VIAŢĂ, MOARTE, REÎNCARNARE

1. INTRODUCERE

Încă de la începuturile existenţei sale, omenirea a fost frământată de setea de cunoaştere a

lumii inconjurătoare şi, în egală măsură, de dorinţa de a înţelege misterele supranaturalului.
În mod paradoxal, omul, această fiinţă superioară, era la început mult mai aproape de
natură şi mai conectat cu universul, iar fenomene pe care azi le numim paranormale erau ceva
obişnuit. Ştiinţele exacte, care studiau lumea sensibilă şi religiile care încercau să explice
suprasensibilul, nu numai că nu se excludeau, dar chiar se completau, iar cunoştinţele
ştiinţifice de excepţie erau deţinute de marii preoţi şi marii iniţiaţi.
Din păcate, odată cu apariţia fanatismului religios, a filozofiei carteziene şi a specializării
înguste a ramurilor ştiinţifice s-a produs o ruptură profundă, ajungându-se în perioada
modernă la un fundamentalism atât religios, cât şi ştiinţific. Cu toate acestea, ultimele
descoperiri în domeniul fizicii cuantice vin să fundamenteze o serie de adevăruri descrise de
toate marile religii ale lumii şi prefigurează un progres remarcabil al omenirii odată cu
pătrunderea într-o nouă eră, în care ştiinţa şi religia se vor completa într-o singură filozofie a
cunoaşterii lumii sensibile şi suprasensibile.
În lucrarea sa, ″Ştiinţa Ocultă″-Rudolf Steiner afirma că cercetarea în domeniul
ezoterismului îşi are originea în două idei care pot prinde rădăcini în mintea fiecărui om.
Aceste două idei sunt, în primul rând, că dincolo de lumea vizibilă există o lume ascunsă,
pentru simţuri şi pentru gândirea legată de acestea, iar, în al doilea rând, omului îi este posibil
să pătrundă în această lume ascunsă prin dezvoltarea unor facultăţi latente.
Este de la sine înţeles că pentru cei care identifică drept ştiinţă numai ceea ce se revelează
prin simţuri, aparatură sau instrumentar, numai ceea ce poate fi măsurat şi cuantificat,
ezoterismul sau ştiinţa ocultă nu este ştiinţă. Din păcate, astfel de ″apărători″ ai ştiinţei nu
aspiră, de fapt, la cunoaştere, ci la opusul acesteia, deoarece ştiinţa adevărată nu poate fi
înghesuită în anumite limite pentru a interzice omului să pună intrebări libere de prejudecăţi.
Prin prisma acestui raţionament ar însemna să afirmăm că undele radio nu există deoarece
nu avem un receptor radio. Pe măsură ce ne vom dezvolta, ″receptorii″ şi ″instrumentarul″
adecvat, (acele capacităţi latente), vom fi capabili să pătrundem şi în acest univers
suprasensibil.
Această cale trebuie să o găsească fiecare pentru el însuşi, numai după un studiu
aprofundat şi după multă muncă şi exerciţiu personal. Această cale nu este simplă şi este
jalonată de câteva praguri, peste care nu se poate trece, decât prin perseverenţă şi multă muncă.
Rudolf Steiner subliniază în mod deosebit importanţa experienţelor şi trăirilor personale,
însă, afirma şi faptul că la început cel care păşeşte pe această cale, trebuie să preia o serie de

1
cunoştinţe şi experienţe suprasensibile, (pe care el însuşi nu le-a trăit), pe calea unor
comunicări de la maeştrii spirituali sau prin documentare.1
Unul din principalele obstacole în domeniul suprasensibil este frica, ori singura armă
împotriva fricii este cunoaşterea. Atingerea acestui stadiu de cunoaştere teoretică a unor
fenomene facilitează în continuare progresul în cercetarea ezoterică prin experimentări şi trăiri
personale (20).
Cunoştinţele pur teoretice nu vor reuşi singure să-l ducă pe cercetător la aflarea
adevărului şi nici nu trebuie prezentate ca nişte dogme, ci ele trebuie îmbogăţite prin trăirea
personală astfel încât conţinutul suprasensibilului trăieşte în observator, iar observatorul
trăieşte în suprasensibil. Acest principiu este bine cunoscut de fizicienii atomişti prin
experimentele în domeniul fizicii cuantice, când experimentatorul devine parte componentă a
sistemului experimental şi nu doar simplu observator (4).
Ceea ce este însă sigur, este faptul că pătrunderea în acest domeniu ar trebui s-o
găsească fiecare pentru el însusi, însă toţi cei ce au înaintat suficient pe această cale, au ajuns
la acelaşi mod de a vedea şi la aceiaşi înţelegere a fenomenelor.
În ultimă instanţă, toţi cei care au studiat acest domeniu sunt de comun acord că totul este
în mişcare şi conexiune, în interacţiune energetică şi că nu priveşte numai individul sau binele
şi suferinţa personală. Prin cercetarea în domeniul ezoterismului s-a ajuns la concluzia că
binele şi suferinţa individuală sunt intim legate de binele şi suferinţa întregii lumi şi chiar a
întregului univers (3,13,18,20).
Se ajunge la înţelegerea că individul adaugă întregii lumi şi tuturor fiinţelor un prejudiciu
enorm dacă nu-şi foloseşte fortele sale în mod corect, iar dacă pierde legătura cu
suprasensibilul, atunci el nu distruge numai în interiorul său ceva, ci crează, prin slăbiciunea
sa, o frână pentru dezvoltarea întregii lumi în care trăieşte (21).
Din păcate, aceasta este exact situaţia în care ne găsim în acest moment.
Societatea industrială modernă se situează pe poziţia unui fanatism periculos, care în
goana după profit şi supremaţie, demolează, otrăveşte şi distruge toate sistemele vii de pe
pământ. Ne purtăm de parcă am fi ultima generaţie de pe planetă şi nu ne interesează că lăsăm
copiilor noştrii nişte poliţe pe care nu vor fi în stare să le plătească
Frica de propria noastră moarte şi ignorarea vieţii viitoare alimentează această distrugere
care ne ameninţă pe toţi (18).
Scopul prezentei lucrări este de a încerca să abordeze o serie de aspecte teoretice ale vieţii,
morţii şi reîncarnării, astfel încât, prin cunoaştere, să fim pregătiţi pentru marile încercări prin
care vor trece spiritele noastre.
În al doilea rând, Societatea rosicruciană ca cel mai înalt for de studiu ezoteric, pretinde
de la membrii săi, în deplină cunoaştere a unor fenomene subtile, să se implice activ în

