Vechiul Testament

I. PENTATEUHUL – STRUCTURA SI
PREZENTARE GENERALA
Pentateuhul = cinci volume, numite de iudei Tora Moșe (Legea lui Moise)
sau Tora Iahve (Legea Domnului).

Importanța Pentateuhului:
El este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și
morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără
Pentateuh. Pe el se reazemă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș
comun, Adam. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu există răscumpărarea, iar dacă
nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu este universală.

Caracterul general al Pentateuhului:

El nu este o carte de istorie în sens propriu și obișnuit, nici o carte de
cosmogonie sau geogonie. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului
omenesc.

Cuprinsul lui principal este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă

sistematic, cu paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea
promulgării ei.
 Facerea este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare Legii;
 cele trei cărți următoare expun însăși legislația și unele evenimente în legătură cu
promulgarea legilor;
 Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii.

Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe Muntele Sinai se face
un legământ între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința
făcută lui Avraam. De aceea autorul insistă mai puțin pe anumite lucruri (istoria de
după Noe până la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie,
etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din iconomia mântuirii (căderea în
păcat, potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).

Unitatea Pentateuhului:
Unitatea lucrării, deci și a autorului, se vede, pe lângă felul de istorisire și
caracterul lingvistic, și din faptul că întregul material este grupat în jurul a trei idei

1
 principale: ideea mesianică, separarea poporului biblic de alte neamuri și dreptul
divin și istoric al lui Israel asupra Canaanului. Prima idee mesianică anunțată în
Facere 3:15 (Izbăvitorul va veni) se precizează mai departe astfel: El Se va naște din
neamul lui Sem (Facere 9), din Avraam, descendent al lui Sem (Facere 12), din
Iacov, nepotul lui Avraam (Numerii 24) și din Iuda, fiul lui Iacov (Facere 49). El va
fi marele legislator, ca și Moise (Deuteronom 18).
Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară
separarea poporului de orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură
prin legi severe și speciale, și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară
îmbelșugată, unde singur e stăpân și unde e ferit de contactul cu lumea păgână.
Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul are și drept natural istoric
(pentru că acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții celor 12 seminții), dar și drept
divin (căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui).

Cuprinsul Pentateuhului:
1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea tuturor, a cerului
și a pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. Introducerea arată dependența
creaturilor față de Dumnezeu, Care aduce totul din neființă la ființă; în Facere 1:1 se
cuprinde cosmogonia mozaică, iar în Facere 1:2 - 2:3 se află geogonia, cele șase zile
ale întocmirii Pământului sau Hexameronul.
 Prima parte (capitolele 1 – 11) arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga omenire
pentru mântuire; ni se descrie începutul neamului omenesc, starea paradisiacă, apoi
căderea în păcat, familia lui Adam, fratricidul lui Cain, urmașii lui Cain și ai lui Set,
înrăutățirea oamenilor, potopul, alegerea lui Sem, fiul lui Noe, alegerea familiei lui
Terah.
 A doua parte (capitolele 12 – 50) arată cum Dumnezeu, în opera de mântuire,
trece de la calea universală la cea particulară, alegând în scopul acesta o familie, pe
care o face popor – familia lui Avraam și a urmașilor acestuia, Isaac și Iacov. Ca să
nu se creadă că descendența din Avraam este suficientă pentru mântuire, se arată și
descendenți ai lui Avraam eliminați de la binefacerile cuvântărilor mesianice –
Ismail, Esau și urmașii lor.

2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea

poporului din robia Egiptului.
 Introducerea arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au
devenit popor.
 Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub
conducerea lui Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).

2
 A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai
și pregătirea lor pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu
conduce poporul Său, ziua în stâlp de nor și noaptea în stâlp de foc, îl hrănește cu
mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din stâncă, biruirea amaleciților prin
puterea rugăciunii).
 A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește promulgarea Legii pe muntele Sinai.
După promulgarea Decalogului și a altor legi, legământul încheiat între Dumnezeu
și popor se ratifică prin jertfe și stropirea poporului cu sânge. Moise, în singurătate
timp de 40 de zile pe muntele Sinai, primește noi descoperiri și instrucțiuni, între
altele și cele referitoare la construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între timp
poporul se închină vițelului de aur; la întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele
Legii în vițelul de aur, care se sfărâmă, și pedepsește pe cei fără de lege. Reînnoiește
legământul și primește noi table ale Legii. Se construiește cortul sfânt.

3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”,

cuprinde dispoziții referitoare la cultul sacru.
 Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre îndatoririle
și drepturile preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă.
 A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea levitică.
Poporul trebuie curățit prin curățire externă legală, pe lângă cea internă. Preoții au
norme speciale de curățire. Observarea sau călcarea Legii cauzează stări speciale,
pentru care există dispoziții aparte, atât pentru preoțime cât și pentru popor.

4. Numerii își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul

poporului întreg. Evreii o denumesc „În pustiu”, deoarece cuprinde istoria
peregrinării poporului în deșertul Arabiei. Generația rebelă e respinsă ca una care,
deși martora atâtor semne și dovezi ale providenței divine, totuși e în continuă
nemulțumire.
 Prima parte (capitolele 1 – 14): după numărătoarea poporului se istorisește
răzvrătirea ivită în urma informațiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan
și din cauza ostenelilor călătoriei, precum și a lipsei de carne. Însuși Aaron și Mariam
sunt între răzvrătiți. Dumnezeu respinge generația răzvrătită și hotărăște putrezirea
osemintelor lor în pustiu.
 A doua parte (capitolele 15 – 19) expune unele întâmplări din cursul celor 40 de
ani de călătorie în pustiu.
 A treia parte (capitolele 20 – 36): Moise scoate apă din stâncă; moartea lui Aaron
și înlocuirea lui cu Eleazar, fiul său; pentru o nouă nesupunere, pedepsirea cu șerpii
veninoși; șarpele de aramă; se ocupă țara amoniților; moabiții încearcă să se
împotrivească; Balaam; madianiții sunt înfrânți; ținutul de dincolo de Iordan e
ocupat și este dat în stăpânirea triburilor Ruben, Gad și jumătatea tribului Manase.
3
 5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”,
cuprinde trei cuvântări ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile, în parte
primite, în parte încă numai promise de Dumnezeu, pentru împlinirea Legii. Se
repetă sumar Legea însăși. Adaosul istoric (capitolele 31 – 34) cuprinde istorisirea
alegerii lui Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea și jelirea lui de către popor în
câmpurile Moabului.

