarpelui monetar”. Totodată, s-a convenit ca ţările europene să
continue să limiteze la ±2,25% fluctuaţiile monedelor lor faţă de dolarul american. Cu această constrângere
adiţională, sistemul a fost numit "şarpele monetar" (bandă de fluctuaţie limitată între ţările europene) "în
tunel” (marja de fluctuaţie în raport cu dolarul). Într-o conjunctură puternic marcată de ample mişcări
speculative de capitaluri, de consecinţele primului şoc petrolier (octombrie 1973) şi de devalorizarea
dolarului (10%) şarpele a ieşit din "tunel", mai multe state participante abandonând marjele de fluctuaţie
restrânse faţă de dolar.5
Începând din anul 1974, comportamental mărcii germane, pe de o parte şi al celorlalte monede, pe de
altă parte, a fost diferit, uneori chiar divergent. Luând în considerare aceste aspecte, ca răspuns la
consecinţele primului şoc petrolier, guvernul vest-german a aplicat o politică monetară foarte restrictivă,
caracterizată prin dobânzi reale ridicate. Spre deosebire de acesta, guvernele celorlalte state au implementat
politici monetare mult mai lejere (în Franţa, de exemplu, până la sfârşitul anilor ‘70, rata reală a dobânzii a
avut valori negative). Ca urmare, în RFG inflaţia a fost ţinută sub control iar deficitul comerţului exterior a
fost eliminat rapid, în timp ce în alte ţări, ca Italia şi Franţa, inflaţia s-a accelerat şi situaţia balanţei de plăţi
externe s-a deteriorat. În consecinţă, lira italiană şi apoi lira sterlină s-au detaşat rapid de "şarpe"; la rândul
său, francul francez a părăsit "şarpele" în luna ianuarie 1974, pentru a reveni în iulie 1975, ieşind din nou în
luna martie 1976.
Din anul 1976, şarpele s-a redus la o zonă a mărcii, având în jur marca germană (revalorizată în
câteva rânduri) şi câteva monede strâns legate de aceasta (francul belgian, guldenul olandez, coroana daneză
şi unele dintre monedele scandinave).
Pe de altă parte, în iunie 1973 a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), fiind
instituită şi "unitatea monetară europeană" (European Currency Unit), definită iniţial prin raportare la aur - la
o cantitate de aur egală cu cea din definirea oficială a dolarului american - iar apoi la un "coş" de monede ale
ţărilor participante. Această unitate monetară europeană, numită ECU, se va regăsi la baza Sistemului
Monetar European creat mai târziu.
În acest cadru, sub presiunea evenimentelor, într-un interval de timp foarte scurt, au fost create trei
elemente esenţiale ale unei uniuni monetare: cursuri valutare fixe, embrionul unei bănci centrale comunitare
(FECOM) şi o unitate monetară de cont comună (ECU).
Aplicată în practică, construcţia teoretică care a fost „şarpele monetar” nu a rezistat prea mult timp.
Evenimentele anilor '70 - prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, deprecierea şi fluctuaţia dolarului,
şocurile petroliere - au demonstrat incapacitatea „şarpelui” de a stabili, prin el însuşi, un sistem monetar
european.
Degringolada apărută pe pieţele valutare la începutul anilor '70 a fost percepută de ţările membre ale
Comunităţii Europene ca factor care atenua efectele pozitive realizate în planul unificării vamale şi politicii
4
Ignat, I. - „Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 95
5
Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 26

11
agricole. S-a conturat tot mai clar ideea că o stabilitate a cursurilor valutare era condiţia esenţială a
consolidării şi amplificării rezultatelor obţinute în celelalte secvenţe ale arhitecturii integraţioniste.
In aceste condiţii, şefii de stat europeni, reuniţi în luna aprilie 1978 la Copenhaga, au luat decizia de
a crea o zonă de stabilitate monetară în Europa. Această decizie de principiu a fost apoi detaliată pe parcursul
mai multor reuniuni ale Consiliului European, şi anume: Reuniunea de la Bremen (iulie 1978), care trasează
marile linii ale reformei „şarpelui monetar”; Reuniunea de la Paris (martie 1979), care anunţă intrarea în
vigoare a Sistemului Monetar European (SME), cu începere de la 13 martie 1979.6
Principiile de bază ale noului sistem erau următoarele:
1. Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi; aceste cursuri se stabileau prin
definirea şi respectarea unui "curs pivot" al fiecărei monede participante faţă de etalonul comun
reprezentant de ECU.
2. Repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie şi de ajustare care reveneau diverselor ţări
participante.
3. Solidaritatea ţărilor membre, realizată în principal, prin crearea unei rezerve valutare comune şi prin
credite reciproc acordate în caz de dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi sau finanţarea
intervenţiilor.
Aceste principii s-au concretizat într-o serie de caracteristici tehnice ale sistemului:7
 o monedă comună (ECU);
 un mecanism al ratelor de schimb;
 indicatori de divergenţă;
 un sistem de ajutorare reciprocă;
 reguli de realiniere.
Sistemul Monetar European a fost conceput pentru a funcţiona în mod simetric. ECU a fost definit
pe baza unui coş valutar format din monedele tuturor ţărilor participante, ponderea iniţială a monedelor din
coş stabilindu-se în funcţie de nivelul participării fiecărei ţări la comerţul comunitar. Aceste ponderi se
revizuiau din cinci în cinci ani sau ori de câte ori era necesar, de exemplu, cu ocazia aderării unei noi monede
sau în cazul în care ponderea unei monede s-ar fi modificat cu peste 25%.
Fiecare monedă participantă avea un curs central denumit şi "curs pivot" care era exprimat în ECU.
În jurul acestor "cursuri pivot" bilaterale au fost stabilite marje de variaţie de ±2,25% (±6% pentru lira
italiană) care, dacă erau depăşite, impuneau obligaţia băncilor centrale de a interveni pentru susţinerea
cursului monedei lor; „cursurile pivot” puteau fi modificate de comun acord de către ţările participante. 8
Marea Britanie a semnat acordul SME dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de Schimb până în
octombrie 1990. Spania s-a alăturat în iunie 1989 iar Portugalia în aprilie 1992, toţi noii veniţi optând pentru
o marjă de ±6%. În urma turbulenţelor din 1992, Marea Britanie şi Italia au părăsit Mecanismul Ratelor de
Schimb, pentru ca Italia să revină în 1996, marja de fluctuaţie fiind majorată la ±15% în august 1993.
Pentru fiecare monedă participantă s-a stabilit un "indicator de divergenţă", menit să permită
repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie. Când o monedă atingea 75% din distanţa maximală,
băncile centrale din ţările în cauză erau chemate să intervină. Acest indicator, construit astfel încât să reflecte
evoluţia disparată a unei monede faţă de toate celelalte, constituie el însuşi o prezumţie relativ la necesitatea
intervenţiei statului în cauză; intervenţia se putea realiza prin vânzări-cumpărări de valută, adoptarea de
măsuri de politică monetară şi economică sau, în ultimă instanţă, prin modificarea „cursului pivot”.
Sistemul de ajutorare reciprocă avea ca bază:
- punerea în comun a unei părţi din rezervele valutare: fiecare bancă centrală transfera la FECOM 20% din
rezervele sale în aur şi dolari, în schimbul unei cantităţi corespunzătoare de ECU;
- mecanismele de creditare reciprocă: pe termen foarte scurt - în volum nelimitat şi pe o durată de maxim
45 zile; pe termen scurt - pe o durată de maxim 9 luni; pe termen mediu - în volum mai mare, însă în
mod condiţionat.
Datorită diferenţelor semnificative între performanţele economice ale ţărilor participante, a apărut
necesitatea introducerii unor reguli de realiniere pentru a corecta dezechilibrele acumulate. În timpul
primilor patru ani de funcţionare a sistemului a existat în medie o realiniere la fiecare opt luni, în perioada
1983-1986 realinierile se efectuau în medie la fiecare 12 luni iar în intervalul 1987-1992 nu mai existau
realinieri (în afară de o scădere tehnică a cursului lirei italiene). Această evoluţie reflectă prioritatea pe care
ţările au acordat-o stabilităţii ratei de schimb, majoritatea preferând să conveargă spre o rată germană a
inflaţiei şi deci să renunţe la autonomia lor în domeniul politicii monetare.
6
Dardac, N., Barbu, T. - “Monedă, bănci şi politici monetare”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 139
7
Miron, D. - "Economia integrării europene", ASE Bucureşti, 1998, p. 262-264
8
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 66

12
 Caracteristicile tehnice şi mecanismele Sistemului Monetar European au fost ulterior perfecţionate
prin adoptarea unor măsuri care au permis folosirea pe scară din ce în ce mai mare a ECU în relaţiile dintre
băncile centrale: refinanţare, utilizarea în mecanismul de creditare pe termen foarte scurt, mai buna
remunerare a disponibilităţilor în ECU, posibilitatea deţinerii ECU şi de către alte organisme comunitare etc.
Guvernul francez şi cel vest-german, partizanii sistemului, au argumentat că aceste mecanisme erau de natură
să declanşeze ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor, constituind astfel încă un pas în direcţia
unificării monetare.
Pe fondul evenimentelor din 1989 (căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei,
dezmembrarea URSS), la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest-european,
Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat
ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în
iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei
singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoanele care considerau că integrarea este cea
mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care apreciau
beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile.
Redresarea spectaculoasă a economiei franceze a constituit factorul dinamizator al negocierilor şi
deciziilor europene din perioada 1989-1992 şi a favorizat accelerarea procesului de unificare monetară după
publicarea Raportului Delors. Prima etapă a Uniunii Economice şi Monetare a început în luna iulie 1990 şi a
avut aceleaşi obiective ca şi cele precizate în Actul Unic şi anume, asigurarea că vor fi eliminate definitiv
toate restricţiile din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului.
Dorinţa de stabilizare a cursului de schimb a condus la elaborarea şi semnarea Tratatului de la
Maastricht (februarie 1992), moment în care Uniunea Monetară a devenit parte a Uniunii Europene.
Programul uniunii monetare trebuia să determine, în trei etape, crearea unei monede unice şi a unei bănci
centrale europene, care să gireze politica monetară a ţărilor interesate, în coordonare cu băncile centrale
naţionale.
Mecanismul Ratelor de Schimb, aşa cum a fost conceput, părea să reprezinte o reuşită a
aranjamentelor valutare, capabil să asigure un cadru funcţional care putea conduce la uniunea monetară. Cu
toate acestea, spre sfârşitul anului 1992, Sistemul Monetar European a trebuit să facă faţă celei mai
severe crize din istoria sa.
În acea perioadă, Marea Britanie traversa o perioadă de recesiune, cu rate mari ale şomajului şi
inflaţiei. Italia trecea şi ea prin recesiune şi inflaţie ridicată. În acelaşi timp, Germania trebuia să suporte
costurile reunificării, pentru acoperirea cărora erau necesare împrumuturi fără precedent care au dus la
creşterea ratei dobânzii şi au creat presiuni asupra mărcii germane, forţând Marea Britanie şi Italia să crească
şi ele ratele de dobândă.
Banca Italiei a intervenit prin măsuri insuficiente, în septembrie 1992 lira italiană dând din nou
semne de slăbiciune. Semne de îngrijorare dădea şi moneda britanică, în aprilie 1992 lira sterlină atingând
cel mai scăzut nivel în raport cu marca germană. În septembrie 1992, Banca Angliei s-a angajat într-o masivă
intervenţie în susţinerea lirei, cheltuind jumătate din rezervele sale valutare, dar măsurile nu au avut efectul
scontat. Dobânda de refinanţare a crescut în mai multe etape, atingând nivelul de 15%, Marea Britanie şi
Italia părăsind Mecanismul Ratelor de Schimb în aceeaşi zi. Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia
escudo cu 5%, lucru realizat ulterior de Irlanda pentru lira sa (10% în ianuarie 1993). Ţările afectate au
reintrodus controlul asupra circulaţiei capitalului.
La data de 29 iulie 1993, Bundesbank a luat decizia de menţinere neschimbată a dobânzii de
refinanţare. Dat fiind Mecanismul Ratelor de Schimb, celelalte ţări nu puteau să procedeze la reducerea
ratelor dobânzii datorită rolului esenţial al mărcii germane. Ţinta principală a speculaţiilor a fost francul
francez, deoarece Franţa nu mai putea urma o politică de austeritate, în condiţiile unei recesiuni puternice şi a
unei rate ridicate a dobânzii şi şomajului. În data de 30 iulie 1993, în pofida eforturilor financiare ale
Bundesbank (intervenţii pe piaţă de 35 miliarde mărci germane), francul francez s-a depreciat puternic în
raport cu marca germană. Alte bănci centrale au sprijinit coroana daneză, peseta spaniolă, escudo portughez
şi francul belgian, prin intervenţii pe pieţele valutare.
Pentru a descuraja acţiunile speculative şi a introduce o componentă de incertitudine, în august 1993
marjele de fluctuaţie au fost lărgite la ±15% de o parte şi de alta a „cursurilor pivot”. Având în vedere
dimensiunile noii marje, Sistemul Monetar European a devenit un sistem cu rate de schimb flotante.
Sistemul Monetar European nu a dus la apariţia unei identităţi monetare europene autonome, în
principal din cauza rolului monetar limitat conferit ECU. Cu toate acestea, el a prezentat un Mecanism al
Ratei de Schimb care a limitat fluctuaţia monedelor participante, constituind o formă timpurie şi în general,
de succes, de uniune monetară. Deşi nu a creat o monedă unică, el a deschis calea spre o unificare monetară

13
mai profundă în Europa, instituită prin Tratatul de la Maastricht.

3.2. Uniunea Monetară Europeană

În prezent este acceptată ideea potrivit căreia o uniune monetară se poate constitui de către un grup
de ţări dacă acestea pun în aplicare rate identice ale dobânzilor şi ale inflaţiei şi în interiorul grupării există o
monedă unică.9 Acest lucru presupune că o uniune monetară este compatibilă cu renunţarea la monedele
naţionale. Pentru a fi creată este necesar, dar nu şi suficient, ca: 10
 să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării;
 sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.
Arhitectura Uniunii Economice şi Monetare a fost conturată, în principal, prin Tratatul de la
Maastricht, elaborat în perioada 9-10 decembrie 1991 şi semnat la 9 februarie 1992. Partea din Tratatul de la
Maastricht referitoare la problemele monetare, valutare şi financiare este cea mai cuprinzătoare şi mai
adâncită dintre toate celelalte texte.
Unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în trei faze, astfel:
Faza I (1992-1993), ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării Tratatului (a
început în iulie 1990), a rămas rezervată înfăptuirii depline a Pieţei unice, a liberei circulaţii a capitalurilor
(art. 73B, 73H) şi intensificării coordonării politicilor monetare şi economice ale statelor membre (art.
109C). Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a
Directivei privind libera circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană (Directiva Consiliului nr. 361 din 24
iunie 1988).
Faza a II-a (1994-1999), prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994 conform art. 109E, s-a caracterizat
printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a disciplinei bugetare, realizată
îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităţilor publice prin credite acordate de băncile centrale.
De asemenea, a fost prevăzută crearea Institutului Monetar European (art. 109F şi Protocolul asupra
Statutului Institutului), înfiinţat la 1 ianuarie 1994, cu rolul de a contribui la o mai bună coordonare a
politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană, Sistemul European al
Băncilor Centrale şi moneda unică. Acest sistem se baza pe modelul german, în care Bundesbank decidea
politica monetară pusă apoi în practică de băncile centrale ale landurilor.
Această etapă a fost mai puţin ambiţioasă în plan instituţional decât Raportul Delors, însă Tratatul
prevedea că ea trebuia parcursă astfel încât, până la sfârşit, Banca Centrală Europeană să dispună de toate
mijloacele tehnice şi procedurale necesare pentru intrarea sa în funcţiune.
Faza a III-a (începând cu 1 ianuarie 1999) a fost definită ca momentul în care se înfăptuieşte faza
finală a Uniunii Economice şi Monetare, în care intră numai ţările care îndeplinesc criteriile de
convergenţă. Caracteristicile acestei perioade au fost:
- fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (31 decembrie 1998);
- implementarea unei politici monetare unice, bazată pe stabilitatea preţurilor;
- introducerea monedei unice, prin înlocuirea rapidă a monedelor naţionale ale statelor participante cu
euro (1 ianuarie 1999).
Acele ţări care nu au îndeplinit condiţiile necesare la data demarării etapei a treia au făcut obiectul
unor derogări, pe baza unei decizii a Consiliului, neaplicându-li-se dispoziţiile referitoare la politica
monetară şi la sistemul de sancţiuni ale deficitelor excesive în baza art. 109K.
Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat, în cadrul unor protocoale speciale, dreptul de a nu
participa la Uniunea Economică şi Monetară la începutul celei de-a treia faze. Protocolul asupra anumitor
dispoziţii referitoare la Marea Britanie recunoaşte acesteia dreptul de a nu se angaja să treacă în faza a treia
decât printr-o decizie distinctă în acest sens a guvernului şi a parlamentului său. Celălalt protocol permitea
Danemarcei să supună acest angajament organizării unui referendum, având în vedere că în Constituţia
acestei ţări erau surprinse dispoziţii susceptibile să facă necesar acest lucru.
Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice şi Monetare, anexat la Tratat,
subliniază "caracterul ireversibil" al drumului spre unificarea monetară.
Un alt principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al "monedei unice" presupune, spre deosebire de
principiul "monedei comune", emisiunea unei monede europene ca o nouă monedă cu putere circulatorie
legală.11 Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, iniţial prin preschimbarea depozitelor în diverse
monede naţionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale naţionale, iar apoi prin
9
McDonald, F., Dearden, S. - "The European Economic Integration", Longman UK, 1993, p. 40
10
Vaubel, R. - "Monetary Integration Theory", International Economics, London, 1988
11
Cerna, S. - “Unificarea monetară în Europa”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 67

14
operaţiuni proprii.
Principiul ireversibilităţii procesului de unificare monetară rezultă din:
- fixarea unei scadenţe (1 ianuarie 1999) pentru începerea celei de-a treia etape;
- respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro ("opting out") care ar fi permis unei ţări
să nu participe la faza finală, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene (excepţie au făcut
Danemarca şi Marea Britanie);
- modalitatea de trecere la faza a treia, care era condiţionată de îndeplinirea unor criterii de convergenţă
foarte precise (art. 109 I):
1. rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% performanţa celor mai bune trei economii ale
UE;
2. deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3% din PIB;
3. datoria publică să se situeze la cel mult 60% din PIB;
4. să se respecte marjele de fluctuaţie restrânse ale cursurilor valutare din cadrul Sistemului Monetar
European, fără să se fi procedat la devalorizări în ultimii doi ani;
5. rata anuală a dobânzii pe termen lung să fie cu cel mult 2% mai mare decât media ratelor de dobândă
din statele care au realizat cele mai bune performanţe în materie de stabilitate a preţurilor.
Criteriile de convergenţă au pus destule probleme guvernelor din zona euro. Institutul Monetar
European a publicat în data de 25 martie 1998 un Raport prin care criteriile stabilite de Tratatul de la
Maastricht au fost abordate astfel:12
 stabilitatea preţurilor: valoarea de referinţă (2,7%) a fost calculată ca medie aritmetică a ratelor de
inflaţie din trei ţări cu cele mai bune performanţe în domeniu plus 1,5%. Cele trei ţări cu stabilitatea cea
mai mare a preţurilor erau: Austria (1,1%), Franţa (1,2%) şi Irlanda (1,2%).
 criteriul finanţelor publice:
- în ceea ce priveşte deficitul bugetar, singura ţară care nu a îndeplinit condiţia impusă a fost Grecia
(4,0%);
- criteriul datoriei publice a fost respectat doar de 4 state: Franţa (58%), Luxemburg (6,7%), Finlanda
(55,8%) şi Marea Britanie (53,4%).
Depăşirea valorii de referinţă nu excludea participarea la Uniunea Monetară, criteriul considerându-
se îndeplinit şi dacă rata scădea suficient de mult pentru a atinge nivelul impus într-un viitor apropiat.
 criteriul ratei de schimb: s-a înregistrat o convergenţă susţinută în acest domeniu. În perioada martie
1996 - martie 1998, zece state membre ale UE au participat la Mecanismul Ratelor de Schimb. În cazul
Italiei şi al Finlandei nu se putea respecta perioada de evaluare de doi ani pentru că ele s-au alăturat
mecanismului amintit în octombrie, respectiv noiembrie 1996. Drahma grecească nu putea participa la
Uniunea Monetară Europeană de la început pentru că nu îndeplinea criteriile, urmând a se alătura la 1
ianuarie 2001. Crizele din septembrie 1992 au determinat Marea Britanie să părăsească Mecanismul
Ratelor de Schimb.
 rata dobânzii pe termen lung: valoarea de referinţă (7,8%) s-a calculat ca medie aritmetică a ratelor
dobânzii pe termen lung din trei ţări cu nivelul cel mai scăzut al inflaţiei plus 2%. Aceste rate erau:
Austria (5,6%), Franţa (5,5%) şi Irlanda (6,2%).
Concluziile Raportului referitoare la îndeplinirea criteriilor de convergenţă au fost următoarele:
- 14 din cele 15 ţări membre au înregistrat o rată a inflaţiei sub 2% pe o perioadă de un an (până la 1
ianuarie 1998),
- 14 din cele 15 ţări au respectat criteriul ratelor dobânzii pe termen lung;
- monedele a 10 state au participat pe o perioadă mai mare de 2 ani la Mecanismul Ratelor de Schimb al
SME, cursul monedelor acestora situându-se aproape de nivelul central stabilit;
- 14 din cele 15 ţări au înregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% din PIB în anul 1997;
- în majoritatea statelor membre datoria publică s-a situat sub 60% din PIB.
Pe baza Raportului Institutului Monetar European, la 3 mai 1998 Consiliul European a decis că 11
din cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene care doreau să adopte moneda unică au îndeplinit cele cinci
criterii de convergenţă. Acestea erau: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg, Spania,
Portugalia, Germania, Italia, Franţa.
Grecia nu a reuşit să îndeplinească criteriile de convergenţă şi, ca urmare, nu a fost inclusă în primul
val, ea participând în perioada 1 ianuarie 1999-31 decembrie 2000 în cadrul Mecanismului Ratelor de
Schimb - ERM II cu marje de fluctuaţie de ±15%, prin fixarea ratei de schimb la 1 euro = 340,750 drahme
greceşti. Intrarea Greciei în zona euro la 1 ianuarie 2001 a însemnat un pas important pentru cel mai puţin

12
Institutul Monetar European - “Raport de convergenţă pe anul 1998”

15
avansat stat al Uniunii Europene, dar şi o lecţie pentru statele candidate din Europa Centrală şi de Est.
Alte trei ţări - Marea Britanie, Suedia, Danemarca - au refuzat la acea dată să introducă euro. În
schimb, Danemarca a decis ca începând cu 1 ianuarie 1999 să participe în cadrul Mecanismului Ratelor de
Schimb - ERM II, cu marje de fluctuaţie de ±2,25% faţă de rata centrală de 1 euro = 7,46038 coroane
daneze.
Tratatul de la Maastricht a deschis calea unor noi reuniuni ale Consiliului European menite să
netezească drumul spre moneda unică şi să conducă la o adâncire a procesului de integrare pe continentul
european.
În urma Reuniunii de la Madrid (decembrie 1995), Consiliul European a stabilit programul şi
scenariul pentru introducerea euro. În conformitate cu Tratatul de la Maastricht a fost iniţiată Conferinţa
Interguvernamentală a Uniunii Europene, desfăşurată în trei etape: Torino (martie 1996); Dublin (decembrie
1996); Amsterdam (iulie 1997). Toate aceste reuniuni au dezbătut probleme legate de adâncirea procesului de
integrare în Uniunea Europeană.
Deoarece arhitecţii euro ştiau că responsabilitatea fiscală are sens numai dacă este menţinută,
Reuniunea la nivel înalt din 1996 de la Dublin a întocmit Pactul de Stabilitate şi Creştere. Destinat întăririi
disciplinei fiscale pe termen lung, principala sa caracteristică este un acord privind amendarea ţărilor din
zona euro care înregistrează "deficite excesive". Dacă o ţară are un deficit bugetar care depăşeşte 3% din
PIB, ea trebuie să plătească Uniunii depozite nepurtătoare de dobândă echivalente cu 0,2% din PIB, plus
0,1% din PIB pentru fiecare procent de deficit peste 3% (până la un maxim de 0,5% din PIB). Dacă ţara
aflată în dificultate nu reuşeşte să îşi micşoreze deficitul bugetar în termen de 2 ani, Comisia Europeană
consideră depozitul o amendă şi îl distribuie celorlalte state membre ale zonei euro. Pot fi acordate unele
excepţii dacă ţara aflată în dificultate este în recesiune. Deoarece Pactul de Stabilitate şi Creştere stabileşte
limite stricte pentru deficitele guvernamentale şi pentru imprudenţa fiscală din interiorul Uniunii Europene,
el este considerat una dintre caracteristicile cele mai importante ale uniunii monetare.
Cadrul legal al monedei unice europene a fost prefigurat la Amsterdam (2 octombrie 1997),
anticipându-se necesitatea parcurgerii mai multor etape: înlocuirea ECU cu euro la o rată de 1/1 la începutul
etapei a treia; continuitatea contractelor, adică neafectarea condiţiilor şi termenilor acestora prin introducerea
monedei unice; stabilirea unor reguli tehnice cu privire la ratele de schimb ale monedelor naţionale în euro.
Reuniunea Consiliului European de la Luxemburg (12-13 decembrie 1997) a adoptat o rezoluţie cu
privire la coordonarea politicilor economice, care să netezească drumul în vederea pregătirilor pentru
demararea fazei a treia a Uniunii Economice şi Monetare. Tot atunci au fost aprobate Pactul de Stabilitate şi
Creştere şi textele legislative cu privire la statutul juridic al euro, luându-se decizia introducerii însemnelor
monetare în euro de la 1 ianuarie 2002.
Moneda unică a fost introdusă în trei etape distincte, pe baza scenariului formulat la Madrid.
Faza A (mai 1998 - 31 decembrie 1998) a avut la bază Reuniunea specială a Uniunii Europene de la
Bruxelles care a nominalizat statele participante la zona euro. După ce Consiliul a anunţat participanţii
calificaţi, în cele opt luni ale fazei A s-au realizat: înfiinţarea Băncii Centrale Europene; ajustările finale ale
sistemelor legislative naţionale pentru adaptarea la o nouă monedă; prima emisiune de euro.
Faza B (1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001) a debutat cu introducerea euro ca monedă oficială în
ţările care formau zona monedei unice, doar ca unitate de cont. Uniunea Europeană a adoptat regula “nici o
obligaţie, nici o interdicţie” în ceea ce priveşte folosirea euro în cursul fazei B, ceea ce însemna că
persoanele care doreau să folosească euro ca unitate de cont aveau dreptul legal să facă acest lucru, dar
nimeni nu putea fi obligat. Faza B s-a desfăşurat pe o perioadă de trei ani, cuprinzând câteva evenimente
majore: fixarea irevocabilă a ratelor de schimb între euro şi monedele participante la 1 ianuarie 1999;
transferul autorităţii în domeniul politicii monetare către Banca Centrală Europeană, care la 1 iunie 1998 a
înlocuit Institutul Monetar European, de la 1 ianuarie 1999 băncile centrale naţionale din zona monedei unice
devenind subordonate Băncii Centrale Europene; alăturarea Greciei la zona euro începând cu 1 ianuarie
2001.
Faza C (1 ianuarie - 1 iulie 2002) a înregistrat prima introducere în circulaţie a bancnotelor şi
monedelor euro, fiind singura perioadă în care vechile monede naţionale au circulat în paralel cu moneda
unică. Consumatorii puteau să facă tranzacţii în numerar cu monedele naţionale sau cu euro, în contextul în
care Banca Centrală Europeană a retras treptat din circulaţie vechile monede. La sfârşitul fazei, euro a
devenit moneda oficială exclusivă a zonei euro.
Tratatul asupra Uniunii Europene a creat criteriile de convergenţă drept o condiţie pentru intrarea în
Uniunea Economică şi Monetară, pentru a se asigura că ţările care doresc să participe la zona euro trebuie să
demonstreze, înainte de a li se permite aderarea, cel puţin un grad minim de convergenţă ce poate fi
susţinută.

16
 După introducerea euro, criteriile de convergenţă oferă destul de puţin confort, semnele evidente de
divergenţă reprezentând o provocare pentru Banca Centrală Europeană mulţi ani de acum înainte. Dacă
aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a materializat printr-o puternică convergenţă a ratelor inflaţiei şi a
deficitelor bugetare ale ţărilor membre, diferenţele între state rămân importante, mai ales în ceea ce priveşte
standardele de viaţă, nivelul şomajului şi competitivitatea.
Extinderea Uniunii Europene prin alăturarea, la 1 mai 2004, a Ciprului, Cehiei, Estoniei, Ungariei,
Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei şi Sloveniei şi la 1 ianuarie 2007, a Bulgariei şi României
aduce noi provocări.
Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă, fără îndoială, o condiţie de intrare în Uniunea Monetară
Europeană. Pentru aceasta, noile state membre trebuie să îndeplinească criteriile prevăzute în Tratatul de la
Maastricht. Noile state membre participă la Uniunea Economică şi Monetară de la data aderării, dar nu au
putut adopta euro imediat deoarece Tratatul de la Maastricht solicită efectuarea unei evaluări privind
capacitatea acestor ţări de a-şi menţine poziţia financiară şi participarea la Mecanismul Ratelor de Schimb -
ERM II, timp de cel puţin doi ani după aderare. În momentul în care o ţară îndeplineşte criteriile de
convergenţă, ea poate adopta euro iar banca centrală devine componentă a Eurosistemului.
Slovenia a intrat în zona euro de la 1 ianuarie 2007 iar Cipru şi Malta începând cu 1 ianuarie 2008.
Mulţi specialişti insistă asupra necesităţii adoptării euro imediat după participarea timp de doi ani în
cadrul ERM II, plecând de la următoarele considerente. 13 În primul rând, aceste state nu beneficiază de
posibilitatea de a rămâne în afara zonei euro după aderare (clauza „opting out”). În timp ce Danemarca şi
Marea Britanie au putut negocia rămânerea în afara zonei euro, noile ţări membre sunt obligate să accepte
condiţiile prevăzute în Tratatul de la Maastricht, respectiv să se pregătească pentru uniunea monetară şi să
adopte moneda unică atunci când se consideră a fi pregătite. Pe de altă parte, ele satisfac mai puţin criteriile
unei zone monetare optimale comparativ cu modul în care au făcut-o vechii membri ai Uniunii. Sunt ţări
având dimensiuni reduse, relaţii comerciale cu UE mai mult sau mai puţin dezvoltate, care se aşteaptă să
obţină beneficii de pe urma introducerii euro.
Există însă şi voci care recomandă adoptarea monedei unice după o perioadă mai mare de doi ani de
la aderarea la UE.14 Argumentele lor au la bază faptul că o ţară nou intrată în Uniunea Europeană trebuie să
facă faţă competiţiei pe piaţa unică şi provocărilor pieţei globale de capital. Pe de altă parte, aceste ţări se
caracterizează prin niveluri de dezvoltare diferite, mai slabe decât cele din Uniune, ele trebuind să obţină
convergenţa reală şi nominală.
Chiar dacă noile state membre ale Uniunii Europene sunt foarte hotărâte să adopte euro cât mai
repede posibil, nu trebuie uitat faptul că, independent de propriile merite, o monedă nu constituie un scop în
sine. Participarea la uniunea monetară trebuie să se bazeze pe o convergenţă durabilă. Într-adevăr, dincolo de
provocările instituţionale care subzistă (independenţa băncilor centrale, adaptarea sistemelor bancare, lupta
împotriva spălării banilor etc.), provocarea majoră este aceea a îndeplinirii convergenţei reale între Estul şi
Vestul Europei. Acest obiectiv necesită ani de reforme structurale importante, favorabile unei accelerări a
creşterii economice şi reducerii decalajului dintre Est şi Vest.
Ţările zonei euro vor trebui să supravegheze permanent criteriile de convergenţă pentru a asigura o
bună funcţionare a Sistemului European al Băncilor Centrale. Europa monetară nu înseamnă doar circulaţia
aceloraşi semne monetare, ci şi o structură de putere şi decizie - Banca Centrală Europeană - cea mai înaltă
autoritate monetară din zona euro.