1
Un vechi proverb tibetan, citat de Alexendra David Neel, spune că „atunci când discipolul este pregătit apare sigur şi maestrul”.
Prin maestru nu se înţelege neapărat o fiinţă umană, un „guru” spiritual, ci o întâmplare, un vis, o carte, o operă de artă etc, ceva
care declanşează o revelaţie şi care produce o înţelegere a fenomenului şi duce la un progres pe calea cercetării şi ezoterismului.

2
societate, pentru schimbarea în bine a mentalului şi comportamentului uman, spre folosul
întregii omeniri, a planetei noastre şi a întregului Univers (13).
Din păcate, există mari dificultăţi în abordarea acestei problematici pentru civilizaţia de
tip occidental, datorită unor prejudecăţi şi diferenţe de abordare a acestor subiecte, în
comparaţie cu filozofiile orientale.
Cu toate realizările ei tehnologice şi progresul ştiinţific, societatea apuseană modernă nu
posedă o reală înţelegere a vieţii şi morţii, sau a ceea ce se întâmplă în momentul morţii sau
după moarte.
Toate marile tradiţii spirituale ale omenirii, incluzând bineînţeles creştinismul, ne-au spus
clar că moartea nu este sfârşitul. Toate au transmis viziunea unei vieţi viitoare, care conferă
vieţii de acum o semnificaţie sacră. Dar, în pofida învăţăturilor lor, societatea modernă este în
mare măsură, un deşert spiritual, în care majoritatea oamenilor îşi închipuie că viaţa aceasta
este tot ce există.
În Cuvânt înainte la Cartea tibetană a vieţii şi a morţii, scrisă de Lama Sogyal Rimpoche,
Sfinţia sa, Dalai Lama afirma că moartea este o parte naturală a vieţii cu care toţi ne vom
confrunta, mai devreme sau mai târziu, însă dacă vrem să murim bine, trebuie să învăţăm să
trăim bine. Din pacate, este trist că cei mai mulţi dintre noi începem să apreciem adevărata
valoare a vieţii, numai când suntem pe punctul de a muri.

2. VIAŢA

Întrebat de către un discipol ″Ce este moartea? ″, Cong – Fu –Tze a răspuns: ″Atâta timp
cât nu înţelegi viaţa, cum poţi spera să înţelegi moartea? ″
Altfel spus, cum poate înţelege cineva acţiunile spiritului în dimensiunile morţii, când nu
înţelege bine ce se petrece cu el înainte de a ajunge la acest moment.
Dar ce este cu adevărat viaţa?
De-a lungul vremurilor, probabil că fiecare om şi-a pus această întrebare şi numeroşi
savanţi şi filozofi au încercat să dea o explicaţie.
Pornind de la întrebarea ce ar fi fost Universul fără viaţă, primul răspuns care se impune
este că viaţa a fost o necesitate cosmică şi o finalitate a creaţiei Universului (3).
Desigur că, din acest moment teoriile încep să se separe în creaţionistă şi evoluţionistă.
Deşi, la prima vedere cele două poziţii sunt ireconciliabile şi adepţii lor furnizează
numeroase argumente pro şi contra, la o privire mai atentă se poate înţelege că cele două teorii
nu se exclud, ci chiar se completează.

2.1. Viaţa prin prisma ştiinţei

Primul model propus pentru drumul parcurs de ceea ce numim materie către viaţă a fost
cel enunţat de Oparin şi Haldane în 1924. În conformitate cu această teorie, substanţele

