RENASTEREA

În muzica, Renasterea începe în sec. al XIV-lea, prelungindu-se pâna spre sfârsitul sec. al
XVI-lea. Influenta Renasterii se manifesta pentru prima oara în Italia, în „Ars nova florentina”,
în care stilul polifon devine caracteristic si pentru lucrarile laice, iar muzica, eliberata de
canoanele bisericesti, devine expresia sentimentelor omenesti. În epoca Renasterii apar primele
suite si sonate instrumentale. Renasterea târzie cunoaste aparitia genului inovator al operei, iar în
domeniul muzicii corale, cantata si oratoriul.
În multe genuri ale creatiei muzicale culte (laudele, frottolele, villanellele, cântarile de rit
protestante, muzica instrumentala în întregimea sa) apare ca principiu conducator melodica
populara.Cea mai înalta realizare a artei muzical-dramatice umaniste a fost opera. Aparitia
acesteia a fost pregatita concomitent în tari diferite (Italia, Franta, Spania, Anglia, Polonia), însa
rolul decisiv a fost jucat, de cultura artistica a Italiei.
Madrigalul italian, iar dupa el cel englez si german si genurile de cântece din diferite tari
au reflectat stralucit atentia – caracteristica pentru arta umanista a Renasterii – fata de lumea
interioara a omului, pâna atunci totalmente sufocata sub apasarea bisericii si feudalismului.
O mare realizare a culturii muzicale înaintate a Renasterii, dupa opera, a fost dezvoltarea muzicii
instrumentale, sprijinindu-se pe noile varietati de instrumente cu arcus, care avea posibilitatea de
a cânta (viola, lira cu arcus, dar mai ales vioara), iar pe de alta parte, pe largirea considerabila a
mijloacelor de expresie ale instrumentelor cu claviatura (orga, clavecinul), în ce priveste
succesiunile armonice ale acordurilor. În epoca Renasterii se perfectioneaza rapid si lauta – unul
din cele mai raspândite instrumente în muzica de amatori si în activitatea concertistica.
Renasterea în muzica reprezinta o reînviere a vechilor valori, miscând ascultatorul atât
moral cât si spiritual.Muzica si compozitia au prins o noua vitalitate încântatoare. Conform
umanistilor (savanti renascentisti care studiaza culturile vechi ale Greciei si Romei) compozitia
muzicii a fost un lucru bun si moral, iar a fi capabil sa cânti bine vocal si la un instrument era un
lucru esential daca doreai sa fii considerat un copil al Renasterii. Nobilii angajau muzicieni ca sa-
si învete copiii sa cânte si sa întretina vecinii de rang. Secolul al XVI-lea a cunoscut dezvoltarea
multor instrumente noi. Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele din familia violei
care a fost premargatoare viorii. Viola era usor cunoscuta din cauza ornamentelor care ajutau la
îndrumarea degetelor în gasirea notelor. La viola se cânta la reuniunile familiale.
Lauta, alt instrument favorit, avea ornamente si era populara pentru acompaniamentul de
voci – în aceeasi masura în care o face chitara astazi.Fluierul, flautul si cornul erau si ele
preferate.Clavecinul si orga au aparut ca instrumente eficiente si se scriau partituri muzicale
elaborate special pentru aceste instrumente.
Cel mai important dintre instrumentele cu coarde si arcus - vioara – a aparut în cercurile
umaniste abia în ultimul patrar al secolului al XVI-lea.
Catre sfârsitul secolului al XVI-lea, în Italia începe sa se dezvolte productia de viori,
maestrii cremonezi constructori ai acestor instrumente – Amati, Stradivarius, si altii – ajungând
sa fie cunoscuti si dincolo de hotarele tarii lor.
Tehnologia tiparirii partiturii a luat de asemenea o întorsatura ascendenta, butucii de lemn
incomozi utilizati pentru imprimarea muzicii au fost înlocuiti cu un tip de metal mobil inventat
de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metoda de imprimare a dus la o crestere în
publicarea muzicii, facând muzica mult mai accesibila publicului în general implicit la o crestere
a audientei.