13
Eichengreen, B., Ghironi, F. - „EMU and Enlargement”, Conference on Economic and Monetary Union, Brussels, March 2001, p.
12
14
De Grauwe, P., Lavrac, V. - „Inclusion of Central European Countries in the European Monetary Union”, Kluwer Academic
Publishers, Boston, 1998

17
18
 Capitolul 4

MIJLOACELE DE PLATĂ NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii izvorâte din operaţiunile
curente sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de plată.
De-a lungul anilor, atât instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată pe plan internaţional
cât şi proporţia participării acestora la stingerea obligaţiilor internaţionale au cunoscut importante modificări.
Dacă până la primul război mondial aurul ocupa un loc important în efectuarea plăţilor pe plan internaţional,
între cele două războaie, alături de aur au început să fie utilizate şi unele valute. După cel de-al doilea război
mondial, treptat, rolul aurului în această funcţie s-a diminuat, până la eliminarea sa. În acelaşi timp, rolul
valutelor în derularea plăţilor internaţionale a crescut neîncetat, adăugându-se noi instrumente monetare -
unităţile monetare compozite, de tipul DST şi ECU.
În etapa actuală, mijloacele de plată naţionale cuprind:
 unităţi monetare naţionale - monede efective (bancnote şi monede divizionare) şi monede de cont cu
transfer clasic sau electronic;
 titluri de valoare exprimate în monedă naţională - instrumente de plată şi credit şi hârtii de valoare.
Pe de altă parte, mijloacele de plată internaţionale sunt formate din:
- unităţi monetare naţionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale - valute efective şi valute de cont
cu transfer clasic sau electronic;
- titluri de valoare exprimate în monedă străină - instrumente de plată şi credit şi hârtii de valoare;
- unităţi monetare regionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale (euro);
- unităţi monetare compozite (DST).
Odată cu introducerea euro şi dispariţia monedelor naţionale ale statelor participante la Uniunea
Monetară Europeană, dar şi prin utilizarea sa - ca unitate monetară regională - în plăţile internaţionale,
peisajul monetar internaţional şi-a schimbat considerabil structura şi caracteristicile.

4.1. Unităţile monetare naţionale

- de la etaloanele monetare la aranjamentele valutare -

4.1.1. Definirea unităţii monetare naţionale

Moneda reprezintă unitatea monetară a unui stat abilitată să circule pe teritoriul statului care o
emite.
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca mijloc legal de
plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În adoptarea unităţii monetare, în prezent există trei practici:
 state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi individualizată în raport cu alte state. De
exemplu: România are unitatea monetară naţională leul, cu subdiviziuni de 100 bani; SUA - dolarul
american cu 100 cenţi; Canada - dolarul canadian cu 100 cenţi; Marea Britanie - lira sterlină cu 100
pence; Elveţia - francul elveţian cu 100 centime. În toate aceste cazuri, emiterea bancnotelor şi a
monedei divizionare cade în sarcina băncii centrale a ţării respective: România - BNR; SUA - Sistemul
Federal de Rezerve; Marea Britanie - Banca Angliei; Elveţia - Banca Naţională a Elveţiei etc.
 state care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară prin crearea unei noi unităţi monetare comune.
O parte din statele membre ale UE (12 state) au convenit ca începând cu 1 ianuarie 2002 pe teritoriul lor
geografic să circule un singur mijloc legal de plată - euro cu subdiviziuni de 100 de cenţi - care a
înlocuit monedele naţionale ale ţărilor participante la sistemul monedei unice: marca germană, francul
francez, francul belgian, francul luxemburghez, peseta spaniolă, escudo portughez, lira italiană, guldenul
olandez, shilingul austriac, marca finlandeză, lira irlandeză şi drahma grecească. De la 1 ianuarie 2007
din zona euro face parte şi Slovenia. Adoptarea unei singure monede ca mijloc legal de plată de către un
grup de ţări a implicat un ansamblu de măsuri organizatorice şi funcţionale: emisiunea bancnotelor şi a
monedei divizionare este responsabilitatea Băncii Centrale Europene, care stabileşte şi politica monetară
unică pentru zona euro. Similar, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, o serie de foste republici
componente ale acesteia şi-au dobândit independenţa şi au adoptat noi unităţi monetare, renunţând la
rubla sovietică.
 state care au adoptat ca monedă naţională unitatea monetară a altui stat. Astfel de situaţii îşi au
originea în trecutul politic, economic şi monetar al entităţilor statelor respective. De exemplu,

19
 Liechtenstein a adoptat ca monedă francul elveţian. În acest caz, emiterea şi punerea în circulaţie a
monedelor şi bancnotelor, precum şi exercitarea politicii monetare se realizează de către Banca Naţională
a Elveţiei iar băncile din Liechtenstein raportează situaţiile financiare acesteia şi sunt supuse
supravegherii bancare de către autoritatea elveţiană în materie. Situaţii asemănătoare se întâlnesc şi în
teritoriile nesuverane, colonii, teritorii asociate unui stat, teritorii sub tutelă etc., în general în astfel de
spaţii geografice existând ceea ce se numeşte „autoritate monetară”.
Cele prezentate reprezintă o situaţie la un moment dat.
În trecut, monedele puterilor coloniale erau, în cele mai multe cazuri, monedele utilizate pe
teritoriile colonizate (lira sterlină, francul francez, peseta spaniolă etc.). Destrămarea sistemului colonial şi
câştigarea independenţei fostelor colonii au condus la adoptarea unor noi denumiri de unităţi monetare
naţionale.
În viitor, unele state vor adera la sistemul monedei unice europene şi astfel, alte unităţi monetare
naţionale vor dispărea (inclusiv leul românesc), după cum pot apărea alte grupări care să adopte alte tipuri de
unificare monetară şi noi denumiri de monede.
Fiecare monedă naţională are un simbol standardizat şi utilizat ca atare în denominarea tuturor
tranzacţiilor interne şi internaţionale. Potrivit codului ISO (International Organization for Standardization), s-
a convenit uniformizarea modului de simbolizare prin trei litere a unităţilor monetare ale statelor lumii,
primele două litere reprezentând denumirea prescurtată a ţării (în limba engleză) şi a treia literă, prima literă
din denumirea monedei (în limba naţională). De exemplu: ROL - Romania Leu; USD - United State Dollar;
GBP - Greate Britain Pound etc. Pentru euro, abrevierea oficială recunoscută de ISO este EUR.
Unele monede au şi un simbol grafic. Pentru dolarul american simbolul este litera S tăiată pe
verticală de două linii paralele ($). Legenda spune că simbolul provine de la semnul existent pe un thaller,
care reprezenta două coloane pe care se urca o viţă de vie, monedă care s-a bucurat de încredere pe teritoriile
primelor 13 state americane, de unde şi denumirea de thaller – taller – dollar. Pentru lira sterlină simbolul
grafic este litera L tăiată pe orizontală de două linii paralele (₤), pentru yenul japonez litera Y tăiată pe
orizontală de două linii paralele (¥) iar euro are simbolul litera E tăiată pe orizontală de două linii paralele
(€), acesta fiind inspirat din litera grecească epsilon, cu trimiteri la leagănul civilizaţiei antice elene şi prima
literă a denumirii continentului european (Europa).
Definirea prin lege a unităţii monetare a unui stat este un atribut al autorităţii monetare naţionale.
De-a lungul timpului, această definire s-a realizat în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a
sistemului monetar internaţional, implicând analiza a trei elemente:
 valoarea paritară, respectiv conţinutul valoric al monedei, definit prin legea monetară a ţării care o
emite. Ea a presupus un etalon faţă de care moneda se raporta într-o relaţie fixă sau stabilă. Funcţia de
etalon a fost îndeplinită la început de mărfuri obişnuite, pentru ca treptat această poziţie să fie cucerită de
metalele preţioase (aur, argint), locul lor fiind luat apoi de diferite valute şi mai târziu de DST.
 paritatea monetară exprimată prin raportul dintre valorile paritare ale două monede. În funcţie de
etalonul care a stat la baza unităţilor monetare, aceasta a îmbrăcat forma parităţii metalice, valutare şi
DST.
 cursul valutar sau rata de schimb, respectiv preţul unei monede, exprimat într-o altă monedă cu care se
compară. Date fiind prefacerile care au marcat definirea unităţilor monetare naţionale, cu înţeles similar
se utilizează şi termenul de paritate valutară.
Limitele în utilizarea DST şi experienţa în domeniu au impus o serie de rezerve în utilizarea sa ca
etalon monetar. Începând din anul 1978, statele membre ale FMI îşi definesc valoarea monedelor lor pe baza
aranjamentelor valutare. Acestea constituie ansamblul măsurilor practicate de fiecare stat membru al FMI
în scopul asigurării unei evoluţii cât mai disciplinate a cursului valutar al monedelor lor.
În timp ce definirea valorii unei monede pe baza valorilor paritare presupunea un raport fix sau
stabil, în definirea valorii unei monede pe baza unui aranjament valutar locul principal îl ocupă evoluţia pe
piaţă a cursului valutar, în contextul flotării generalizate. Din această cauză, selecţionarea monedei de
contract şi adoptarea unor măsuri de aplatizare a efectelor negative ale evoluţiei nedorite a cursului acesteia
au un rol deosebit în asigurarea eficienţei valutar-financiare a tranzacţiilor comerciale.

4.1.2. Aranjamentele valutare în economia mondială

Aranjamentele valutare practicate în prezent au un caracter dinamic, pe de o parte, prin permanenta

lor diversificare iar pe de altă parte, prin faptul că valorile astfel stabilite se modifică la intervale scurte de
timp.

20
 În esenţă, ele se diferenţiază în funcţie de gradul de flexibilitate adoptat în stabilirea cursului valutar:
de la forme mai rigide - consiliu monetar sau legare a monedei naţionale de o altă unitate monetară - până la
flotare liberă. Indiferent însă de clasa în care este inclusă o monedă, în ultimă instanţă, la baza definirii sale
se află evoluţia cursului pe piaţa valutară.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, în continuare sunt prezentate pe scurt principalele tipuri de
aranjamente valutare (regimuri ale ratei de schimb) existente în prezent în lume, potrivit opţiunii declarate
de fiecare ţară şi comunicate FMI.
1. Aranjamente valutare potrivit cărora ţările nu au un mijloc de plată legal separat. În această
clasă sunt incluse două categorii de ţări:
 ţări care au adoptat ca mijloc legal de plată moneda altei ţări; de exemplu moneda în Liechtenstein este
francul elveţian, în Ecuador, El Salvador, Palau, Timorul de Est este dolarul american iar în San Marino
este euro;
 grupuri de ţări care au convenit să utilizeze aceeaşi monedă ca mijloc legal de plată; adoptarea acestui
sistem implică crearea unei autorităţi monetare centrale pentru coordonarea şi controlul politicii
monetare la nivelul ţărilor respective.
În prezent există patru astfel de uniuni monetare care utilizează aceeaşi monedă ca mijloc legal de plată
- moneda este unică pentru grupul de ţări şi independentă în sensul că nu este moneda altei ţări:
- Zona euro formată din 15 ţări a căror monedă acceptată ca mijloc legal de plată este euro iar autoritatea
monetară responsabilă cu emisiunea şi circulaţia monedei este BCE. Euro este o monedă convertibilă,
ţările membre ale zonei acceptând obligaţiile ce decurg din art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI
privind convertibilitatea şi restricţiile valutare cu alte ţări.
- Uniunea monetară a Caraibelor de Est (ECCU - Eastern Caribbean Currency Union) înfiinţată în
cadrul CARICOM (Caribbean Community and Common Market, creată în 1973). Doi ani mai târziu a
fost constituită Banca Centrală a Caraibelor de Est (ECCB - Eastern Caribbean Central Bank) care a
înlocuit Consiliul monetar. Din uniunea monetară fac parte 6 state independente membre ale FMI -
Antigua şi Barbuda, Dominica, Grenada, St. Kitts şi Nevis, St. Lucia, St. Vincent şi Grenadine - situate
în Marea Caraibelor, în apropierea SUA şi 2 teritorii ale Marii Britanii - Anguilla şi Montsserat. Unitatea
monetară a acestor ţări – ca mijloc de plată legal şi unic – este dolarul Caraibelor de Est (EC$), legat
din 1976 de dolarul american printr-un raport fix de 1 USD = 2,70 XCD. Este o monedă convertibilă,
ţările membre angajându-se să respecte prevederile art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI.
Antecedentele grupării se găsesc în angajamentele monetare create de Marea Britanie în coloniile sale
şi care din 1920 au îmbrăcat forma „autorităţii monetare”, moneda fiind legată de lira sterlină la un curs
fix de 1 GBP = 4,80 XCD. Banca Centrală a Caraibelor de Est centralizează rezervele valutare ale ţărilor
membre, formulează politica în domeniul emisiunii şi circulaţiei monetare, acordurilor şi aranjamentelor
ţărilor membre cu străinătatea.
- Uniunea economică şi monetară a Africii de Vest (WAEMU - West African Economic and Monetary
Union) creată în 1994, reuneşte unele ţări (foste colonii franceze) care fac parte din „zona francului”.
Unitatea monetară este francul CFA care în perioada 1948-1999 a fost legat de francul francez (iniţial 1
FRF = 50 XOF şi apoi 1 FRF = 100 XOF din 1994) iar din anul 1999 de euro, prin raportul fix de 1
EUR = 655,957 XOF. Acesta este în prezent cursul oficial de vânzare-cumpărare al monedei, euro fiind
moneda de intervenţie pe piaţă. Cursul francului CFA în raport cu ale valute se stabileşte prin euro
(cursuri încrucişate) în baza cotaţiilor acestora la Paris. Moneda este emisă şi supravegheată în circulaţia
sa de o bancă centrală unică, Banca Centrală a Africii de Vest (BCEAO - Banque Centrale des l`Afrique
de l`Quest).
- Uniunea monetară a Africii Centrale, iniţial şi economică (CAEMC - Central African Economic and
Monetary Community) iar din 1999, în baza unei convenţii a statelor membre a fost înregistrată ca
UMAC - L`Union monetaire d`Afrique Centrale. Emisiunea monedei - francul CFA - este realizată de
Banca de Emisiune a Africii Centrale (BEAC - Banque des l`Afrique Centrale), al cărei statut din anul
1999 a fost amendat în 2003.
Ţările membre ale celor două grupări monetare – cea a Africii de Vest şi cea a Africii Centrale –
formează „zona francului CFA”, care în ansamblu cuprinde foste colonii franceze, dar numai o parte din
grupul ţărilor aparţinând Comunităţii Economice a statelor vest-africane (ECOWAS - Economic Community
of West African States).
Francul CFA (franc de la Communauté Financiere de l`Afrique) este o monedă convertibilă, ţările
membre asumându-şi obligaţiile prevăzute în art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI iar convertibilitatea în
euro este garantată de Trezoreria Franţei, fără nici o implicare în politica monetară din partea Băncii Franţei
sau a Băncii Centrale Europene. Prin tradiţie însă, cele două bănci centrale ale „zonei francului CFA” îşi

21
păstrează 65% din disponibilităţile valutare într-un fond de rezervă care îmbracă forma unui cont operativ
deschis la Trezoreria Franţei (în trecut, fiecare colonie avea un astfel de cont), putând astfel beneficia
permanent de facilităţi overdraft (din 1973). Pentru fiecare operaţiune de schimb valutar ele trebuie să
asigure o acoperire de cel puţin 20% din pasivele la vedere, iar plafonul de credit se stabileşte pe fiecare ţară
ca echivalent al unei cote de 20% din veniturile bugetare ale ţării în anul precedent.
Prin amendamentele aduse în anul 2003 statutelor băncilor centrale din „zona francului CFA” s-au
delimitat competenţele în materie monetară dar şi cadrul ferm al legăturii cu zona euro (de altfel, ţările din
regiune au beneficiat şi de finanţări de la Banca Europeană pentru Investiţii).
2. Aranjamente valutare bazate pe consiliu monetar. În această categorie sunt cuprinse acele ţări
care au moneda naţională definită prin legea monetară a ţării, ca mijloc legal de plată, dar regimul ratei de
schimb are la bază un act legislativ prin care se stabilesc următoarele:
- preschimbarea monedei naţionale în raport de o anumită unitate monetară străină să se efectueze la un
curs fix;
- emisiunea monedei naţionale să fie restricţionată în funcţie de îndeplinirea de către banca centrală a
unor obligaţii stabilite prin acest aranjament. În esenţă, este vorba despre controlul masei monetare,
reducerea inflaţiei şi stabilizarea cursului valutar al monedei naţionale.
Prevederile unui astfel de aranjament impun ca emisiunea monedei naţionale să se efectueze numai
contra monedă străină iar cantitatea de monedă naţională să fie acoperită integral cu active externe: de
exemplu, emisiunea monetară poate avea loc numai în măsura în care ţara în discuţie are un excedent de
balanţă de plăţi, care în plan valutar înseamnă intrare de monedă străină. Se elimină astfel funcţia
„tradiţională” a băncii centrale de control al masei monetare, dar mai ales cea de „împrumutător de ultimă
instanţă”. Urmărirea acestor aspecte este încredinţată unui consiliu monetar, care în fapt poate constitui o
entitate în cadrul băncii centrale şi care temporar, până la redresarea monetară şi valutară, preia spre
urmărire şi administrare o parte din funcţiile băncii centrale.
Prin aranjament se stabileşte moneda străină de care este legată moneda naţională (ca intrări valutare
sau active externe). În patru din ţările care practică aranjamente valutare de tip consiliu monetar, raportarea
se face la euro (Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Estonia, Lituania), în timp ce în Hong Kong şi Djibouti se
face la dolarul american. În cazul Brunei-Darussalam moneda naţională este dolarul Brunei, cu un
aranjament în raport cu dolarul Singapore de 1SGD = 1BND, ambele monede circulând pe teritoriul ţării ca
mijloc de plată legal.
În Bosnia-Herţegovina moneda naţională este marca convertibilă, legată de euro printr-un raport fix
de 1 EUR = 1,95583 BAM. Începând din anul 1999, Bulgaria are un consiliu monetar prin care leva este
legată de euro printr-un raport fix de 1 EUR = 1,95583 BGN. Din iunie 2004, Estonia şi Lituania participă
în cadrul Mecanismului Ratelor de Schimb - ERM II, fără să modifice prevederile aranjamentului de tip
consiliu monetar pe euro: coroana estoniană la 1 EUR = 15,6466 EEK iar litas lituaniană la 1 EUR =
3,45280 LTL.
În cazul consiliilor monetare legate de dolarul american, pentru dolarul Hong Kong raportul este de
1 USD = 17,73 HKD iar pentru francul Djibouti de 1 USD = 177,72 DJF.
Cursul fix, evidenţierea rezervelor valutare şi dimensionarea masei monetare, în funcţie de legătura
stabilită, definesc şi moneda predominantă în care se fac plăţile şi încasările internaţionale în aceste ţări, în
exemplele date, euro şi dolarul american.
3. Aranjamente valutare convenţionale bazate pe legarea fixă a cursului monedei. În această
clasă sunt incluse acele ţări a căror monedă naţională este legată formal printr-un raport fix de o altă
monedă (35 ţări) sau de o monedă compozită (7 ţări). În ultimul caz, moneda compozită poate fi una
standard (DST) sau poate fi creată ad-hoc de ţara în discuţie, pe baza unui coş de valute format din
monedele principalelor ţări cu care are relaţii comerciale, a căror pondere reflectă distribuţia schimburilor
comerciale, a serviciilor şi a fluxurilor de capital. Prin acest tip de aranjament valutar, ţările nu sunt obligate
să menţină irevocabil paritatea stabilită. Cursul valutar poate fluctua în limite strânse faţă de cursul central
stabilit (de exemplu, de ±1%) sau se stabilesc limitele de variaţie minime şi maxime sub forma unei marje,
de regulă de ±2%. Indiferent de soluţia aleasă, autoritatea monetară urmăreşte respectarea parităţii fixe prin
intervenţii directe pe piaţa valutară, cumpărând şi vânzând monedă naţională contra valuta de care este
legată (valută de intervenţie) sau indirecte, printr-o politică severă a ratei dobânzii, prin stabilirea unor
reglementări restrictive în materie de regim valutar sau prin intervenţii efectuate de alte instituţii publice.
Sistemul se aseamănă în principiu cu aranjamentul bazat pe consiliu monetar, dar se deosebeşte de acesta
prin flexibilitatea mai mare în cadrul limitelor date de variaţie a cursului valutar, autoritatea monetară
putând să modifice nivelul acestora şi prin libertatea mai largă în exercitarea politicii monetare şi a celei
valutare.

22
 Ţările din această grupă au aranjamente valutare legate în cea mai mare parte de dolarul american
(Antilele Olandeze, Arabia Saudită, Aruba, Bahamas, Bahrain, Barbados, Belize, China, Emiratele Arabe,
Eritrea, Guinea, Insulele Maldive, Iordania, Irak, Kuweit, Liban, Malaezia, Nepal, Oman, Qatar, Seychelles,
Siria, Trinidad-Tobago, Turkmenistan, Ucraina, Venezuela, Vietnam), de euro (Cape Verde, Insulele Comore,
Letonia, Macedonia) şi de monede compozite (de exemplu, Libia de DST, Botswana de DST şi rand sud-
african etc.).
Dată fiind poziţia dominantă a Africii de Sud, moneda acesteia - rand sud-african - are circulaţie în
zonă şi de ea sunt legate monedele naţionale ale trei mici state grupate în jurul acesteia: Lesotho, Namibia şi
Swaziland. Practic, în unele din aceste ţări există două monede cu putere circulatorie pe teritoriul lor - randul
sud-african şi moneda naţională - iar aranjamentele au caracter local.
4. Menţinerea cursului valutar în limitele unor benzi de fluctuaţie. În această categorie intră
ţările care prin aranjamente valutare s-au afiliat la Mecanismul Ratelor de Schimb - ERM II (Danemarca -
ianuarie 1999, Slovenia - iunie 2004 şi Cipru - mai 2005) sau au adoptat independent un sistem bazat pe
principii asemănătoare (Ungaria, Tonga). Caracteristic acestui aranjament valutar este menţinerea cursului
valutar în cadrul unor marje de fluctuaţie diferite de la o ţară la alta: Danemarca ±2,25%; Tonga ±5%; Cipru,
Slovenia şi Ungaria ±15%, în anul 2005. În timp ce Tonga îşi leagă moneda proprie de un coş valutar format
din euro, dolar american şi yen japonez, Cipru, Danemarca, Slovenia şi Ungaria se raportează la euro.
5. Stabilitatea cursului valutar pe o anumită perioadă, cu modificări impuse de condiţiile
pieţei (engl. crawling pegs). În acest caz, cursul fixat (engl. peg = ţăruş) este ajustat periodic ca urmare a
modificării unor indicatori cantitativi avuţi în vedere de ţara respectivă (inflaţia în raport cu principalii
parteneri comerciali, diferenţa între ţinta stabilită şi inflaţia aşteptată în ţările partenere), fapt care scoate în
evidenţă o „modificare înceată” (engl. crawling = târâtoare).
Modificarea ratei fixe târâtoare (engl. rate of crawl) se face având în vedere evenimente trecute (de
exemplu, care a fost influenţa inflaţiei asupra cursului valutar fix) sau evenimente viitoare (pe baza
previziunilor privind evoluţia inflaţiei). Ca şi în cazul aranjamentelor valutare convenţionale bazate pe
legarea fixă a cursului monedei, se impune o politică monetară severă în controlul evoluţiilor din ţara
respectivă. Bolivia, Costa Rica, Honduras, Nicaragua şi Insulele Solomon au cursul fix stabilit faţă de
dolarul american, curs ce se modifică periodic.
6. Flotare în cadrul unor benzi de fluctuaţie. Acest tip de aranjament valutar se particularizează
prin faptul că fluctuaţiile cursului valutar sunt menţinute în cadrul unei variaţii de ±1% faţă de cursul central
sau de ±2% între cursul minim şi cel maxim, iar cursul fix este modificat în funcţie de anumiţi indicatori
monetari şi financiari. Gradul de flexibilitate a ratei de schimb depinde de limitele benzii de fluctuaţie, care
pot fi stabilite simetric faţă de cursul central sau asimetric în sus sau în jos faţă de paritatea centrală, în acest
caz pe baza unei rate centrale preanunţate.
Acest aranjament s-a utilizat până la sfârşitul anului 2004 în Honduras (±7%), Israel (±26%),
România şi Slovenia (bandă de fluctuaţie necomunicată). În prezent se mai aplică în Belarus, banda în cadrul
căreia se urmăreşte cursul valutar putând fi ajustată frecvent.
7. Aranjamente valutare de flotare controlată, fără ţinte predefinite ale cursului valutar. În
acest caz, autorităţile monetare urmăresc să influenţeze evoluţia cursului valutar, fără a avea o rată de schimb
fixată ca ţintă sau direcţie de evoluţie. Indicatorii utilizaţi pentru controlul cursului valutar sunt, de regulă,
indicatori economici de ansamblu (poziţia balanţei de plăţi, situaţia rezervelor valutare, evoluţia pieţei
paralele etc.) iar ajustarea cursului nu este realizată automat. Intervenţiile pe piaţa valutară pot fi directe sau
indirecte. Ţările din această grupă nu au drept ancoră rata de schimb în raport cu o altă monedă sau o
monedă compozită, ci sunt grupate în funcţie de strategia de politică monetară, bazată pe:
- ţintirea agregatelor monetare (15 ţări);
- ţintirea directă a inflaţiei (5 ţări);
- programe monetare, inclusiv în cadrul aranjamentelor FMI (13 ţări);
- alte strategii (19 ţări).
De exemplu, în România, BNR intervine pe piaţa valutară pentru respectarea ţintei de inflaţie
stabilită anual. Din martie 2003, cursul valutar al monedei naţionale este fixat în raport cu euro, politica
valutară având ca scop utilizarea ratei de schimb ca ancoră nominală. Începând cu 2001 şi mai ales după
2003, intervenţiile BNR pe piaţa valutară au scăzut substanţial atât ca frecvenţă cât şi ca volum, permiţând în
acest mod fluctuarea zilnică a cursului valutar.
8. Aranjamente valutare de flotare liberă. În ţările care au adoptat acest tip de aranjament, cursul
valutar este determinat pe piaţă, iar orice intervenţie pe piaţa valutară oficială urmăreşte asigurarea unor
modificări moderate ale cursului valutar şi prevenirea unor fluctuaţii excesive. Dintre ţările a căror monedă
joacă un rol important pe plan internaţional, în această grupă sunt incluse Elveţia, Japonia, SUA, Australia,

23
Canada, Marea Britanie şi Suedia, ultimele patru cu flotare independentă dar cu o strategie monetară de
ţintire a inflaţiei.
Deşi în descrierea aranjamentelor valutare sunt utilizate expresii ca „rată de schimb fixă” sau
„paritate fixă”, ele au la bază, în esenţă, evoluţia cursului valutar pe piaţă, iar evaluarea are în vedere
raportarea la un alt curs valutar într-un alt moment, al unei alte monede.
Analiza aranjamentelor valutare de pe primele şase poziţii evidenţiază că moneda naţională are un
„curs fix” „legat” de o altă monedă, iar acea „altă monedă” este cel mai adesea dolarul american sau euro,
care la rândul lor au un aranjament bazat pe flotare liberă. Prin aceste definiri „fixe”, de fapt „legate”,
factorilor interni specifici ţării în discuţie, care influenţează rata de schimb a monedei naţionale în raport cu
monedele străine, se adaugă mişcarea monedei străine la care s-a raportat.
Din aceste considerente, în descrierea regimului ratei de schimb, componenta politicii monetare
promovate de o ţară în menţinerea cursurilor valutare fluctuante a devenit cu mult mai importantă decât în
trecut, când exista un numitor comun, cum a fost de exemplu aurul. Ca activ monetar neutru sau aproape
neutru, aurul nu aparţinea unei ţări „emitente” de la care să preia şi să înmagazineze contextul economic,
financiar sau politic, cum se întâmplă în prezent prin „legarea”, „fixarea” sau „definirea” în raport cu o altă
monedă.
De la o etapă la alta, fiecare ţară îşi stabileşte obiectivele de politică monetară în corelaţie cu
evoluţiile cursului monedei naţionale. În principal, strategia politicii monetare este denumită în funcţie de
ţinta de atins sau de ancora de care se „leagă” pentru asigurarea unei stabilităţi:
 ţintirea cursului valutar. Este o sintagmă destinată să exprime prioritatea în planul politicii monetare de
a asigura menţinerea sau atingerea unui anumit nivel al cursului valutar. Autoritatea monetară intervine
pe piaţa valutară prin vânzare/cumpărare de monede străine la un anumit curs, cu scopul de a menţine
rata de schimb în limitele preanunţate sau la un anumit nivel. În acest ultim caz, cursul valutar serveşte
ca ancoră nominală sau ţintă intermediară în planul politicii monetare. Această strategie se regăseşte în
sistemele aranjamentelor valutare care nu au un mijloc legal de plată separat sau ale aranjamentelor
bazate pe consilii monetare, pe cursuri fixe legate de o altă valută sau care fluctuează în cadrul unei
benzi.
 ţintirea agregatelor monetare. În această situaţie, autoritatea monetară utilizează o serie de instrumente
pentru atingerea unei anumite rate de creştere a agregatelor monetare (M1, M2, M3 sau L) iar agregatul
ţintă devine ancoră nominală sau ţintă intermediară a politicii monetare, suplimentar urmărindu-se
asigurarea unei stabilităţi a evoluţiei cursului valutar.
 ţintirea directă a inflaţiei. De regulă este utilizată de ţările cu rate înalte ale inflaţiei, fiind asociată
reducerii inflaţiei prin stabilirea unor ţinte definite numeric, în general, de la o rată a inflaţiei cu trei
cifre să se ajungă la o rată a inflaţiei cu două cifre şi apoi cu o cifră. În asemenea cazuri, ţintirea inflaţiei
presupune un ansamblu de măsuri, dar întotdeauna implică autoritatea monetară. Deciziile de politică
monetară sunt orientate în funcţie de deviaţia estimată a evoluţiei inflaţiei în raport de ţinta anunţată
public, inflaţia estimată acţionând (implicit sau explicit) ca ancoră intermediară a politicii monetare.
 programe monetare, inclusiv susţinute de FMI. Acestea presupun implementarea unei politici
monetare şi valutare care să creeze un cadru ce să permită constituirea unui nivel minim acceptat al
rezervelor valutare ale ţării şi controlul dezechilibrelor de balanţă de plăţi.
În considerarea celor prezentate s-au avut în vedere datele oficiale comunicate de ţări şi publicate în
documentele FMI - „Annual Report”; „Exchange Arrangements and Exchange Restriction” - date care sunt
actualizate anual.
În prezent, definirea unei monede are un caracter convenţional, decuplat de orice suport fix şi
material, cu perspectiva dematerializării în contextul dezvoltării tehnologiei informaţiei. Aceste prefaceri
care au marcat definirea şi poziţia pe piaţă a monedelor lumii şi-au pus amprenta şi asupra tehnicilor de
acoperire a riscurilor valutare.
Toate aceste aspecte au contribuit la reducerea numărului monedelor în care diferitele entităţi îşi
desfăşoară relaţiile comerciale şi financiare internaţionale, pe de o parte, prin formarea unor poli monetari –
dolar american, euro, yen japonez – iar pe de altă parte, prin creşterea numărului de ţări care utilizează
aceeaşi monedă. Exemple de utilizare a euro pot fi: ţările Uniunii Europene care au adoptat moneda euro;
ţările Uniunii Europene care nu au aderat la sistemul euro, dar care prin contractele pe care le au cu zona
monedei unice, utilizează implicit euro; ţările care desfăşoară în mod tradiţional relaţii comerciale cu
Uniunea Europeană; ţările din „zona francului CFA”, care este legat indirect de euro. Pentru dolarul
american, exemplul cel mai relevant îl reprezintă ţările din America Centrală şi de Sud care fie că au ca
monedă dolarul american, fie că alături de moneda naţională, dolarul este acceptat în paralel ca mijloc legal
de plată.