3
chimice, considerate ″cărămizile structurilor vii″, având ca suport apa oceanului primitiv, şi în
anumite condiţii, atribuite atmosferei în perioada de formare a Pământului, au intrat în reacţie,
făcând posibilă formarea moleculelor organice, din atomii elementelor menţionate. Pe
parcursul câtorva zeci de ani, prin nenumărate experienţe în laboratoare prestigioase, s-a
încercat reproducerea acestor condiţii şi verificarea teoriei în condiţii de laborator, însă fără
nici un fel de rezultat.
Noile date obţinute în urma explorărilor spaţiului cosmic şi prin studierea meteoriţilor au
relevat prezenţa moleculelor organice cu o vârstă egală cu aceea a sistemului nostru solar, ceea
ce ne face să descoperim dintr-odată un Cosmos ″locuit″, iar cunoscutul astronom Fred Hoyle
susţine că primii germeni de viaţă au apărut în norii de praf cosmic (8).
Toate aceste elemente noi, au dat naştere unei teorii noi, aceea a ″panspermiei universale″,
care susţine că elementele primordiale ale vieţii au fost însămânţate în diferite locuri în
Univers, iar viaţa a evoluat acolo unde a găsit condiţii propice.
Ceea ce este însă, deja evident, în evoluţia de la simplu la complex, viaţa apare prin
organizarea materiei pe niveluri sau trepte succesive de integrare: particule elementare →
atomi → molecule → macromolecule → ţesuturi → organe →sisteme de organe → individ →
specie → biocenoză → lume vie. În conformitate cu teoriile lui Einstein şi ale fizicii
moleculare cuantice, trăim într-un univers de energie, iar ceea ce numim materie este de fapt
un alt aspect, o altă formă de energie ( F. Capra – Taofizica ).
Din acest punct de vedere, viaţa apare şi evoluează odată cu structurile capabile să
întreţină un permanent schimb de energie cu mediul ambiant şi cu întregul Univers.
În cartea sa, Inteligenţa materiei – Dr. Dumitru Constantin Dulcan avansează un model al
lumii vii, bazat pe faptul că la toate nivelurile de existenţă distingem o serie de elemente
comune, un “plan “ comun de organizare şi funcţionare, care impune ideea de model, şi anume:
- În structura şi funcţionarea celulei vii apar aceleaşi legi de bază, indiferent că este
vorba de bacterii, plante, animale sau om, iar toate celulele conţin în esenţă
aceleaşi elemente structurale.
- Edificiul structural al tuturor fiinţelor cuprinde doar 20 – 24 aminoacizi,
diversitatea de forme vii nefiind dată decât de succesiunea diferită a acestor
aminoacizi în structura proteinelor – diferenţă dictată de codul genetic înscris în
ADN–ul celular.
- Combustibilul universal, sursa de energie necesară vieţii, îl constituie glucoza, iar
depozitul de energie la toate nivelurile viului îl oferă acidul trifosforic (ATP).
- Întreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informaţie şi de structuri specifice
prin care să poată prelucra informaţia şi să ia deciziile necesare. De aici, deducem
că toate celulele sunt capabile să recepţioneze, să prelucreze, şi să emită informaţie,
deci să comunice, indiferent de nivelul de organizare la care se află. Această
capacitate se menţine şi atunci când celula este integrată într-un sistem biologic
mai complex, cum sunt organismele pluricelulare.

4
 - Având legităţi comune de organizare şi funcţionare, toate formele vii sunt legate
unele de altele.
- La rândul său, Omul, ca structura cea mai complexă cunoscută azi, nu putea să
apară decât urmând altor forme de viaţă, cu structuri mai simple decât a sa.
- Existenţa unui sistem biologic este condiţionată de existenţa unor alte sisteme, care
la rândul lor sunt condiţionate de sistemele Pământ, Soare, Univers.
- Evoluţia este o realitate universală, însă ea nu este liniară, ci pe trepte superioare,
iar obiectivul său pare a fi funcţionalitatea şi finalitatea întregului.
- Sensul logic al evoluţiei este perfectarea formelor capabile să prelucreze informaţia
până la complexitatea spiritualiatăţii umane.
Cu alte cuvinte s-ar putea spune că “spiritul” îşi sculptează în materie formele apte să-l
reprezinte.
Acest model al viului nu ne dă totuşi răspunsul la întrebarea: Ce este viaţa?
În clasificarea ştiinţifică, Biota sau Vitae este superdomeniul care conţine toate formele
de viaţă şi care la rândul său poate fi împărţit în Cytota (viaţa celulară) şi Acytota (viaţa non-
celulară).
Ca definiţie convenţională, se admite, că viaţa este o condiţie care distinge organismele
vii de cele moarte sau obiecte anorganice şi se caracterizează prin următoarele manifestări:
homeostazie, organizare, metabolism, creştere, adaptare, răspuns la stimuli, reproducere şi
moarte.
Alte definiţii propuse în lumea ştiinţifică sunt:
1. Viaţa este un ansamblu de sisteme care răspund la schimbările de mediu şi din
interiorul lor, în aşa fel încât să-şi asigure continuitatea.
2. Viaţa este caracteristică unor sisteme autoorganizate şi autoreproductive,
constituite din populaţii de replicatori, care sunt capabile de mutaţii, din care pot
evolua alte organisme.

2.2. Entropia negativă

Indiferent de definiţia pe care o admitem, când se vorbeste de fenomenul vieţii se face

referire la cel de-al doilea principiu al termodinamicii, în ideea de a sublinia diferenţa dintre
un sistem viu şi unul neviu.
Acest principiu postulează că orice sistem macroscopic nu poate evolua decât spre
degradarea ordinii ce îl caracterizează.
Cu alte cuvinte, dacă universul s-ar afla la temperatura de zero absolut (-273 0C), atunci
ar fi îngheţat, iar atomii şi moleculele nu s-ar mai afla în agitaţie termică continuă, însă această
temperatură nefiind atinsă niciodată, datorită energiei termice, atomii şi moleculele oricărui
sistem au tendinţa să se disperseze în spaţiu, deci să se dezintegreze ca sistem coerent, tinzând
către dezordine. Acest fenomen a primit denumirea de entropie. Potrivit fizicienilor John

5
Bernal, Erwin Schrodinger şi John Avery viaţa este reprezentată de sisteme deschise care sunt
capabile să se opună entropiei, fenomen denumit entropie negativă sau negentropie.2
Aşadar viaţa reprezintă o ordine într- un univers entropic şi fiecare clipă din existenţa
noastră este o victorie împotriva factorilor care tind să ne dezintegreze.
Această ordine în dezordine se realizează prin consum de substanţă, energie şi informaţie
din mediul ambiant şi cosmic, care sunt apoi, redate mediului într- o formă modificată.
În final, am putea defini viaţa că o oscilaţie continuă în jurul unui punct de echilibru.