 Instrumentele noi, îmbunatatirea metodelor de imprimare si un mai mare acces la muzica
toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzica, numita muzica de camera creata pentru
a fi prezentata în fata unui auditoriu mic. Muzica era prezentata de câtiva muzicieni cu tonalitati
deosebite ale vocii, arta cântatului vocal începând sa ia amploare fata de cea a cântatului la
instrumente. De asemenea se credea ca cel mai bun mod de a „misca” auditoriul era sa puna
laolalta arta muzicii si poezia. Astfel s-au dezvoltat doua noi genuri muzicale care satisfaceau
aceasta cerinta: chansonul francez si madrigalul italian.
Cântecul si madrigalul erau compuse pentru mai multe voci, iar versurile variau de la
povestiri sentimentale de dragoste la descrieri prozaice ale vietii la tara. Madrigalele secolului al
XVI-lea erau în majoritatea cazurilor scrise la doua voci, când ritmul si textul erau acelasi pentru
toate vocile, ajungându-se în timp la cinci voci, când se reamarca divizarea vocilor în grupuri,
folosindu-se timbrele vocilor si a registrelor lor. Reprezentanti de seama ai aceste etape din
evolutia madrigalului au fost: Andrea Gabrieli, Palestrina si mai târziu Claudio Monteverdi care
pâna la vârsta de 40 de ani a scris cu precadere madrigaluri.
Dar, o data cu instalarea la putere a bogatei familii Medici apare un nou gen - acela al
cântecelor de carnaval - .Initial, acestea se interpretau pe trei voci, la baza lor stateau cântece
cunoscute si usor de memorat, raspândite în popor, având ca subiect viata meseriasilor si a altor
paturi democratice ale populatiei orasenesti. Ele erau cântate sub cerul liber la serbarile de strada
improvizate.
Cea mai mareata muzica a tuturor timpurilor a fost compusa pentru biserica. Corurile
erau mici, aproximativ 20 – 30 de persoane, vocile crescendo erau introduse de instrumente cum
e cornul si trombonul, dar biserica Romana considera ca muzica trebuie sa fie simpla si usor de
înteles favorizân muzica religioasa a lui Palestrina, cu text scurt, inteligibil. Totusi, mai târziu,
Palestrina prefera sa scrie lungi si bogate partituri care redau calitatile corului.
Giovanni Pierluigi da Palestrina s-a nascut în 1525 la câteva mile de Roma, în oraselul
Palestrina (numele de Palestrina nu e decât porecla compozitorului, pe atunci, artistii de seama
erau adesea numiti dupa orasul în care se nascusera). În 1537, la vârsta de 12 ani, el figura
printre cântaretii uneia din bisericile romane. În anul 1551, conducea corul catedralei Sf. Petru
din Roma. Aceasta avansare rapida a lui Palestrina se explica, poate, prin faptul ca noul papa –
Iuliu III – fusese, înainte de numirea sa, cardinal la Palestrina si-l cunostea probabil
pe Giovanni înca de atunci ca pe un muzician remarcabil. În anul 1555, Palestrina a devenit
cantor al Capelei Sixtine, dar nu pentru multa vreme, deoarece a fost concediat pentru ca era
casatorit, lucru care nu era admis ca un cantor papal sa fie casatorit.
Alungat din capela papala, Palestrina este angajat sa conduca activitatea muzicala la alte
biserici din Roma, iar din anul 1571 si pâna în 1594, anul mortii sale, a condus din nou corul
catedralei Sf. Petru.
Mostenirea artistica a lui Palestrina este formata exclusiv din lucrari vocale polifonice –
mai multe zeci de misse, sute de motete, madrigaluri religioase si laice, executate a cappella,
adica de cor fara acompaniament de orga sau alt instrument muzical.