II. PERSOANA MANTUITORULUI IISUS HRISTOS

DUPA PROFETIILE MESIANICE
A. Profeții mesianice în Pentateuh:

1) Întâia veste bună: Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul Lui
(Facere 3: 15).

2) Binecuvântarea lui Noe: A zis: Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să

fie fraţilor săi! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar
Canaan să-i fie rob! Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta
în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă (Facere 9)

3) Făgăduințele făcute patriarhilor:

a) lui Avraam:
1) – prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă din
localitatea Haran: După aceea a zis Domnul către Avram: Ieşi din pământul tău, din
neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu
voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi
izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta,iar pe cei ce te
vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului (Facere 12: 1-3);
2) – a doua făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam după teofania de la stejarul
Mamvri, atunci când Dumnezeu se hotărăște să nu ascundă de Avraam ceea ce urma
să facă în Sodoma și Gomora (Facere 18: 18);
3) urmașul celebru: – a treia făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam încercării
credinței sale de a jertfi pe Isaac pe muntele Moria: ...(de vreme ce ai făcut aceasta
şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine), de aceea te voi binecuvânta cu

4
 binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca
nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; și se vor
binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul
Meu (Facere 22: 17, 18);
b) lui Isaac:
4) – a patra făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Isaac atunci când îi spune să nu se
ducă în Egipt din cauza foametei ivită în Canaan, ci să locuiască în Gherara, la
Abimelec, regele filistenilor; dacă Îl va asculta, Dumnezeu îl va binecuvânta și va
împlini făgăduința făcută lui Avraam, tatăl său (Facere 26: 4); c) lui Iacov:
5) – a cincea făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Iacov la Betel, atunci când Iacov,
de frica fratelui său Esau, fuge în Mesopotamia; pe drum, într-o noapte, visează o
scară ce leagă pământul de cer, iar Dumnezeu, arătându-i-se în capul scării, îi
promite că pământul pe care doarme i-l va da lui și urmașilor săi: Urmaşii tăi vor fi
mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte
şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile
pământului (Facere 28: 14);
6) – întorcându-se din Mesopotamia cu soțiile și cu copiii săi, Iacov, în rugăciunea
lui către Dumnezeu pentru a-l salva de mânia fratelui său Esau, reproduce din nou
conținutul făgăduinței lui Dumnezeu (Facere 32: 12). 4) Profeția lui Iacov despre
Împăciuitorul (Șiloh): Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din
coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele (Facere
49: 10).

5) Steaua din Iacov:

Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din
Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui
Set îi va zdrobi (Numeri 24: 17).

6) Profetul cel Mare: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi
va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronom 18: 15). ...Și
voi pune cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi lor tot ce-i voi porunci Eu
(Deuteronom 18: 18).

B. Profeții mesianice în Cartea Psalmilor:

o psalmi direct mesianici: 2, 15, 21, 44, 71, 109, etc.;

o psalmi indirect sau tipic mesianici: 8, 33, 39, 68, 117, etc. (se referă la David sau
alt rege, chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și împărăția
Lui);

5
 1) Demnitatea împărătească a lui Mesia și Nașterea din veci:
Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind
porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta
marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei
zdrobi! (Psalm 2)

2) Patimile lui Mesia (Vaietele celui nevinovat):

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?
(Psalm 21); Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au
capul zicând: Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l
voieşte pe el (Psalm 21); Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au
toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi
şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21); 3) Mesia, ca împărat și preot: Zis-
a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
aşternut picioarelor Tale (Psalm 109: 1) – egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu
Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Evrei
1: 3, 13); Hristos însuși amintește acest verset vrând să arate existența Sa înaintea
lui David, al cărui fiu este; Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm
109:

3) – nașterea din veci din Tatăl;

Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala
lui Melchisedec (Psalm 109: 4) – arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum
afirmă și apostolul Pavel (Evrei 5); Melchisedec, rege al Salemului (rege al păcii,
căci melek = rege, salem = șalom = pace), preot veșnic al lui Dumnezeu, fără început
și sfârșit, conform Epistolei către Evrei;

4) Os nu va fi frânt:
Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul.
Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi (Psalm 33); 5)
Fiere și oțet: Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu
oţet (Psalm 68); 6) Piatra din capul unghiului: Piatra pe care n-au băgat-o în seamă
ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului (Psalm 117: 22).

C. Profeții mesianice cu privire la:

1) timpul și locul venirii Mântuitorului: cele 70 de săptămâni de ani de la

Daniel 9; Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi

6
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei
(Miheia 5: 1);
2) la seminția din care se va naște: O dată m-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare,
voi minţi pe David? Seminţia lui în veac va rămâne (Ps. 88); O Mlădiţă va ieşi din
tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11: 1);
3) la nașterea dintr-o fecioară: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu
şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7: 14);
4) la închinarea magilor și aducerea de daruri: Împăraţii Tarsisului şi
insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce (Ps
71);
5) la întreita Lui activitate de prooroc, preot și împărat;
6) la divinitatea Lui: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns
să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să
propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate (Isaia 61);
7) la intrarea trimfală în Ierusalim: Bucură-te foarte, fiica Sionului,
veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor;
smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei (Zah. 9);
8) la vânzarea lui Hristos pe treizeci de arginți: Şi Mi-au cântărit simbria
Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: Aruncă-l olarului preţul
acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-
am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar (Zaharia 11);
9) la patimile, moartea și învierea Lui: Ca un miel spre junghiere s-a adus şi
ca o oaie fără de glas, înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa (Isaia 53);
10) la adăparea cu oțet și fiere: Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în
setea mea m-au adăpat cu oţet (Psalm 68);
11) la împărțirea hainelor Lui și aruncarea de sorți pentru cămașa Sa:
Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21);
12) la împungerea coastei Lui cu sulița: ...şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe
Care ei L-au străpuns (Zaharia 12);

D. Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o persoană reală, divino-umană,

scoțând în relief când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană: a) Firea
dumnezeiască este mărturisită în: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut (Psalm
2); Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109); Şi tu, Betleeme
Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar
obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5: 1), sau când e numit
direct chiar Dumnezeu-Domn, Adonai, Elohim și chiar Iahve; b) Firea omenească
este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3: 15), a
lui Avraam (Facere 12; 22), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este
numit „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11: 1); „Odraslă a lui David" (Ieremia
7
23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia
7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească
(Isaia 71; 72). Iar ultimul profet care face legătura cu Noul Testament, nu numai că
L-a mărturisit pe Iisus ca Mesia, dar L-a și arătat cu degetul său contemporanilor:
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii (Ioan 1)

III. Profetii mari ai Vechiului Testament: Isaia, Ieremia,

Iezechiel si Daniel – rolul si importanta lor

PROFETUL ISAIA

Isaia (=mântuirea lui Iahve), numit și profetul îndurării divine, dar

și evanghelistul Vechiului Testament, activează ca profet în regatul Iuda, în timpul
domniei regilor Ozia (ultimul an de domnie), Iotam, Ahaz și Iezechia, respectiv între
anii 740-701. După o tradiție iudaică, a fost ucis din ordinul regelui idolatru Manase,
fiind tăiat cu un fierăstrău (690).

Rolul profetului Isaia, atât religios cât și politic, a fost considerabil. În fața
pericolului coaliției celor doi regi (ai Damascului și ai Samariei-Israel) împotriva
regatului Iuda, profetul Isaia îndeamnă poporul să-și pună nădejdea în Dumnezeu,
proorocind căderea celor doi regi care vroiau să asedieze Ierusalimul. Din păcate,
regele Ahaz cere ajutorul Asiriei, care în curând va cuceri Damascul și va supune ca
vasal regatul Israel, regele Ahaz fiind și el nevoit să aducă Asiriei omagii de
supunere, lucru ce va fi condamnat de profet, care cerea încredere și supunere numai
față de Dumnezeu. Isaia va critica și politica regelui Iezechia, ce va căuta ajutor în
Egipt. Rolul profetului Isaia va fi important și în anul 701, când imperiul asirian,
după ce desființase regatul de nord Israel în 722, va invada și regatul Iuda, asediind
Ierusalimul și obligând pe regele Iezechia să-i plătească tribut. Isaia ridică moralul
regelui și al poporului, proorocind că armata asiriană și regele Senaherib se vor
întoarce pe calea de unde au venit.
În cartea sa, pe lângă proorociile privind căderea regatului Israel, a Siriei, a
imperiului asirian, a Babilonului și a idolilor săi, profetul Isaia vorbește și despre
Dumnezeu, numit de el Sfântul lui Israel, despre atotștiința, puterea, iubirea și
bunătatea Sa în contrast cu deșertăciunea și nulitatea idolilor. Îndeplinirea Legii
morale date de Iahve este superioară aducerii jertfelor. Israelul, păcătos și
necredincios, va fi aspru pedepsit, dar va supraviețui printr-un „rest”. Isaia este mai

8
ales profetul acelui „rest” care va fi mântuit, sâmburele unui mare popor cu care
Iahve va încheia un nou legământ, aducând mântuirea universală.
Isaia este așadar, prin excelență, profetul mesianic. După parabola viei
neroditoare, care în loc de struguri a făcut aguridă (Isaia 5) și după avertismentul din
același capitol cu privire la cei ce zic răului bine și binelui rău, capitolul 6
inaugurează profețiile mesianice prin vedenia cântării întreit sfinte a serafimilor și
prin avertismentul Domnului dat poporului evreu, căruia îi spune că va auzi cu auzul,
dar nu va înțelege, și cu ochii se va uita, dar nu va vedea, pentru că inima lui s-a
învârtoșat și și-a închis ochii și urechile, ca nu cumva să se întoarcă și să fie vindecați
(avertisment amintit de Mântuitorul Hristos când explică vorbirea Sa în parabole).
Capitolele 7-12 se constituie în ceea ce se numește Cartea lui Emanuel :
Profeția mesianică din 7:14 (Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor
chema numele Lui Emanuel) – reluată de arhanghelul Gavriil și la arătarea către Iosif
(Matei 1) și la arătarea către Fecioara Maria (Luca 1) – va fi continuată cu profeția
despre Mesia cel Nou Născut, din capitolele 8 și 9 (Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți
neamuri și vă plecați… pământul lui Zabulon și lui Neftali spre mare, dincolo de
Iordan, Galileea neamurilor, poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină
mare, și voi, cei ce locuiți în latura și în umbra morții, lumină va străluci peste voi -
reluat și în Matei 4 -… Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui
stăpânire e pe umărul Lui, și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic
minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie) și
apoi cu profeția despre mlădița din tulpina lui Iesei, din capitolul 11 (O Mlădiță va
ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El
Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei,
duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de
Dumnezeu… Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă
căprioară; vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște… Și în
vremea aceea Mlădița cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe
ea o vor căuta neamurile și sălașul ei va fi plin de slavă).
Dacă în prima parte a cărții lui Isaia sunt prezentate mai ales persoana și
funcțiile regale ale lui Mesia, a doua parte a cărții lui Isaia, în special capitolele 49-
57, tratează despre Robul Domnului (Ebed Iahve), despre funcția Sa de învățător și
mijlocitor al mântuirii, care se extinde asupra lumii întregi. Sunt patru locuri care
vorbesc în special despre Robul lui Dumnezeu:
1. Iată sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul
Meu. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor Legea Mea. Nu
va striga, nici nu va grăi tare, și în piețe nu se va auzi glasul Lui. Trestia frântă nu o
va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui Legea Mea cu
credincioșie… (Isaia 42 – reluat în Matei 12).