2.3. Dimensiunea spirituală a vieţii

Din acest principiu al antropiei negative, însă, se desprinde o concluzie clară şi anume că
orice fiinţă care este lipsită de posibilitatea de a-şi lua şi prelucra informaţii despre mediu, este
sortită pieirii. Deci cu cât organizarea sistemului este mai complexă, cu atât mai evoluate sunt
structurile capabile să preia şi să prelucreze informaţia şi prin urmare şi posibilitatea sa de
adaptare, precum şi autonomia sa faţă de mediu.
În acest fel se adaugă noţiunii de viaţă noi dimensiuni şi anume inteligenţa şi
spiritualitatea.
Din înscrierea în ADN a unui program inteligent de funcţionare a celulelor se deduce
existenţa unei inteligenţe intrinseci la acest nivel iar la interfaţa individ-lume va acţiona un alt
tip de inteligenţă cea extrinsecă.
Acest ultim tip de inteligenţă se situează în ceea ce poate fi numit câmp informaţional
universal, sau mai plastic un “creier invizibil”, o inteligenţă de proporţie cosmică (8). Această
inteligenţă integratoare la nivel cosmic reprezintă suportul legităţilor de manifestare a
Universului care creează aspectul de coerenţă şi armonie a acestuia.
Aceasta este şi sursa de informaţie şi coordonatorul din umbră pentru instincte şi
subconstient iar accesarea acestui câmp informaţional universal reprezintă metoda de cercetare
în esoterism.
În acest fel putem înţelege că Univers nu este ceea ce vedem atunci când privim cerul
înstelat, ci este un continuum spaţiu-timp cu n dimensiuni şi interactiuni info–energetice, altfel
spus este o uriaşă formă– gând a lui Dumnezeu, fără limite, care conţine Inteligenţa, Iubirea şi
Memoria Divina, infinită (3).
În acest Univers, noi oamenii am fost creaţi ca cea mai evoluată şi complexă formă de
viaţă, pentru a fi colaboratori ai Marelui Arhitect şi a imbogăţi Universul cu propriile noastre
forme – gând, deci trebuie să fim perfect constienţi de imensa noastră responsabilitate şi
anume că, prin tot ceea ce gândim, spunem sau facem, suntem părtaşi la evoluţia sau involuţia
întregului Univers (3).
Ca să putem, însă, acţiona în dimensiunile superioare ale Universului, trebuie să învăţăm
în timpul existentei fizice în această lume, precum şi după moarte; şi astfel putem înţelege

2
Citaţi de D. Constantinescu-Dulcan şi F. Capra

6
adevărul conţinut în citatul din introducere a Sfintiei Sale Dalai Lama: “ca să murim bine,
trebuie să invăţăm să trăim bine”.
Aşadar misiunea noastră pe acest Pământ este să învăţăm şi să evoluăm spiritual.
Hermes Trismegistus explică că prin Om se înţeleg numai acele fiinţe care sunt înzestrate
cu cea mai înaltă inteligenţă şi conştiinţă spirituală, iar lipsa acestora înseamnă a nu fi încă
Om, ci numai potenţialitatea unui Om. şi tot el afirma că omul poate revela ceea ce are mai
bun în el, numai atunci când sistemul lui este purificat şi reclădit în ciclul moarte – renaştere.
Această idee este în total acord şi cu cele prezentate de Rudolf Steiner, din punctul de
vedere a cecetătorului în suprasensibil, în scrierile sale: Teosofia şi Ştiinţa ocultă, când discuta
de evoluţia planetară şi a fiinţei umane.
În superba să lucrare Cărarea Împărăţiei, Sfântul Părinte Arsenie Boca afirma că numai
prin întruparea în corpul material poate sufletul să-si tempereze pasiunile şi că prin tot ceea ce
i se întâmplă, prin toate experienţele, suferinţele şi încercările la care este supus, poate ajunge
la cunoaşterea superioară, care să-i deschidă calea spre Dumnezeu.
Pe aceeaşi linie se situează şi J.J. Fallone când pune întrebarea : dacă omul nu-şi poate
controla formele - gând cât timp este în corpul fizic, în lumea noastră tridimensională, cum se
poate aştepta să se ridice către dimensiunile înalte, trecând fără nici o pregătire prin tărâmul
morţii?.
Lama Sogyal Rimpoche afirma că noi posedăm conştiinţă şi inteligenţă care sunt materia
primă pentru iluminare, iar însăşi suferinţa care invadează acest tărâm uman este germenul
transformării spirituale şi că nu trebuie irosit prilejul de a ne transforma, oferit de fiecare viaţă
şi moarte. În concepţia tibetană viaţa şi moartea sunt văzute că un întreg, în care moartea este
începutul unui alt capitol al vieţii. În tibetană cuvântul pentru “corp” este “lu”, care are sensul
de “ceva pe care îl laşi în urmă”, ca un bagaj sau un obiect. De câte ori rostesc acest cuvânt îşi
aduc aminte că suntem doar călători, adăpostindu-ne doar temporar în această viaţă şi în acest
corp, iar o veche zicală tibetană spune: ”Ziua de mâine sau viaţa viitoare – niciodată nu ştim
care vine prima”.
Şi, iată cum oamenii (savanţi, filozofi, slujitori ai religiilor, cercetători ai
suprasensibilului, precum şi oameni simpli), trăind în epoci şi medii diferite ajung la aceeaşi
concluzie şi anume că viaţa şi moartea sunt inseparabile, iar modul în care trecem prin aceste
fenomene influentează evoluţia noastră.
Înţelegând astfel sensul vieţii şi natura imaterială şi nemuritoare a sufletului, putem
aborda acum fenomenul morţii, din cu totul alt unghi.

3. MOARTEA

Probabil că alături de cuvântul IUBIRE, cuvântul MOARTE este cel mai prost înţeles din
limbajul uman.