24
 4.2. Valutele. Devizele

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau juridică
nerezidentă sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale. De exemplu, dolarul american este
monedă naţională pentru un american şi valută pentru un francez. Acelaşi dolar utilizat de un cetăţean
american pentru plata unor mărfuri procurate din Franţa este valută.
În funcţie de modul în care sunt utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale, valutele pot fi:
- valute efective, sub forma bancnotelor sau a monedelor divizionare;
- valute în cont, cu transfer clasic sau electronic.
Riscurile legate de furt şi costurile ridicate ale transportului şi asigurării valutelor efective au
determinat o permanentă reducere a utilizării acestora şi, în mod firesc, dezvoltarea plăţilor prin viramente
bancare sau prin intermediul diferitelor tipuri de înscrisuri. În relaţiile internaţionale, ponderea covârşitoare
(peste 90%) o deţin valutele în cont, plăţile efectuându-se prin tehnica viramentelor bancare, respectiv prin
virarea banilor din contul bancar al unui titular în contul bancar al altui titular.
Noţiunea de valută nu este legată de caracterul convertibil sau neconvertibil al acesteia, deşi acest
aspect are o deosebită importanţă în utilizarea sa în plăţile internaţionale. Din punct de vedere al posibilităţii
de preschimbare a unei monede pe alta, valutele se împart în: a. convertibile; b. neconvertibile.
a). Valuta convertibilă reprezintă acea valută care poate fi preschimbată cu o alta în mod liber, prin
vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, în sensul că nu există restricţii cu privire la suma de preschimbat, la
scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale, necomerciale sau transferuri de capital) şi la
calitatea celui care efectuează preschimbarea (rezident sau nerezident al ţării unde se efectuează
operaţiunea).
Din totalul ţărilor membre ale FMI, 164 de state au acceptat obligaţiile ce decurg din art. VIII, pct. 2,
3 şi 4 din Statutul FMI privind convertibilitatea şi restricţiile valutare cu alte ţări, puţine adoptând însă
convertibilitatea deplină.15 Multe dintre ele au menţinut restricţii privind operaţiunile la care se aplică (de
regulă, numai pentru operaţiunile curente), persoanele care o pot practica (de regulă, numai nerezidenţii) iar
în numeroase cazuri au fost stabilite şi plafoane valorice privind preschimbarea.
Ca rezultat al restricţiilor adoptate de ţările lumii în spaţiul convertibilităţii monedelor naţionale, în
plăţile internaţionale se observă o orientare cu precădere spre un număr relativ redus de valute
convertibile (4-5), determinată de anumiţi factori, cum sunt: puterea economică a statului emitent, soldul
balanţei de plăţi, rezervele de aur şi devize, cursul pe piaţa valutară al monedei respective, stabilitatea
politică a statului, politica monetară şi valutar-financiară a acestuia, apartenenţa la acordurile financiar-
valutare regionale şi internaţionale etc. Până la data introducerii euro, principalele valute convertibile
utilizate în plăţile internaţionale erau: dolarul american (60-70%), marca germană (11-13%), lira sterlină (6-
7%), yenul japonez (6-7%), francul francez (5-6%), francul elveţian (2-3%), dolarul canadian (1-2%),
florinul olandez (1-2%). După anul 2002, dolarul american rămâne pe primul loc, fiind urmat de euro, lira
sterlină, yenul japonez şi francul elveţian.
În grupa valutelor convertibile un loc aparte îl ocupă valutele de rezervă, care sunt monede
naţionale ale unor ţări deţinute de alte ţări în rezerva lor oficială. În prezent, principalele valute de rezervă
la nivel mondial sunt: dolarul american, euro, yenul japonez şi lira sterlină.
b). Valuta neconvertibilă desemnează acea valută care nu poate fi utilizată ca mijloc de plată, de
regulă, decât în cadrul graniţelor statului care a emis-o. În general, monedele neconvertibile au o definire
valorică convenţională, în sensul că nu reflectă puterea lor reală de cumpărare. Ţările cu monedă
neconvertibilă pot practica, sub forma excepţiilor, restricţii la plăţile externe, cursuri multiple etc. Deoarece
valutele neconvertibile nu au o echivalenţă reală între valoarea declarată şi puterea lor de cumpărare se evită
încheierea de contracte într-o astfel de monedă. În general, circulaţia monedelor neconvertibile este strict
controlată de statul emitent.
În trecut, o monedă, fără a fi convertibilă, putea fi transferabilă, prin încrederea acordată de un grup
mai mare sau mai mic de state. Folosirea valutelor transferabile consta în dreptul pe care îl avea titularul unui
cont de a transfera (fără a converti) soldul său în acea monedă transferabilă în contul unui beneficiar din altă
ţară, cu cont deschis tot la banca din ţara a cărei monedă era transferabilă.
Înainte de reintroducerea convertibilităţii în ţările vest-europene (1958-1960) au existat trei valute
transferabile: lira sterlină, marca vest-germană şi lira italiană. După trecerea la convertibilitate a acestor
monede, toate conturile în valută transferabilă au fost automat transformate în conturi cu valute convertibile.

15
IMF - “Annual Report”, April 2005

25
 Rubla transferabilă a funcţionat până în anul 1990, în baza convenţiei privind decontările
multilaterale în ruble transferabile şi organizarea BICE, semnată la Moscova în 1963. Guvernele ţărilor
membre ale CAER au hotărât atunci renunţarea la sistemul de plăţi prin conturi bilaterale de cliring şi prin
ruble de cliring şi trecerea cu începere de la 1 ianuarie 1964 la un sistem de decontări multilaterale în ruble
transferabile. Rubla transferabilă era abstractă, diferită de cea de astăzi, avea un curs forţat, era de fapt o
monedă de cont în care se efectuau decontările multilaterale.
În etapa actuală, în relaţiile de plăţi dintre ţările dezvoltate nu mai există conturi exprimate în valute
transferabile.
Alături de cele două grupe de valute - convertibile (art. VIII) şi neconvertibile (art. XIV - ţări într-o
stare tranzitorie, care pot păstra restricţii şi care urmează să asigure convertibilitatea monedelor lor) - Statutul
modificat al FMI a introdus o nouă categorie, aceea de valute liber utilizabile (art. XXX). O valută poate
deveni liber utilizabilă în măsura în care îndeplineşte cumulativ două condiţii: (1) este utilizată pe scară largă
în tranzacţiile internaţionale; (2) are o viaţă activă, fiind negociată pe principalele pieţe valutare
internaţionale. Potrivit aprecierilor FMI, aceste condiţii sunt îndeplinite în prezent de dolarul american, euro,
lira sterlină şi yenul japonez. Introducerea acestei noi terminologii este de natură să mărească aria
operaţiunilor efectuate între statele membre ale FMI şi între acestea şi FMI, în valutele convertibile care
prezintă un interes mai mare decât celelalte.
În terminologia curentă se utilizează adesea noţiunea de valută “tare” sau “forte” şi valută “slabă”,
pentru a desemna poziţia la un moment dat a unei valute pe piaţă. De regulă, atributul “tare” sau “forte” este
alăturat acelor valute care au o largă circulaţie internaţională, cursul acestora pe piaţă este ascendent iar statul
emitent are o economie puternic dezvoltată. Etichetarea într-un fel sau altul a unei valute are un caracter
pasager. În perioada 1950-1970, dolarul american constituia incontestabil principala valută “forte”. În anii
1973-1978, acelaşi dolar american era socotit o valută în declin, în timp ce marca vest-germană, francul
elveţian şi yenul japonez erau apreciate ca valute “forte”. După perioada 1979-1980, dolarul american a
devenit din nou cea mai “tare” valută, celelalte valute fiind în declin. După atacul terorist din septembrie
2001 şi ca urmare a intervenţiilor repetate ale SUA în Irak, dolarul american a pierdut teren în faţa monedei
europene.
În sens restrâns, devizele includ instrumentele de plată şi credit exprimate într-o monedă străină
(valută) şi care înlocuiesc moneda efectivă pentru stingerea unei obligaţii de plată în străinătate.
Cu timpul, noţiunea de devize a căpătat o accepţiune mai largă, ea cuprinzând în prezent atât valuta
efectivă şi în cont, cât şi orice instrument de plată şi credit (cambie, bilet la ordin, cec şi ordinul de plată) sau
hârtie de valoare (obligaţiune, acţiune) denominate într-o monedă străină.
În funcţie de valuta în care sunt exprimate, devizele pot fi:
 Devize convertibile, respectiv acele instrumente de plată şi credit sau hârtii de valoare denominate într-o
valută convertibilă. Drept urmare, ele pot fi transformate oricând, prin vânzare, într-o altă valută
convertibilă în cont, în numerar sau într-un alt titlu exprimat într-o altă valută convertibilă.
 Devize neconvertibile, atunci când sunt exprimate într-o valută neconvertibilă iar preschimbarea lor pe o
altă monedă este limitată de statul emitent al monedei în care este exprimat înscrisul. Utilizarea devizelor
neconvertibile îşi are suportul, de regulă, în aranjamentele bancare sau acordurile încheiate în acest sens
între două sau mai multe state.
În schimburile economice externe ale României, ponderea cea mai însemnată o deţin titlurile de
credit exprimate în valute convertibile, care sunt utilizate atât în cadrul operaţiunilor pe credit, cât şi ca
modalitate de garantare a plăţilor. Hârtiile de valoare sunt folosite fie în scopul mobilizării unor împrumuturi
de pe piaţa internaţională, fie pentru garantarea prin gaj a unor angajamente de plată externe.

4.3. Convertibilitatea monetară

Accepţiunea termenului de convertibilitate a suferit de-a lungul timpului importante modificări:

convertibilitatea aur-monedă (până în 1914) se referea la dreptul deţinătorului unei bancnote de a primi de la
banca de emisiune echivalentul în aur al valorii paritare a bancnotei; convertibilitatea aur-lingouri (1920-
1936) asigura convertirea în aur a bancnotelor la nivelul valorii echivalente a unui lingou de aur standard;
convertibilitatea aur-devize (1944-1971) asigura convertirea în aur a unei monede definite în aur prin
intermediul dolarului american, autorităţile monetare americane angajându-se faţă de băncile centrale ale
altor ţări de a le preschimba dolarii deţinuţi în aur la preţul oficial al aurului de 35$ uncia (apoi 38$ şi
respectiv 42,2$ uncia).
Abandonarea convertibilităţii în aur a dolarului american (15 august 1971), trecerea la cursuri
fluctuante (1973-1976), demonetizarea aurului (1978), toate reflectate direct sau indirect în amendamentele

26
aduse Statutului FMI în anul 1978, au condus la modificarea radicală a conceptului de convertibilitate. Drept
urmare, în etapa actuală, autorităţile monetare nu se mai angajează să asigure preschimbarea monedelor lor
pe altele la un curs fix sau stabil, ci la cursul pieţei.
În aceste condiţii, convertibilitatea a căpătat caracterul unei convertibilităţi de piaţă şi se referă mai
mult la aria libertăţii de utilizare a unei monede naţionale în operaţiuni internaţionale. În esenţă, valutele se
preschimbă la cursul pieţei din momentul efectuării operaţiunii.
Conform prevederilor Statutului FMI, prin convertibilitate se înţelege însuşirea legală pe care o are
o monedă de a putea fi preschimbată liber pe piaţa valutară, fără nici o restricţie cu privire la suma de
preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale, necomerciale sau financiare) sau la
calitatea celui care solicită preschimbarea (rezident sau nerezident).
În ansamblul de măsuri pe care trebuie să le adopte o ţară pentru trecerea la convertibilitatea generală
a monedei sale se înscriu şi cele privind definirea reală a cursului monedei naţionale faţă de celelalte valute.
Cum această relaţie exprimă, în esenţă, puterea de cumpărare a monedelor comparate, liberalizarea
schimbului valutar intern permite, în timp, aşezarea acestui raport pe baze reale.
Convertibilitatea generală se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor (comerciale,
necomerciale, financiare) şi nu are restricţii de sumă la solicitarea preschimbării. De exemplu, dolarul
american, euro, lira sterlină, yenul japonez şi francul elveţian sunt monede ale unor ţări fără restricţii sau cu
restricţii valutare minore.
În terminologia şi practica comercială internaţională, în categoria valutelor convertibile se includ
acele valute care au convertibilitate externă şi internă.
Convertibilitatea externă nelimitată se aplică doar nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor şi nu are
limite de sumă. Convertibilitatea externă limitată priveşte nerezidenţii şi plăţile pentru tranzacţii curente
(comerciale şi necomerciale) şi, de regulă, nu are limite de sumă.
Convertibilitatea internă se referă la însuşirea legală a unei monede de a se preschimba pe o alta pe
un teritoriu delimitat, al ţării de origine, deci moneda nu are circulaţie internaţională. În general, acest tip de
convertibilitate se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor, pentru plăţi aferente tranzacţiilor curente cu sau fără
limită de sumă, iar moneda nu circulă în afara ţării.
În ceea ce priveşte leul românesc, după anul 1990 s-au înregistrat două faze de convertibilitate:
- noiembrie 1991 – au fost unificate cursurile valutare, fapt urmat de o convertibilitate internă limitată la
operaţiuni de cont curent;
- 31 ianuarie 1998 – trecerea la convertibilitatea deplină de cont curent.
La 1 ianuarie 2005 a început procesul de liberalizare totală a contului de capital, care să asigure o
convertibilitate deplină a monedei naţionale a României.
Trecerea unei monede naţionale la convertibilitate reprezintă un pas hotărâtor pe linia afirmării în
relaţiile cu străinătatea, a eficienţei acestor relaţii, a dezvoltării şi diversificării comerţului exterior. Acest
lucru presupune asigurarea unor condiţii de ordin economic, monetar şi organizatoric, care să constituie o
bază reală pentru îndeplinirea acestui obiectiv.
În primul rând, ţara respectivă trebuie să aibă un potenţial economic ridicat, menit să asigure mărfuri
şi servicii competitive pe piaţa externă şi să permită o permanentă adaptare a producţiei în funcţie de
tendinţele pieţei mondiale. Imposibilitatea unui stat cu o monedă trecută la convertibilitate de a satisface în
întregime cerinţele tuturor posesorilor străini ai monedei respective se manifestă prin orientarea acestora spre
alte pieţe, concomitent cu solicitarea preschimbării monedei ţării respective pe altă monedă aparţinând unei
ţări pe piaţa căreia vor găsi mărfurile care îi interesează în cantitatea, calitatea şi sortimentul dorit.
Autorităţile monetare nu pot refuza preschimbarea, aceasta fiind în fond condiţia de bază a convertibilităţii,
deci vor primi propria monedă, care nu şi-a găsit un echivalent în mărfuri dorit de partenerul străin şi va
elibera în sumă echivalentă alte valute solicitate. Aceste solicitări afectează direct rezervele valutare ale ţării
respective iar dacă procesul nu este stăpânit, prin reconsiderarea potenţialului economic, poate conduce la
epuizarea lor şi, în final, la sistarea convertibilităţii externe.
O altă condiţie se referă la alinierea nivelului productivităţii muncii al unei ţări la nivelul mondial,
cel puţin la produsele care fac obiectul exportului. Existenţa unei productivităţi a muncii ridicate permite
stabilirea unei corespondenţe între preţurile interne şi preţurile mondiale, în paralel cu înlăturarea
diferenţelor de preţ la export şi import suportate din buget sau din alte fonduri şi înlocuirea, acolo unde este
cazul, cu alte modalităţi de aplatizare a diferenţelor (taxe vamale, impozite etc.), acestea constituind premise
indispensabile în realizarea unui export eficient. Alinierea preţurilor interne la preţurile mondiale fără un
suport economic real, în special din punct de vedere al productivităţii muncii şi al consumurilor de materiale
şi materii prime, duce la situaţia ca preţurile interne să nu mai reflecte condiţiile naţionale de producere a
mărfurilor, ci pe cele internaţionale. Aceasta ar lipsi economia ţării respective de posibilitatea de stabilire cu

27
exactitate a diferenţei între nivelul productivităţii muncii pe plan intern şi internaţional, de apreciere exactă a
eficienţei comerţului exterior şi de formare a unor cursuri reale.
Creşterea productivităţii muncii şi a producţiei trebuie să aibă loc în contextul unui echilibru
economic general. Astfel de corelări se impun atât pe plan economic (acumulare - consum, salarii -
productivitatea muncii - producţie, import - export), cât şi pe plan financiar-valutar (buget echilibrat,
circulaţie bănească sănătoasă). În cadrul acestor corelaţii, un loc central îl ocupă necesitatea realizării unei
balanţe de plăţi echilibrate.
În acelaşi context se impun cursurile valutare stabile, cu o evoluţie controlată. Teoretic, o autoritate
monetară poate stabili cursul valutelor în moneda sa naţională, la orice nivel convenţional.
În condiţiile actuale, trecerea la convertibilitate presupune, de asemenea, existenţa unei rezerve
valutare suficiente, care oricând să facă faţă cererilor deţinătorilor străini de monedă naţională atunci când,
din diferite motive, aceştia solicită convertirea ei. Rezervele sunt necesare şi pentru intervenţiile băncii
centrale pe piaţa valutară, în scopul menţinerii cursului valutar al monedei în anumite limite acceptate ca
normale. Potrivit aprecierilor FMI, se consideră că rezervele valutare constituite în acest scop trebuie să
acopere valoarea importului pe o perioadă de 3-5 luni. Constituirea rezervelor valutare se reflectă şi la
nivelul poziţiei financiare a ţării pe plan internaţional, a capacităţii de a contracta împrumuturi externe, ca
factor implicit de garanţie.
În sfârşit, pentru îndeplinirea acestui obiectiv sunt necesare o serie de măsuri de ordin organizatoric,
care au în vedere: desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor de ordin valutar şi financiar pentru plăţi şi
transferuri curente în scopul de a sprijini şi pe această cale schimburile externe ale ţării; renunţarea la cliring
ca metodă de decontare în relaţiile cu ţările membre ale FMI etc.
Pentru ţările membre ale FMI, trecerea la convertibilitate presupune şi angajarea în scris a ţării
respective faţă de Fond că se obligă să respecte prevederile articolului VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI,
care se referă, în sens larg, la desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor
internaţionale. Acceptarea dată de Fond în acest sens conferă monedei respective convertibilitatea “de jure”.
În cazul ţărilor membre ale FMI care nu pot îndeplini aceste cerinţe, trecerea la convertibilitate poate
fi amânată (potrivit articolului XIV din Statutul FMI), ţara respectivă beneficiind de o perioadă de tranziţie,
nedefinită ca durată, în care va putea practica restricţiile şi discriminările valutare privind plăţile şi
transferurile ocazionate de tranzacţiile comerciale internaţionale.
Potrivit Statutului FMI, convertibilitatea este definită ca obligaţia autorităţilor monetare de a
schimba soldurile în monedă naţională deţinute în străinătate în moneda ţării membre care solicită
preschimbarea sau în DST, în condiţiile în care aceste solduri provin din tranzacţii curente sau sunt destinate
unor plăţi pentru tranzacţii curente. Autorităţile monetare sunt supuse interdicţiei generale cu privire la
stabilirea sau menţinerea de restricţii valutare, ca o condiţie a convertibilităţii.
Această abordare a mecanismului convertibilităţii reflectă trecerea la o nouă accepţiune -
convertibilitatea de piaţă - care în principiu este delimitată prin:
 renunţarea la definirea valorii unei monede în aur sau într-o valută şi trecerea la exprimarea iniţial în
DST şi apoi pe baza unor aranjamente valutare;
 lipsa obligaţiei din partea autorităţilor monetare de a interveni pe piaţa valutară pentru supravegherea
evoluţiei cursului monedei lor între anumite limite, fapt care se reflectă în statuarea cursurilor flotante;
 lipsa unui etalon (aur, valută) în raport de care să se asigure atât preschimbarea, cât şi recunoaşterea „de
jure” a cursurilor fluctuante, ceea ce conferă termenului caracterul unei convertibilităţi de piaţă - o valută
se schimbă pe alta la cursul pieţei.
Prin prisma intereselor rezidenţilor ţării respective, avantajele trecerii unei monede la
convertibilitate constau în faptul că acestora li se oferă posibilităţi lărgite de acţiune pe piaţa internaţională,
cel puţin în două direcţii: negocierea tranzacţiilor şi derularea acestora. Astfel, la încheierea contractelor,
rezidenţii cu monedă convertibilă pot oferi moneda lor spre a fi utilizată ca mijloc de plată.
În calitate de importatori, rezidenţii au avantajul de a putea plăti în monedă naţională, întrucât, fiind
convertibilă, aceasta reprezintă o creanţă în circulaţia internaţională, din care motiv nerezidenţii nu o pot
refuza. În cazul în care partenerul solicită ca altă valută să fie utilizată ca mijloc de plată, rezidenţii pot
obţine valuta respectivă prin cumpărarea ei de pe piaţa valutară naţională sau internaţională, contra propriei
monede naţionale care este convertibilă.
În situaţia de exportator, deţinerea unei monede naţionale convertibile de către rezidenţi are, de
asemenea, efecte favorabile. În acest caz, mărfurile pot fi vândute în monedă naţională sau în orice altă
valută, deoarece în mod firesc statele sunt preocupate ca propria lor monedă să fie în cantităţi cât mai mici pe
piaţa internaţională, ca potenţială creanţă în mâna nerezidenţilor, ceea ce presupune existenţa unor cantităţi
de mărfuri echivalente.

28
 Trecerea monedei la convertibilitate oferă posibilitatea aprecierii mai exacte a eficienţei schimburilor
cu străinătatea, permiţând şi o reorientare a proceselor de producţie în afara sferei de reproducţie a propriei
economii. Aceasta are ca efect o mai bună specializare a ramurilor economiei naţionale potrivit cerinţelor
determinate de piaţa externă.
Liberalizând circulaţia monedei naţionale pe plan internaţional se creează posibilitatea stabilirii
cursului valutar şi, în general, a valorii monedei, pe o bază reală, economică, determinată de cererea şi oferta
pe piaţa valutară.
O serie de avantaje sunt legate de eliminarea cheltuielilor suplimentare determinate de procurarea
mijloacelor de plată străine: comisioane bancare, dobânzi la credite etc. În acelaşi cadru, tendinţa
nerezidenţilor de a deschide conturi curente la băncile de pe piaţa naţională a monedei respective conduce
implicit la formarea unei pieţe valutare naţionale, lucru care determină apariţia unor noi modalităţi de
finanţare şi creditare a comerţului internaţional.
Alături de avantajele, unanim recunoscute, ale trecerii la convertibilitate, acest proces presupune şi
anumite dezavantaje, care se manifestă cu deosebire în cazul în care ţara respectivă nu este suficient de bine
pregătită din punct de vedere economic, financiar, monetar şi organizatoric.
Astfel, creşte riscul accentuării dezechilibrului balanţei de plăţi, ca urmare a lărgirii sferei de
utilizare a monedei nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. Aceasta deoarece persoanele fizice şi
juridice străine în a căror posesie se află moneda respectivă deţin în fond o creanţă pe care o pot utiliza în
diverse scopuri. Cu acei bani pot solicita mărfuri şi servicii iar economia ţării respective trebuie să fie
pregătită să satisfacă aceste cerinţe. În caz contrar, deţinătorii nerezidenţi ai monedei naţionale cer
convertirea ei în alte valute aparţinând altor state a căror piaţă oferă produsele şi serviciile de care au nevoie.
Pe termen scurt, acest fenomen poate duce la diminuarea rezervelor valutare, iar pe termen lung la sistarea
convertibilităţii.

29
 Capitolul 5

PIAŢA VALUTARĂ INTERNAŢIONALĂ

5.1. Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare

Piaţa valutară cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi juridice în
procesul tranzacţionării, vânzării/cumpărării de valute, precum şi instituţiile (bănci şi burse), reglementările
şi uzanţele care facilitează aceste relaţii.
Ca structuri naţionale, pieţele valutare sunt supuse legislaţiei în materie din ţările respective,
autorităţile monetare exercitând în acest spaţiu politica valutară care, în general, este subordonată
obiectivelor economice şi financiare ale ţării.
Piaţa valutară la nivelul unei ţări are un rol important, în principal, din două puncte de vedere: (1)
deserveşte nevoile pe structuri de valute, determinate de relaţiile comerciale, necomerciale şi financiare
internaţionale ale rezidenţilor şi (2) este spaţiul unde banca centrală sau alte autorităţi monetare intervin
pentru monitorizarea evoluţiei cursului monedei naţionale prin vânzări de monedă străină contra monedă
naţională, atunci când cursul monedei naţionale se depreciază peste anumite limite acceptate în cadrul
strategiei valutare a ţării sau cumpărări de monedă străină în schimbul monedei naţionale, atunci când cursul
acesteia este considerat supraapreciat.
Organizarea şi funcţionarea unei pieţe valutare necesită luarea în considerare a următoarelor
elemente:
 Participanţii sunt formaţi din totalitatea firmelor, băncilor, instituţiilor, persoanelor fizice şi altor
persoane juridice care ordonă, direct sau prin intermediari, efectuarea de către instituţiile specializate a
unor operaţiuni de vânzare/cumpărare de valută în numele lor.
 Instituţiile specializate de intermediere a tranzacţiilor cuprind, în primul rând, băncile comerciale şi,
acolo unde există, bursele şi agenţii de schimb valutar. La nivelul acestor instituţii se concentrează zilnic
cererile de vânzare sau de cumpărare de valută contra monedă naţională sau o altă valută.
 Reglementările valutare privesc, pe de o parte, modul de organizare şi funcţionare a pieţei valutare
naţionale, instituţiile autorizate să dezvolte astfel de operaţiuni şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească, iar pe de altă parte, modalitatea de cotare, tipurile de operaţiuni, valutele care formează
obiectul cotării, obligaţiile operatorilor în raport cu clientela şi autorităţile de supraveghere.
 Instituţiile de supraveghere au un dublu rol, pe de o parte, promovează politica în domeniul valutar a
ţării respective, iar pe de altă parte, asigură legătura, potrivit intereselor naţionale, între tendinţele pe
plan internaţional şi evoluţia monedei naţionale şi politica valutară naţională. Indiferent de organizarea
supravegherii la nivel naţional, întotdeauna se regăsesc două instituţii: banca centrală şi un
oficiu/departament de culegere şi prelucrare a datelor şi informaţiilor la nivel internaţional.
Piaţa valutară din România reprezintă o piaţă pe care se efectuează oricând în cursul unei zile de
tranzacţionare operaţiuni de schimb valutar la cursuri valutare determinate liber de către intermediarii
autorizaţi de Banca Naţională a României. Astfel, caracteristicile pieţei valutare din România sunt: piaţa
valutară interbancară funcţionează în fiecare zi bancară lucratoare; băncile sunt obligate să coteze şi să
afişeze cursul valutar al monedei naţionale (vânzare/cumpărare), prin sisteme de difuzare a informaţiei tip
Reuters, Telerate, Bloomberg etc., pentru cel puţin 2 valute convertibile (euro, dolar american); se utilizează
tipul de cotare directă, fără subdiviziuni; sunt permise operaţiunile la vedere (spot) şi la termen (forward);
cursul valutar la termen este cotat pentru cel puţin următoarele scadenţe - o lună, trei luni, şase luni, nouă
luni, douăsprezece luni; operaţiunile pot fi efectuate la cursul zilei (pieţei) sau la un curs ferm; operaţiunile
sunt decontate zilnic şi comunicate Băncii Naţionale a României.
În principiu este acceptată ideea că piaţa valutară internaţională cuprinde toate pieţele valutare
naţionale în interdependenţa lor.
Cu toate acestea, din punct de vedere al concentrării volumului de operaţiuni şi valute
tranzacţionate se disting ţările dezvoltate economic şi financiar, cu monede naţionale ce conferă stabilitate şi
siguranţă, în cadrul cărora s-au dezvoltat centre valutar-financiare care concentrează la nivel internaţional
cererea şi oferta de valută.
Piaţa valutară internaţională, în esenţă, este suprastructurată pe pieţele valutare naţionale din ţările
definite ca centre valutar-financiare internaţionale. Principala deosebire constă în faptul că pe pieţele valutare
naţionale băncile efectuează vânzări şi cumpărări de valută contra monedă naţională, de regulă, ca urmare a
unor reglementari restrictive în acest sens, în timp ce în centrele valutare internaţionale nu există restricţii

30
privind mişcarea fondurilor (intrări şi ieşiri de valute), astfel că aceleaşi bănci derulează tranzacţii în monede
străine atât pentru ele, cât şi pentru diferiţi solicitanţi rezidenţi sau nerezidenţi. În funcţie de legislaţie,
tradiţie şi practică în domeniu, dar şi de puterea financiară, la nivelul unei ţări pot exista mai multe centre
valutar-financiare sau unul singur. De exemplu, piaţa valutară este concentrată în mai multe oraşe în
Germania (Frankfurt, Duseldorf, Munchen, Hamburg) şi SUA (New York, Chicago, Boston, Los Angeles,
Philadelphia) iar cea olandeză cuprinde două centre (Roterdam şi Amsterdam). Cu toate acestea, tonul
operaţiunilor şi evoluţiei cursului valutelor lumii este dat de câteva centre: Londra, New York, Tokyo,
Zurich, Frankfurt, Singapore etc.
Un criteriu esenţial de selectare a valutelor în care urmează să se deruleze o operaţiune comercială,
necomercială sau financiară internaţională îl constituie cursul acestora, poziţia lor pe piaţă comparativ cu alte
valute.

5.2. Mecanismul cursului valutar

Stabilirea cursului valutar pentru orice monedă, indiferent de statutul ei internaţional - convertibilă
sau neconvertibilă - constituie o componentă a sistemelor monetare naţionale. Fiecare stat, prin
reglementările sale interne, precizează o serie de elemente privind: modul de definire a valorii monedei,
etalonul monetar adoptat sau aranjamentul valutar stabilit, tipul de curs practicat, modalitatea de cotare a
valutelor în moneda naţională, autorităţile care stabilesc şi supraveghează cursul valutar etc.
În acelaşi timp, cursurile valutare în evoluţia lor reflectă o suită de fenomene economice, politice şi
sociale caracteristice atât ţării care emite moneda, cât şi economiei mondiale în ansamblu.
Din aceste considerente, procesul luării deciziei privind selectarea valutei de contract implică, pe de
o parte, cunoaşterea elementelor tehnice legate de mecanismul formării şi stabilirii cursului valutar, iar pe de
altă parte, identificarea unui set de informaţii pentru a contura evoluţia probabilă a cursurilor valutare şi
implicaţiile acestei evoluţii asupra rezultatelor financiare ce decurg din contractul internaţional.

5.2.1. Cererea şi oferta de valută. Formarea cursului valutar

Tranzacţiile pe piaţa valutară se desfăşoară la un preţ specific numit curs valutar sau curs de
schimb, acesta fiind rezultatul raportului care se formează între cererea şi oferta de valută.
Cererea de valută reprezintă cantitatea de valută pe care solicitanţii sunt dispuşi s-o achiziţioneze la
un moment dat pe piaţa valutară, la diferite niveluri ale cursului valutar. Manifestarea cererii de valută
presupune ca solicitanţii să dispună de cantitatea echivalentă de monedă naţională şi să fie dispuşi să
cumpere de pe piaţa valutară. Pe de altă parte, această solicitare de valută se produce la diferite niveluri ale
cursului valutar, ceea ce introduce o diferenţiere netă între noţiunea de cantitate de valută şi cea de cerere.
Notând cu D v cererea de valută, cu q vD cantitatea cerută de valută şi cu c v cursul valutar, atunci cererea
de valută se poate determina luând în considerare relaţia: D v  f (c v , q vD ) . Aceasta este o relaţie funcţională
implicită care, la rândul ei, poate fi explicitată astfel: q vD  (c v ) , ceea ce indică o dependenţă a cantităţii
cerute de valută în raport de cursul valutar.
În sistemul cursurilor valutare directe, cererea de valută este descrescătoare în raport cu cursul
valutar, ceilalţi factori de influenţă rămânând neschimbaţi (schema nr. 5.1.). Se observă că scăderea cursului
valutar de la nivelul p1 la nivelul p2 are că efect creşterea cantităţii cerute de valută de la nivelul q 1 la nivelul
q2, fără a avea loc o modificare a cererii ca atare (curba cererii, D v, rămâne aceeaşi).
Efectul variaţiei cursului valutar asupra variaţiei cantităţii cerute de valută depinde de elasticitatea
cererii de valută în raport de cursul valutar, respectiv numărul de procente cu care se modifică cantitatea
q vD c v
cerută de valută atunci când cursul valutar se modifică cu un procent:   / .
q vD cv

31
 Schema nr. 5.1.

Pentru a înţelege efectul modificării valorii unei monede asupra volumului cheltuielilor făcute cu
achiziţionarea acesteia este necesară definirea următoarelor concepte: apreciere/repreciere (revalorizare);
depreciere (devalorizare).
Aprecierea (reprecierea) valutară este fenomenul prin care o monedă îşi măreşte puterea de
cumpărare în raport cu alte valute pe un interval de timp dat. Reprecierea reflectă, în general, un potenţial
economic ridicat al ţării care emite o astfel de monedă, competitivitate înaltă la produsele exportate, rezerve
valutare consolidate, balanţă comercială activă etc.
Revalorizarea reprezintă majorarea oficială, prin lege, a valorii unei monede, fiind în prezent tot mai
rar utilizată.
Deprecierea valutară este fenomenul prin care o monedă îşi diminuează puterea de cumpărare în
raport cu alte valute pe un interval de timp dat.
Devalorizarea reprezintă micşorarea oficială, prin lege, a valorii unei monede. Odată cu trecerea la
definirea valorii monedelor pe baza aranjamentelor valutare, noţiunea de devalorizare apare numai în cazul
acelor monede a căror valoare este stabilită printr-o relaţie fixă faţă de o valută, un coş de valute, DST etc.
În calculul aprecierii/revalorizării şi deprecierii/devalorizării unei monede se utilizează formula:
C0  C1
K x100
C1
unde: K = procentul aprecierii/revalorizării, deprecierii/devalorizării
C1 = cursul valutar la momentul t1
C0 = cursul valutar la momentul t0 (de bază)
iar rezultatul calculului marcat de semnul + sau – este interpretat ca apreciere sau depreciere valutară
Oferta de valută derivă din curba cererii de valută: q Sv  h (q vD ) , unde cu q Sv s-a notat cantitatea
oferită de valută; q iD cantitatea cerută de monedă; S v oferta de valută (schema nr. 5.2.).