9
 2. Și acum Domnul, Cel care M-a zidit din pântecele maicii Mele ca să-i
slujesc Lui și să întorc pe Iacov către El și să strâng la un loc pe Israel, Mi-a zis: …
Te voi face Lumina popoarelor, ca să duci mântuirea Mea până la marginile
pământului (Isaia 49)
3. Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii Mei spre pălmuiri, și fața Mea nu am
ferit-o de rușinea scuipărilor (Isaia 50)
4. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?
Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici
chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.
Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al
suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar
El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl
socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru
păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca
nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile
noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel
spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a
deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va
spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost
adus spre moarte... Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi
fărădelegile lor le va lua asupra Sa (Isaia 53).

Sfinții Părinți, în unanimitatea lor, recunosc că Isaia 53 este o prezicere a

operei și a Patimilor Mântuitorului. Robul Domnului (Ebed Iahve) nu poate fi altul
decât Mesia. În zadar au încercat unii să-L identifice cu regele Iezechia, cu profetul
Isaia, Ieremia ori un profet anonim, sau cu Israelul în general. E adevărat că Robul
Domnului (Ebed Iahve) nu este adus aici în legătură cu originea davidică, precum în
mlădița din tulpina lui Iesei, tatăl lui David (Isaia 11), dar asta nu arată decât faptul
că în a doua parte a cărții sale, profetul Isaia vrea să descrie un aspect nou al lui
Mesia, aspect revelat lui de către Dumnezeu și nemaiîntâlnit înainte, și anume ideea
unui Mesia care suferă, fără să mai stăruie asupra demnității regale sau asupra
originii Lui.

Noul Testament Îl identifică în chip explicit pe Robul lui Dumnezeu cu

Mesia, fiindcă Mântuitorul Însuși aplică principalele trăsături ale Robului lui
Dumnezeu la persoana Sa proprie.

Astfel:
a) Isaia 7:14 citat la Matei 1 și Luca 1;
10
b) Isaia 9:1,2 citat la Matei 4;
c) Isaia 35 (El va veni și ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi și
urechile celor surzi vor auzi, atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va fi limba
gângavilor) amintit de Matei 11;
d) Isaia 40 (Un glas strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc
neumblat cărările Dumnezeului nostru) citat în toate Evangheliile;
e) Isaia 50 (Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii Mei spre pălmuiri, și fața Mea nu
am ferit-o de rușinea scuipărilor) regăsit în Matei 26;
f) Isaia 53 citat în Matei 8 (Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a
scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea
ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile
noastre le-a purtat”), citat în Marcu 15 (Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei
fără de lege a fost socotit), citat în Faptele Apostolilor 8 (Iar locul din Scriptură pe
care-l citea – famenul etiopian – era acesta: „Ca un miel care se aduce spre junghiere
şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru
smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de
pe pământ viaţa Lui”. Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine
zice proorocul acesta, despre sine ori despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa
şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus) precum și în 1 Petru 2 (Iar
dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu.
Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă,
ca să păşiţi pe urmele Lui, ”Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în
gura Lui”, și Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se
lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate).