7
 Aşa cum am pierdut sensul real al iubirii necondiţionate şi totale faţă de Creatorul nostru
şi creaţia Lui, de Univers, de Planeta noastră cu vietuitoarele ei şi toţi fratii noştrii, fii ai
aceluiaşi Unic Creator, tot astfel nu mai înţelegem sensul acestui fenomen firesc, care este
Moartea.
Mai mult, din păcate, am denaturat complet sensurile profunde ale acestor cuvinte –
simbol.
Am transformat iubirea într-un sentiment egoist, generator de pasiuni necontrolate şi
chiar de sentimente contrarii, cum ar fi gelozia şi ura, mergând chiar până la a ucide “din
dragoste”.
În ceea ce priveşte Moartea, diferite interese religioase sau politice, în scopul manipulării
mulţimilor ignorante, au inoculat şi cultivat frica faţă de acest fenomen firesc, prezentându-l
ca sfârşit al vieţii şi ascunzând în mod voit că sufletul fiind de origine divină, imaterială,
moartea corpului fizic nu înseamnă şi moartea sufletului.

3.1. Atitudinea în faţa morţii

Această frică de moarte, arată Mircea Eliade 3 , este prezentă mai mult în cultura
europeană, unde desacralizarea şi materialismul a impus sentimentul de stingere a vieţii în
Neant şi este frica firească în faţa Neantului.
În culturile extraeuropene, începând cu cele arhaice şi ajungând la cele asiatice actuale,
unde legatura cu sacralitatea este mai prezentă, nu există această temă, deoarece moartea
constituie doar o trecere spre un alt mod de existenţă. De aici şi semnificaţia simbolică de
iniţiere şi renaştere ; “Moartea este marea Iniţiere” subliniază Mircea Eliade.
De ce însă o asemenea teroare în faţa morţii?
O cauză este dorinţa noastră instinctivă să trăim şi să continuăm să trăim, iar moartea
înseamnă sfârşitul brutal a tot ceea ce ne este familiar.
Avem sentimentul că la venirea ei vom fi cufundati în ceva cu totul diferit şi apare firesc
frica de necunoscut. Ne vedem pierduţi şi dezorientaţi într- o ambianţă terifiantă şi nefamiliară,
fără să stim nimic despre acest ţinut (6).
Poate că alt motiv este că nu ştim bine cine şi ce suntem şi care este rolul nostru în
această lume. Credem într-o identitate personală, unică şi separată; dar dacă avem curajul s-o
examinăm, descoperim că ea depinde în întregime de o întreagă colecţie de lucruri care să o
susţină: numele nostru, familia din care provenim, biografia, rude şi prieteni, locuinţa,
serviciul, maşina, cărţile de credit, etc. Pe acest suport fragil şi efemer ne clădim siguranţa
noastră, iar dacă toate acestea ne sunt luate, atunci cine vom fi?. Vom fi confruntaţi cu noi
înşine, un străin alături de care am trăit tot timpul, dar nu am dorit niciodată să-l cunoaştem cu
adevărat şi ne este frică să rămânem singuri şi în tacere împreună cu acest străin.

3
Citat de Paul Brunton, în Inţelepciunea supraeului

8
 Această agăţare de nişte repere iluzorii este sintetizată în filozofia tibetană printr-un
singur cuvânt: ”samsara= lumea iluzorie a fenomenelor” pe care îl folosesc pentru a descrie
lumea în care trăim.
Această frică de moarte generează în societatea noastră reacţii paradoxale.
Foarte multă lume adoptă atitudinea struţului, crezând că negarea acestui fenomen, îl
îndepărtează de ei, ajungând până acolo încât numai la pronunţarea acestui cuvânt să aibă fiori
şi să-l considere de rău augur. Consecinţa este că atunci când ne confruntăm implacabil cu
acest fenomen, când o persoană pe care o cunoaştem sau o iubim este pe moarte, constatăm cu
disperare că nu avem habar cum să o ajutăm, iar după ce a murit, nu ştim să ne gândim la
viitorul acestui spirit în alte dimensiuni, în ce fel va continua să existe sau cum am putea noi
să-l ajutăm mai departe. De fapt, în societatea actuală. orice tentativă, de a gândi sau acţiona
în acest sens riscă să fie catalogată ca absurdă sau ridicolă. Mai mult chiar, atmosfera şi
lamentările, generate de această ignoranţă, nu fac decât să îngreuneze evoluţia spiritului în
dimensiunile morţii. Durerea este absolut firească la pierderea cuiva drag, însă ea trebuie
temperată de cunoaştere, iar iubirea pentru cel plecat dintre noi, trebuie să ne facă să dorim să-
l ajutăm cât mai mult în drumul său prin moarte.
Toate acestea ne arată, cu o claritate dureroasă, că este nevoie de o schimbare de atitudine
în faţa morţii şi a celor aflaţi pe moarte şi că numai printr-o cunoaştere lucidă vom reuşi
această schimbare, astfel încât înţelegând semnificaţia reală a acestui fenomen să acţionăm în
conformitate cu planul universal.

3.2. Cercetări privind fenomenul morţii

In ultimii 30 de ani o serie de oameni de ştiinţă au avut curajul să depăşească

prejudecăţile societăţii şi să studieze fenomenul morţii.
Primul care a abordat acest subiect a fost Dr. Raymound Moody care în cartea sa Viaţa
după viaţă a publicat observaţiile sale legate de experienţele celor care au trecut prin moarte
clinică şi au fost reanimaţi.
Acest fenomen a fost numit “Near Death Experience“, NDE, experienţe în preajma morţii,
iar cartea sa tradusă în 32 de limbi a avut un imens succes dar a stârnit şi un val de controverse.
Un studiu efectuat de câţiva reputaţi chirurgi americani, care a plecat de la premiza
infirmării teoriilor Dr. R. Moody, sfârşeşte prin a confirma aceleaşi concluzii şi anume:
experienţa morţii este aceeaşi şi urmează aceleaşi faze pentru toţi – credincioşi sau atei,
orientali sau occidentali, creştini, musulmani sau budişti, tineri sau bătrâni, săraci sau bogaţi
(10).
Studiile au fost continuate şi aprofundate de Dr. Elisabeth Kübler-Ross şi Keneth Ring
care au prelucrat peste 20000 de mărturii ale unor persoane trecute prin NDE (18).
Un sondaj efectuat în 1982 de Institutul Gallup a arătat că opt milioane de americani au
trecut deja printr-o experienţă NDE.