32
 Schema nr. 5.2.

În sistemul cursurilor valutare directe, oferta de valută este o funcţie crescătoare în raport cu cursul
valutar.
Pe baza cererii şi a ofertei de valută, pe piaţa valutară se formează cursul valutar de echilibru.
Echilibrul pieţei valutare se produce în punctul în care se intersectează curba cererii de valută cu curba
ofertei de valută, punct în care, pe axa ordonatelor se determină cursul valutar de echilibru ( c e ) iar pe axa
absciselor se determină cantitatea de valută tranzacţionată la echilibru ( q e ), altfel spus, cantitatea de valută
cerută este egală cu cantitatea de valută oferită, la nivelul maxim al acesteia din urmă.
Un curs valutar cerut de ofertanţii de valută, mai mare decât cursul de echilibru (c 1>ce) conduce la
formarea unei cantităţi cerute de valută mai mică decât cantitatea oferită ( q 1D  q 1S ), ceea ce creează un exces
de ofertă de mărimea segmentului AB din schema nr. 5.3. Ca urmare, ofertanţii de valută, care au interesul să
vândă valuta cu care au venit pe piaţa valutară, vor accepta un curs mai mic şi anume, până când cantitatea
cerută se va egaliza cu cantitatea oferită, ajungându-se în punctul de echilibru al pieţei valutare. În mod
analog, dacă solicitanţii de valută vor oferi un curs valutar mai mic decât cel de echilibru (c 2<ce), atunci
cantitatea cerută va fi mai mare decât cea oferită ( q 2D  q S2 ), ceea ce produce un deficit de ofertă (sau un
exces de cerere) de mărimea segmentului CD. Pentru satisfacerea nevoilor de valută, solicitanţii vor accepta
creşterea cursului valutar până la nivelul său de echilibru.

Schema nr. 5.3.

În acelaşi timp, variaţia cererii, respectiv a ofertei de valută, determină variaţii ale cursului valutar,
astfel:
 influenţa variaţiei cererii de valută asupra cursului valutar. În cazul cotării directe, creşterea cererii
de valută conduce la creşterea cursului valutar (deprecierea monedei), iar scăderea cererii de valută
are ca efect scăderea cursului valutar (aprecierea monedei).
33
  influenţa variaţiei ofertei de valută asupra cursului valutar. În cazul cotării directe, creşterea ofertei
de valută determină scăderea cursului valutar de echilibru (aprecierea monedei), iar scăderea ofertei
de valută conduce la creşterea cursului valutar de echilibru (deprecierea monedei).

5.2.2. Tipologia cursurilor valutare

Teoria şi practica financiar-valutară identifică o serie de criterii de clasificare a cursurilor valutare.

1. După gradul de stabilitate, cursul valutar a îmbrăcat forma:
a. cursului punctelor aur, caracteristic sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă şi într-o formă
redusă pe etalonul aur-lingouri; cursul valutar oscila în jurul parităţii exprimate în aur a monedelor, în
limitele „punctelor aurului” de intrare şi de ieşire din ţară;
b. cursului stabil (fix) apărut după anul 1944, ţările membre ale FMI fiind obligate ca prin intervenţii pe
piaţa valutară să menţină evoluţia cursului monedelor lor în anumite limite faţă de paritatea valutară, de
±1% până în 1971 şi de  2,25% în perioada 1971-1973; cursul evolua spontan sau controlat în jurul
parităţii valutare, ceea ce conferea stabilitate plăţilor internaţionale;
c. cursului flotant apărut după 1973, care s-a generalizat din anul 1978; cursul valutar se formează şi
oscilează pe piaţă fără limite prestabilite, în funcţie de cererea şi oferta de valută; sistemul se menţine şi
în prezent, în una din variantele:
1. flotare controlată (impură, murdară), statul intervenind prin intermediul băncii centrale care, într-o
formă declarată sau mascată, vinde sau cumpără valute, influenţând astfel cursul valutar în sensul
menţinerii stabilităţii acestuia;
2. flotare necontrolată (pură, curată), în care intervenţia statului pentru efectuarea de corecţii nu este
presupusă.

2. În funcţie de autoritatea sau locul unde se stabileşte sau se formează cursul valutar se
regăsesc următoarele terminologii:
a. curs oficial (central) stabilit în mod unilateral de către autoritatea monetară dintr-o ţară, independent de
raporturile valorice reale de pe piaţă;
Începând cu anul 1973, cursul oficial în accepţiunea “clasică” - ca raportare între două valori paritare
fixe - nu se mai practică. Autorităţile monetare din ţările cu monedă convertibilă stabilesc şi publică cursul
oficial (denumit astfel impropriu) pe baza cursului ce se formează pe piaţă la nivelul băncilor şi respectiv,
burselor. Astfel, cursul oficial îmbracă de fapt forma unui curs de piaţă, care se modifică la intervale foarte
scurte, uneori zilnic.
b. curs de piaţă, ca noţiune în sens restrâns, este cursul format la nivel interbancar, iar într-o accepţiune
mai largă este cursul care se formează pe piaţa valutară în ansamblul ei (bănci, case de schimb valutar,
burse etc.) în funcţie de cererea şi oferta de valută. Acest curs se publică de regulă sub denumirea de
cursul pieţei, cursul bancar sau cotaţia oficială a pieţei. El este practicat în marea majoritate a statelor cu
valută convertibilă – SUA, zona euro, Japonia, Canada, Australia, Singapore etc.;
c. curs reprezentativ utilizat de FMI în evaluarea disponibilităţilor şi operaţiunilor sale în diferite valute şi
în relaţiile cu ţările membre;
d. curs bursier stabilit în ţările în care preponderent în negocierea preţului monedelor este sistemul
burselor;
Acest curs se formează la bursa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valute şi exprimă, de regulă,
raportul real de valoare dintre monedele comparate. Potrivit regimului practicat în ţara respectivă, aceste
cursuri poartă denumirea de fixing sau cotaţie oficială a bursei şi sunt publicate oficial zilnic sub forma listei
oficiale a cursului bursei. Cursul bursier constituie un reper pentru cursurile cu care lucrează băncile. Ca
tendinţă, rolul pe care îl au bursele valutare în formarea cursurilor scade permanent, în detrimentul rolului pe
care îl au băncile în această activitate. Acest lucru este justificat şi de faptul că doar câteva ţări au menţinut
sistemul stabilirii cursului la bursă: Franţa (Paris), Italia (Roma şi Milano), Austria (Viena).
e. curs tolerat (neoficial) format la „bursa neagră” în ţările în care se impun restricţii valutare sau în cazul
unor monede neconvertibile care nu sunt cotate la bănci sau burse.

3. După modalitatea de cotare există următoarea tipologie:

a. cursuri de schimb directe (incerte) - unitatea monetară străină care rămâne constantă (1, 100, 1000) este
exprimată în unităţi monetare naţionale care variază în funcţie de valuta cotată (majoritatea ţărilor);
b. cursuri de schimb indirecte (certe) - unitatea monetară naţională care rămâne constantă este exprimată
în monedă străină (Marea Britanie, Canada, Australia);

34
c. cursuri încrucişate (cross-rate) - presupun intervenţia unei a treia monede în vederea echivalării unei
unităţi de monedă străină în unităţi de monedă naţională.

4. După numărul de cursuri practicate de o ţară se identifică:

a. cursuri unice - apar în situaţia în care autorităţile monetare dintr-o ţară stabilesc un singur curs pentru
fiecare monedă străină, indiferent de tipul operaţiunii la care este folosit (comercială, necomercială,
financiară); aceste cursuri se practică, de regulă, în toate ţările a căror monedă convertibilă are o viaţă
activă pe piaţa valutar-financiară internaţională;
b. cursuri multiple - reprezintă situaţia în care autorităţile monetare dintr-un stat stabilesc simultan mai
multe cursuri pentru aceeaşi monedă străină în funcţie de diferite categorii de operaţiuni la care sunt
utilizate; practicarea cursurilor valutare multiple reprezintă o formă a restricţiilor valutare promovate de
un stat în scopul protejării şi sprijinirii economiei, stimulând intrarea de valută (exportul), descurajând
importul etc.
Cursurile multiple pot fi diferenţiate în funcţie de tipul operaţiunii la care sunt utilizate în: cursuri
comerciale, necomerciale sau financiare.
Cursurile comerciale pot fi unice, presupunând utilizarea unui singur curs pentru toate mărfurile
(majoritatea ţărilor cu monedă convertibilă) sau diferenţiate pe grupe de mărfuri (Egipt, Ecuador, Venezuela).
Cursurile necomerciale de asemenea pot fi unice, pentru toate operaţiunile cu caracter necomercial
(transport, turism, alte servicii) sau diferenţiate, în general pe operaţiuni de turism şi pe alte tipuri de
operaţiuni (Peru).
Aceste grupări ale cursurilor valutare se referă la cursurile oficiale practicate de o ţară. Ca instrument
al politicii valutare, utilizarea cursurilor valutare unice sau multiple este subordonată intereselor economice
ale ţării respective. În evoluţia de ansamblu a politicii valutare promovate pe plan mondial se remarcă
tendinţa de renunţare la practica cursurilor multiple şi de adoptare a cursurilor unice.

5. În raport cu termenul la care este acceptat cursul se disting:

a. cursuri la vedere (lb. engleză - spot, lb. franceză - comptant) - se utilizează în operaţiunile de vânzare-
cumpărare de valute la vedere, în care mişcarea banilor în conturi are loc într-un interval de 48 de ore de
la iniţierea operaţiunii; sunt cursurile care se publică şi de la care se pleacă în stabilirea celorlalte cursuri;
b. cursuri la termen (lb. engleză - forward; lb. franceză - a la terme) - se utilizează pentru operaţiunile de
vânzare-cumpărare de valute la termen, în care mişcarea banilor în conturi are loc într-un interval de
timp mai mare de 48 de ore de la iniţierea operaţiunii (1, 2, 3, 6, 9 sau 12 luni).
O particularitate a cursului la termen este aceea că se stabileşte în momentul încheierii tranzacţiei,
deşi virarea în conturi a banilor are loc la o dată viitoare prestabilită. Ca urmare a acestei particularităţi,
operaţiunile la termen pot fi iniţiate fără existenţa unui disponibil în prezent, el trebuind să existe însă la
termenele convenite.
La baza stabilirii cursului la termen stau trei elemente: cursul la vedere, dobânzile (pe intervale
diferite) pe piaţă ale valutei care face obiectul tranzacţiei şi termenul, exprimat în zile, pentru care are loc
operaţiunea. În urma calculelor efectuate pe baza acestor elemente se obţin aşa-numitele „puncte” (pipps)
care se scad sau, după caz, se adaugă la cursul la vedere.
K  Dd  N
Formula de calcul este: p 
360 100
unde: p = „punctele”
K = cursul la vedere
Dd = diferenţa între dobânzi
N = numărul de zile pentru operaţiunea la termen

Între poziţia pe piaţă a unei valute, evoluţia ei probabilă şi nivelul dobânzii pentru aceeaşi valută
există o strânsă interdependenţă. Estimarea unui proces de depreciere în perspectivă determină, în final, pe
piaţă, o dobândă mai mare care să acopere în timp şi deprecierea.
Interpretarea cursului la termen se face avându-se ca bază cursul la vedere, astfel:
- în cazul cotaţiei directe, când cursul valutar exprimat în monedă naţională este mai mare la termen
decât la vedere se spune că valuta respectivă face „primă” (premium) şi moneda face „discount”
(discount) sau că există un report;
- în cazul cotaţiei indirecte, când cursul valutar exprimat în monedă naţională este mai mic la termen
decât la vedere se spune că valuta face „discount” şi moneda face „primă” sau că există un deport.

35
 Cursul valutar la vedere stabilit de cele mai importante bănci reprezintă indicatorul principal în
raport de care se stabilesc prin calcule celelalte tipuri de cursuri. Din punct de vedere teoretic, stabilirea
cursului valutar la vedere se bazează pe:
 teoria parităţii puterii de cumpărare;
 teoria parităţii ratei dobânzii;
 considerente legate de echilibrul balanţei de plăţi.
Teoria parităţii puterii de cumpărare reprezintă un corolar al legii preţului unic şi a fost abordată
iniţial de G. Cassel (1916), iar ulterior a fost invocată şi perfecţionată de economişti de marcă precum P.
Samuelson (1964), B. Balassa (1964), I. Kravis (1976), B. Solnik (1979) şi R. McKinnon (1979).
În variantă absolută, teoria parităţii puterii de cumpărare poate fi considerată o extindere a teoriei
cantitative a banilor, în sensul că se consideră că pe o piaţă ideală o unitate monetară, exprimată
corespunzător cursului de schimb în valuta oricărei alte ţări, ar trebui să aibă aceeaşi putere de cumpărare
oriunde în lume. Dacă apare o modificare de preţ într-o ţară în raport cu alta, această modificare - în urma
deciziei logice a comercianţilor de a cumpăra unde este mai ieftin şi a vinde unde este mai scump - va
provoca, aproape instantaneu, o modificare în sens opus a cursului de schimb, astfel încât puterile de
cumpărare ale celor două monede se vor egaliza din nou. 16
În variantă relativă, teoria parităţii puterii de cumpărare afirmă că proporţia în care se modifică
preţurile într-o ţară în raport cu proporţia modificărilor de preţ dintr-o altă ţară este egalată de modificări
compensatoare ale proporţiilor cursurilor de schimb în cele două ţări, aşa încât paritatea puterii de cumpărare
se menţine.17 Nu este obligatoriu ca modificarea preţurilor să inducă modificarea cursurilor valutare,
influenţa putând acţiona la fel de bine în sens invers.
Teoria parităţii ratei dobânzii aparţine lui Keynes (1923) şi se bazează pe relaţia între piaţa valutară
la vedere şi cea la termen, deci pe un comportament de arbitraj cu plasamente financiare. În acest sens,
cursurile la termen ale valutelor se ajustează în funcţie de parităţile ratelor dobânzii.
Prin operaţiuni la termen operatorul se acoperă contra riscurilor, comparând preţul valutelor la
termen cu evoluţia dobânzilor. Chiar şi atunci când nu se asigură şi doreşte doar să speculeze, operatorul va
face comparaţii între cursul valutar la termen şi diferenţa de dobânzi la vedere şi la termen.
Privit prin prisma echilibrului balanţei de plăţi, cursul valutar se modifică în cazurile în care apar
dezechilibre ale balanţei. Astfel, o balanţă pasivă la contul curent presupune, cel puţin din punct de vedere
teoretic, un deficit de valută şi un excedent de monedă naţională. Ca urmare, valuta fiind deficitară în ţara
respectivă este normal să fie solicitată mai intens pentru a acoperi deficitul, devenind mai scumpă în aceeaşi
măsură în care moneda naţională, exprimată în respectiva valută, va deveni mai ieftină.
Cotarea valutelor, indiferent că este rezultatul cotării de piaţă (burse, bănci) sau al cotării autorităţilor
monetare (cele care stabilesc unilateral cursul), se publică sub formă de liste de cursuri. În funcţie de
importanţa valutei şi a centrului financiar-bancar care publică listele de cursuri, difuzarea informaţiei se face
în mai multe moduri:
- în ziare sau reviste de mare tiraj: Franţa - Paris: Agence économique et financiere (Agefi); Anglia -
Londra: Financial Times; SUA - New York: Harald Tribune, Wall Street Journal; Elveţia - Geneva: Agefi
Geneve, Tribune de Geneve; Germania – Frankfurt: Die Welt, Frankfurter Algemeine Zeitung;
- sub forma pliantelor, publicate, de regulă, de bănci şi burse din mari centre financiare şi difuzate altor
bănci (Bursa din Viena publică un pliant cuprinzând cursul mijlociu al zilei; Credit Suisse publică un pliant
ce conţine cursul orei 13.00 de la Zurich);
- sub forma afişajelor electronice. În general, băncile afişează electronic două tipuri de cursuri: cursurile
pentru schimb la ghişeu (valută efectivă), care interesează marele public, fiind afişate pe panourile băncilor şi
cursurile la vedere sau/şi la termen – pentru valută în cont bancar, pe care le comunică electronic atât
celorlalte bănci cu care sunt conectate (pentru a acţiona concertat în evoluţia cursurilor valutare), cât şi pe
plan internaţional. Comunicarea electronică pe plan internaţional se face prin centre specializate care primesc
şi redifuzează în timp real (pe bază de abonament, tuturor băncilor din lume), prin terminale, evoluţia
cursurilor valutare în centrele valutar-financiare internaţionale. Cele mai importante instituţii specializate în
această activitate sunt Reuters, Telerate şi Bloomberg. Cursurile astfel publicate au cea mai mare importanţă
şi utilizare, deoarece stau la baza derulării operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valute atât în cont, cât şi la
ghişeu. Cursurile publicate în ziare, precum şi cele pe pliante, dat fiind timpul necesar publicării şi difuzării,
se referă la o perioadă trecută.
- o formă frecvent practicată de bănci în deservirea clientelei o constituie crearea de servicii specializate

16
Gaftoniuc, S. - „Finanţe internaţionale”, ediţia a III-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 266
17
Pecican, E. Ş. - “Piaţa valutară. Bănci & Econometrie”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 16

36
în comunicări de cursuri la apelurile telefonice ale acesteia.
Lista de cursuri cuprinde, de regulă, trei elemente:
 denumirea centrului financiar sau a instituţiei bancare pentru care se publică lista de cursuri (Paris,
Frankfurt, Londra, New York sau Credit Suisse, Credit Lyonais, Bank of America etc.).
 lista tuturor mijloacelor de plată exprimate în valută pentru care se stabilesc cursuri valutare (nu
cuprinde întotdeauna toate mijloacele de plată, ci diferă de la publicaţie la publicaţie). O listă de cursuri
cuprinde însă întotdeauna cursul pentru valute în cont şi cursul pentru valute efective.
 cursul propriu-zis. În mod curent, cursul se publică sub forma unei singure cifre sau sub forma a două
cifre (curs de cumpărare şi curs de vânzare). Uneori se publică şi sub forma a trei cifre, când în centrul
financiar respectiv se stabileşte şi fixingul.
Pentru realizarea operaţiunilor pe piaţa valutară, băncile îşi stabilesc cursuri de cumpărare şi de
vânzare pentru monedele convertibile ale diferitelor ţări, pe care le afişează pe terminale video şi le
comunică telefonic clienţilor interesaţi, dar care se schimbă permanent, chiar în decursul aceleiaşi zile, în
funcţie de evoluţia situaţiei lor. Cursul de vânzare este întotdeauna mai mare decât cel de cumpărare,
diferenţa dintre cele două cursuri reprezentând o marjă (spread) care îi revine băncii.
Până la începutul anilor '70 când au apărut ratele de schimb flotante, cele mai multe ţări îşi defineau
monedele proprii pe baza valorilor paritare, FMI monitorizând ratele de schimb între monedele diferitelor
ţări, astfel încât acestea să-şi devalorizeze monedele numai în situaţii de dezechilibru fundamental,
preîntâmpinând situaţiile de devalorizare competitivă pentru îmbunătăţirea balanţei de plăţi în detrimentul
altor ţări. Acest sistem postbelic a fost conceput ca un sistem al ratelor de schimb fixe, care nu excludea însă,
posibilitatea ajustării lor.
Unii economişti consideră util a face distincţia între rata de schimb nominală (rata anunţată la FMI şi
cotată ca rată oficială) şi rata de schimb reală, ce reflectă preţurile efective, reale, plătite şi primite de
comercianţi în schimbul valutar efectuat. 18
În anii ce au urmat prăbuşirii sistemului de la Bretton Woods, sub regimul ratelor flexibile, s-a
cristalizat o a doua semnificaţie a termenului de rată reală de schimb. Potrivit acesteia, rata reală semnifică
media ponderată a ratelor de schimb utilizate de partenerii comerciali ai ţării în cauză.
În prezent, majoritatea ţărilor care înregistrează un volum ridicat al schimburilor comerciale lasă
cursul valutar să fluctueze şi să fie determinat, într-o anumită măsură, de piaţă. Totuşi, anumite ţări, a căror
importanţă în comerţul mondial este mai mică, continuă să-şi definească moneda în funcţie de moneda unei
ţări mai puternice (dolarul american, euro) sau în funcţie de un coş de monede (DST).

5.2.3. Factori determinanţi ai cursului valutar

Stabilirea cursului valutar pe piaţa valutară internaţională are în vedere nu numai identificarea
dimensiunilor puterii de cumpărare, dar şi evoluţia în timp a acesteia, elaborându-se astfel modele de
abordare şi de studiere a interferenţei factorilor de influenţă. 19

1. Modelul evolutiv
Pleacă de la puterea de cumpărare a monedelor în cele două ţări (A, B) în momentul actual (t 1),
ţinând seama de influenţa exercitată de factorii financiari asupra cursului valutar (dobândă, credit, masa
monetară) în momentul anterior (t 0) şi de prognoza acestei influenţe în momentul viitor (t n). De asemenea, se
analizează efectele exercitate de producţie şi evaluarea ei în ţara A, ca şi de factorii politici şi sociali interni
în momentul t0. În al doilea rând se precizează influenţa factorilor economici din ţara A, în momentul t 1. În al
treilea rând se prognozează raportul cerere-ofertă în momentul t n, ca şi situaţia balanţei de plăţi a ţării B şi
eventualele lor efecte asupra cursului valutar în momentul t 1. Totodată, se mai au în vedere previziunile
evoluţiei unor factori externi şi psihologici care, eventual, vor influenţa economia ţării B în momentul t n.
Etalonul putere de cumpărare este determinat de următoarele grupe de factori: 20
 factori interni:
1. factori economici şi de evaluare (PIB, nivelul preţurilor);
2. factori de ordin monetar (dobândă, credit, masă monetară);
3. alţi factori macroeconomici (situaţia finanţelor publice), sociali, politici, psihologici din fiecare ţară;
 factori externi:

18
Krueger, A. - ”Determinarea cursului valutar”, Ed. Sedona, Timişoara, 1996, p. 23
19
Manolescu, Gh. - „Moneda şi ipostazele ei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 271-272
20
Bran, P., Costică, I. - „Relaţii financiare şi monetare internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 79

37
 4. poziţia economică a ţării respective pe piaţa internaţională redată de situaţia balanţei de plăţi;
5. evoluţia raportului cerere/ofertă a monedei în cauză faţă de alte monede pe piaţa internaţională;
6. factori economici, politici, militari, psihologici de pe piaţa internaţională, precum şi acţiunile
instituţiilor monetar-financiare internaţionale şi regionale.
2. Modelul Fleming
Face distincţie între cursul valutar nominal şi cel real şi, în plus, consideră că fluctuaţiile ratei de
schimb se datorează anticipărilor privind mişcările de capital şi evoluţia preţurilor şi a salariilor.
Cursul nominal este un concept monetar care măsoară preţurile relative pentru două monede
naţionale, în timp ce cursul real se bazează pe puterea de cumpărare şi măsoară preţurile relative ale aceluiaşi
bun pe două pieţe. Cursul nominal este folosit pentru analiza şi rezolvarea problemelor legate de datoria
externă, de echilibrarea pieţelor pe termen scurt etc. Cursul real se utilizează pentru analiza evoluţiei
comerţului exterior, a cererii şi ofertei, a preţurilor etc. Astfel, veniturile din export pot creşte substanţial în
raport cu cursul nominal, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi măsură, competitivitatea rămâne aceeaşi.
Utilizând însă cursul real se pot determina influenţele devalorizării interne asupra producţiei, cererii şi
exportului.21
Abaterile cursurilor reale de la nivelul puterii de cumpărare se datorează unor cauze structurale (care
determină schimbări în preţurile relative de echilibru - progresul tehnic, productivitatea, creşterea economică
etc.) şi unor cauze conjuncturale (legate de viteza cu care au loc ajustările spre echilibru, pe diferite pieţe).
În modelul de calcul al cursului valutar se ţine cont de diferenţierea dintre nivelul real al etaloanelor
şi nivelul informaţional sau cel efectiv utilizat pe piaţă. În acest sens, modelul general al cursului valutar
cuprinde:22
- modelul cursului real sau paritatea puterilor de cumpărare efective de pe pieţele naţionale;
- modelul cursului economic sau paritatea etaloanelor informaţionale determinate pe piaţă pe baza
informaţiilor despre evoluţia posibilă a factorilor de influenţă.
Discrepanţa între cele două tipuri de cursuri este explicată de influenţa predominantă a factorilor de
pe piaţa internaţională şi de modul de interpretare a factorilor naţionali şi internaţionali de către operatorii de
pe piaţa internaţională.
Pornind de la nivelul informaţional al etaloanelor naţionale intrate în circuitul internaţional, piaţa
valutară determină, pe baza unor modele parţiale şi a unor modele generalizatoare, cursul valutar economic,
varianta utilizabilă pe piaţă a cursului valutar.
Factorii care influenţează cursul unei monede pot avea o acţiune convergentă sau divergentă, cu
intensităţi diferite de la o etapă la alta. Priviţi în ansamblu, aceşti factori pot fi grupaţi în următoarele
categorii: economici, politici, sociali, psihologici şi tehnici.
Din punct de vedere al evoluţiei poziţiei unei monede pe piaţă, atât pe termen scurt cât şi pe termen
lung, factorii economici au un rol determinant. Caracteristic acestor factori este paleta foarte largă a
influenţelor ce îi determină, izvorâte din eterogenitatea lor ca importanţă - fie ca indicatori sintetici ai
nivelului de dezvoltare a unei ţări, fie ca măsuri colaterale adoptate în vederea atingerii unor obiective într-un
anumit domeniu (politica monetară, valutară, în domeniul investiţiilor etc.).
Între starea balanţei de plăţi şi poziţia pe piaţă a unei monede există o strânsă legătură. Existenţa
unui export susţinut de mărfuri şi servicii, solicitate pe piaţa externă, determină cerere faţă de moneda ţării în
cauză şi, ca atare, o cerere mai mare decât oferta de valută modifică în sens pozitiv cursul acesteia. O situaţie
inversă, constând în importuri mai mari decât exporturile, în mărfuri nesolicitate, conduce la dezinteres
pentru procurarea monedei ţării în discuţie şi, prin urmare, la deteriorarea cursului valutar. Aceste mişcări se
reflectă în balanţa comercială sau în balanţa contului curent. Mutaţiile specifice balanţei capitalului
influenţează, de asemenea, cursul unei monede. Mişcările de capital, determinate de operaţiunile specifice
pieţei de capital, a creditului internaţional etc., materializate în preocuparea străinilor de a cumpăra active
financiare pe piaţa respectivă, a rezidenţilor de a vinde titluri exprimate în altă monedă decât a ţării în cauză
sau a străinilor de a plasa, sub diverse forme, capital în ţara respectivă, conduc la o solicitare importantă a
monedei respective şi prin urmare, la o creştere a cursului acesteia. Efectul este invers, respectiv cursul scade
atunci când oferta de monedă naţională în acest spaţiu al operaţiunilor de capital creşte. Din această pricină,
operatorii de pe pieţele valutare, precum şi toţi cei interesaţi în evoluţia cursului unei monede, urmăresc
periodic starea principalelor posturi ale balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente ale monedelor în care lucrează,
pentru a le avea în vedere în deciziile lor privind operaţiunile viitoare.
În acest domeniu se înregistrează şi o influenţă inversă, respectiv a cursului valutar asupra balanţei
de plăţi. Astfel, în momentul în care o ţară înregistrează căderea cursului valutar faţă de o alta, exportul
21
Floricel, C. - „Relaţii valutar-financiare internaţionale”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 59
22
Bran, P., Costică, I. - „Relaţii financiare şi monetare internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 85-86

38
bunurilor sale în cealaltă ţară se face mai uşor, deoarece aceste bunuri devin mai ieftine pe piaţa celeilalte
ţări. Dimpotrivă, un curs valutar mai ridicat favorizează importul din ţara cu care se compară.
În acelaşi timp, cursul valutar concentrează influenţa unui important număr de factori legaţi de
politica economică, de investiţii, monetară, financiară, de comerţ exterior. Astfel, pot fi amintiţi indicatorii
privind activitatea economică, reflectaţi în volumul, dinamica şi structura producţiei industriale, dinamica şi
structura comerţului exterior, volumul şi dinamica PNB.
Un alt grup de factori este cel format de volumul şi structura comenzilor pentru export, volumul şi
structura investiţiilor destinate ramurilor de export şi a sporirii, pe această cale, a productivităţii muncii şi
competitivităţii produselor destinate exportului, care pot influenţa evoluţia cursului unei valute, atât pe
termen scurt cât şi pe termen lung. Aceleaşi efecte directe au şi reglementările adoptate de un stat în
domeniul exporturilor şi importurilor. Măsurile al căror efect determină o impulsionare a exporturilor
influenţează pozitiv cursul valutar, după cum cele ce restricţionează importul îl influenţează negativ.
Producţia de bunuri a unei ţări este factorul care determină cantitatea de bunuri din acea ţară,
element care raportat la indicele general al preţurilor dă puterea de cumpărare în legătură cu bunurile
respective. În acest indicator se reflectă şi nivelul calităţii, efectele conjuncturii economice, politica fiscală a
ţării respective etc.
Volumul masei monetare, corelat cu posibilităţile de creditare, influenţează direct nivelul preţurilor
într-o ţară. Dacă la un moment dat volumul acesteia creşte peste necesarul pieţei, adică peste valoarea
bunurilor şi serviciilor de pe piaţă, se produce un dezechilibru care influenţează, de asemenea, puterea de
cumpărare a monedei respective. Intern, instituţiile financiare şi de credit pot interveni direct asupra
restrângerii masei monetare, prin renunţarea la noi emisiuni de monedă şi indirect asupra creditului,
acţionând asupra ratei dobânzii de referinţă.
Relaţia între rata dobânzii şi cursul valutar poate fi analizată pe termen scurt, mediu sau lung. Pe
termen scurt, variaţia ratei dobânzii produce o fluctuaţie a cursului valutar la vedere. Pe termen mediu şi
lung, relaţia devine mai complicată. Pentru majoritatea devizelor, asocierea monedă forte – rată redusă a
dobânzii, pe de o parte şi monedă slabă – rată ridicată a dobânzii, pe de altă parte, se verifică în practică. 23
Astfel, cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât se reduce cererea generală de credit, micşorând astfel
nivelul circulaţiei monetare. În acest mod scade presiunea inflaţiei asupra preţurilor, ceea ce conduce la o
creştere a puterii de cumpărare. De remarcat este faptul că efectul favorabil al unei dobânzi ridicate este de
scurtă durată şi poate produce în viitor influenţe negative, cum ar fi reducerea producţiei, creşterea preţurilor
şi a şomajului.
Raportul între cerere şi ofertă este un criteriu general al economiei de piaţă, care intervine în diferite
domenii ale activităţii economice, pe plan intern influenţând preţul mărfurilor şi al serviciilor şi determinând
apoi producţia acestora. Pe piaţa externă, acest criteriu face ca anumite bunuri şi servicii să fie căutate şi
altele nu, determinând preţul lor pe piaţa externă. Modificarea preţurilor, atât pe piaţa internă cât şi pe cea
externă, aduce schimbarea puterii de cumpărare şi deci, a cursului valutar.
Dar raportul cerere-ofertă poate acţiona prin intermediul exportului şi importului pe piaţă,
intervenind direct asupra monedei unei ţări. Astfel, ţara care are o balanţă de plăţi excedentară intră în
posesia valutei, în caz contrar trebuind să caute această valută pe piaţa internaţională.
Între factorii structurali, de durată, care exercită o incidenţă semnificativă asupra cursului unor
monede, un loc important îl ocupă datoria externă. Cererea semnificativă de anumite valute, determinată de
plăţile în cadrul serviciului datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, aduce o modificare a cursului
valutar al monedelor în care sunt exprimate aceste datorii. Plata datoriilor determină relaţii de decontări,
credite şi operaţiuni de schimb între debitori şi creditori, exercitând o presiune suplimentară asupra valutelor
în care sunt denominate datoriile.
Grupul de factori din afara sferei economice - politici, sociali şi psihologici - influenţează indirect
economia.
Factorii de natură politică au un rol important, în unele momente chiar determinant, în evoluţia
cursurilor valutare. O situaţie politică stabilă, un guvern capabil să rezolve optim problemele economice şi
politice interne şi internaţionale, influenţează pozitiv cursul valutei respective pe piaţă. După cum, apariţia de
disensiuni politice în cadrul guvernului sau posibilitatea unui conflict major cu alte state din lume conduc
imediat la deteriorarea poziţiei pe piaţă a monedei ţării în cauză.
Factorii de natură socială (mişcările sociale şi grevele) creează o situaţie socială instabilă,
afectează volumul de muncă sau nivelul salariilor, influenţând nefavorabil activitatea economică.
Aceste fenomene, produse ca urmare a influenţei factorilor politici şi a celor sociali, creează o stare
nefavorabilă (de teamă, nesiguranţă) mai ales investitorului străin, care ezită să facă o investiţie ce ar putea
23
Gaftoniuc, S. - „Finanţe internaţionale”, ediţia a III-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 188-189