PROFETUL IEREMIA

Ieremia (=Domnul l-a izgonit pe poporul Său), - profetul Noului

Legământ - fiul preotului Hilchia din Anatot, a activat ca profet între anii 627-586,
deci până la dărâmarea Ierusalimului, vreme de 40 de ani, sub domniile succesive a
5 regi: Iosia (17 ani), Ioahaz (3 luni), Ioachim (11 ani), Iehonia (3 luni) și Sedechia
(11 ani), găsindu-și sfârșitul fie în Egipt, ucis cu pietre, după o tradiție, fie în robia
Babilonului, după o altă tradiție.
Pe plan extern, imperiul asirian se prăbușește (Ninive cade în anul 612), locul
său fiind luat de imperiul babilonian (caldeean), condus din anul 605 de
Nabucodonosor. Pe plan intern, după regii idolatri Manase și Amon, regele Iosia
începe o reformă a cultului, la care colaborează și profetul Ieremia: Iar Domnul mi-
a zis: "Vesteşte toate cuvintele acestea în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului
şi zi: ascultaţi cuvintele legământului acestuia şi le împliniţi!" (Ieremia 11). Din
11
păcate, fiii lui Iosia la domnie (Ioahaz, Ioachim și Sedechia) nu au mai ascultat de
spusele profetului.
Astfel, în vremea regelui Ioachim, profetul Ieremia primește poruncă de la
Dumnezeu să scrie profețiile rostite de el din zilele lui Iosia, regele lui Iuda, și până-
n ziua de azi, cu scopul de a determina pe rege și pe întregul popor să se pocăiască.
Ieremia fixează în scris, cu ajutorul ucenicului său Baruh, profețiile sale, pe care
acesta le citește înaintea celor de la curte. Mâniat, regele Ioachim arde cartea
profetului, care nu se descurajează însă, ci dictează din nou lui Baruh, din memorie,
profețiile arse de rege, adăugând la acestea și profeția pedepsirii regelui Ioachim
pentru fapta sa: "Aşa zice Domnul: Tu ai ars cartea aceasta, zicând: Pentru ce ai scris
în ea: Va veni îndată regele Babilonului şi va pustii ţara aceasta şi va pierde oamenii
şi dobitoacele din ea? De aceea, aşa zice Domnul despre Ioiachim, regele lui Iuda:
Nu va mai fi din el urmaş care să şadă pe scaunul lui David; trupul lui va fi aruncat
în arşiţa zilei şi în frigul nopţii și-l voi pedepsi pe el şi neamul lui şi slugile lui pentru
nedreptatea lor; voi aduce asupra lor şi asupra locuitorilor Ierusalimului şi asupra
oamenilor lui Iuda tot răul pe care l-am rostit asupra lor şi ei n-au ascultat" (Ieremia
36). Ca urmare, în 605 Nabucodonosor cucerește Ierusalimul, impune tribut lui
Ioachim și deportează în Babilon o parte a tinerei nobilimi, printre care și pe Daniel,
ceea ce a însemnat începutul celor 70 de ani de captivitate preziși de Ieremia în
capitolul 25: "Toată ţara aceasta va fi pustiită şi jefuită; popoarele acestea vor sluji
regelui Babilonului şaptezeci de ani". După câțiva ani, Ioachim refuză să plătească
tributul impus, de aceea Nabucodonosor pustiește țara, îl pedepsește pe rege, iar în
597 fiul său, Iehonia, după doar trei luni de domnie, este deportat în Babilon cu o
bună parte din nobilimea țării.
Noul rege Sedechia, deși este sfătuit de profetul Ieremia să se supună lui
Nabucodonosor, pentru că acesta îndeplinește o poruncă dumnezeiască, va asculta
de falșii profeți, întemnițând pe Ieremia și punându-și nădejdea în ajutorul
egiptenilor. De aceea, după un asediu de 8 luni, Nabucodonosor cucerește în 586
Ierusalimul, dărâmă zidurile cetății și templul și duce populația în exil.
Pe plan religios, importanța lui Ieremia este tot atât de mare ca și cea a lui
Isaia. Profetul accentuează teza că sacrificiile și cultul întreg au valoare numai în
funcție de sentimentele morale; nici chiar templul nu poate salva Ierusalimul de
distrugere (Ieremia 7). Ca și Isaia, Ieremia învață că ajutorul trebuie așteptat de la
Dumnezeu, nu de la alianțe politice, asemănând ajutorul de la Dumnezeu cu un izvor
de apă vie: "Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au
părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă" (Ieremia 2).
Dumnezeu este atotprezent (Poate oare omul să se ascundă în loc tainic, unde
să nu-l văd Eu, zice Domnul? Au nu umplu Eu cerul şi pământul, zice Domnul? –
Ieremia 23) și atotputernic, răsplătind fiecăruia după faptele sale (O, Doamne
Dumnezeule, Tu ai făcut cerul şi pământul cu puterea Ta cea mare şi cu braţ înalt şi
12
pentru Tine nimic nu este cu neputinţă! Tu arăţi milă la mii şi pedepseşti fărădelegile
părinţilor în sânul copiilor lor după ei... ochii Tăi sunt deschişi asupra tuturor căilor
fiilor oamenilor, ca să dai fiecăruia după căile lui şi după roadele faptelor lui –
Ieremia 32). Popoarele îndeplinesc planurile Providenței Sale. Nabucodonosor este
instrumentul voinței divine; de el se servește Dumnezeu pentru a-l pedepsi pe
poporul Său pentru fărădelegile sale.
Pentru a anunța pedepsele de la Dumnezeu asupra poporului, profetul
folosește în capitolul 18 simbolul olarului și al vasului sfărâmat. Simbolul vasului
de lut modelat de către olar după voința sa arată că Dumnezeu poate schimba
amenințările dacă poporul își recunoaște vina și se căiește. Simbolul vasului sfărâmat
arată soarta poporului. După ce, în capitolul 25, profetul anunță captivitatea
babilonică de 70 de ani, în capitolele 30-33, împreună cu profețiile mesianice,
poporului pocăit i se vestește restaurarea. Printr-o acțiune simbolică (cumpărarea
unei țarine din Anatot de către profetul închis), se prezice eliberarea poporului și
întoarcerea lui din captivitate (Ieremia 32).

Profeții mesianice din cartea lui Ieremia:

1. Ierusalimul, loc de întâlnire al popoarelor:

"În vremea aceea Ierusalimul se va numi tronul Domnului şi toate popoarele
se vor aduna acolo pentru numele Domnului şi nu se vor mai purta după pofta inimii
lor" (Ieremia 3).

2. Păstorul cel bun:

"Voi aduna rămăşiţele turmei Mele din toate ţările prin care le-am risipit, le
voi întoarce la staulele lor şi vor naşte şi se vor înmulţi. Voi pune peste acestea
păstori, care le vor paşte şi ele nu se vor mai teme, nici se vor mai speria, nici se vor
mai pierde, zice Domnul. Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David
Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi
dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată
numele cu care-L voi numi: Domnul-dreptatea-noastră!" (Ieremia 23).

3. Noul Legământ (Berith chadașa):

"Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui
Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua
când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au
călcat... Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acela,
zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi
Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Şi nu se vor mai învăţa unul pe altul şi frate pe
frate, zicând: "Cunoaşteţi pe Domnul", că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic
13
până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu
le voi mai pomeni" (Ieremia 31: 31-34).

4. Preoția veșnică:
"În zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi
aceea va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele acelea Iuda va fi izbăvit şi
Ierusalimul va trăi fără primejdie. Şi Odraslei aceleia I se va pune numele: "Domnul
- dreptatea noastră". Că aşa zice Domnul: Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă
pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea
înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să
săvârşească jertfe" (Ieremia 33).
Profetul Ieremia este primul care a anunțat, în cuvinte clare, încheierea unui
Nou Legământ care va trebui să-l înlocuiască pe cel de pe muntele Sinai. El
accentuează că Noul Legământ, spre deosebire de cel Vechi, va avea un caracter de
sfințenie și de unire mai apropiată cu Dumnezeu.

Autoritatea cărții lui Ieremia este în afară de orice îndoială. Mântuitorul

Hristos, atunci când alungă vânzătorii din templu spune: Scris este: Casa Mea, casă
de rugăciune se va chema, dar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari (Matei 21), referindu-
se la profetul Ieremia care spune: Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele
Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri, peşteră de tâlhari? Iată, Eu am văzut aceasta,
zice Domnul (Ieremia 7). De asemenea, cu ocazia uciderii pruncilor de către Irod,
evanghelistul Matei, în capitolul 2, amintește de profeția lui Ieremia: Aşa zice
Domnul: Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi
nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt (Ieremia 31). La fel în
cazul cumpărării țarinei olarului, în Matei 27: "Atunci s-a împlinit cuvântul spus de
Ieremia proorocul, care zice: "Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit,
pe care l-au preţuit fiii lui Israel, și i-au dat pe Ţarina Olarului, după cum mi-a spus
mie Domnul".
Viața lui Ieremia este o tragedie zguduitoare. Peste 40 de ani, cu credință
neclintită, el și-a servit poporul și patria sa. Lovit de cei mari și de cei mici, vrăjmășit
de mai-marii preoților, deși era de neam preoțesc, prigonit de regi și mereu în conflict
cu falșii profeți, Ieremia și-a păstrat credința puternică în Dumnezeu și conștiința vie
a chemării sale, ridicându-se la o noblețe sufletească și la o înălțime morală vrednică
de admirat.