9
 Ceea ce este important, este faptul că în urma acestor cercetări, lumea medicală şi
ştiinţifică a început să-şi schimbe optica şi din ce în ce mai mulţi cercetători care studiază
fenomenul trebuie să se încline cu smerenie în faţa unor dovezi care confirmă că sunt
fenomene pe care încă nu le înţelegem, dar asta nu înseamnă că ele nu există.
Aşa cum spunea Sfântul Augustin: ”miracolele nu se produc în contradicţie cu natura, ci
în contradicţie cu ceea ce ştim noi despre aceasta”.
Începând cu Dr. Raymound Moody care a stabilit un model ce conţine 9 parametri sau
etape şi continuând cu ceilalţi oameni de ştiinţă care ajung la modele asemănătoare, toate
aceste lucrări ştiinţifice nu fac decât să valideze o serie de cunoştinţe transmise de clarvăzători,
mari iniţiati, precum şi scrieri religioase sau filozofice din cele mai vechi timpuri, dar şi o
serie de credinţe populare din diferite timpuri sau culturi.
Sintetizând aceste scrieri, vom încerca în continuare să prezentăm acest model sau
“portret – robot” al morţii, dar trebuie să menţionăm că el merge până în acel moment când
mai este posibilă reîntoarcerea în trup. Mai departe trebuie să ne bazăm numai pe cele
comunicate de scrierile sacre sau de cei care au studiat suprasensibilul.
Modelul cuprinde următorii parametrii sau etape:
1. Afirmaţiile celor din jur privind moartea subiectului sunt auzite şi înţelese de
acesta.
2. Conştientizarea morţii este urmată de o scurtă perioadă de panică, înlocuită rapid
de o senzaţie de împăcare, calm şi lipsa completă a suferinţei.
3. Senzaţii auditive dezagreabile (zgomote foarte puternice, asemănătoare
bubuiturilor, ţiuiturilor, dangăt de clopot etc.).
4. Aspiraţia rapidă şi trecerea printr-un tunel obscur (pâlnie spiralată, tornadă etc.) la
capătul căruia luceşte o lumină albă, de o transparenţă şi frumuseţe absolută.
Uneori etapa 3 şi 4 se consumă în acelaşi timp.
5. Decorporarea; după traversarea tunelului obscur subiecţii văd din afară şi de
undeva de sus, propriul corp, precum şi acţiunile celor prezenţi, având în acelaşi
timp senzaţia că au un alt corp, de altă natură, imposibil de descris. Deşi
conştiinţa este perfectă, comunicarea cu fiinţele umane vii este imposibilă.
6. Contactul cu alte entităţi; în momentul imediat decorporării, subiectul este
înconjurat de o serie de entităţi spirituale în care recunoaşte pe cei pe care i-a iubit,
rude apropiate, părinţi, prieteni, care îl inconjoară cu dragoste, ajutându-l să
păşească în această lume nouă. La aceste întâlniri participă uneori şi alte entităţi,
ghizi spirituali, îngeri păzitori personali, tot pentru a-l ajuta să depăşească
dificultăţile primelor momente; aşa cum spune Dr. E. Kübler – Ross: “Nimeni nu
moare singur”.
7. Fiinţa de lumină; această apariţie extraordinară, de o strălucire supraterestră,
posedă o personalitate netă şi emană o caldură şi o iubire nemărginită. În funcţie
de credinţă, această fiinţă este identificată cu Cristos, de către creştini, cu alţi mari
iniţiati corespunzător altor religii, sau o fiinţă de lumină pură de către atei.