39
susţine activitatea economică internă. Aceşti factori subiectivi, variabili, relativi şi imprevizibili sunt greu de
apreciat ca influenţă asupra cursului valutar.
Cursul valutar este privit adesea ca instrument de ajustare a problemelor legate de relaţiile
economice cu străinătatea. Astfel de probleme pot fi rezolvate prin finanţarea deficitului balanţei de plăţi,
prin modificarea rezervelor valutare (soluţie la îndemâna ţărilor cu valută convertibilă) sau prin controlul
cursului valutar - menţinându-l o perioadă la un nivel prestabilit sau alternând perioadele de "îngheţ" cu cele
de flotare liberă a cursului - în vederea realizării unor obiective de politică economică.
Factorii de natură psihologică, deşi imateriali, au un rol tot mai mare în evoluţia, în special pe
termen scurt, a monedelor. Declaraţia unei personalităţi politice sau economice cuprinzând opinii asupra
evoluţiei viitoare a anumitor cursuri sau dobânzi este imediat luată în consideraţie, sensul în care evoluează
cursul unei valute putând fi uneori inversat pe această bază. Psihoza unui posibil conflict între două sau mai
multe state, chiar dacă perspectiva acestuia este îndepărtată sau mai puţin probabilă este, de multe ori, un
motiv al răsturnării evoluţiei cursului valutelor.
Factorii de natură tehnică pot avea, deopotrivă, influenţe minore sau majore asupra cursului unei
monede. Intervenţia băncilor centrale, care se face în mod deliberat de către autorităţile monetare ale unei
ţări cu scopul, de regulă declarat, de a stopa o evoluţie nedorită a monedei naţionale sau de a accelera o
evoluţie pozitivă, constituie o tehnică de influenţare a cursului valutar. Nu întotdeauna intervenţiile băncilor
centrale au efectul scontat, de multe ori aceste acţiuni fiind întrerupte pentru a nu epuiza rezervele valutare
ale statului respectiv.
O altă grupă de măsuri tehnice cunoscute sub denumirea de „aranjarea vitrinei” (lb. engleză
window dressing) se utilizează des de către bănci, la anumite date importante, pentru situaţia lor de bilanţ,
atunci când doresc să prezinte în raportul de activitate rezultate cât mai bune. Motivele pentru care se
apelează la aceste măsuri sunt diverse. În unele ţări, de exemplu Elveţia, băncile comerciale pot beneficia de
un plafon de credite acordat de banca centrală în condiţii avantajoase, în funcţie de volumul depozitelor
atrase la sfârşit de trimestru, semestru sau an. Pentru a-şi crea un volum de depozite cât mai mare, băncile
comerciale atrag sume importante pentru o singură zi, la dobânzi avantajoase. În acelaşi timp, sumele în
franci elveţieni deţinute de alte bănci din lume se micşorează sub impulsul cererii iar dobânda atinge cote
apreciabile. În astfel de momente apar efecte colaterale, respectiv şi alte bănci încep să cumpere franci
elveţieni, vânzând alte valute, pentru a plasa moneda elveţiană la dobânda amintită. În acest context, cursul
francului elveţian creşte datorită cererii mari de pe piaţă, iar al altor valute scade, acestea fiind oferite pe
piaţă într-un volum mai mare decât cel obişnuit.
Un alt factor de natură tehnică, cu repercusiuni asupra evoluţiei cursului valutar, îl constituie
“stoparea pierderii şi materializarea profitului” (lb. engleză cutting losses and profit taking). Uneori,
datorită interpretării greşite a sensului mişcării unor valute sau a unei interpretări corecte, dar ca urmare a
apariţiei unor factori imprevizibili care au acţionat în sens opus, mai multe bănci sunt în situaţia de a avea
poziţii speculative în valute ale căror cursuri au evoluat contrar aşteptărilor. Când cursul valutei se
“răstoarnă”, băncile, pentru a evita pierderi foarte mari, preferă să accepte anumite pierderi, mai mici,
închizând operaţiunile speculative deschise în acea valută. Acesta este fenomenul de stopare a pierderilor,
care are ca efect accelerarea noului sens al evoluţiei valutei respective, prin oferta sporită brusc pe toate
pieţele. În cazul în care previziunea operatorilor care au iniţiat operaţiunile speculative concordă cu evoluţia
reală pe piaţă a cursului valutei pentru care s-a făcut opţiunea, se pune problema momentului de închidere a
operaţiunii, pentru a realiza maximizarea câştigului. Dacă momentul este ales simultan de mai multe bănci
apare fenomenul de materializare a profitului, la care şi restul băncilor se raliază rapid şi astfel, pentru un
timp oarecare, este oprit sensul evoluţiei valutei respective.
Prezentarea modului în care au loc formarea şi stabilirea cursului pe piaţă relevă faptul că asupra
acestui proces acţionează permanent o suită de factori mai mult sau mai puţin importanţi, pe planuri diferite.
Un prim grup de factori acţionează la nivel local (zonă, regiune, centru financiar), concentrând influenţele
locale mai mult sau mai puţin semnificative. În acelaşi timp, ca urmare a sistemului de legături ce există la
nivelul unei ţări, pe de o parte, între bănci sau între bănci şi burse, iar pe de altă parte, între acestea privite ca
un tot unitar şi statul respectiv, se formează un alt plan al influenţelor - la nivelul economiei ţării respective.
Având în vedere interdependenţele şi legăturile stabilite între diferite bănci şi burse pe plan internaţional, dar
şi impactul evoluţiei economiei mondiale luată în ansamblu, asupra poziţiei externe a unei monede se
formează al treilea plan al influenţelor - la nivel internaţional.
Aşadar, mecanismul formării cursului valutar pe piaţă cunoaşte trei stadii, care duc la o uniformizare
a acestuia:
 prima are loc la nivelul fiecărei bănci, prin cererea şi oferta de valută la ghişeele acesteia;
 a doua se face la nivelul pieţei naţionale, prin compensarea interbancară;

40
 a treia se produce la nivel internaţional, prin compensarea între pieţe.
Pieţele valutare sunt supuse legislaţiei financiare şi monetare a statului pe teritoriul căruia
funcţionează, fiind obiect al controlului băncii centrale sau altor autorităţi financiare.
Toate acestea relevă eterogenitatea factorilor externi şi interni care au impact asupra formării
cursurilor unor valute. Pentru realizarea unei stabilităţi a cursurilor valutare sau pentru orientarea lor într-un
sens sau altul, corespunzător unor interese economice, comerciale sau monetare, guvernele statelor sau alte
autorităţi guvernamentale participă tot mai activ pe piaţa valutară prin două mijloace: control valutar şi
intervenţie.
Regulile de control valutar îi împiedică pe cetăţenii unei ţări să realizeze anumite operaţiuni care
sunt percepute de banca centrală ca având efecte negative asupra ratei de schimb. Un stat poate să aplice un
control mai accentuat asupra schimbului valutar, forma extremă fiind monopolul valutar, respectiv dreptul
exclusiv al statului de a efectua operaţiuni pe piaţa valutară. Dacă monopolul valutar este specific statelor cu
economie de comandă, forme mai mult sau mai puţin accentuate de control se practică în multe ţări din
lume, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare.
Intervenţia băncilor centrale poate îmbrăca, de regulă, două forme: modificarea nivelului ratei
dobânzii pentru a face moneda internă mai mult sau mai puţin atractivă pentru străini; vânzarea sau
cumpărarea de monedă pentru a-i ridica sau coborî valoarea de piaţă.
Intervenţiile asupra ratei dobânzii la moneda naţională pleacă de la premisa că nivelul ratei dobânzii
influenţează deciziile agenţilor economici privind deţinerea de monedă, respectiv de valută. Astfel, când
moneda naţională suferă presiuni de scădere, prin ridicarea ratei dobânzii, agenţii economici sunt stimulaţi
să păstreze moneda naţională, ceea ce duce la întărirea cererii în raport cu oferta şi deci la o influenţă
pozitivă asupra cursului monedei. Invers, când moneda naţională este în apreciere, o diminuare a ratei
dobânzii scade cererea, reducând cursul monedei.
În cazul în care moneda se depreciază pe piaţă în raport cu alte valute, peste anumite limite dorite,
băncile centrale, în contextul unei politici adoptate prin intermediul băncilor comerciale, procedează la
cumpărarea propriei monede (diminuând oferta de monedă naţională) vânzând alte valute (măresc oferta de
valută). Ca rezultat al acestor intervenţii, cursul monedei naţionale se modifică, întărindu-se. În situaţia
inversă, în care cursul monedei naţionale este prea ridicat, banca centrală vinde moneda naţională şi cumpără
în schimb valute, în consecinţă moneda naţională depreciindu-se.
Vânzările şi cumpărările de valute la care procedează băncile centrale afectează într-un sens sau altul
rezerva monetară internaţională a statului respectiv, motiv pentru care procesul intervenţiilor este deseori
întrerupt în momentul în care apare riscul diminuării rezervei sub o anumită limită acceptată ca optimă.
Începând cu anii '80, intervenţiile pe piaţa valutară au tot mai frecvent ca punct de pornire starea
balanţelor comerciale şi promovarea exporturilor.
Eterogenitatea tipului de organizare şi funcţionare a pieţelor valutare naţionale este reflectată şi în
modalitatea tehnică de stabilire a cursului valutar. În principiu, în cadrul fiecărei pieţe valutare naţionale,
instituţiile specializate în operaţiuni de schimb valutar influenţează, într-o succesiune neîntreruptă, cererea şi
oferta de valute.
În cazul ţărilor unde există burse, agenţii de bursă compară dispoziţiile de vânzare şi cumpărare
primite de la clienţii lor (bănci, persoane fizice şi juridice etc.) în scopul de a stabili cursurile la care se vor
efectua vânzările şi cumpărările de valută. Pe baza ofertelor de vânzare-cumpărare prezentate de
participanţii la bursă se stabilesc de comun acord, între vânzători şi cumpărători, prin intermediul brokerilor,
cursurile valutare la care se vor face tranzacţiile în ziua respectivă la bursă.
În etapa actuală, rolul burselor în formarea cursului valutar este în scădere, ca rezultat al implicării
tot mai puternice a băncilor în operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută. Drept urmare, în marea
majoritate a ţărilor, cursul valutar este rezultatul concentrării la nivelul băncilor a dispoziţiilor de vânzare-
cumpărare de valute pe care acestea le fac în nume propriu, în numele altor bănci (de exemplu, al băncilor
din ţări cu monedă neconvertibilă) sau al clienţilor nebancari din ţara respectivă şi din alte ţări (societăţi
comerciale, instituţii de asigurări etc.).
Modul de formare şi evoluţie a cursului valutelor convertibile constituie unul din cele mai
complicate şi, în acelaşi timp, sensibile mecanisme din ansamblul relaţiilor valutare internaţionale. În cadrul
acestui mecanism se pot distinge două laturi: una tehnică, care are în vedere modul concret prin care în
cadrul pieţei valutare naţionale se stabileşte şi se publică cursul valutar şi o alta a influenţelor materiale şi
imateriale, care determină nivelul şi evoluţia cursului valutar.

5.3. Operaţiuni specifice pieţei valutare

41
 Operaţiunile specifice pieţei valutare se clasifică după mai multe criterii, astfel:
1. după mijlocul de plată tranzacţionat:
a. vânzarea-cumpărarea de valute în cont: are loc mişcarea de valute între conturi;
b. vânzarea-cumpărarea de valute efective pe valute în cont: presupune transportul efectiv al
valutelor (aerian, cale ferată etc.) şi virarea sumei echivalente în cont;
c. vânzarea-cumpărarea de titluri de credit pe valute în cont, valute efective sau pe titluri
exprimate în altă valută: presupune transportul efectiv al titlurilor şi virarea sumei
echivalente în cont sau transportul efectiv al numerarului;
d. vânzarea-cumpărarea de DST pe valute în cont sau efective: se utilizează întotdeauna o
valută „de transmisie”.
2. după scopul operaţiunii:
a. operaţiuni valutare în scop comercial: încasările din export sunt transformate în alte valute
pentru plata importului;
b. operaţiuni valutare în scop financiar: un credit exprimat într-o valută este schimbat într-un
credit exprimat în altă valută;
c. operaţiuni valutare speculative: presupun realizarea de câştig din diferenţele de curs dintre
două valute, la momente diferite sau pe pieţe diferite;
d. operaţiuni valutare de acoperire a riscului valutar: paralel cu contractul comercial se
iniţiază o operaţiune valutară de aplatizare sau evitare a pierderii;
e. operaţiuni valutare de corecţie a cursului valutar: presupun intervenţia băncii centrale prin
vânzări-cumpărări de valute.
3. în funcţie de termenul pentru care se constituie:
a. operaţiuni valutare la vedere (spot), caz în care vânzarea-cumpărarea valutelor se efectuează
la cursul la vedere, virarea în conturi făcându-se în 48 de ore (2 zile bancare lucrătoare);
b. operaţiuni valutare la termen (forward), situaţie în care vânzarea-cumpărarea valutelor,
iniţiată în prezent, se efectuează la un curs la termen, mişcarea sumelor în conturi având loc
la termenul convenit.

Atât operaţiunile la vedere, cât şi cele la termen sunt variate, obiectivul lor fiind comercial,
speculativ sau de acoperire a riscului valutar.
Operaţiunile la vedere se fac, de regulă, în scopul: obţinerii valutei necesare plăţii internaţionale, în
condiţiile în care în contul firmei disponibilul este constituit din alte valute; modificării structurii
disponibilităţilor valutare ale firmei potrivit unor criterii de optimizare în funcţie de evoluţia cursurilor
valutare (se vând valute în proces de depreciere, se cumpără valute în proces de apreciere etc.).
Operaţiunile la termen sunt cele mai utilizate tehnici de acoperire a riscurilor valutare pe plan
internaţional în cazul operaţiunilor a căror derulare nu depăşeşte un an. Riscul valutar este eliminat sau
atenuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piaţa valutară a valutelor provenite din încasări sau a
valutelor destinate plăţilor ce vor avea loc în viitor. Aceste operaţiuni se fac la un curs la termen (1, 2, 3, 6, 9
sau 12 luni), astfel încât creanţele şi angajamentele firmei nu sunt supuse fluctuaţiei cursurilor valutare.
În iniţierea şi derularea unei operaţiuni la termen se au în vedere următoarele elemente:
- situaţia valutei de contract, respectiv poziţia de ansamblu pe piaţă a valutei în care urmează să se
efectueze plata sau încasarea, comparativ cu alte valute;
- cursul la vedere şi cursul la termen al valutei de contract: valutele în proces de apreciere au cursul la
termen mai ridicat decât cursul la vedere, făcând ceea ce se numeşte „report” sau „premium”, în timp ce
valutele cu o poziţie mai slabă în perspectivă au un curs la termen mai scăzut decât cursul la vedere,
făcând „deport” sau „discount”;
- dobânzile pe piaţa valutară: valutele cu tendinţă de repreciere au o dobândă mai mică decât valutele cu
tendinţă de depreciere.
Operaţiunile valutare la termen pot fi: simple, de acoperire a riscului (hedging valutar) şi complexe.
Operaţiunile la termen simple constau în posibilitatea de a realiza o vânzare-cumpărare de valută
în perspectivă, la un termen dat, la cursuri la termen stabilite în momentul iniţierii operaţiunii. Suma din
export contractată în prezent este vândută la un termen corelat cu încasarea exportului, pentru o altă valută.
Operaţiunile de hedging valutar sunt acele operaţiuni prin care un operator se angajează să
plătească o sumă în valută la un anumit termen şi împrumută simultan aceeaşi sumă în valută, cu aceeaşi
scadenţă de rambursare. Ele se particularizează prin faptul că firmele ordonă ca operaţiunea (de vânzare sau
cumpărare a unei valute) să se facă în limitele unei marje – o limită de curs prestabilită. Cumpărătorul de
valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii

42
contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care coincide cu termenul de încasare a
împrumutului, eventuala pierdere realizată la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la
împrumut. În situaţia aprecierii valutei respective, creditorul câştigă la cumpărare, dar pierde la împrumut,
operaţiunea având drept scop, în final, anularea oricărui efect datorat variaţiei cursului valutar. Pe această
cale, riscul valutar este transferat băncii, care la rândul său, va încerca să se protejeze împotriva riscului
modificării de curs.
Operaţiunile la termen complexe, prin modul în care sunt iniţiate şi are loc derularea lor, pot fi
foarte diferite.
Operaţiunile de swap valutar permit acoperirea unor angajamente existente la un termen dat,
exprimate într-o anumită valută, prin efectuarea simultană a două operaţiuni valutare - una de vânzare şi alta
de cumpărare - la două scadenţe diferite, una la vedere şi cealaltă la termen. Principalul lor scop îl reprezintă
protejarea deţinătorilor de valută în faţa modificărilor nefavorabile ale cursului valutar sau ratei dobânzii.
Banca centrală efectuează astfel de operaţiuni în scopul susţinerii cursului monedei naţionale,
împrumutând valute contra unei sume echivalente în monedă naţională, valute care sunt oferite ulterior pe
piaţă în vederea redresării cursului monedei naţionale. Băncile comerciale apelează la swap valutar pentru a-
şi acoperi necesarul de o anumită valută din disponibilităţile în altă valută, fără să-şi reducă aceste
disponibilităţi.24
Operaţiunile valutare speculative se realizează prin speculaţii şi arbitraje valutare.
Speculaţia valutară este acea tranzacţie de vânzare-cumpărare de valută prin care se urmăreşte
realizarea unui câştig, ca diferenţă între cursurile unei valute la două momente diferite pe aceeaşi piaţă.
Arbitrajul valutar reprezintă o tranzacţie de vânzare-cumpărare de valută realizată de către bănci,
prin care acestea au posibilitatea de a-şi valorifica disponibilităţile în monedă naţională sau în valută,
vânzând acolo unde cursul este mai mare şi cumpărând acolo unde cursul valutei tranzacţionate este mai mic.
Efectuându-se pe baza unor cursuri certe, publicate pe diferite pieţe, operaţiunea nu se poate solda, în
principiu, decât cu câştig din diferenţa între cursurile: unei valute pe două pieţe diferite; unei valute în
momente diferite, pe aceeaşi piaţă; a două valute pe două pieţe diferite.
Operaţiunile valutare speculative influenţează considerabil economiile naţionale datorită creşterii
considerabile a volumului lor. De exemplu, speculaţiile împotriva lirei sterline efectuate de George Soros în
anul 1992 au contribuit la deprecierea monedei engleze cu 15% în doar câteva zile. Iniţial, el a vândut o
cantitate însemnată de lire, creând panică în rândul publicului care a început să vândă masiv lire. După ce lira
sterlină s-a depreciat, Soros a cumpărat aceeaşi valută, realizând un câştig imens pe seama unui dezechilibru
care a avut efecte în timp.25
Operaţiunile futures pe valute se desfăşoară sub forma vânzării-cumpărării pe o piaţă organizată de
contracte standardizate privind o sumă în valută prestabilită oficial pentru o dată viitoare, la un curs valutar
stabilit între părţile contractante. Aceste operaţiuni au un caracter mai mult speculativ decât de acoperire a
riscurilor de curs valutar.
Tranzacţiile cu opţiuni pe valute se derulează pe baza unor aranjamente între două părţi care conferă
investitorilor dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau de a vinde o sumă dată în valută, la o dată
convenită, la un curs valutar fixat în momentul iniţierii operaţiunii (preţ de exerciţiu).
Operaţiunile bazate pe acorduri privind rata dobânzii la termen (FRA - Forward Rate Agreement)
se realizează pe piaţa interbancară şi au drept scop protejarea faţă de evoluţia pe piaţă a ratei dobânzii.
Contractul FRA nu este standardizat, el se negociază avându-se în vedere termenul, valuta, cursul valutar şi
suma. Aceste operaţiuni implică două bănci care se pun de acord asupra unui anumit nivel al ratei dobânzii
pentru un termen viitor specificat în cazul unei valute.

24
Bratu, Ş. - “ Relaţii financiare şi valutare internaţionale”, Ed. Craiova, 1999, p. 97
25
Coyle, D.- “Guvernarea economiei mondiale” Ed. Antet, Prahova, 2000, p.13

43
 Capitolul 6

PIAŢA FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ

Piaţa financiară cuprinde ansamblul relaţiilor care iau naştere între diferite persoane fizice şi
juridice în procesul de atragere, plasare şi convertire a fondurilor pe diferite termene, precum şi instituţiile
şi reglementările care facilitează aceste relaţii.
Pieţele financiare naţionale reprezintă prima sursă de atragere şi plasare de fonduri. În măsura în
care la nivel naţional există anumite limite, diferitele entităţi acced la operaţiuni în străinătate, pe pieţele
financiare internaţionale, care se constituie ca o a doua sursă, dar în ultimii douăzeci de ani din ce în ce
mai mult, ca o alternativă unică în efectuarea anumitor tipuri de operaţiuni.
Piaţa financiară internaţională - ca piaţă pe care se atrag şi se plasează fonduri pe diferite termene
dincolo de cadrul naţional - constituie un spaţiu relaţional în care se tranzacţionează active financiare pe
diferite termene care, prin caracteristicile lor, delimitează componentele pieţei financiare.
Principalele componente ale pieţei financiare sunt:
 piaţa monetară, pe care se atrag şi se plasează fonduri pe termen scurt;
 piaţa de capital, unde se atrag şi se plasează fonduri pe termen mediu şi lung;
 europiaţa, concept ce cuprinde operaţiunile efectuate în eurovalute şi care sunt asociate din punct de
vedere al termenului pieţei monetare (piaţa eurovalutelor) sau pieţei de capital (piaţa euroobligaţiunilor,
piaţa euroacţiunilor), tot aici fiind inclusă şi piaţa eurocreditelor;
 piaţa produselor financiare derivate, pe care se efectuează operaţiuni destinate acoperirii sau
aplatizării riscurilor de curs valutar şi de rată a dobânzii, cu următoarea structură: piaţa opţiunilor şi
piaţa contractelor financiare la termen;
 piaţa aurului, unde se tranzacţionează metale preţioase şi titluri financiare raportate la aur, având un rol
în scădere pe piaţa financiară, dar fiind încă legată de aceasta.
În clasificarea pieţei financiare se identifică şi piaţa internaţională a creditului, ca termen generic
destinat să surprindă formele creditului în cadrul diferitelor pieţe (monetară, de capital, eurovalute).

6.1. Piaţa monetară internaţională. Europiaţa

Piaţa monetară cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoanele fizice şi juridice în
procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen scurt (până la un an), precum şi instituţiile şi
reglementările legate de derularea acestor tranzacţii.
Din punct de vedere al spaţiului geografic în care se efectuează operaţiunile, se disting:
 piaţa monetară naţională, unde operaţiunile se realizează în monedă naţională iar tranzacţiile sunt
destinate prioritar satisfacerii nevoilor de fonduri pe termen scurt ale diferitelor entităţi dintr-o ţară sau
fructificării fondurilor disponibile pe termen scurt. În acelaşi timp, ea se identifică ca un spaţiu în care
banca centrală a ţării îşi exercită direct sau indirect politica monetară la nivel naţional. Rata dobânzii
la care sunt efectuate tranzacţiile - ca rată a dobânzii practicată la nivel naţional - este influenţată şi
supravegheată de banca centrală a ţării respective.
 piaţa monetară internaţională s-a constituit la nivelul diferitelor ţări în care sunt localizate centrele
financiare internaţionale, unde atragerea şi plasarea de fonduri pe termen scurt se realizează în alte
valute decât moneda naţională, asigurând tranzacţii la nivel internaţional, în timp ce plasamentele unor
entităţi dintr-o ţară sunt utilizate pentru acordarea de fonduri altor entităţi, din alte ţări.
Operaţiunile pieţei monetare pot îmbrăca atât forma tradiţională a plasării fondurilor sub formă de
depozite în conturi (pe 1, 2, 3, 6, 9 şi 12 luni) şi atragerii de credite pe termen scurt, cât şi pe cea a utilizării
titlurilor financiare pe termen scurt (cambii, bilete la ordin etc.).
În funcţie de participanţii pe piaţă şi/sau titlurile tranzacţionate, piaţa monetară cuprinde mai
multe segmente:
 piaţa interbancară este, în esenţă, o piaţă rezervată băncilor comerciale. La sfârşitul zilei, unele bănci
înregistrează un surplus de lichiditate în raport cu obligaţiile de plăţi şi credite din zilele următoare, în
timp ce alte bănci înregistrează deficit de lichidităţi. Drept urmare, unele bănci împrumută alte bănci sau
constituie depozite la alte bănci. Rata dobânzii la care se lucrează pe această piaţă este denumită rata
dobânzii interbancare. Durata operaţiunilor poate fi de la o zi la alta, până la câteva zile sau, mai rar,
câteva luni. În România, piaţa interbancară naţională a fost creată în anul 1996.

44
 piaţa instrumentelor financiare este un termen generic prin care se delimitează plasamentele şi
atragerile de fonduri pe termen scurt în baza tranzacţionării de diferite instrumente financiare specifice
pieţei monetare. Segmentele de piaţă poartă, de regulă, denumirea operaţiunii sau a activului financiar
negociat. Instrumentele financiare tradiţionale sunt titluri de debit, reprezentând o datorie a unui terţ faţă
de posesorul/deţinătorul titlului, iar emiterea şi/sau tranzacţionarea acestora se efectuează cu discount,
ele fiind vândute în momentul emiterii la un preţ sub valoarea nominală şi răscumpărate de emitent la
scadenţă, la valoarea lor nominală. Diferenţa între cele două preţuri reprezintă câştigul investitorului, ca
dobândă la fondurile astfel plasate.
În legătură cu emiterea şi tranzacţionarea acestor instrumente se disting: piaţa primară definită
ca ansamblul operaţiunilor privind emiterea şi plasarea instrumentelor financiare pentru prima dată; piaţa
secundară unde, după emitere, sunt tranzacţionate aceste titluri, prin vânzări şi cumpărări succesive, până la
scadenţa lor. Luând în considerare instrumentele financiare, ca subsegmente ale pieţei monetare pot fi
analizate:
- piaţa certificatelor de trezorerie pe care se tranzacţionează certificatele de trezorerie emise de
autorităţile municipale sau guvernamentale cu scopul de a acoperi diferenţele valorice şi în timp ce apar
între cheltuielile şi veniturile bugetare pe termen scurt. Emiterea lor se face, de regulă, de către
Ministerul finanţelor sau banca centrală, în numele statului şi sunt subscrise (cumpărate) de băncile
comerciale sau alte instituţii financiare special desemnate. Certificatul de trezorerie este un înscris care
atestă debitul autorităţii guvernamentale faţă de deţinătorii titlului - bănci, persoane fizice, firme - care
au cumpărat aceste certificate şi care astfel au creditat autoritatea municipală sau statul. Fiind emise de
stat se bucură de încredere pe piaţa monetară. În România, certificatele de trezorerie sunt emise de
Ministerul Finanţelor Publice, în diferite valori, cu scadenţe diferite şi nu sunt negociabile, în sensul că
răscumpărarea lor se realizează numai de către emitent.
- piaţa certificatelor de depozit. Certificatul de depozit este un înscris care confirmă depunerea unor
fonduri exprimate într-o monedă, pe un termen scurt (de regulă, 3 luni) la o instituţie financiară, cel mai
adesea o bancă. Certificatele de depozit sunt emise, în principal, de către băncile comerciale, pentru a
atrage fonduri de pe piaţă cu un grad mai mare de stabilitate.
- piaţa scontului este una dintre primele pieţe monetare apărute de-a lungul istoriei. Pe acest segment
sunt tranzacţionate cambii şi bilete la ordin, ca înscrisuri emise în baza unei relaţii comerciale în care
vânzarea mărfurilor s-a făcut pe credit. Deţinătorul lor, în calitate de beneficiar, le poate sconta la o
bancă comercială înainte de scadenţa titlului, în acest mod putându-şi recupera fondurile investite în
marfă contra unei dobânzi (scont).
- piaţa efectelor comerciale. În diferite ţări, instituţiile financiare şi marile companii emit efecte
comerciale pe care le vând direct diferiţilor investitori, cu scopul atragerii de fonduri pe termen scurt.
Aceste efecte comerciale sunt, în esenţă, cambii şi bilete la ordin emise în baza credibilităţii emitentului
şi nu în baza unei tranzacţii comerciale, aşa cum se întâmplă în mod curent. Ele se vând la emitere cu
discount şi se răscumpără la valoarea nominală.
Piaţa monetară internaţională a suferit mutaţii semnificative după introducerea euro, începând din
anul 1999 constatându-se reducerea ponderii dolarului american concomitent cu creşterea rolului monedei
europene în denominarea titlurilor acestei pieţe.
Iniţial, operaţiunile pe piaţa monetară internaţională se desfăşurau între entităţi cu rezidenţa în două
ţări şi presupuneau utilizarea monedei naţionale a unuia dintre cei doi participanţi. După anul 1960 au
apărut eurovalutele iar operaţiunile pe piaţa monetară internaţională în eurovalute au devenit predominante.
Într-o accepţiune generală, prin eurovalută se înţelege o valută care este străină în raport cu ţara în
care are loc operaţiunea şi nici unul dintre participanţii la operaţiune nu este rezident al ţării de origine a
valutei respective.
Întrucât primele depozite denominate în valute au fost efectuate în Europa, acestora li s-a adăugat
prefixul euro (de exemplu, eurodolari, eurosterline, euroyeni etc.). Specific cotării eurovalutelor este faptul
că nu se cotează cursul valutar, ci rata dobânzii la care se plasează fondurile sau se constituie depozitele (mai
mică) şi rata dobânzii la care se atrag fondurile, respectiv se obţin împrumuturile denominate în eurovalute
(mai mare).
Un loc aparte în ansamblul ratelor de dobândă de pe piaţa eurovalutelor îl deţine rata dobânzii
interbancare de pe piaţa Londrei - LIBOR. Ea reflectă sintetic nivelul ratelor dobânzilor de pe pieţele
internaţionale, devenind apoi bază în stabilirea ratelor de dobândă pe europiaţă.
Alături de plasamentele tradiţionale, pe piaţa eurovalutelor se emit şi se negociază şi instrumente
financiare pe termen scurt denominate în eurovalute. Dintre acestea, cea mai largă utilizare au:
- eurocertificatele de depozit - sunt similare certificatelor de depozit, dar sunt denominate în eurovalute

45
 şi emise de instituţii amplasate în centre ale europieţei. Ele sunt cumpărate de marile companii care
dezvoltă importante schimburi comerciale internaţionale, ca formă de fructificare a disponibilităţilor
temporare în eurovalute.
- euroefectele comerciale - sunt asemănătoare efectelor de comerţ tradiţionale, dar emiterea lor este
garantată de un sindicat bancar, iar operatorii de pe europiaţă le asigură o piaţă secundară fluidă, cu
posibilitatea tranzacţionării înainte de scadenţă. Ele sunt emise de mari companii şi firme multinaţionale
atunci când acestea doresc să dispună imediat de fonduri, în contul unor încasări viitoare în eurovalute.
Sindicatul bancar susţine emiterea lor, fiind apoi plasate pe piaţa secundară.
Cele mai importante centre ale europieţei sunt: Londra - pentru eurodolari; Paris - pentru
eurosterline; Zurich, Frankfurt, New York, Luxemburg, Singapore.