PROFETUL IEZECHIEL
14
 Iezechiel (=Dumnezeu este tare sau Dumnezeu întărește), contemporan cu
Ieremia, dar cu mult mai tânăr decât el, a fost deportat în Babilon cu 11 ani înainte
de dărâmarea Ierusalimului (586 î.Hr.); activitatea lui profetică s-a desfășurat așadar
printre exilați, pe o perioadă de 22 de ani. Privit cu neîncredere la început, din cauza
viziunilor și cuvântărilor sale pesimiste, Iezechiel va fi recunoscut ca un adevărat
profet abia după dezastrul dărâmării Ierusalimului, în anul 586 î.Hr.; el avea să țină
trează speranța unui viitor mai bun după distrugerea regatului și a templului,
demonstrând poporului că Dumnezeu este credincios întru promisiunile sale, cu tot
dezastrul ce s-a abătut asupra poporului. Pentru acest rol al său, Iezechiel se numește
profetul „fidelității divine”.
Profetul trebuie apoi să lupte din răsputeri împotriva falselor iluzii promovate
de promisiunile pseudo-profeților, care sperau că în curând se vor întoarce în patrie.
Atunci când totul se părea că este pierdut, Iezechiel arată că din casa lui David a
rămas o odraslă care, plantată pe un munte înalt, va umple pământul (Iezechiel 17).
În locul templului și al cultului distrus, el învață că va fi un templu nou, un cult nou,
o ordine nouă (capitolele 40 – 48).
Iezechiel se numără printre marile personalități religioase din Israel. Lui i se
datorește faptul că deportații din Babilon nu au fost absorbiți de păgânism. În fața
cultului seducător al babilonienilor, el insistă pentru respectarea cultului mozaic,
alături de îndeplinirea legilor morale. De altfel, se pare că ar fi fost ucis în Babilon
de către un judecător al poporului Israel, pentru că l-ar fi mustrat din pricina
idolatriei.

Cartea lui Iezechiel constă din multe preziceri, acțiuni simbolice, viziuni și
parabole.
 Introducerea (capitolele 1 – 3) cuprinde chemarea profetului printr-o viziune
inaugurală. Slava lui Dumnezeu manifestată deasupra unui car tras de patru ființe
simbolice: om, leu, taur și vultur.
 Partea I (capitolele 3 – 24) cuprinde profeții de amenințare împotriva regatului Iuda
și prezicerea dărâmării Ierusalimului, din cauza idolatriei, a corupției conducătorilor
și a corupției poporului întreg, simbolizat prin trei parabole (lemnul viței de vie,
femeia necurată și via: capitolele 15 – 17). Cu toate acestea, Iezechiel arată că
Dumnezeu este îndurător și cheamă la pocăință: „Sufletul care păcătuieşte va muri.
Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept
i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de
la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun
şi drept, el va trăi şi nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va
fi făcut, ci va trăi pentru dreptatea pe care va fi făcut-o. Oare voiesc Eu moartea
păcătosului – zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile
15
 sale şi să fie viu? Dar şi dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu
nedreptate şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu?
Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea
sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri”
(Iezechiel 18).
 Partea a II-a (capitolele 25 – 32) cuprinde profețiile de amenințare împotriva
popoarelor păgâne, șapte la număr (Amonul, Moabul, Edomul, Filistenii, Tirul,
Sidonul, Egiptul).
 În partea a III-a (capitolele 33 – 48), prin profeții de mângâiere, se arată că
Dumnezeu este credincios în promisiunile Sale. Dar pentru a se împărtăși de
promisiunile divine, evreii trebuie să se lepede de falsa încredere în descendența lor
din Avraam. Bunul Păstor, noul David, va lua locul păstorilor celor răi (cap.34),
Israel va fi ridicat la o glorie durabilă, în opoziție cu Edomul, care va fi distrus
(cap.35,36). Regenerarea și unirea lui Israel se arată prin două parabole: viziunea
oaselor celor morți care înviază și unirea în mâna profetului a două toiege,
simbolizând unirea celor două regate (cap.37). Biruința lui Dumnezeu asupra
vrăjmașilor Săi, reprezentați prin Gog și Magog (cap.38). Capitolele 40 – 48 cuprind
descrierea profetică a noului regat, a noului templu și a cetății celei noi, al cărei nume
va fi: „Dumnezeu este aici”. Aceste capitole sunt simbolice și reprezintă o descriere
poetică a viitoarei împărății mesianice. Noul templu, construit pe „muntele cel prea
înalt” (care nu poate fi Sionul), nu are chivot al Legii; de asemenea, izvorul cel
minunat care adapă și face fertil pământul cel nou, împărțit în mod egal între cele 12
seminții ale lui Israel și între străini, nu poate fi înțeles decât în sens figurat. De altfel,
Noul Testament întrebuințează simbolurile lui Iezechiel ca să o descrie pe mireasa
Mirelui (Apocalipsa 21) sau pe Păstorul cel bun (Ioan 10).

Cu privire la ideile mesianice, Iezechiel se aseamănă, dar în același timp se și

deosebește de profeții anteriori.
Ca și aceștia, Iezechiel pune restaurația națională pe același plan cu venirea
timpurilor mesianice, însă, ...în vreme ce până la el lucrarea divină se părea că se va
realiza o dată și definitiv, Iezechiel descoperă orizonturi succesive și întrezărește o
eră mesianică preparatorie, până la triumful definitiv al lui Iahve.