10
 8. Panorama vieţii; înconjuraţi de căldura şi iubirea entităţii luminoase, la cererea
acesteia, într-o stare de calm se face retrospectiva întregii vieţi. Evenimentele se
succed în ordine cronologică, într-o viteză incredibilă, ca să folosim un limbaj
temporal, însoţite de înţelegerea nealterată a ceea ce a fost bine sau rău.
9. Frontiera şi reintoarcerea; în acest moment, deşi majoritatea martorilor spun că îşi
doreau să-si continue drumul în aceasta lume, li se comunică obligaţia de a se
întoarce în corpurile lor, deşi regretă despărtirea de entitatea de lumină. Excepţie
de la aceste regrete o fac mamele cu copii mici, la care primează dragostea şi
sentimentul datoriei faţă de aceştia.
O menţiune specială este facută la acest model cu privire la experienţa acelora care au
trecut prin NDE, în urma încercărilor de suicid.
În aceste situaţii, parametrii sunt modificaţi în sensul că starea de calm şi împăcare, este
înlocuită de durere şi regret profund. Entităţile benefice nu mai apar. Nu sunt capabili să-i mai
“întâlnească” nici pe cei pentru care dintr-o iubire prost înţeleasă au comis acest act.
Acea lumină strălucitoare, caldă şi plină de iubire nu mai apare şi este înlocuită de un
întuneric profund, greu şi ameninţător, în care spiritul decorporat conştientizează consecintele
funeste ale actului său, ca o încălcare a regulilor, o sustragere prematură de la ceea ce
înseamnă “misiunea” sa pe pământ.
Aceste mărturii fundamentează argumentele teologice şi morale cele mai vechi, care
condamnă suicidul şi care sunt în acord cu scrierile unor mari gânditori ai omenirii precum
Thomas d’Aquino, Locke sau Kant. Pentru aceştia sinuciderea înseamnă o acţiune împotriva
intenţiilor şi voinţei lui Dumnezeu, iar cel care o comite va fi judecat şi tratat ca un rebel faţă
de Creatorul său.
Referitor la acel model comun, la care au ajuns majoritatea cercetătorilor, trebuie spus că
prezintă numeroase analogii cu vechile lucrări religioase sau esoterice, a diferitelor civilizatii
şi în epoci diferite, din care cităm: Biblia, Cartea tibetană a morţilor, operele lui Platon,
Emmanuel Swedenborg, Rudolf Steiner, s.a.
Un alt element comun, semnalat de toţi cercetătorii, este transformarea radicală a celor
care au trecut prin NDE. S-a constatat o gamă uimitoare de efecte şi schimbări: dispariţia fricii
şi acceptarea mai profundă a morţii; preocuparea de a face bine şi a-i ajuta pe altii, o viziune
clară despre importanţa iubirii şi un interes mai scăzut pentru subiectele materialiste, o sete de
cunoaştere spirituală însotită de o credinţă sporită într-o dimensiune spirituală şi a sensului
vieţii şi bineînteles o mai mare deschidere pentru ceea ce înseamnă viaţa de apoi.
Se ajunge la înţelegerea că suntem responsabili pentru tot ceea ce facem, spunem sau
gândim, responsabili în faţa lui Dumnezeu, pentru noi înşine, pentru toţi şi toate şi întregul
Univers.
Să încercăm acum să cunoaştem ce se întâmplă mai departe de acel prag, la care încă mai
este posibilă reîntoarcerea în corpul fizic.

11
 Pentru aceasta trebuie să facem apel la cele comunicate de marii clarvăzători, precum
Edgar Cayce, de cercetători ai suprasensibilului precum Emmanuel Swedenborg sau Rudolf
Steiner, sau de maeştrii spirituali tibetani, taoişti sau yoghini.
Toate au o valoare inestimabilă, însă pentru calitatea descrierii şi sinteza evenimentelor,
ni se pare că se detaşează “Cartea tibetană a morţilor” şi lucrările lui Rudolf Steiner
“Teosofia” şi “Ştiinţa ocultă”.

3.3. Cartea tibetană a morţilor

Cartea tibetană a morţilor este o scriere de sorginte teoretică mahayanica fiind citată şi de
Dr. Raymound Moody ca textul cel mai direct aplecat asupra fenomenului morţii.
În tibetană această lucrare este numită Bardo Thödol, bardo (bar=între, do=doi) fiind
starea intermediară (între două lumi) pe care o traversează cel decedat, din clipa morţii, până
la eliberarea într- una din lumile superioare, ori până la intrarea într-o matrice de renaştere.
În realitate bardo-urile apar necontenit pe parcurs ciclului viaţa – moarte (viata fiind ea
însăşi considerată un bardo) şi reprezintă puncte de răscruce în care posibilitatea eliberării, sau
a iluminării, este intensificată. Bardo-urile sunt oportunităţi deosebite pentru evoluţia
spirituală şi eliberare, deoarece există anumite momente mult mai puternice decât altele şi
mult mai pline de potenţialităţi, când tot ceea ce faci are un efect crucial şi încărcat de
consecinţe (16).
În Bardo Thödol se arată cu exactitate ce se va întâmpla dacă ne pregătim pentru moarte
şi ce se va întâmpla dacă nu ne pregătim.
Dată fiind vastitatea şi caracterul atotcuprinzator al învăţăturilor din Bardo, cartea a fost
structurată cu grijă, prezentând etapă cu etapă, călătoria prin tărâmul morţii, precum şi ajutorul
pe care-l pot acorda cei apropiaţi, spiritului defunctului în funcţie de etapă.
Bardo Thödol are trei subdiviziuni principale:
1. Chilchai Bardo – starea tranzitorie din momentul morţii.
2. Chönyid Bardo – starea tranzitorie de experienţă a realităţii.
3. Sidpa Bardo – starea tranzitorie de căutare a renaşterii.

Chilchai Bardo
Este o perioadă extrem de dificilă de trecere de la o stare la alta complet diferită şi poate
dura de la câteva clipe la 3–4 zile. Este momentul când conştiinţa defunctă se confruntă cu
Lumina pură, primordială, reflexul Absolutului.
În momentul morţii două aspecte contează: ceea ce am făcut în timpul vieţii şi starea
noastră mentală din acel moment, deoarece acestea ne direcţionează renaşterea.
Întreaga atitudine care trebuie avută în momentul în care murim poate fi rezumată de
această strofă din Bardo Thödol:
Acum când bardo-ul morţii se pogoară asupra mea,
Voi abandona orice dorinţă şi orice ataşament,