6.2. Piaţa de capital internaţională

Piaţa de capital cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi juridice în
procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen mediu şi lung, precum şi instituţiile şi reglementările
legate de derularea acestor tranzacţii.
Caracteristica principală a pieţelor de capital o reprezintă mobilizarea fondurilor pe termen mediu şi
lung sub forma emisiunilor de titluri financiare specifice: obligaţiuni şi acţiuni. Întrucât, în principiu,
plasarea fondurilor în astfel de titluri se face pe termen lung, aceste plasamente se numesc investiţii
financiare sau de portofoliu.
Piaţa de capital este structurată pe două componente:
 piaţa primară, la nivelul căreia are loc mobilizarea fondurilor şi emisiunea titlurilor financiare;
 piaţa secundară pe care, după emitere, titlurile sunt plasate şi tranzacţionate pe toată durata vieţii lor. În
funcţie de calitatea titlurilor financiare, acestea se tranzacţionează la bursa de valori (titluri care calitativ
se califică pentru a fi acceptate spre tranzacţionare la bursă) sau pe piaţa extrabursieră (titluri care nu
îndeplinesc criteriile cerute pentru cotarea la bursă).
Obligaţiunea este un activ financiar care aduce deţinătorului un venit fix sub formă de dobândă
(cupon). Emitentul obligaţiunii este debitorul, cel care emite obligaţiuni şi le vinde, în acest mod putând
mobiliza de pe piaţă fonduri importante. Tot el este cel care plăteşte periodic, la date stabilite, dobânzile şi se
angajează ca la scadenţă şi/sau la un alt termen specificat să ramburseze împrumutul, respectiv să
răscumpere obligaţiunile de la investitori (creditori). Împrumuturile mobilizate în acest mod se numesc
împrumuturi obligatare.
La nivelul pieţei de capital naţionale, obligaţiunile sunt, de regulă, denominate în monedă naţională
iar emitentul şi investitorii sunt rezidenţi ai ţării respective. Acestea sunt obligaţiuni naţionale sau interne.
În cazul în care fondurile necesare nu pot fi mobilizate la nivel naţional, atunci împrumutul obligatar
poate fi lansat într-o altă ţară care are fonduri disponibile în moneda sa naţională. Obligaţiunile lansate într-o
altă ţară şi denominate în moneda naţională a ţării creditoare, respectiv unde s-a montat împrumutul, se
numesc obligaţiuni străine.
Euroobligaţiunile sunt obligaţiunile lansate într-o ţară străină şi denominate într-o eurovalută,
respectiv o altă monedă decât moneda ţării creditoare, unde s-a mobilizat împrumutul.
La origine, obligaţiunile cu rata dobânzii fixă constituiau singura formă de obligaţiuni, ele fiind
denumite obligaţiuni standard sau convenţionale. Cu scopul de a le face cât mai atractive pentru investitori
au început să se lanseze şi alte tipuri de obligaţiuni: cu dobândă variabilă - emise pe o durată de 5-15 ani,
care asigură deţinătorului un venit variabil determinat de dobânda LIBOR pe 6 luni plus o marjă de 0,125-
0,250%, diferenţiată în funcţie de calitatea debitorului; indexate - venitul adus nu este determinat de evoluţia
dobânzii, ci de preţul unei mărfi de care acesta a fost indexat (petrol, aur); cu cupon zero - preţul de
cumpărare la lansare al acestor obligaţiuni este mai mic comparativ cu preţul de răscumpărare la scadenţă,
diferenţa reprezentând dobânda cuvenită investitorului; convertibile - permit convertirea obligaţiunii într-o
perioadă de timp de la emisiune (de exemplu, în 2 ani) pe un număr prestabilit de acţiuni ale aceleiaşi firme
(de exemplu, pentru o obligaţiune se pot cumpăra două acţiuni şi jumătate); cu warant sau cu opţiune - emise
în condiţii standard, dar însoţite de un certificat warant care este detaşabil şi negociabil separat pe o piaţă
specializată, permiţând obţinerea unui nou titlu diferit, şansele de plasament sporind în acest fel.
Elementele caracteristice ale obligaţiunii sunt: dobânda (sau cuponul), scadenţa, preţul de emisiune,
preţul de răscumpărare, drepturile suplimentare.
Denumirea de cupon dată dobânzii aferente împrumutului obligatar provine de la faptul că, iniţial,
obligaţiunile erau emise pe suport hârtie (materializate) şi aveau ataşate o alonjă (sau era marcat pe spate) cu
cupoane egale ca număr cu anii/semestrele pentru care se încasa dobânda (erau rupte sau semnate la

46
încasarea acesteia). În prezent, majoritatea obligaţiunilor se emit în sistem electronic, respectiv sunt
dematerializate, deţinătorul primind doar o confirmare scrisă privind numărul obligaţiunilor cumpărate sau
vândute (inclusiv alte date de identificare).
Pentru a se distinge obligaţiunile străine de obligaţiunile interne pe diferite pieţe, acestea au primit
convenţional o denumire poreclă - de exemplu, pe piaţa SUA obligaţiunile străine sunt denumite "yankee",
în Japonia "samurai", în Marea Britanie "bulldog" etc.
Acţiunea este un titlu financiar care atestă participarea deţinătorului la capitalul unei societăţi pe
acţiuni care a emis titlul şi în baza căruia primeşte un venit sub formă de dividend din beneficiul realizat de
societatea respectivă (sau suportă o parte din pierdere).
În funcţie de anumite particularităţi, acţiunile pot fi:
 nominative, având înscris numele deţinătorului şi putând fi transmise doar prin transcrierea în registrul
acţionarilor;
 la purtător, care nu au înscris nici un nume şi se transmit fără nici o formalitate;
 ordinare, dând dreptul la obţinerea unei cote procentuale din beneficiul societăţii (dividend);
 privilegiate, care dau deţinătorului dreptul la un dividend fix, independent de mărimea beneficiului
realizat în anul respectiv de firmă.
Emisiunea de acţiuni poate avea loc la constituirea unei societăţi - în unele cazuri, anumite societăţi,
prin lege, nu pot fi constituite decât ca societăţi pe acţiuni (de exemplu, băncile în România) -, pentru
dezvoltarea activităţii, respectiv creşterea capitalului, în cazul fuziunilor sau achiziţiei altor societăţi, în
cadrul privatizării unor societăţi de stat.
Acţiunile pot fi lansate pe piaţa naţională a ţării de origine a societăţii şi, de regulă, denominate în
moneda naţională sau pe o piaţă străină, denominate într-o eurovalută, purtând denumirea de euroacţiuni.
Tranzacţionarea titlurilor financiare - obligaţiuni, acţiuni - se efectuează pe piaţa secundară de
capital. În general, aceasta include:
- bursa de valori, ca piaţă organizată centralizat (cu localizare geografica), unde tranzacţiile sunt realizate
prin intermediul bursei şi preţurile titlurilor sunt cotate continuu; operatorii de la bursă poartă denumirea
de brokeri şi execută comenzile de vânzare/cumpărare primite de la diverşi investitori, direct sau prin
intermediul unor instituţii specializate care fac legătura între marele public şi bursă;
- piaţa extrabursieră, ca piaţă organizată descentralizat - în reţea, fără localizare geografică, cuprinzând
firme de brokeraj specializate sau brokeri individuali autorizaţi. Pe această piaţă se cotează titlurile care
nu îndeplinesc condiţiile de a accede la bursă, dar pot constitui subiect de tranzacţionare. În unele ţări se
cotează şi titluri listate la bursă, precum şi instrumente financiare pe termen scurt. Participanţii pe o
astfel de piaţă îşi au sediul în diferite oraşe şi sunt legaţi între ei prin sistemul electronizat de transmitere
a datelor şi informaţiilor.
Intermediarii financiari care operează pe piaţa secundară sunt cunoscuţi sub denumirea de brokeri,
dealeri, brokeri-dealeri şi formatori de piaţă (market makers):
- Brokerii sunt persoane fizice sau firme care acţionează ca intermediari, executând ordine de vânzare sau
de cumpărare de active financiare (sau reale) în favoarea clienţilor, percepând pentru această activitate
un comision sau o taxă de brokeraj. Principala lor caracteristică este faptul că sunt simpli intermediari iar
profitul lor se obţine din taxa/comisionul pe tranzacţie. "Mari brokeri" sunt considerate băncile
comerciale sau instituţiile financiare specializate care dezvoltă în favoarea clienţilor astfel de operaţiuni
(servicii complete de brokeraj). Băncile comerciale sunt tot mai prezente pe piaţa financiară şi în calitate
de dealeri.
- Dealerii sunt persoane fizice sau juridice care în nume propriu, pe riscul şi răspunderea lor, efectuează
operaţiuni de vânzare/cumpărare de active financiare. Câştigul unui dealer este dat de diferenţa dintre
preţul la care cumpără titlurile şi cel la care le vinde.
- Broker-dealerii sunt acele entităţi autorizate să efectueze deopotrivă operaţiuni şi în nume propriu
(dealer) şi la ordinul clienţilor (broker). În general, această calitate o au marile societăţi, firmele de
investiţii specializate în majoritatea ţărilor şi marile bănci.
- Formatorii de piaţă (market makers) au apărut relativ recent (1980), odată cu dezvoltarea pieţelor
extrabursiere în SUA. În baza unui sistem electronic de cotare, aceştia se află în legătură directă şi
permanentă atât între ei, cât şi cu clientela, operând cel mai adesea în cadrul pieţelor extrabursiere. În
esenţă, formatorul de piaţă este un broker-dealer care este pregătit să coteze preţ de vânzare şi preţ de
cumpărare ("bid" şi "offer") pentru un titlu financiar în orice moment şi astfel "să formeze piaţa" pentru
acel titlu, de aici şi denumirea lor. Întrucât sunt dispersaţi geografic (piaţă descentralizată), pentru unul şi
acelaşi titlu pot exista preţuri diferite şi în acest mod ei pot influenţa sau pot stabili un anumit preţ. Date
fiind legăturile electronice, piaţa aplatizează diferenţele mari. În unele ţări (de exemplu, Marea Britanie)

47
 această denumire este asociată şi brokerilor bursieri.
Cotarea pe piaţa secundară a tuturor titlurilor financiare presupune preţuri perechi, un preţ (cotaţie)
de cumpărare (mai mic) şi un preţ de vânzare (mai mare), ambele stabilite din perspectiva intermediarului
financiar (cumpără mai ieftin şi vinde mai scump). Diferenţa dintre cele două preţuri se numeşte marjă şi
este destinată să acopere costurile de operare (dotare, salarii, chirii etc.), riscurile operaţiunii (probabilitatea
ca titlurile cumpărate să nu mai poată fi vândute sau preţul lor să scadă în timp) şi profitul intermediarului.
Se apreciază că o piaţă este mai eficientă şi are o lichiditate mai mare atunci când marja este mai îngustă şi
este o piaţă vâscoasă cu operaţiuni fără ritmicitate, cu întreruperi, dacă marja de operare este mult mai largă,
piaţa având lichiditate redusă.
Tranzacţionarea şi cotarea titlurilor financiare se realizează, în principal, în trei moduri:
 prin „strigare" - brokerii reuniţi în ringul bursei îşi comunică prin semne sau strigare loturile de titluri şi
preţurile ordinelor pe care le-au primit - de vânzare sau de cumpărare - şi altfel prin confruntare directă
se identifică ordinele perechi - cei ce vând la un preţ cu cei ce doresc să cumpere la acelaşi preţ. Acest
sistem are o utilizare tot mai redusă.
 prin înregistrarea electronică a ordinelor - brokerii îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor birouri şi
sunt conectaţi între ei şi cu clientela prin sistem electronic şi telefon, fax etc. Ordinele de vânzare şi
cumpărare sunt listate electronic în ordinea primirii lor şi combinate de broker, cu ordinele în sens
invers, pe măsură ce apar (de exemplu, s-a primit un ordin de cumpărare la un preţ şi se aşteaptă să apară
un ordin de vânzare pentru acelaşi titlu la acelaşi preţ). Această tehnică este denumită şi negocierea
electronică a ordinelor sau pe baza registrului/carnetului electronic.
 prin sistemul cotării şi tranzacţionării electronice - cotaţiile sunt stabilite de formatorii de piaţă, afişate
pe ecran, accesibile în acest mod la nivel naţional sau internaţional. Ordinele primite se execută la preţul
afişat. Pe parcursul unei zile, formatorii de piaţă pot modifica aceste preţuri în funcţie de informaţiile de
pe piaţă sau de preţurile stabilite de alţi formatori. În majoritatea burselor de valori au fost introduse
sisteme electronice de negocieri, dispărând astfel ringul bursei.
Avantajele cotării şi tranzacţionării electronice sunt:
- vizualizarea informaţiilor de pe piaţă în timp real, la sediul societăţilor de brokeraj, ceea ce permite
adoptarea deciziilor în timp real;
- posibilitatea tranzacţionării la distanţă, prin Internet;
- costuri reduse;
- vizualizarea permanentă a contului;
- modificarea sau anularea rapidă a ordinelor;
- calculul riscului pe ansamblul portofoliului (futures şi options).
La Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri din Sibiu, în iunie 2000 a fost implementat sistemul de
tranzacţionare electronică Saggitarius Futures and Options Trading.
Ponderea tranzacţiilor realizate prin intermediul sistemelor electronice de direcţionare este în
continuă creştere. Rezultatul îl constituie îngustarea graduală a marjei bid-offer, ceea ce face ca brokerii
tradiţionali să câştige tot mai greu acelaşi nivel de comision. 26

6.3. Piaţa produselor financiare derivate

La intersecţia pieţelor valutare, a pieţei eurovalutelor şi a pieţei monetare şi de capital internaţionale

s-a structurat o nouă piaţă cunoscută sub denumirea generică de piaţa produselor financiare derivate (sau
derivative).
Instrumentele financiare derivate au valoarea derivată dintr-un activ primar (valută, rata dobânzii,
metal preţios, indice bursier etc.) şi sunt utilizate, în principal, în două scopuri: pentru acoperirea riscurilor şi
în sens speculativ.
Componentele de bază ale pieţei produselor derivate sunt:
 piaţa contractelor financiare la termen (lb. engleză - financial futures market) ale cărei operaţiuni
specifice constau în tranzacţii la termen cu valute, metale preţioase, instrumente financiare. Există două
cotaţii, una la vedere şi o alta la termen, valoarea contractelor este standard, perioadele pentru care se
încheie contractele sunt fixe şi standardizate. Astfel de operaţiuni sunt efectuate de către bănci şi mari
companii, cu scop speculativ sau pentru acoperirea riscurilor de rată a dobânzii sau de curs valutar. Cele
mai importante pieţe sunt: International Monetary Market Chicago, New York Futures Exchange,
London International Financial Futures Exchange etc.;
26
Seria REUTERS pentru educaţie financiară - “Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare”, Ed. Economică, Bucureşti,
2000, p. 155

48
 piaţa opţiunilor (lb. engleză - option market) are la bază contractele de opţiuni, care conferă
investitorilor dreptul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra (opţiune denumită "call") sau de a vinde (opţiune
denumită "put") un număr dat de active, la o dată convenită, la un preţ fixat în momentul iniţierii
operaţiunii denumit preţ de exerciţiu. Acest drept nu creează obligaţia cumpărătorului sau a vânzătorului
de a finaliza tranzacţia. Dacă cotaţiile la vedere evoluează contrar aşteptărilor investitorului, acesta poate
renunţa la finalizarea operaţiunii, raportând doar o pierdere minimă, respectiv taxa/prima de opţiune care
se plăteşte pentru operaţiune. Şi aceste contracte sunt standardizate (de exemplu, 100 de titluri
financiare, 10 uncii aur, valoare minimă a opţiunii, echivalentul a 10.000 USD etc.). Cele mai importante
pieţe de acest tip sunt: Chicago Board Option Exchange, European Option Exchange Amsterdam,
Bruxelles Exchange, Vanconver Exchange, Montreal Exchange etc.
Piaţa derivatelor este o piaţă centralizată cu localizări geografice, complet informatizată, are un
caracter global, deservind cererile de astfel de operaţiuni din întreaga lume.
Media zilnică a tranzacţiilor pe pieţele produselor financiare derivate a crescut de la 575 miliarde
USD în anul 2001, la 1403 miliarde USD în anul 2004.27
Aceste pieţe permit acoperirea riscurilor de dobândă şi de curs valutar, dar sunt utilizate şi pentru
operaţiuni speculative şi de arbitraj. Ca şi pe celelalte compartimente ale pieţei de capital, trei actori
principali efectuează tranzacţii cu produse derivate: utilizatorii finali – mari întreprinderi, case de pensii,
fonduri de investiţii, companii de asigurări – care vor să se protejeze împotriva riscurilor de dobândă şi
valutar; intermediarii (marile bănci), al căror scop este să găsească contrapartida pentru clienţii menţionaţi
anterior şi să încaseze comisioane; speculatorii, care îşi asumă conştient riscuri pentru a încasa plus-valori.

27
BIS - „Central Bank Survey of Foreign Exchange and Derivatives Market Activity”, April 2004

49
 Capitolul 7

PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI

Piaţa internaţională a creditului cuprinde ansamblul relaţiilor de credit ce apar între participanţii
la tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale, al mijloacelor, tehnicilor şi instrumentelor utilizate în
derularea acestor relaţii.
Piaţa internaţională a creditului, într-o abordare globală, surprinde toate tipurile de credit care pot fi
acordate sau primite în relaţiile internaţionale indiferent de natura lor. În sens restrâns, se referă însă la piaţa
creditului bancar.

7.1.Caracteristicile creditelor internaţionale. Eurocreditele

Relaţiile de credit pot fi dezvoltate la nivel naţional - între rezidenţii unei ţări, la nivel regional -
prin intermediul unor bănci sau instituţii al căror obiectiv îl constituie sprijinirea comerţului, cooperării şi
investiţiilor, care creditează ţările membre (de exemplu, BERD) şi la nivel internaţional - în cazul în care
părţile implicate în relaţia de credit au rezidenţa în ţări diferite sau împrumuturile sunt acordate de instituţii
cu vocaţie mondială (de exemplu, FMI, BIRD, BRI).
Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi băneşti sau sub
formă de bunuri şi servicii unor persoane fizice sau juridice, pentru care rambursarea contravalorii
urmează să se efectueze nu în momentul livrării sau prestaţiei, ci la un moment ulterior, denumit scadenţă.
Relaţia de credit presupune:
- creditorul, cel ce dă cu împrumut suma de bani sau vinde mărfuri/servicii pe credit;
- debitorul, cel care împrumută suma sau cumpără mărfuri/servicii pe credit şi se angajează să restituie
suma sau contravaloarea mărfurilor/serviciilor la o dată viitoare;
- valoarea creditului, respectiv suma dată cu împrumut sau contravaloarea mărfurilor/serviciilor;
- dobânda pentru facilitatea oferită este suma pe care creditorul o solicită debitorului, fiind exprimată
procentual şi aplicată sumei date cu împrumut;
- scadenţa, respectiv termenul limită la care suma împrumutată şi dobânda aferentă trebuie rambursate,
restituite creditorului; scadenţa poate fi eşalonată în timp, periodic, la anumite intervale (lunar,
trimestrial, semestrial, anual) - când se plătesc rate şi dobânzi (rambursarea în rate) - sau poate fi unică -
toată suma fiind restituită la o singură dată;
- garantarea creditului este solicitată de creditor debitorului pentru a se proteja de riscul de nerambursare
a sumelor împrumutate (reaua credinţă sau falimentul debitorului); în acest scop, el poate cere o ipotecă
pe bunuri imobile, un gaj pe diferite bunuri mobile - pe baza cărora prin vânzare, în caz de neplată îşi
poate recupera creanţa - sau garanţii personale, prin care un terţ garantează că în cazul în care debitorul
nu plăteşte, el va plăti în locul lui.
Locul predominant în activitatea de creditare îl deţin băncile comerciale, tipurile şi formele de
credit variază de la ţară la ţară, în funcţie de dezvoltarea economică, financiar-bancară şi reglementările
naţionale.
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări ale creditelor internaţionale, după diferite
criterii. Cel mai adesea, acestea sunt grupate din punct de vedere al: destinaţiei, termenului, modalităţii de
acordare, părţilor care perfectează relaţia de credit, sursei de mobilizare a creditelor, monedei, dobânzii şi
garantării (schema nr. 7.1.).

Schema nr. 7.1. Clasificarea creditelor internaţionale

Din punct de
Tipuri de credite Caracteristici
vedere al:
- pentru finanţarea - legate de o operaţiune
comerţului (comerciale) comercială
Destinaţiei
- financiare - nelegate de o anumită
operaţiune
- scurt - de regulă, până la un
an
Termenului
- mediu - între 1-5 ani
- lung - peste 5 ani

50
 - furnizor - exportatorul acordă
credite importatorului
Modalităţii de - cumpărător - banca exportatorului
acordare acordă credit
importatorului sau
băncii acestuia
- comerciale - exportator - importator
- bancă - client
- bancare - bancă - bancă
- interbancare - stat - stat (prin bănci)
Părţilor
- guvernamentale
implicate
- FMI, BIRD, BERD
- acordate de bănci şi etc.
instituţii
internaţionale/regionale
- din fonduri proprii - scontare, forfetare
- de pe piaţa monetară şi - emisiuni de
Sursei de
de capital naţională obligaţiuni,
mobilizare a
eurocredite etc.
fondurilor
- de pe piaţa monetară şi - sindicate bancare
de capital internaţională
- moneda unuia din - de regulă, a
parteneri creditorului
Monedei - o terţă monedă - de regulă, convertibilă
- o monedă de cont - denominate în DST
etc.
- dobândă comercială - la creditele comerciale

- dobândă preferenţială - fixă sau variabilă

Dobânzii
- dobândă de pe piaţa - de exemplu, LIBOR
monetar-financiară plus o marjă
internaţională
- garantate - prin asigurare, ipotecă,
gaj, scrisoare de
garanţie bancară
Garantării
- negarantate - mai rar, pentru
creditele pe termene
foarte scurte

Această clasificare are mai mult o valoare metodologică. În practică, unul şi acelaşi credit incumbă
simultan mai multe caracteristici (de exemplu: credit pe termen scurt - 180 zile, mobilizat prin scontare,
garantat prin cambie acceptată şi avalizată, acordat în franci elveţieni - moneda creditorului, pentru o
operaţiune de export, la o dobândă dată etc.).
Se apreciază că 70% din comerţul internaţional se desfăşoară astăzi pe bază de credit. Creditele
asociate activităţilor comerciale internaţionale privesc două tipuri de relaţii:
 relaţii de credit la nivel naţional, în cadrul cărora firmele pot beneficia, în anumite condiţii, de credite
în monedă naţională sau în valută, acordate de bănci comerciale naţionale: credite de prefinanţare a
exporturilor, credite de export, credite prin cesiune de creanţe, credite de scont, linii de credit, credite în
descoperit de cont;
 relaţii de credit la nivel internaţional, stabilite între exportator şi importator prin vânzarea pe credit
comercial a mărfurilor (credit furnizor) sau între exportator/banca exportatorului şi importator, în care
caz banca exportatorului creditează importatorul cu scopul de a plăti mărfurile integral la livrare, relaţia
de creditare rămânând între banca exportatorului şi importator (credit cumpărător). Creditul cumpărător
poate îmbrăca şi forma liniilor de credit, în sensul că în cadrul unui plafon de creditare, acordat pe un
număr de ani (de exemplu, 3 ani) de către banca din ţara exportatorilor unei bănci din ţara importatorilor
se pot efectua mai multe exporturi, respectiv importuri. Ca tehnici alternative de finanţare a
schimburilor internaţionale se mai practică: factoringul, forfetarea şi leasingul (2-3% din comerţul
internaţional).
Eurocreditele reprezintă împrumuturile efectuate în eurovalute, a căror durată este mai mare de un
an. Particularitatea acestor credite este dată de faptul că nu depozitele în eurovalute constituie sursa

51
fondurilor, ci împrumuturile în eurovalute pe termen scurt, reînnoite, de regulă, din 6 în 6 luni. De aceea,
dobânda la eurocredite este variabilă, având ca bază LIBOR.
Eurocreditele pot îmbrăca forma unor împrumuturi tradiţionale, cum sunt: liniile de credit; liniile
de credit reînnoibile (revolving) - pe perioada pentru care se acordă linia de credit (3-5 ani) debitorul poate
rambursa suma şi se poate împrumuta din nou în limita plafonului; creditele rotative (roll-over) - acordate pe
termene mijlocii (3-5 ani) şi lungi (5-7 ani), cu refinanţare, de regulă, la 3 luni, de pe piaţa eurovalutelor;
eurocreditele sindicalizate - acordate de grupuri bancare constituite în sindicate de împrumut, pentru
dispersia riscului şi diminuarea efortului financiar.
În acelaşi timp, eurocreditele pot fi mobilizate prin lansarea de titluri financiare, cum sunt:
obligaţiunile în eurovalute, cu rata dobânzii variabilă (FRN - Floating Rate Note), refinanţarea efectuându-se
de pe piaţa eurovalutelor, la 3 sau 6 luni, având ca bază LIBOR; facilităţile de împrumut garantate bancar
(RUF - Revolving Underwritting Facility sau NIF - Note Issuance Facility), cel mai adesea eurocertificate de
depozit emise de bănci sau bilete la ordin emise de entităţi nonbancare, denominate în eurovalute, subscrise
pe baza unui acord cu un grup bancar terţ, fondurile fiind mobilizate, de regulă, pe 6 luni, iar emisiunile
reînnoite permanent.

7.2. Garantarea creditelor

Operaţiunea de creditare, ca proces care se desfăşoară în timp, conţine în sine posibilitatea apariţiei
riscului de nerambursare a ratelor scadente şi de neplată a dobânzii, ca rezultat al modificării poziţiei
financiare a debitorului, al situaţiei politice a ţării sale sau al conjuncturii economice şi monetar-financiare
internaţionale.

7.2.1. Garanţia – concept, trăsături

Prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice instrument sau angajament, accesoriu contractului de
credit, pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat,
capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate sau despăgubirea
bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi.
Pornind de la accepţiunea dată garanţiei, obligaţia din contractul de credit este obligaţia principală.
În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi îndeplinească sarcinile asumate. Garanţia
cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundare, dar egală ca valoare şi formă,
respectiv numai dacă obligaţia iniţial asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la executarea garanţiei.
În consecinţă, garanţia, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de garantare
utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerinţe de bază:
- existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp pentru
a acoperi obligaţia garantată;
- să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca
debitorul să se poată opune acestei executări;
- beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării
garanţiei (transferul fondurilor).
În cadrul garanţiilor se disting următoarele părţi implicate:
 Ordonatorul (debitorul principal) este cel căruia creditorul i-a solicitat o garanţie şi, drept urmare,
trebuie să i-o ofere. În consecinţă, ordonatorul solicită unei terţe persoane – garantul – o garanţie.
 Beneficiarul (creditorul) este cel în favoarea căruia a fost emisă garanţia. El o execută dacă ordonatorul
nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.
- Garantul (debitorul secundar) este cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitorul
principal, le îndeplineşte el cu caracter reparatoriu.
În relaţia de garantare pot interveni:
- două persoane - beneficiarul garanţiei (banca) şi debitorul (clientul băncii), când acesta din urmă
garantează cu propriul său patrimoniu (ipotecă, gaj);
- trei persoane - când debitorul apelează la o terţă persoană, garantul, ca acesta din urmă să garanteze
obligaţia lui de plată.
În calitate de garant pot apărea: debitorul, în măsura în care poate separa într-o formă legală o parte
din patrimoniul său (bunuri, active financiare) pe care o pune necondiţionat la dispoziţia băncii; un terţ, în
măsura în care patrimoniul acestuia îndeplineşte condiţiile cerute; instituţiile bancare şi financiare, ele
bucurându-se de încredere pe piaţa internaţională având în vedere cunoaşterea patrimoniului, seriozitatea,

52
promptitudinea în onorarea angajamentelor asumate, gama serviciilor suplimentare oferite etc.; societăţile de
asigurare, deoarece au un patrimoniu cunoscut şi sunt specializate în acoperirea riscurilor; statul, garanţiile
guvernamentale reprezentând în fond o recunoaştere, în mod oficial, a unei datorii care va fi onorată în viitor.

7.2.2. Tipuri de garanţii

Pentru a se evita riscul pierderii sumelor avansate sub formă de credit, în practica internaţională sunt
utilizate modalităţi specifice de asigurare a recuperării acestor sume.
Riscurile de nerambursare a creditelor se pot acoperi prin:
 modalităţi specifice de garantare a creditelor de export: garanţia bancară, garanţia financiară şi
asigurarea creditelor;
 modalităţi obişnuite de garantare a unei plăţi: scrisoarea de garanţie bancară; garanţia societăţilor de
asigurare; scrisoarea de credit comercială „stand-by”; titlurile de credit acceptate şi avalizate;
ipoteca; gajul; depozitul bancar.
Ca instituţie juridică, garanţiile sunt grupate în două categorii:
A. garanţii reale: debitorul poate garanta cu bunurile sale materiale şi financiare pe care le pune la
dispoziţia creditorului (ipoteca, gajul, depozitul bancar);
B. garanţii personale: debitorul poate apela la o terţă persoană care să-şi asume obligaţia că va achita
datoria sau va despăgubi băneşte, în cazul în care cel pentru care garantează nu îşi îndeplineşte obligaţia
(scrisoarea de garanţie bancară, garanţia societăţilor de asigurare, avalul bancar sau comercial asupra
titlurilor de credit etc.).

A. Garanţiile reale

Garanţiile reale sunt modalităţi tehnico-juridice prin care un anumit bun mobil sau imobil este
afectat pentru a asigura creditorul că debitorul va executa obligaţia asumată. Aceste garanţii au avantajul că
în cazul executării silite, creditorul, în favoarea căruia a fost constituită garanţia, va fi plătit în întregime şi
numai diferenţa revine altor creditori.

(1) Ipoteca. Garantarea prin ipotecă este asigurată printr-un bun imobiliar (clădire, teren) din
patrimoniul debitorului, anume desemnat în acest scop. Dacă la scadenţă debitorul nu plăteşte datoria,
creditorul în favoarea căruia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea la licitaţie a imobilului respectiv,
iar din preţul obţinut să îşi acopere creanţa. Acordul de voinţă al părţilor în acest sens este inclus într-un act
autentic (act de ipotecare) şi înregistrat în registrul de proprietăţi imobiliare. Prin această procedură,
beneficiarul este asigurat că bunul nu va fi înstrăinat.
Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract accesoriu contractului
de credit.
Pentru beneficiar, acceptarea ipotecii ca modalitate de garantare impune precizarea anumitor
condiţii:
- ipoteca să fie de gradul I deoarece, în caz de faliment, cel care deţine acest tip de ipotecă „se
îndestulează” primul la masa credală faţă de ceilalţi creditori;
- valoarea bunului ipotecat să fie cel puţin egală cu pretenţia beneficiarului şi să se păstreze în timp;
- durata în timp a bunului să fie certă până în momentul stingerii obligaţiei care a generat ipoteca; de
aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de asigurări împotriva tuturor
riscurilor iar poliţa de asigurare să fie emisă la ordinul beneficiarului ipotecii; în cazul în care bunul a
fost distrus (de exemplu, de incendiu), prin executarea poliţei de asigurare, creditorul îşi poate recupera
banii;
- să se cunoască legislaţia naţională în materie din ţara debitorului; sunt ţări în care prin dreptul naţional se
impun anumite particularităţi de procedură, care dacă nu sunt respectate, bunurile nu pot fi vândute;
- bunul ipotecat să reprezinte o valoare liber utilizabilă de beneficiar; acest aspect are în vedere
reglementările valutare, respectiv dreptul de transfer în străinătate al fondurilor dobândite ca urmare a
vânzării bunului ipotecat, aspect care poate fi surmontat prin existenţa unei garanţii de transfer valutar
emisă de o autoritate din ţara respectivă;
- dreptul de proprietate al străinilor asupra bunurilor imobile din ţara debitorului; există ţări în care acest
lucru este interzis, caz în care se caută un alt instrument de garantare a plăţii.