Profeții mesianice în cartea lui Iezechiel:

1. Acela căruia I se cuvine domnia:

„Ruină, ruină, ruină voi face-o, așa va rămâne și nu va mai fi, până ce va veni
Acela căruia i se cuvine și i-o voi da lui” (Iezechiel 21: 27).

16
 2. Păstorul cel bun:
Iezechiel vorbește și el despre Robul Domnului – Ebed Iahve (ca și profetul
Isaia) și despre Păstorul cel bun (ca și profetul Ieremia), dar subliniază că Dumnezeu
va pune pe robul Său ca păstor peste oile Sale și va realiza un legământ al păcii care
va pune capăt războiului și nedreptății: „Eu voi veni să scap oile Mele, ca să nu mai
fie pradă şi voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le
va paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar Eu,
Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul Meu David va fi împărat între ei. Eu, Domnul,
am grăit acestea. Voi încheia cu acela legământul păcii şi voi depărta din ţară fiarele
sălbatice, încât oile Mele să trăiască în siguranţă în pustiu şi să doarmă în pădure”
(Iezechiel 34: 22-25).

3. Apă și duh:
„Vă voi stropi pe voi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile
voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou voi pune
înlăuntrul vostru; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da o inimă
de carne. Și Duhul Meu voi insufla în voi, ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi
rânduielile Mele” (Iezechiel 36: 25-27).

4. Legământul cel nou:

Iezechiel vorbește și el despre Noul Legământ – Berith Chadașa
(ca și profetul Ieremia), numindu-l în același timp „legământ de pace” (Berith
șalom): „Voi încheia cu ei un legământ de pace, legământ veşnic voi avea cu ei. Și
vor avea sfintele Mele pentru totdeauna şi voi aşeza în mijlocul lor locaşul Meu pe
veci. Fi-va locaşul Meu la ei şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”
(Iezechiel 37: 26, 27).

5. Apa cea vie:

În capitolul 47 profetul Iezechiel descrie viziunea unui „izvor de apă” ieșind
din altarul templului, care, mărindu-se, devine fluviu și curge spre marea moartă,
însănătoșind apa și umplându-o de pești. Pe ambele maluri ale râului sunt copaci
mulți și pomi ai căror frunze nu se vor veșteji, nici se va sfârși rodul lor. Sfinții
Părinți, atribuind o însemnătate simbolică textului, spun că apa ce izvorăște din
templu arată că de la iudei vine mântuirea, apa care sfințește simbolizând învățătura
Mântuitorului.

PROFETUL DANIEL
17
 Daniel (=Dumnezeu este judecătorul meu), fiul unei familii nobile,
împreună cu prietenii săi, Anania, Azaria și Misael, sunt duși în captivitatea
babilonică de către Nabucodonosor, în anul 605 î.Hr., sunt instruiți la curte în
științele și în limba aramaică, pentru ca apoi să devină funcționari de stat. Daniel și
prietenii săi erau întru totul credincioși legilor părintești, de aceea Dumnezeu le-a
dăruit înțelepciune. Pentru faptul de a-i fi explicat un vis lui Nabucodonosor,
prezicându-i astfel viitorul prin descoperire de la Dumnezeu, Daniel a fost numit
locțiitor regal, iar prietenii săi, administratori ai provinciei Babiloniei. Între 555-539
au urmat patru succesori ai lui Nabucodonosor, ultimul luând coregent pe Baltazar
(Belșațar), în 538.
Acesta, se pare descendent dintr-o fiică a lui Nabucodonosor, a apărat cetatea
Babilonului în râzboiul cu regele Persiei, Cirus. În timp ce cetatea era asediată de
Cirus, Baltazar dădu comandanților săi un ospăț, în timpul căruia e informat printr-
o scriere miraculoasă, explicată de Daniel, că cetatea va cădea imediat. După
uciderea lui Baltazar, Babilonul fu ocupat, iar guvernator rămase Darius Medul, care
îl menține pe Daniel în funcții înalte, făcând parte din colegiul celor trei funcționari
supremi ai statului. După ce a fost aruncat în groapa cu lei, din pricina geloziei
dușmanilor săi, Daniel a fost întărit din nou în funcție. După cucerirea Babilonului
(538 î. Hr.), când se împlineau cei 70 de ani preziși de Ieremia, Cirus dă iudeilor
permisiunea să se întoarcă în țară și să rezidească templul. Daniel însă nu se întoarse
cu deportații în patrie, fiind înaintat în vârstă.
Ultima lui viziune este în anul 535 î.Hr.
Daniel a avut de îndeplinit o misiune dublă: pe de o parte îi îndruma pe
compatrioții săi să împlinească legea cu credincioșie, fiind el însuși un exemplu
prin viața sa, pe de altă parte îi mângâia prin viziunile sale, dar în același timp
făcea cunoscute păgânilor puterea și slava lui Dumnezeu.
El nu și-a îndeplinit misiunea sa de profet prin cuvântări, ca ceilalți profeți,
dar viața lui și a prietenilor săi, conformă cu legile părintești, era ca o cuvântare
extraordinară pentru cei din jur. Atât iudeii exilați, cât și păgânii, vedeau în tăria
credinței lui Daniel și în minunile care se săvârșeau prin el, că Dumnezeu nu a părăsit
pe poporul Său și nu a uitat promisiunile Sale. Astfel, Daniel a avut misiunea să
arate, prin minuni și profeții, puterea și majestatea Dumnezeului celui adevărat în
regatul babilonian și în cel persan. De aceea, el se mai numește Profetul popoarelor,
sau profetul majestății divine.