53
 Garantarea creditului prin ipotecă constă, în esenţă, în aceea că dacă la scadenţă debitorul nu
rambursează ratele şi nu plăteşte dobânda, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate
cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obţinută să-şi acopere datoria debitorului.

(2) Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului şi constă în remiterea de către
debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadenţă,
va fi vândut şi din banii obţinuţi se va acoperi obligaţia debitorului.
Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligaţie principală pe care o
garantează, el urmând soarta acesteia în ceea ce priveşte existenţa şi stingerea sa. Alături de gajul cu
deposedare se mai întâlneşte şi gajul fără deposedare, în acest ultim caz bunurile rămânând în posesia
debitorului. Contractul de gaj fără deposedare este un contract consensual, remiterea bunului nefiind o
condiţie a existenţei contractului.
Orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplineşte anumite condiţii:
- bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu suma garantată;
- valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;
- în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la
instituţii specializate.
Ca şi în cazul ipotecii, bunurile gajate îşi pot modifica valoarea în timp. Din acest motiv, la preluarea
unui bun drept gaj se stabileşte un anumit procent din valoarea sa pentru acoperirea garanţiei (10-60%) şi se
procedează la verificarea şi evaluarea lunară a garanţiei, mai ales în cazul gajului fără deposedare (care poate
fi constituit din stocuri de materii prime, semifabricate sau produse finite).
În practica internaţională, cel mai frecvent sunt utilizate drept gaj:
 titlurile de credit;
Gajul asupra titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) se face prin gir sau andosare, cu clauza
"valoare în garanţie" sau o altă clauză din care să rezulte clar că transmiterea înscrisului respectiv s-a făcut
cu titlu de gaj. Titlurile de credit pot fi gajate şi prin redactarea unui înscris separat, însoţit de remiterea lor,
procedura transmiterii prin gir nefiind obligatorie. Acceptarea titlurilor de credit drept gaj, pentru a fi
asiguratorie, impune avalizarea lor de către un garant (de preferinţă o altă bancă): în cazul în care debitorul
(trasul) nu plăteşte, avalistul va plăti în locul său. Astfel, o garanţie reală - gajul - este dublată de o garanţie
personală, respectiv avalul dat de un terţ.
 creanţele şi drepturile necorporale;
De multe ori, debitorii deţin înscrisuri care evidenţiază dreptul lor de a încasa o sumă, documente
care însă nu pot fi transmise prin gir. Astfel de exemple sunt acreditivele documentare irevocabile deschise în
favoarea lor. Utilizarea acestora drept gaj presupune transmiterea dreptului de încasare prin cesiune.
Cesiunea se face în favoarea băncii creditoare, cu menţiunea că a fost realizată cu titlu de gaj: dacă debitorul
nu plăteşte la scadenţă, banca - în baza titlului cesionat (de exemplu, un acreditiv) - este în măsură să -
încaseze contravaloarea acestuia, având documentele depuse de exportator pentru marfa livrată. Desigur,
există riscul ca documentele prezentate de către client să nu fie în ordine şi deci, banca să se afle în
imposibilitatea de a-şi încasa banii.
 hârtiile de valoare;
Atât obligaţiunile cât şi acţiunile deţinute de client pot fi gajate, procedura fiind diferită în funcţie de
tipul acestora: cele nominative se gajează prin transfer şi se înscriu în registrele firmei emitente cu menţiunea
"pentru clauză de garanţie"; cele la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere de la debitor la creditor. În
practică însă, în ambele cazuri, se întocmeşte un act care conţine: părţile implicate (debitorul, creditorul sau
un terţ, de exemplu o altă bancă), denumirea şi numărul de identificare ale fiecărui titlu, valoarea nominală,
valoarea garantată şi valoarea de piaţă a hârtiilor de valoare. Problema gajului asupra acestor titluri este
legată de păstrarea în timp a valorii, care este determinată de preţul lor pe piaţa de capital.
 bunurile mobile corporale;
Bunurile debitorului (de exemplu, stocuri) pot fi gajate direct în favoarea creditorului sau se
transmite doar titlul ce reprezintă marfa (de exemplu, conosament, recipisă warant sau un alt titlu de
depozit). În cazul conosamentului, care este un titlu de proprietate asupra mărfii, andosarea lui în alb sau la
ordinul băncii dă dreptul acesteia ca la scadenţa creditului, dacă debitorul nu plăteşte, să vândă marfa la care
conosamentul face referire. Şi în acest caz apar riscuri pentru creditor legate de păstrarea valorii în timp a
bunurilor, dificultatea transformării lor rapide în numerar etc.

54
 (3) Depozitul bancar este o garanţie materială directă sub forma unei sume de bani depuse de
debitor la o bancă în favoarea creditorului, în anumite condiţii prestabilite şi comunicate băncii de către
debitor.
La prima vedere, depozitul bancar este o garanţie ideală. Cu toate acestea, clienţii care oferă drept
garanţie un depozit bancar nu sunt debitorii doriţi de bancă. Depozitul bancar îndeplineşte cele mai multe din
cerinţele unei garanţii: este accesibil oricând; se constituie sub forma unei sume fixe, cunoscută de bancă; în
cazul în care este creat în altă monedă decât cea a creditului, la stabilirea nivelului depozitului drept garanţie
banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuaţiile ratei de schimb a celor două monede (a
depozitului şi a creditului). Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă, banca creditoare îşi
recuperează sumele din depozitul constituit la ea la sau o altă instituţie de credit.
În cazul în care depozitul se creează la o altă bancă, în vederea emiterii de către aceasta a unui
angajament de plată în favoarea băncii creditoare sunt utilizate de fapt două garanţii:
 garanţia reală, respectiv depozitul bancar constituit la o terţă bancă în vederea asumării angajamentului
de plată faţă de banca creditoare;
 garanţia personală, respectiv garanţia de plată, documentul prin care banca depozitară se angajează să -
plătească băncii creditoare, în cazul în care debitorul respectiv nu va rambursa creditul. Această garanţie
de plată se regăseşte sub forma scrisorii de garanţie bancară de rambursare a creditului.
Depozitul bancar este uşor de evaluat şi, dacă nu este exprimat într-o altă monedă decât cea a
creditului, nu este dificil de încasat în situaţia în care debitorul nu plăteşte ratele scadente.
Dezavantajul depozitului bancar este legat de faptul că o bancă nu poate lua ca angajament legal de
plată în favoarea unui terţ, propriile sale pasive. Aceasta ar putea părea o afirmaţie care nu are legătură cu
problema constituirii unui depozit bancar drept garanţie, dar nu trebuie uitat faptul că numerarul depozitat în
bancă se reflectă, din punct de vedere contabil, în pasivul bilanţului său. Acest neajuns poate fi evitat dacă -
depozitul este constituit la o altă bancă. Aceasta poate emite o garanţie în favoarea băncii creditoare, proces
care însă este dificil şi costisitor. În evaluarea cheltuielilor bancare asociate constituirii depozitului şi emiterii
garanţiei pot apărea dificultăţi care conduc la creşterea costului creditului.

B. Garanţiile personale

(a) Garanţia bancară este un angajament scris asumat de o bancă în favoarea unei persoane
(beneficiar), de a plăti acesteia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană (ordonator), în contul căreia
se emite garanţia, nu a onorat o anumită obligaţie asumată printr-un contract faţă de beneficiarul garanţiei. În
România, garanţia bancară este denumită cel mai adesea scrisoare de garanţie bancară.
Banca nu garantează fapte, ci preia o obligaţie de plată, obligaţia sa fiind, în acelaşi timp, subsidiară
obligaţiei principale a debitorului. Deoarece constituie un act juridic cu implicaţii patrimoniale, scrisoarea de
garanţie bancară trebuie, în mod obligatoriu, să îndeplinească anumite condiţii de fond şi formă care să poată
permite utilizarea ei corespunzător scopului urmărit.
Deşi există o mare diversitate în reglementările privind garanţiile bancare, determinată de dreptul
naţional al fiecărui stat, acestea întotdeauna conţin anumite elemente:
- părţile implicate: ordonatorul este cel care solicită emiterea garanţiei; banca garantă este cea care emite
garanţia; beneficiarul este cel în favoarea căruia se emite garanţia;
- obiectul garanţiei este dat de obligaţia asumată prin contract;
- valoarea garanţiei reprezintă suma de bani pe care banca garantă se obligă să o plătească beneficiarului
garanţiei; ea trebuie să fie fixă şi se stabileşte în strictă concordanţă cu obiectul garanţiei;
- formula de angajament al băncii este textul din garanţie, prin care banca garantă se obligă la plată;
- condiţiile şi modul de executare se referă la documentele pe care beneficiarul garanţiei trebuie să le
prezinte băncii garante pentru a încasa contravaloarea garanţiei;
- valabilitatea garanţiei reprezintă perioada de timp în cadrul căreia banca garantă este angajată la plată; ea
este trecută sub forma unei date fixe, până la care beneficiarul poate solicita executarea garanţiei;
- clauza de legislaţie priveşte legea care guvernează garanţia în caz de litigiu, fiind stabilită de garant după
principiul jurisdicţiei locului unde a fost emisă garanţia;
- clauza de reducere a responsabilităţilor garantului se referă la diminuarea obligaţiilor sale de plată
proporţional cu plăţile făcute în contul garanţiei;
- clauza de identificare priveşte textul din garanţie prin care se solicită beneficiarului ca cererea de
executare a garanţiei să fie însoţită de un document ce atestă autenticitatea semnăturilor solicitantului;
- semnătura băncii garante, autografă, alături de numele patronimic.

55
 De regulă, fiecare element al garanţiei constituie obiect de negociere între parteneri. Odată textul ei
convenit, ordonatorul garanţiei solicită băncii sale emiterea garanţiei, după care aceasta este transmisă
beneficiarului direct sau prin intermediul băncii care îl deserveşte.
În domeniul garantării creditelor de export sunt utilizate instrumente specifice, emise de instituţiile
de finanţare a exporturilor. Rolul acestor garanţii este diferit de cel al scrisorilor de garanţie bancară. În
practica financiar-bancară, ele sunt cunoscute sub denumirea de garanţie bancară şi garanţie financiară.
Garanţia bancară este acordată de instituţia de finanţare a exporturilor băncilor comerciale care au
finanţat exportul. Prin acest tip de garanţie, instituţia specializată poate acoperi integral sau parţial valoarea
creditului, preluând riscul de neplată al importatorului privind ratele scadente şi dobânzile, precum şi
riscurile politice. Avantajul este dat de faptul că riscurile se pot acoperi 100%.
Garanţia financiară este acordată, de asemenea, de instituţiile de finanţare a exporturilor, băncilor
comerciale care au finanţat exporturile. Acest tip de garanţie se acordă pentru întreaga sau o parte din
valoarea creditului şi serveşte băncilor comerciale ca instrument de garantare în scopul refinanţării de la alte
bănci. Se utilizează în cazurile în care finanţarea exporturilor a fost realizată parţial de bănci comerciale,
parţial de instituţii specializate.
Garanţii-contragaranţii. Există ţări, în special din Asia şi Africa, în care angajamentele de plată
asumate de băncile străine în favoarea beneficiarilor locali nu sunt permise prin reglementările interne în
materie de garanţii. În aceste ţări nu sunt acceptate decât garanţiile emise de băncile locale. La baza garanţiei
emise de banca locală stă un alt angajament de plată necondiţionat, egal ca valoare, asumat de o bancă
străină (banca ordonatorului), cunoscut sub denumirea de contragaranţie. Pe baza contragaranţiei, banca
locală emite garanţia în favoarea beneficiarului local. Astfel, în timp ce în cazul garanţiilor directe există un
singur angajament de plată al băncii ordonatorului, în relaţia garanţie-contragaranţie se disting două
angajamente de plată: cel al băncii ordonatorului (banca străină) către banca beneficiarului (banca locală) şi
cel al băncii beneficiarului către beneficiarul local.
(b) Garanţia societăţilor de asigurare. Societăţile de asigurare, ca instituţii specializate, practică
asigurarea împotriva diferitelor riscuri, sub forma poliţei de asigurare şi garanţiei societăţilor de asigurare. La
baza emiterii poliţei de asigurare stă contractul de asigurare, ca document încheiat între societatea de
asigurare şi beneficiarul asigurării. Deci, spre deosebire de celelalte tipuri de garanţii prin care garantul
acoperea obligaţiile debitorului, de data aceasta însuşi beneficiarul (creditorul) cere acoperirea obligaţiilor
debitorului. Astfel, în cazul unei vânzări pe credit, furnizorul (creditorul, beneficiarul poliţei) poate încheia
cu o societate de asigurări un contract de asigurare a creditului. Prin acest contract, societatea de asigurare se
obligă ca, în cazul în care debitorul principal nu îşi îndeplineşte obligaţiile, să ramburseze ea creditul. Pentru
acest serviciu, societatea de asigurări emite o poliţă de asigurare iar beneficiarul plăteşte o primă de
asigurare. Poliţa de asigurare este negociabilă, astfel încât creanţa asupra debitorului poate fi transmisă de
beneficiar unei terţe persoane. Ca dezavantaj, apare procedura de execuţie, care presupune expertiza
agentului de asigurări pentru a constata dauna şi întinderea ei.
Societăţile de asigurare emit şi garanţii asemănătoare garanţiilor bancare, cunoscute sub denumirea
de garanţii ale societăţilor de asigurare, caz în care ele nu apar ca prestatoare de servicii, ci în calitate de
garanţi.
(c) Scrisoarea de credit comercială „stand-by” este o variantă a acreditivului documentar
irevocabil. Întrucât legislaţia SUA interzice băncilor americane să emită orice garanţii materiale în favoarea
clienţilor lor, dar le permite să emită scrisori de credit comerciale (care sunt angajamente proprii), acestea
sunt utilizate pentru garantarea plăţii altor obligaţii decât cele pure de plată. Spre deosebire de garanţia
bancară, în cazul scrisorii de credit comerciale „stand-by”, debitorul principal este banca emitentă care se
angajează la plată în nume propriu, devenind obligată direct.
(d) Titlurile de credit acceptate şi avalizate pot fi utilizate ca modalităţi de garantare, ele oferind
beneficiarului lor dreptul necondiţionat de a încasa suma înscrisă pe titlu, la scadenţele convenite, pe baza
simplei promisiuni de plată. Atât cambia cât şi biletul la ordin pot fi scontate, rescontate, forfetate sau
transmise prin gir fără restricţii, ceea ce permite recuperarea sumei înainte de scadenţă sau, în cazul girului,
efectuarea unei plăţi. Banca ce dă avalul se obligă întotdeauna solidar cu cel pentru care a dat avalul,
obligaţia băncii fiind una autonomă, abstractă şi necondiţionată.
Tehnicile şi metodele utilizate pentru evitarea sau atenuarea riscului de nerambursare a ratelor
scadente şi de neplată a dobânzii, reclamă cunoaşterea ansamblului metodelor folosite pe plan mondial în
acest sens şi a domeniului în care acestea pot fi utilizate, cunoaşterea reglementărilor şi a uzanţelor specifice
în anumite domenii (titluri de credit, asigurări, reasigurări, acreditive etc.) dar şi evaluarea anticipată şi cât
mai realistă a riscurilor ce pot apărea.

56
 7.3. Asigurarea creditelor

Problema esenţială a asigurării creditelor o reprezintă riscurile care formează obiectul acestora.
Principalele categorii de riscuri care pot fi asigurate sunt:
- riscurile comerciale care includ: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapacitatea acestuia de a achita la
termenele prevăzute ratele de dobândă şi dobânzile scadente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua
credinţă), cu toate că livrările sau prestările corespund condiţiilor contractuale;
- riscurile necomerciale care cuprind: riscul de război, revoluţie şi alte evenimente cu implicaţii asupra
operaţiunilor în cauză; anularea sau neînnoirea autorizaţiei de export sau import; exproprierea sau alte
măsuri ale autorităţilor care împiedică plata. Unele state includ în riscurile necomerciale şi pe cele
rezultând din calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane, erupţii vulcanice etc.
- riscurile monetare se referă la: riscul creşterii preţului şi riscul valutar determinat de modificarea
cursului dintre moneda naţională şi moneda de contract.
Riscurile asigurate diferă de la ţară la ţară şi sunt în funcţie de gradul de dezvoltare a instituţiilor de
asigurare din ţara respectivă şi fondurile puse la dispoziţie în acest scop.
În general, toate instituţiile de asigurare acceptă asigurarea împotriva riscurilor comerciale. Un
număr însemnat de instituţii asigură şi împotriva riscurilor necomerciale şi a celor monetare.
În majoritatea statelor au fost create instituţii specializate de asigurare a creditelor de export.
Deseori, aceste instituţii îndeplinesc dubla funcţie de instituţie de asigurare şi de instituţie specializată în
finanţarea exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt controlate şi sprijinite de statele respective.
Astfel de organisme specializate de mobilizare, garantare şi asigurare a creditelor s-au creat în:
- Elveţia: Departamentul Confederaţiei Elveţiene, statul însuşi acordând garanţii, încasând primele de
asigurare şi plătind despăgubiri în caz de daune;
- Japonia: Secţia de asigurare a exporturilor din cadrul Ministerului pentru Comerţ Industrial şi Industrie;
- Canada: Societatea de asigurare a creditului de export (Export Credit Insurance Corporation - ECIC),
societate anonimă, controlată în întregime de guvernul canadian;
- Franţa: Compania franceză de asigurare pentru creditul de export (Compagnie Francaise d`Assurance
pour le Crédit á l`Exportation - COFACE), o societate mixtă, de stat şi particulară, creată în anul 1928,
care acordă asigurări pentru acoperirea riscurilor valutare, asigurări suplimentare pentru garanţii şi
contragaranţii etc.;
- Anglia: Departamentul pentru garantarea creditelor de export (Export Credit Guaranty Department -
ECGD), creat în anul 1949, care face parte din Ministerul Comerţului; acordă asigurări împotriva
pretenţiilor nejustificate ale cumpărătorilor, împotriva fluctuaţiei valutei de contract;
- Germania: Societatea de asigurare Hermes, creată în anul 1949, întreprindere particulară care activează
în contul statului; acordă asigurări pentru contractele de leasing, pentru lucrări de construcţii, asigurări
privind riscul investiţiilor de capital;
- Belgia: Oficiul naţional pentru garanţii (Office National du Ducroire - OND), înfiinţat în anul 1921,
instituţie de drept public;
- Olanda: Societatea olandeză de asigurare a creditelor (Neterlandsche Credietverzekering Maatschappij -
NCM), înfiinţată în anul 1925, întreprindere particulară care lucrează în contul statului;
- Italia: Institutul naţional de asigurare (Instituto Nazionale delle Assicurazione - INA), instituţie de stat,
creată în anul 1912;
- SUA: Banca de Export-Import (EXIMBANK), organism independent creat în anul 1945, care activează
ca agent al statului;
- România: Banca de Export-Import (EXIMBANK), instituţie de sprijin creată în anul 1991 prin
facilităţile acordate agenţilor economici români în calitate de bancă specializată în efectuarea
exporturilor şi susţinerea importurilor şi prin funcţiile sale de societate de asigurare a creditului.
Asigurarea se face într-o anumită proporţie faţă de valoarea creditului acordat, o parte din risc
suportându-l şi furnizorul sau cumpărătorul, după caz. De regulă, riscurile comerciale sunt acoperite într-o
proporţie de 75-90% şi chiar 100% din valoarea creditului, iar cele politice, în proporţie de 85-95% şi uneori
chiar de 100%.
Asigurarea creditelor se materializează într-un document - contractul de asigurare - iar pentru
obţinerea ei se plăteşte prima de asigurare. În funcţie de legislaţia naţională, practica instituţiilor de
finanţare a exporturilor (care condiţionează acordarea creditului de existenţa asigurării) şi clauzele din
contractul comercial internaţional, prima de asigurare poate fi suportată de importator sau de exportator. Cel
mai adesea, direct sau indirect (prin includerea în preţ), prima se suportă de importator. Nivelul primei de
asigurare variază în funcţie de calitatea beneficiarului creditului de finanţare şi categoria de risc.

57
 Sistemul asigurării şi garantării creditelor de export, de regulă, face parte integrantă din programele
naţionale de promovare a exporturilor ţării respective, statul suportând din buget o parte din pierderi.
Beneficiarul poliţei de asigurare emisă de organismele specializate este exportatorul sau banca sa.
Condiţiile care i se cer sunt: să fie rezident legal al ţării respective, să exporte mărfuri provenind din acea
ţară.
Deseori, beneficiarul poliţei de asigurare poate fi o bancă sau o instituţie finanţatoare din ţara
respectivă, dar care a solicitat credit pe termen mijlociu sau lung direct cumpărătorului străin sau băncii sale.
Acesta este cazul finanţării prin credit cumpărător, când se urmăreşte ca achitarea mărfii procurate din ţara
finanţatoare să se facă integral la livrare.
Reasigurarea este operaţiunea prin care o societate de asigurări, la rândul ei, se asigură la o altă
instituţie specializată, împotriva riscurilor pe care s-a angajat să le acopere prin contractele de asigurare
încheiate cu clientela sa. În cazul reasigurării are loc o preluare, de fapt, a riscurilor în condiţii precis
determinate, de către o altă instituţie specializată în astfel de operaţiuni. În cazul unor tranzacţii importante,
de valori mari, reasigurarea se poate realiza pe baza unui acord global între societăţile de asigurare partenere,
stabilind obligaţia cedării şi, respectiv, preluării unui anumit număr sau a anumitor categorii de riscuri în
întreaga activitate, pe parcursul mai multor ani.

58
 Capitolul 8

BALANŢA DE PLĂŢI. REZERVA MONETARĂ ŞI LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

Odată cu intensificarea schimburilor internaţionale au apărut şi s-au dezvoltat o serie de instrumente

de înregistrare sintetică a acestora pe o perioadă determinată. Aceste instrumente sunt utilizate de factorii de
decizie în vederea elaborării politicilor comerciale, politicilor valutare, strategiilor de finanţare pe termen
mediu şi lung etc.

8.1. Elemente metodologice privind balanţa de plăţi

Balanţa de plăţi reprezintă un document sintetic, în care se cuprinde totalitatea plăţilor şi

încasărilor decurgând din tranzacţii cu caracter comercial, necomercial şi financiar ale unei ţări cu restul
lumii, pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Structura balanţei de plăţi, modul de grupare a tranzacţiilor şi chiar includerea sau neincluderea lor
în balanţă erau foarte diverse până la primul război mondial. Prima încercare de uniformizare la nivel
internaţional a structurii balanţelor de plăţi întocmite de statele lumii s-a realizat în 1992, la recomandarea şi
sub conducerea Ligii naţiunilor. Preocupările în acest sens au continuat şi continuă. În prezent, uniformizarea
structurii şi a modului de includere şi evidenţiere a tranzacţiilor în balanţa de plăţi formează obiectul
preocupărilor FMI.
Deoarece nu există o structură a balanţei de plăţi unanim acceptată de ţările lumii, acestea continuă
să întocmească balanţe de plăţi cu structuri diverse, determinate de anumite sisteme de contabilitate şi
evidenţiere naţională, tradiţie etc.
În general, diversitatea structurilor balanţelor de plăţi îşi are originea în următoarele trei elemente:
preţurile la care sunt înregistrate tranzacţiile, momentul evidenţierii şi cursul valutar utilizat între moneda
naţională şi o altă monedă. În domeniul preţurilor, unele ţări utilizează preţurile cu amănuntul, altele preţuri
cu ridicata, unele preţul unei anumite pieţe caracteristice, altele preţurile de tranzacţie, unele includ taxele
vamale, altele nu le includ etc. Din punct de vedere al momentului înregistrării în balanţa de plăţi, unele ţări
au în vedere momentul plăţii, altele momentul transferului proprietăţii asupra mărfii. Cursul valutar utilizat
poate fi cel din momentul tranzacţiei, al plăţii sau cursul de la sfârşitul anului.
FMI a întocmit un model de balanţă de plăţi pe care îl recomandă ţărilor membre spre uzul general,
iar acestea comunică FMI structura balanţei lor de plăţi utilizând modelul recomandat.
Criteriile metodologice care stau la baza întocmirii balanţei de plăţi sunt:
 Evidenţierea încasărilor şi plăţilor în balanţă se realizează atât în formă sintetică (pe total), cât şi pe ţări
sau grupe de ţări.
 În balanţă sunt cuprinse toate tranzacţiile comerciale, necomerciale şi financiare care au loc în anul
respectiv, indiferent dacă plata sau încasarea se desfăşoară în acelaşi an.
 Criteriul de înregistrare în balanţă a tranzacţiilor cu mărfuri şi servicii este cel al schimbării proprietăţii
internaţionale, respectiv al momentului când a avut loc actul de vânzare/cumpărare internaţională.
 Preţurile la care se înregistrează exporturile şi importurile sunt preţuri FOB sau franco-frontieră ţara
exportatoare.
 Balanţa comercială se întocmeşte în monedă naţională iar pentru statisticile internaţionale în dolari
SUA, euro sau DST (pe baza cursurilor de piaţă, de referinţă sau, după caz, a cursurilor reprezentative).
 Atât pe capitole, cât şi pe subcapitole şi pe poziţii, fiecare ţară urmăreşte asigurarea echilibrului între
plăţile (ieşirile) şi încasările (intrările) valutare.
 Balanţele de plăţi care se dau publicităţii sunt balanţe executate, reflectând situaţia la 31 decembrie.

8.2. Structura balanţei de plăţi

Conform ultimelor recomandări ale FMI în materie de balanţă de plăţi, aceasta trebuie să aibă o
structură pe patru conturi de bază: contul curent, contul de capital, contul financiar şi contul de erori şi
omisiuni, fiecare cont având detalierea proprie, astfel: 28

28
IMF - „Balance of Payments Manual” , April 2004

59
 I. Contul curent
A. Bunuri şi servicii:
 bunuri;
 servicii;
B. Venituri:
 din investiţii directe / portofoliu;
 din alte investiţii (dobânzi);
C. Transferuri curente:
 sectorul public;
 alte sectoare.

II. Contul de capital

 transferuri de capital;
 achiziţionare / vânzare active nemateriale-nefinanciare.

III. Contul financiar

 investiţii directe;
 investiţii de portofoliu;
 alte investiţii (credite externe, împrumuturi FMI);
 conturi în tranzit;
 conturi de cliring / barter;
 active de rezervă (aur, DST, devize convertibile, poziţii de rezervă la FMI).
IV. Erori şi omisiuni

Principiul de bază de înregistrare a fluxurilor reale şi financiare în balanţa de plăţi este acela al
dublei înregistrări, fiecare furnizare de resurse reale sau financiare fiind compensată de o încasare. Implicit,
orice intrare de resurse reale sau financiare este compensată de o plată. Dacă această compensare nu se
produce, operaţiunea este considerată a fi un transfer. Dacă se respectă acest principiu, soldul net al tuturor
înregistrărilor din balanţă trebuie să fie teoretic egal cu zero. În practică însă, sistemul de înregistrare nu este
perfect şi deoarece datele înregistrate sunt obţinute din surse diferite, apar o serie de diferenţe valorice care
sunt reportate într-un cont special de erori şi omisiuni.
Un al doilea principiu se referă la înregistrarea intrărilor şi ieşirilor de resurse reale şi financiare în
balanţa de plăţi. Ca în orice balanţă care respectă principiul dublei înregistrări, există o poziţie de credit şi
una de debit pentru fiecare cont şi subcont. Ca regulă generală, intrările de resurse sunt înregistrate în
creditul balanţei şi ieşirile sunt înregistrate în debitul balanţei. Pe ansamblu, creditul total al balanţei de plăţi
trebuie să egaleze debitul total al acesteia, diferenţe putând să apară doar la nivelul conturilor intermediare
(cont curent, cont de capital sau cont financiar).
Contul curent reflectă tranzacţiile economice cu străinătatea (vânzări/cumpărări de mărfuri, servicii)
din care rezultă încasări şi plăţi în valută, creanţe şi angajamente externe.
În cadrul contului curent sunt incluse:
A. balanţa comercială (încasări din export, plăţi pentru import);
B. balanţa serviciilor sau invizibilelor (plăţi şi încasări privind turismul, transporturile şi asigurările
internaţionale, întreţinerea reprezentanţelor diplomatice);
C. balanţa veniturilor (dobânzi şi dividende aferente capitalului plasat în ţară sau străinătate, venituri din
muncă sau din dreptul de proprietate intelectuală);
D. balanţa transferurilor unilaterale şi a dobânzilor (transferuri şi dobânzi unilaterale, donaţii publice sau
private).
Balanţa comercială este partea cea mai importantă a balanţei contului curent, aici fiind evidenţiate
numai operaţiunile comerciale, reflectându-se astfel volumul valoric al mărfurilor exportate şi importate pe
un interval de un an, indiferent dacă sunt cu plata imediată sau pe credit. Pentru majoritatea ţărilor, încasările
din export reprezintă principala sursă de fonduri valutare. În situaţia în care încasările din export sunt mai
mari decât plăţile pentru import, balanţa comercială este excedentară sau activă. Excedentul balanţei
comerciale poate fi utilizat pentru acoperirea deficitului la alte poziţii din balanţă (de exemplu, rambursarea
unor împrumuturi externe), plasamente directe sau de portofoliu în străinătate sau majorarea rezervei
valutare. Dacă valoarea plăţilor pentru import este mai mare decât încasările din export, balanţa comercială
este deficitară sau pasivă. Deficitul se acoperă din excedentele realizate la alte poziţii (de exemplu,

60
transporturi internaţionale sau turism internaţional), din credite externe sau din rezerva valutară (micşorarea
rezervei).
Balanţa serviciilor grupează încasările şi plăţile în valută rezultate din operaţiuni care nu implică
schimbul de mărfuri. Poziţia „Turism internaţional” cuprinde la încasări veniturile în valută rezultate din
prestaţiile turistice pe teritoriul naţional în favoarea turiştilor străini, vânzări de mărfuri cu plata în valută, iar
la plăţi, cheltuielile cu valuta cedată cetăţenilor ţării respective care vizitează în scop turistic alte ţări, cu
reclama turistică în străinătate, închirieri de mijloace de transport pentru turişti etc. La poziţia „Transporturi
internaţionale” sunt cuprinse veniturile şi cheltuielile generate de transporturile şi asigurarea de mărfuri,
călători şi bagaje în trafic internaţional, de tranzitul de mărfuri pe teritoriul ţării. Poziţia „Asigurări
internaţionale” include veniturile şi cheltuielile efectuate pentru activitatea de asigurare sau reasigurare,
materializate în prime sau despăgubiri plătite sau încasate. Dacă încasările din operaţiuni necomerciale sunt
mai mari decât plăţile pentru operaţiuni necomerciale, balanţa serviciilor are sold excedentar sau activ; în
cazul în care plăţile depăşesc încasările, balanţa serviciilor este deficitară sau pasivă.
Veniturile şi cheltuielile din investiţiile de capital sunt reflectate în două posturi: „Investiţii
directe” – cuprinzând la încasări profitul şi dividendele încasate din investiţii directe efectuate în străinătate
iar la ieşiri profitul şi dividendele plătite pentru investiţiile directe efectuate în ţara respectivă şi
nereinvestite; „Dobânzi şi comisioane la creditele externe” – reprezintă o cheltuială în valută când se plătesc
pentru creditele primite de ţara în cauză şi un venit valutar în cazul creditelor acordate de ţara respectivă.
Balanţa comercială, balanţa serviciilor, balanţa veniturilor şi balanţa transferurilor unilaterale publice
şi private formează împreună balanţa contului curent.
Balanţa mişcărilor de capital se desfăşoară pe două componente:
- mişcări de capital pe termen lung, care cuprind tranzacţiile financiare care au scadenţe mai mari de 1 an:
credite destinate finanţării comerţului internaţional, intrări şi ieşiri de capital public sau privat sub forma
investiţiilor directe şi a investiţiilor de portofoliu, fără să includă creditele FMI;
- mişcări de capital pe termen scurt, care reflectă operaţiunile financiare şi monetare care au scadenţa sub
1 an: repatrierea activelor, împrumuturile pe termen scurt primite şi acordate.
Componentele contului de capital sunt transferurile şi achiziţiile de capital. Transferul de capital se
referă la transferul de proprietate asupra activelor fixe, transferul de fonduri legat de achiziţionarea sau
dispunerea de fonduri fixe sau anularea unor active de către creditori. 29
În ceea ce priveşte contul financiar, clasificarea componentelor se face în funcţie de tipul de
investiţii: investiţii directe, investiţii de portofoliu, alte investiţii, active de rezervă. La intrări de fonduri se
cuprind investiţiile străine directe efectuate pe teritoriul ţării, aportul de capital vărsat în valută sau în natură,
precum şi profiturile reinvestite, profituri realizate în străinătate şi repatriate. La ieşiri de fonduri sunt
reflectate investiţiile directe efectuate în străinătate, profiturile realizate în străinătate şi reinvestite în
străinătate, profiturile realizate în ţara respectivă şi repatriate în străinătate.
Investiţiile directe sunt o categorie a investiţiilor internaţionale al căror obiectiv prezintă un interes
durabil pentru rezidentul unei ţări (investitorul străin) într-o întreprindere (beneficiara investiţiei) localizată
în economia altei ţări decât cea a investitorului. Interesul durabil ca termen asociat investiţiilor directe
implică şi subliniază existenţa unei relaţii pe termen lung. O astfel de relaţie este creată atunci când
investitorul străin deţine cel puţin 10% din acţiunile sau puterea de vot în întreprinderea beneficiară a
investiţiei (acest procent diferă de la o ţară la alta).
Investiţiile de portofoliu se referă la plasamentele rezidenţilor în străinătate sau ale nerezidenţilor pe
pieţele financiare naţionale: cumpărări de obligaţiuni, acţiuni, bonuri de tezaur etc.
Categoria „alte investiţii” acoperă creditele pe termen scurt, mediu şi lung, inclusiv împrumuturile
acordate de FMI, depozitele la vedere şi la termen, alte depozite de primit sau de plătit. Creditele externe
sunt înregistrate în balanţă în funcţie de durata de creditare (termen scurt, mediu şi lung) şi pe tipuri de
credite (pentru import, pentru export, pentru alte plăţi, împrumuturi pe bază de emisiuni de obligaţiuni,
credite primite de la FMI, BIRD etc.). La intrări de fonduri sunt înregistrate creditele primite în anul
respectiv şi ratele rambursate asociate creditelor acordate anterior de ţara respectivă iar la ieşiri de fonduri
sunt reflectate creditele acordate de ţara respectivă străinătăţii şi rambursările de rate la creditele primite
anterior. Soldul dintre încasări şi plăţi la creditele primite reflectă modificarea angajamentelor (obligaţiilor)
externe ale ţării iar în cazul creditelor acordate modificarea creanţelor (drepturilor) externe.
Subdiviziunea rezerve reflectă rezerva monetară internaţională a ţării şi cuprinde modificările în
sensul majorării sau micşorării în rezervele ţării - aur, valută, DST şi poziţii de rezervă la FMI. Modificările
pot fi rezultatul vânzărilor şi cumpărărilor de aur pe piaţa aurului, producţiei şi consumului intern de aur,

29
Gaftoniuc, S. - „Finanţe internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 311

61
creşterii sau diminuării rezervei în devize convertibile ca rezultat al încasărilor şi plăţilor efectuate în cursul
anului, vânzărilor şi cumpărărilor de DST primite de la FMI.
Contul de erori şi omisiuni are drept scop readucerea balanţei la starea de echilibru.

8.3. Echilibrul balanţei de plăţi

Echilibrul balanţei de plăţi implică o corelare la nivel macroeconomic şi microeconomic a resurselor

şi necesităţilor interne cu cele determinate de participarea eficientă a unei ţări la schimburile economice
internaţionale.
Balanţa de plăţi, ca document sintetic întocmit la nivelul economiei naţionale, presupune, pe de o
parte, o metodologie specifică de echilibrare iar pe de altă parte, procesul echilibrării impune anumite cerinţe
şi implicaţii de luat în considerare. Aceasta deoarece realizarea în fapt a echilibrului constituie un proces care
reflectă sensibil starea economiei naţionale, situaţia economică şi politică internaţională etc.
Dat fiind principiul contabilităţii în partidă dublă care stă la baza întocmirii sale, din punct de vedere
contabil balanţa de plăţi, în ansamblu, este întotdeauna echilibrată, respectiv activul balanţei este egal cu
pasivul. Dacă, de exemplu, importurile sunt mai mari decât exporturile, deci se înregistrează un dezechilibru
al balanţei comerciale (semnul minus), acesta se acoperă prin intrările nete de credite externe sau prin
reducerea rezervelor valutare (semnul plus) reflectate în balanţa contului de capital şi financiar, destinate să
acopere pasivul balanţei comerciale. De aici rezultă că întotdeauna soldul operaţiunilor contului curent
trebuie să fie egal cu soldul operaţiunilor din contul de capital şi financiar, cu semnul invers.
Din aceste considerente, balanţa de plăţi numai pe capitole poate fi dezechilibrată. În cazul balanţei
contului curent, atunci când plăţile pentru importuri şi servicii sunt mai mari decât încasările din exporturi
şi servicii, balanţa contului curent este deficitară sau are sold pasiv iar când încasările din exporturi şi
servicii sunt mai mari decât plăţile pentru importuri şi servicii, balanţa contului curent este excedentară sau
are sold activ şi se consideră echilibrată atunci când diferenţele nu sunt semnificative.
Excedentul balanţei contului curent poate fi utilizat pentru: sporirea rezervelor valutare ale ţării,
plasarea în investiţii directe sau de portofoliu în străinătate, acordarea de credite externe, rambursarea unor
rate şi dobânzi la credite luate într-o perioadă trecută, toate acestea reflectându-se în balanţa contului de
capital şi financiar.
Deficitul balanţei contului curent se poate acoperi din: rezerva valutară, atragerea de credite de pe
piaţa internaţională, amânarea rambursării datoriilor scadente, de asemenea, reflectate în balanţa contului de
capital şi financiar.
Balanţa contului de capital şi financiar este excedentară când volumul creditelor primite şi al
ratelor încasate la creditele anterior acordate este mai mare decât volumul creditelor acordate şi al ratelor
rambursate pentru creditele primite anterior. Excedentul provenit din creditele primite indică un grad de
îndatorare al ţării în perspectivă deoarece numai în prezent reprezintă o intrare de valută, în viitor aceste
credite se transformă în rate şi dobânzi de plătit. Dacă excedentul provine din rate încasate sau repatrieri de
capital din sume investite în străinătate reflectă o intrare efectivă şi definitivă de valută.
Deficitul balanţei contului de capital şi financiar apare în cazul în care creditele acordate şi ratele de
rambursat sunt mai mari decât creditele primite şi ratele încasate. Deficitul provenit din creditele acordate
indică o economie care are disponibil material şi valutar de investit în străinătate, ceea ce în perspectivă se va
materializa în intrări valutare efective (rate şi repatrieri de capital). Deficitul provenit din rate de plătit indică
faptul că anterior a făcut apel la creditele externe şi se poate acoperi prin export, apelul la rezerva valutară
sau noi credite.
Se consideră că balanţa contului de capital şi financiar este echilibrată atunci când volumul
creditelor primite şi al ratelor încasate este egal cu volumul creditelor acordate şi al ratelor de rambursat.
Important în realizarea acestui echilibru este corelaţia ce trebuie să existe între creditele primite şi acordate,
ratele de încasat şi de plătit din punct de vedere al valutei în care sunt exprimate, al tipului şi duratei
creditelor.
În terminologia curentă, noţiunea de balanţă de plăţi activă sau echilibrată se utilizează atunci când
o ţară pe ansamblul balanţei de plăţi realizează încasări care îi sunt suficiente pentru acoperirea tuturor
plăţilor, fără a recurge la credite externe sau la rezerva valutară. Noţiunea de balanţă de plăţi pasivă sau
dezechilibrată se referă la situaţia în care toate încasările realizate în acel an nu îi sunt suficiente pentru
acoperirea plăţilor de onorat şi, drept urmare, apelează la noi împrumuturi, procedează la amânarea
rambursării unor rate şi dobânzi sau face apel la rezerva valutară.
Cum relaţiile de credit presupun rambursarea împrumuturilor – sub forma ratelor şi dobânzilor –
eşalonat pe mai mulţi ani, ţările întocmesc un document în care acestea sunt reflectate în totalitatea lor până

62
la scadenţă. Balanţa creanţelor şi angajamentelor este un document care se întocmeşte din prezent spre
viitor, fiind actualizată anual şi permite stabilirea volumului global al creanţelor de încasat de ţară şi a
angajamentelor sale de plată existente la un moment dat. Soldul acestei balanţe, când este pasiv exprimă
gradul de îndatorare al ţării faţă de străinătate, iar când este activ, volumul net al fondurilor de care dispune
ţara în discuţie în străinătate sub diferite forme şi la diferite termene.
Fiind un tabel de sinteză detaliat pe conturi şi subconturi analitice elaborate pe o anumită perioadă,
balanţa de plăţi permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare ale unei
ţări cu străinătatea. Balanţa de plăţi nu este doar o simplă înregistrare descriptivă a unor operaţiuni
comerciale sau financiare, ea furnizând elementele de diagnostic care permit evaluarea avantajelor şi
dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are în schimburile comerciale cu ţările terţe, cu creditorii / debitorii
sau cu organismele financiare internaţionale.
Din analiza balanţei de plăţi externe şi a soldurilor conturilor acesteia se pot trage o serie de
concluzii cu privire la competitivitatea externă a economiei naţionale, în special în ceea ce priveşte comerţul
cu bunuri şi servicii. Pe baza balanţei de plăţi se poate determina de asemenea poziţia investiţională
internaţională a unei economii care arată sintetic poziţia net - debitoare / creditoare a unei ţări, precum şi
gradul de atractivitate a mediului de afaceri intern pentru investitorii rezidenţi şi nerezidenţi (atunci când
mediul de afaceri se deteriorează investitorii îşi orientează capitalurile către alte pieţe mai atractive).
Deoarece starea balanţei de plăţi are implicaţii multiple asupra evoluţiei economice a ţării, asupra
cursului monedei sale pe piaţă, problema menţinerii echilibrului acesteia este deosebit de importantă.
Referitor la acest lucru, în literatura de specialitate există două accepţiuni diferite:
 echilibrul balanţei de plăţi este indus automat de echilibrul economic general;
 echilibrul poate fi obţinut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin utilizarea unor
tehnici de echilibrare specifice.
În primul caz nu este nevoie de intervenţia statului pentru echilibrarea balanţei de plăţi,
considerându-se că aceasta se va realiza în condiţiile echilibrului economic general.
Unul din mecanismele care produc ajustarea automată a balanţei de plăţi este mecanismul preţurilor
(accepţiune susţinută în teorie de Ricardo şi Hume). Acesta explică ajustarea automată a unor dezechilibre
apărute în balanţa comercială (exporturi mai mici decât importurile). Mecanismul este relativ simplu: un
deficit în balanţa comercială atrage după sine o scădere a masei monetare aflate în circulaţie. Teoria
cantitativă a banilor stipulează că o scădere a masei monetare va produce implicit o scădere a preţurilor.
Această scădere a preţurilor se va constitui ca stimulent pentru exporturi şi ca o frână în calea importurilor.
Condiţia de bază a unui astfel de mecanism este ca raportul valoric între monede să nu sufere modificări
semnificative (depreciere pronunţată).
Teoria ajustării automate a balanţei de plăţi se bazează pe ipoteza unor cursuri de schimb stabile. În
condiţiile actuale, în care cea mai mare parte a regimurilor valutare se bazează pe flotarea cursului valutar,
echilibrarea automată a balanţelor de plăţi este mai greu de realizat, statul având un rol din ce în ce mai activ
în corectarea deficitelor externe.
Pentru echilibrarea balanţei de plăţi o ţară poate proceda şi la adoptarea unui complex de măsuri cu
caracter economic, comercial sau valutar.
Oferind posibilitatea analizei raporturilor de schimb la nivel macroeconomic, balanţa de plăţi se
constituie ca un instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale externe. Atunci
când apare un dezechilibru cronic la nivelul balanţei comerciale (exporturi mai mici decât importurile),
teoretic acesta poate fi redus printr-un pachet de măsuri de natură fiscală (creşterea taxelor vamale, facilităţi
fiscale pentru investitorii străini, credite preferenţiale) sau de natură comercială (promovarea şi stimularea
exporturilor).
Ţările care înregistrează dezechilibre ale balanţelor de plăţi pe perioade mai mari (2-3 ani), alături de
măsurile cu caracter economic şi apelul la rezerva monetară internaţională, utilizează şi alte metode al căror
efect indirect este stimularea exporturilor şi reducerea importurilor.
Des utilizate sunt măsurile de politică valutară. Astfel, ţările cu monedă convertibilă procedează la
devalorizarea monedei sau o lasă să se deprecieze pe piaţa internaţională şi drept urmare, pentru o perioadă
oarecare de timp, are loc o creştere a exporturilor şi o reducere a importurilor. Alteori fac apel şi la alte
măsuri de politică valutară, cum ar fi stabilirea mai multor cursuri de schimb pentru procurarea monedei
străine de către importatorii naţionali, în funcţie de marfa ce urmează a fi procurată din exterior. Stabilirea
unui curs de schimb dezavantajos (mai scump în moneda naţională) pentru procurarea anumitor mărfuri
determină importatorii autohtoni să se abţină să mai importe.
Devalorizarea monedei naţionale presupune creşterea deliberată a cursului de schimb al monedei
naţionale, în cazul cursurilor fixe sau administrate, în scopul reducerii deficitului balanţei de plăţi, în timp ce

63
revalorizarea monedei naţionale urmăreşte scăderea cursului valutar al monedei naţionale, în scopul
reducerii excedentului balanţei de plăţi externe.
Mecanismul de reechilibrare este următorul: creşterea cursului valutar al monedei naţionale ieftineşte
exportul ţării respective pentru importatorii străini, încurajând, în acelaşi timp, agenţii economici interni în
procurarea valutei mai degrabă prin export de bunuri decât prin cumpărarea ei de pe piaţa valutară. Creşterea
exportului măreşte fluxul de intrare de capital (valută), ceea ce reduce deficitul balanţei de plăţi. În cazul
revalorizării monedei naţionale, fenomenul se produce în sens invers: scăderea cursului valutar al monedei
naţionale întăreşte moneda respectivă, ceea ce ieftineşte importurile, adică încurajează aceste importuri, aşa
încât se produce o creştere a fluxului de ieşire a capitalului (valutei), adică se produce o reducere a
surplusului balanţei de plăţi. Desigur, toate aceste fenomene se petrec concomitent, în sensul că
devalorizarea monedei naţionale nu numai că încurajează exportul dar, în acelaşi timp, descurajează
importul, care devine mai scump odată cu slăbirea monedei prin devalorizare, iar revalorizarea monedei
naţionale nu numai că încurajează importul dar, în acelaşi timp, descurajează exportul, care devine mai
scump pentru importatorii străini odată cu întărirea monedei naţionale prin revalorizare.

8.4. Datoria externă

Legată strâns de starea de dezechilibru al balanţei de plăţi apare problema datoriei externe. Datoria
externă reprezintă suma în valută convertibilă pe care o ţară o datorează altor ţări, ea fiind rezultată din
intrări de capital (credite şi importuri pe credit) care în viitor trebuie rambursate.
Datoria externă, de regulă, este înţeleasă ca datorie publică, materializată în totalitatea creditelor şi
împrumuturilor luate de stat (guvern) şi de sectorul privat dar cu garanţia statului şi care urmează a fi onorate
(achitate) faţă de alte ţări într-o perioadă mai mare de un an.
Datoria externă nu cuprinde: datoria externă a debitorilor privaţi care nu beneficiază de garanţia
statului; datoria rezultată din tranzacţiile cu FMI; reparaţiile datorate de un stat altui stat; datoria externă care
poate fi plătită, la opţiunea debitorului, în moneda sa naţională.
Principalele surse ale datoriei externe luate în considerare sunt:
- creditele de export peste un an pe care importatorii din ţara debitoare le primesc de la parteneri externi;
- creditele peste un an primite de la bănci private din străinătate şi de la alţi creditori privaţi externi;
- împrumuturi acordate de organizaţii internaţionale (BIRD, AID, BERD etc.);
- împrumuturi acordate de guverne străine direct, de agenţii internaţionale, inclusiv de bănci centrale
străine, de organisme publice străine autonome etc.
Datoria externă, fiind o datorie pe termen mediu sau lung, de regulă, se plăteşte eşalonat sub formă
de rate şi dobânzi anuale. Suma reprezentând dobânda pe un an şi rata anuală de amortizare a împrumutului
formează anuitatea împrumutului. Procedura plăţii de către împrumutat a anuităţii reprezintă serviciul
datoriei externe. Serviciul datoriei externe se consideră ca ieşire definitivă de capital pentru ţara debitoare.
În aprecierea datoriei externe se utilizează, alături de cifrele absolute care o definesc, anumiţi
indicatori precum: rata datoriei externe, ca raport între serviciul datoriei externe şi încasările din export;
raportul dintre serviciul datoriei externe şi nivelul rezervelor valutare ale ţării; raportul dintre serviciul
datoriei externe şi PIB etc. Rambursarea datoriei externe ridică probleme de lichiditate şi de solvabilitate.
Scăderea bruscă a veniturilor în valută ale unei ţări şi existenţa unei datorii fixe în anul respectiv conduc la
lipsă de lichidităţi, de fonduri pentru onorarea datoriei şi produc o criză de lichiditate care se referă la
perioade scurte de timp.
Solvabilitatea vizează capacitatea ţării de a face faţă plăţilor generate de datoria externă pe termen
lung şi, de aici, evaluarea limitelor gradului de îndatorare a unei ţări în raport cu capacitatea sa pe viitor de a
onora serviciul datoriei externe.
În general, datoria externă devine o problemă dacă depăşeşte anumite limite faţă de capacitatea de
plată a ţării. Deoarece în cazul ţarilor în curs de dezvoltare principala cale de obţinere de venituri în valută
pentru achitarea ratelor şi dobânzilor scadente anual sunt exporturile, un element esenţial îl constituie
menţinerea în anumite limite a ratei datoriei externe.
În condiţii excepţionale, statele debitoare se pot afla în situaţia de a nu-şi mai respecta angajamentele
de plată faţă de străinătate, caz în care, în mod oficial se anunţă suspendarea plăţilor externe - acţiune
denumită moratoriu. Relaţiile comerciale continuă în condiţii restrictive: plata importurilor se face anticipat,
încasările din export sunt anticipat reţinute de creditorii externi. În alte situaţii similare, ratele şi dobânzile
sunt reeşalonate pe noi termene de plată şi în noi condiţii. Datoria externă poate fi vândută pe piaţa secundară
a datoriilor externe. Ţara creditoare preferă să vândă o datorie de încasat de la o ţară, la un discount foarte
mare, încasând proporţional o sumă mică în prezent, decât să aştepte perioade foarte lungi. Datoriile externe

64
sunt cumpărate de la alte ţări care au interese politice sau economice în ţara sau în zona unde este amplasată
ţara îndatorată.
FMI, în sprijinul financiar acordat ţărilor cu datorii externe mari, promovează şi anumite politici sub
forma recomandărilor care au scop corecţia evoluţiei economice şi financiare a ţării şi atingerea unor
parametrii la nivelul indicatorilor macroeconomici.
Problema datoriei externe se pune diferit pentru ţările cu monedă convertibilă şi cele cu monedă
neconvertibilă. În ţările cu monedă convertibilă, statul apelează la împrumuturi interne sau de pe europiaţă
pentru a achita datoriile externe. Moneda sa fiind convertibilă, datoria externă este asimilată datoriei publice,
iar în balanţa de plăţi se reflectă, în special, mişcarea capitalului pe termen lung. Cât timp o ţară poate utiliza
moneda naţională, direct sau indirect, la stingerea obligaţiilor sale externe, nu apar probleme deosebite în
onorarea datoriilor scadente. De aceea, în terminologia curentă, pentru ţările cu monedă convertibilă nu se
foloseşte termenul de datorie externă, ci de dezechilibru al balanţei de plăţi, rambursare a împrumuturilor
externe contractate etc., deoarece în orice moment le pot achita cu propria monedă prin lansarea de
împrumuturi pe piaţa internă sau pe europiaţă. Problema ce apare în cazul ţărilor cu monedă convertibilă în
domeniul datoriilor externe este cea a menţinerii convertibilităţii, deoarece continuarea dificultăţilor
balanţelor de plăţi poate duce la adoptarea unor măsuri extreme privind mişcările de capital şi comerţul
exterior.
În ţările cu monedă neconvertibilă, datoria externă apare în mod distinct. În aceste ţări, moneda
proprie nu poate fi utilizată pentru achitarea datoriei, ci este necesară, în prealabil, de exemplu realizarea
unor exporturi, iar sumele în valută convertibilă realizate sunt destinate achitării datoriei externe. De aceea,
în literatura de specialitate, noţiunea de datorie externă este utilizată pentru a desemna datoriile ţărilor cu
monede neconvertibile, marea lor majoritate ţări în tranziţie sau în curs de dezvoltare.
Datoria externă reprezintă, în fond, un rezultat al creditelor şi importurilor pe credit contractate de un
stat. În linii mari, apelul la credite externe poate fi determinat de: ritmul impus creşterii economice, dotarea
economiei naţionale cu maşini şi utilaje a căror comercializare pe piaţa internaţională se face prin apelul la
credit furnizor, credit cumpărător etc., înregistrarea unor deficite la contul curent, cheltuieli neproductive,
importuri de armament, calamităţi naturale etc. Datoria externă se poate amplifica deseori din motive
independente de ţara respectivă: modificarea pe termen lung a preţurilor internaţionale la produsele de
import (în sus) şi a produselor de export (în jos), creşterea dobânzilor, îngustarea relativă a pieţei de capital,
fluctuarea cursurilor valutare etc.
Creşterea fără precedent a datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare, cu grave implicaţii
asupra economiei mondiale, a determinat elaborarea unor studii privind căile de reducere a acestora. Se
apreciază că ţările aflate în această situaţie trebuie să urmărească realizarea unor corelaţii prin care, pe de o
parte, rata medie a rentabilităţii din ţara îndatorată să depăşească rata medie a dobânzii la împrumuturile
externe, iar pe de altă parte, în timp, acumulările interne să depăşească investiţiile interne şi, în general, PNB
să depăşească suma consumului, investiţiilor şi cheltuielilor guvernamentale. Aceste două condiţii sunt în
fond legate între ele, deoarece dacă rentabilitatea internă nu este suficient de ridicată, acumulările interne nu
pot depăşi un nivel minim necesar.
Totodată, la contractarea oricărei noi datorii, trebuie să se aibă în vedere permanent posibilităţile
interne de care dispune ţara în cauză pentru acoperirea serviciului datoriei externe, pe termen scurt din
exporturi, pe termen lung din acumulări.

8.5. Rezerva monetară şi lichiditatea internaţională

Lichiditatea internaţională, în sens larg, se referă la totalitatea mijloacelor internaţionale de plată

de care dispune o ţară. În acest sens, lichiditatea internaţională a unei ţări cuprinde, pe de o parte, rezerva
monetară internaţională iar pe de altă parte, activele lichide denominate în valute sau uşor transformabile
în active lichide, ale băncilor comerciale, instituţiilor financiare, firmelor, companiilor şi altor persoane
juridice şi persoane fizice din ţara respectivă.
Din cele mai vechi timpuri, entităţile statale, regate, ducate, imperii, oraşe-stat, acumulau şi păstrau
metale preţioase pentru necesităţile excepţionale (război, foamete, calamităţi) cunoscute sub denumirea de
tezaure. Ulterior, în parte rolul lor s-a modificat.
Rezerva monetară internaţională reprezintă acea parte a deţinerilor de mijloace internaţionale de
plată ale unui stat, aflată în posesia autorităţilor monetare ale ţării respective (de regulă, banca centrală) şi
care sunt păstrate în rezervă de către aceste autorităţi.
Structura rezervei monetare cuprinde: aurul, rezervele valutare oficiale şi DST.

65
 Rezerva de aur a unei ţări este evidenţiată sub forma unui stoc pentru consum şi a unui stoc de aur
intangibil. Rezervele de aur, de regulă, sunt păstrate în tezaurul băncii centrale; ele pot fi păstrate şi la
depozitari externi (de exemplu, BRI) care efectuează operaţiuni de depozitare şi de vânzare-cumpărare în
contul clienţilor lor. Depozitarea aurului în străinătate presupune plata unor comisioane şi taxe.
Rezervele valutare oficiale sunt formate din disponibilităţile în valută ale statului administrate de
banca centrală. Valutele ocupă ponderea cea mai importantă în ansamblul rezervei. Sumele sunt păstrate în
conturi la bănci în străinătate pentru fructificare, urmărindu-se menţinerea unei structuri pe valute stabile sau
în proces de apreciere. Rezervele valutare pot îmbrăca şi forma unor titluri financiare (obligaţiuni etc.)
denominate în valute care se bucură de stabilitate, au lichiditate înaltă (pot fi preschimbate rapid fără pierderi
pe piaţă) şi sunt rentabile – fiind aducătoare de venituri certe şi stabile.
DST deţin o pondere modestă în ansamblul rezervei monetare a unor ţări.
Rezervele monetare internaţionale ale unei ţări îndeplinesc trei funcţii: activă, pasivă, psihologică.
Funcţia activă are în vedere păstrarea acestora în scopul utilizării lor în cazuri extreme:
dezechilibrul balanţei de plăţi, respectiv preluarea din rezervă pentru achitarea unor rate şi dobânzi sau
utilizarea rezervei pentru garantarea unor împrumuturi externe în vederea susţinerii dezechilibrului de
balanţă sau, în cazul ţărilor cu excedente ale balanţei de plăţi, ca formă suplimentară de a investi rezerva în
plasamente avantajoase în străinătate.
Funcţia pasivă priveşte utilizarea rezervelor de banca centrală pentru menţinerea cursului monedei
naţionale pe piaţa valutară prin vânzări sau cumpărări de monede străine contra monedei naţionale sau
acumularea de rezerve pentru momentul în care moneda naţională va trece la convertibilitatea externă.
Funcţia psihologică porneşte de la atitudinea şi gândirea diferitelor entităţi din străinătate faţă de
nivelul şi structura rezervelor monetare ale unei ţări. O ţară cu rezerve mari, armonios şi eficient structurate
se bucură de o mai mare credibilitate pe piaţa valutar-financiară, poate accede mai uşor la împrumuturi
externe, moneda sa, dacă este convertibilă, se bucură de mai multă încredere în utilizarea ei pe plan
internaţional.
Orice ţară trebuie să urmărească realizarea nu a unui volum cât mai mare de mijloace de plată în
valută, ci a unui volum optim. Un indicator care să exprime cea mai bună lichiditate trebuie să fie un raport
între volumul total al lichidităţii şi o altă mărime de comparaţie (masa monetară, angajamentele la vedere şi
pe termen scurt ale băncii centrale, totalul plăţilor externe sau numai pentru import, deficitul balanţei de
plăţi).30
Mărimea optimă a rezervei monetare internaţionale este apreciată cel mai adesea în raport cu
valoarea importului. Potrivit studiilor FMI, un nivel optim al rezervei unei ţări trebuie să acopere pe un
interval cuprins între 3-5 luni (20-40%) valoarea importului, presupunându-se că pe acest interval ţara
respectivă nu realizează încasări din export.

30
Floricel, C. - „Relaţii valutar-financiare internaţionale”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 206

66
 BIBLIOGRAFIE

 Basno, C., Dardac, N., - „Monedă, credit, bănci“, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
Floricel, C. 1997
 Bordo, M. - „Exchange Rate Regime Choice in Historical Perspective”,
NBER Working Paper, 2003
 Bran, P., Costică, I. - „Relaţii financiare şi monetare internaţionale”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
 Bran, P., Costică, I. - „Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
 Bratu, Ş. - „Relaţii financiare şi valutare internaţionale”, Ed. Craiova, 1999
 Burnete, S. - „Relaţiile monetar-financiare internaţionale“, Ed. Alma Mater,
Sibiu, 2002
 Dardac, N., - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi
Barbu, T. Pedagogică, Bucureşti, 2005
 Dufloux, C. - „Pieţe financiare“, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
 Eichengreen, B. - „Monetary and Financial Reform in Two Eras of Globalization”,
NBER Conference on the History of Globalization, Santa Barbara,
2001
 Eichengreen, B. - „Global Imbalances and the Lessons of Bretton Woods”, NBER
Working Paper, No. 10497, 2004
 Eichengreen, B., - „The International Monetary System in the Last and Next 20
Razo-Garcia, R. Years”, Economic Policy Panel, October 2005
 Fischer, S. - „Exchange Rate Regimes: Is the Bipolar View Correct?”, Journal
of Economic Perspectives, Vol. 50, No. 2, 2001

 Floricel, C. - „Relaţii valutar financiare internaţionale”, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1997
 Frankel, A. J. - „Experiences of and Lessons from Exchange Rate Regimes in
Emerging Economies”, Harvard University, 2001
 Gaftoniuc, S. - „Finanţe internaţionale“, ediţia a III-a, Ed. Economică, Bucureşti,
2000
 Krueger, A. - „Determinarea cursului valutar“, Ed. Sedona, Timişoara, 1996
 Krugman, P. - „Target Zones and Exchange Rate Dynamics”, Quarterly Journal
of Economics, 2001
 Lane, P., - „Financial Globalization and Exchange Rates”, IMF Working
Milesi-Ferretti, G. Paper, No. 5, 2003
 Levi, M. - „International Finance”, 4th Edition, Routledge, New York, 2005
 Manolescu, Gh. - „Moneda şi ipostazele ei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
 Negruş, M. - „Plăţi şi garanţii internaţionale“, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006
 Obstfeld, M., - „The Mirage of Fixed Exchange Rates”, Journal of Economic
Rogoff, K. Perspectives, Vol. 9, No. 4, 1995
 Obstfeld, M., - „Global Capital Markets: Integration, Crisis and Growth”,
Taylor, A. M. Cambridge University Press, 2003
 Pecican, E. Ş. - „Piaţa valutară. Bănci & Econometrie”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000
 Petria, N. - „Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003
 Reinhart, C., - „The Modern History of Exchange Rate Arrangements: A
Rogoff, K. Reinterpretation”, NBER Working Paper, 2003
 Rogoff, K., Husain, A., Mody, - „Evolution and Performance of Exchange Rate Regimes”, IMF
A., Brooks, R., Working Paper, No. 243, 2003
Oomes, N.
 Toma, R., - “Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internaţională”, Ed.
Negruş, M. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2005
 Voinea, Gh. - „Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale”, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 2003
67
 *** Seria REUTERS - “Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2000
 *** BCE - „Annual Report”, 2000-2007
 *** BCE - „Financial Sectors in EU Accessions Countries“, July 2002
 *** BCE - „Exchange Rate Regimes for Emerging Market Economies“,
February 2003
 *** BCE - „Indicators of Financial Integration in the Euro Area”, 2005
 *** BCE - „Statistics Pocket Book”, 2005
 *** BNR - „Raport anual”, 2004-2007
 *** BRI - „Central Bank Survey of Foreign Exchange and Derivatives
Market Activity”, April 2004
 *** BRI - „International Banking and Financial Market Developments”,
2005
 *** FMI - „Exchange Arrangements and Foreign Exchange Markets.
Developments and Issues”, 2003
 *** FMI - „Balance of Payments Manual“, April 2004
 *** FMI - „Exchange Arrangements and Exchange Restrict”, 2004
 *** FMI - „Annual Report”, April 2005
 *** Oesterreichische - „60 Years of Bretton Woods – The Governance of the
Nationalbank International Financial System – Looking Ahead”, Proceedings of
OeNB Workshops, No. 3, 2004
 *** Oesterreichische - „Exchange Rate Regimes: Past, Present and Future”, Proceedings
Nationalbank of OeNB Workshops, No. 92, 2004
 *** - www.bis.org
 *** - www.bnr.ro
 *** - www.imf.org

68