Cartea lui Daniel cuprinde 2 părți: manifestarea înțelepciunii și a puterii

divine (cap. 1 – 6) și mângâierea poporului prin viziuni (cap. 7 – 12).
În prima parte, după ce refuză să se spurce cu bucatele și cu vinul regelui,
Daniel și prietenii săi sunt hrăniți cu legume și zarzavaturi, fiind mai frumoși și mai
18
grași la trup decât cei hrăniți din bucate alese (capitolul 1). Daniel tâlcuiește visul
lui Nabucodonosor despre statuia cea mare, din aur, argint, aramă, fier și lut, lovită
peste picioarele de fier și de lut de o piatră, desprinsă nu de mână omenească, și
distrusă în întregime, în timp ce piatra crește și umple tot pământul (capitolul 2).
Este vorba de regatul veșnic al lui Dumnezeu, care va sfărâma și va nimici toate
regatele. Aruncarea în cuptorul cu foc a celor trei prieteni ai lui Daniel, din cauza
refuzului de a se închina statuii de aur; aceștia rămânând neatinși de foc printr-o
minune, regele Îl slăvește pe Dumnezeul lor și oprește orice blasfemie împotriva Lui
(capitolul 3). Noul vis al lui Nabucodonosor despre copacul tăiat, explicarea lui de
către Daniel și realizarea prezicerii prin nebunia și vindecarea regelui (capitolul 4).
Căderea lui Belșațar, sacrilegiul său de a mânca la ospăț din vasele sfinte, luate din
templul din Ierusalim; scrierea misterioasă (mene, tekel, ufarsin peres) și explicarea
ei – numărat (Dumnezeu a numărat zilele regatului babilonian), cântărit, împărțit la
mezi și perși; uciderea lui Baltazar și cucerirea Babilonului (capitolul 5). Devenit
rege, Darius Medul îl aruncă pe Daniel în groapa cu lei, în urma pârilor primite de
la dușmanii lui, pentru refuzul său de a trece la religia oficială (de fapt, de a nu
asculta de porunca ce interzicea închinarea la orice dumnezeu în afara regelui, timp
de 30 de zile); Daniel este salvat în mod miraculos și regele îl repune în demnitățile
sale, cerând ca Dumnezeul lui Daniel să fie adorat de toți (capitolul 6).

În partea a doua, Dumnezeu manifestă majestatea Sa asupra regatelor păgâne

prin patru viziuni:
1. Viziunea despre patru fiare care ies din mare și sunt judecate de Cel Vechi
de zile; fiara a patra e ucisă, iar domnia peste celelalte este predată Fiului Omului;
cele patru fiare sunt simbolul a patru împărății, iar domnia Fiului Omului înseamnă
împărăția lui Mesia (capitolul 7).

2. Viziunea despre un berbec învins de către un țap care vine din Apus. Din
cornul acestuia cresc alte patru coarne, dintre care unul se luptă împotriva lui
Dumnezeu și atacă țara sfântă (explicarea: regatul persan va fi distrus de Alexandru
cel Mare); despre cele patru regate ale Diadohilor și despre persecutorul cel nelegiuit
Antioh Epifan, tipul lui Antihrist (capitolul 8).

3. Viziunea despre îngerul Gavriil, despre 70 de săptămâni de ani care vor

trece de la rezidirea Ierusalimului până la Mesia (capitolul 9).

4. Viziunea despre apariția unui înger pe malurile Tigrului. Explicarea

despre epoca Ptolomeilor și Seleucizilor până la moartea lui Antioh IV Epifan.
Arhanghelul Mihail, scutul iudeilor. Învierea, slava celor drepți. Sfârșitul apăsării
(capitolele 10-12).
19
 Cu privire la concepția mesianică, spre deosebire de ceilalți profeți, unde
împărăția mesianică e privită ca o continuare a celei davidice, Daniel pune în
legătură împărăția mesianică cu marile împărății ale lumii. El pregătește prin aceasta
revelația desăvârșită a Noului Testament. Ceilalți profeți vorbesc despre Ierusalim
ca despre centrul împărăției mesianice, spunând că templul cu instituțiile lui vor fi
veșnice, însă Daniel arată că aceste profeții trebuie înțelese în sens spiritual. După
ceilalți profeți, împărăția mesianică e în legătură cu întoarcerea din exil, însă Daniel
determină mai exact timpul acesteia, prin viziunea despre cele 70 de săptămâni de
ani.

Sub raport dogmatic, cartea lui Daniel este importantă nu numai prin
doctrina despre îngeri (numele lui Mihail și Gavriil le întâlnim pentru prima dată,
Gavriil este interpretul lui Dumnezeu, Mihail este apărătorul poporului Israel; îngerii
apar cu chip de oameni, stau în jurul lui Dumnezeu și sunt protectorii popoarelor;
îngerilor li se aduce cinstire) sau prin ideile eshatologice, mai explicite decât la
profeții anteriori (Daniel vorbește despre judecata universală asupra popoarelor,
îndeplinită de către Dumnezeu Însuși, despre condamnarea celor răi, despre
desființarea răului și a păcatului), ci și prin ideile mesianice care se regăsesc în multe
locuri, în special la sfârșitul fiecărei viziuni: în capitolul 2 împărăția mesianică e
simbolizată prin piatra cea mică, ce devine un munte după ce a sfărâmat statuia; în
capitolul 7 intervine Fiul Omului, căruia Cel Vechi de zile îi dă puterea de a judeca
– este Mesia-Hristos, Care îl va judeca pe Antihrist. Împărăția mesianică este
descrisă în capitolul 9 (Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar
la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii,
până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii) și în
capitolul 12 (Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la
viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Şi cei înţelepţi vor lumina ca
strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca
stelele în vecii vecilor... Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va
începe urâciunea pustiirii vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. Fericit va fi cel ce
va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile).

Profeții mesianice din cartea lui Daniel:

1. Împărăția veșnică: „Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica

un regat veşnic care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va fi trecut la alt popor; El
va sfărâma şi va nimici toate aceste regate şi singur El va rămâne în veci” (Daniel
2).

20
 2. Fiul Omului: „Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea
cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa
Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi
limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar
împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7).

3. Cele 70 de săptămâni de ani: „ Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru

poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste
margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea
veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor.
Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului
şi până la Cel-Uns - Cel-Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de
săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de
strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se
găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi
templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la
capăt va fi război – prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-
o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi
urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste
locul pustiirii" (Daniel 9).

21