12
 Voi pătrunde netulburat în contienta clară a Adevărului
Şi-mi voi elibera conştiinţa în spaţiul lui Rigpa nenăscut,
Părăsind acest trup de carne şi sânge,
Voi şti că el este doar o iluzie efemeră. 4
De aici dovada că modalitatea ideală de a muri este ca mintea să dispună de cât mai
puţine dorinţe şi ataşamente de care să se agaţe, iar atmosfera din jurul muribundului să fie cât
mai senină posibil.
Paradoxal pentru gândirea noastră de tip occidental, se recomandă că prietenii şi rudele
îndurerate să nu fie prezente la căpătâiul muribundului, pentru a nu-i produce tulburare în
momentul morţii, când conştiinţa este extrem de vulnerabilă.
Bardo Thödol spune că plânsetele, lacrimile şi vorbele de durere, îngreunează
desprinderea principiului vital de trup şi sunt resimţite în această stare precum tunetele şi
grindina.
Principiul vital se expulzează prin una din chackrele situate de-a lungul canalului
energetic principal ( shushuma), dar cea mai favorabilă este chackra a 7-a, sahashara, din
punct de vedere al evoluţiei ulterioare.
Această ieşire din corp poate fi influenţată de prezenţa unui maestru spiritual care să
acţioneze asupra acestui eveniment, dar şi de poziţia în momentul morţii.
Poziţia recomandată pentru a muri este “poziţia leului care doarme”, care este postura în
care a murit Budha.
Muribundul stă întins pe partea dreaptă, cu picioarele uşor îndoite, mâna stângă stă pe
coapsa stângă iar mâna dreaptă sub bărbie.
Explicaţia ar putea fi că pe partea dreaptă a corpului există anumite canale subtile care
favorizează “suflul Karmic” care ne leagă de această viaţă, iar prin blocarea lor datorită
poziţiei, se favorizează iesirea prin creştetul capului.
Această expulzare prin sahashara chackra, face ca Lumina Clară Primordială să nu fie
voalată de influenţele iluziilor karmice, iar evoluţia ulterioară a spiritului să se facă în planuri
superioare.
Chönyid Bardo
Această perioadă este starea tranzitorie de experienţă a Realităţii, unde conştiinţa
defunctă întâlneşte un grup de “zeităţi” (ilustrări ale impulsului propriului psihic), care în
prima parte (7 zile) apar în forma lor calmă (impulsuri venite din inimă), iar în urmatoarea (7
zile) apar sub aspect iritat (impulsuri ale creierului).
Dintre aceste zeităţi sunt 5 principale – Dhyani Budda, şi sunt însoţite de cortegii de alte
“zeităţi” secundare.

4
Conform filosofiei tibetane, energia inerentă Vacuităţii (Ji Ka dag) se desface în două branşe. Una dă naştere unei cunoaşteri
iluzorii, în samsara, care produce „hora” cauzelor şi efectelor, iar cealaltă produce „rigpa”- conştienţa cunoaşterii corecte (16).

13
 Aceste “zeităţi” principale sunt personificări ale sentimentelor, respectiv ale gândirii şi
fiecare corespunde unui element cosmic, are o anumită culoare, este dispusă spaţial pe una din
direcţiile cardinale şi intră în corespondenţă cu cele cinci cunoaşteri (înţelepciuni).
Dacă, îngrozite de aceste manifestări, conştiinţele defuncte sunt tentate să fugă spre
luminile înşelătoare venite dinspre cele şase lumi samsarice, atunci se pierde posibilitatea
eliberării în acest bardo şi sunt aruncate într-o zonă inferioară (sidpa).
Sidpa Bardo
In această stare, spiritul hărţuit de puterea faptelor săvârsite pe durata vieţii (karma) îşi
caută o matrice pentru reîncarnare.
Spiritul defunctului rămâne prizionier al propriilor iluzii karmice, faste sau nefaste, în
functie de faptele vieţii încheiate, iluzii care i se înfăţişează simbolic ca pe un ecran panoramic,
dar pe care nu este capabil să le recunoască ca fiind propriile sale creaţii mentale, propriile
configuraţii – gânduri.
Parcurgerea corespunzătoare a bardo-ului, poate ajuta defunctul să-şi găsească o matrice
de renaştere bună, dar în situaţia în care karma este deosebit de grea, renaşterea se produce
într-una din lumile brute sau infernale.
În Sidpa Bardo, corpul spectral al defunctului dobândeşte o mobilitate pe care este tentat
să o utilizeze pentru a evada, lucru inutil însă, întrucât nu are unde, pretutindeni fiind hărţuit
de propriile sale producţii mentale.
De asemenea încep să apară viziunile asupra lumii în care urmează să renască. Îşi poate
vedea continentul, ţara, casa, părinţii, unde datorită “gravitaţiei karmice” spiritul este atras
spre reîncarnare pentru a reîncepe o nouă viaţă, deoarece pentru evoluţia spirituală este nevoie
de dobândirea unui nou trup.
Concomitent cu descrierile aventurilor spiritului în dimensiunile morţii, Bardo Thödol
furnizează, în acelaşi timp şi metodele prin care acesta poate fi ajutat în diferite etape, de către
cei rămaşi în lumea noastră fizică. Aceştia pot fi chiar membri ai familiei, dar ar fi de preferat
să fie maeştri spirituali care să acţioneze în deplină cunoştinţă a fenomenelor care au loc în
acest domeniu suprasensibil.
Metoda constă în rostirea unor rugăciuni sau “mantre” în cadrul unui anumit ritual, atât la
căpătâiul muribundului, cât şi la anumite intervale după moarte, corespunzătoare etapei şi
stadiului în care se afla spiritul.
Ideea de bază este că deşi el nu mai poate comunica cu lumea noastră, aude şi este
conştient de ceea ce se petrece aici, iar aceasta îi poate îngreuna sau favoriza traseul în
diferitele bardo-uri.
Această lucrare, de o deosebită valoare atât filozofică cât şi religioasă, a fost rodul
experienţei şi inteligenţei nealterate a numeroşi maeştrii şi iniţiaţi, iar cele descrise aici au
multe similitudini cu ceea ce comunică alţi cercetători ai suprasensibilului sau al domeniului
morţii.

3.4. Moartea în concepţia ezoterică

14
 Aici poate fi remarcată lucrarea lui Rudolf Steiner – Teosofia, în care după ce este
prezentată fiinţa umană sub toate aspectele ei: fizic, energetic, sentimental şi spiritual, se face
referire la ce se petrece cu aceasta după moartea corpului fizic.
Pentru spiritul uman, după moarte urmează un timp în care sufletul îşi anulează
înclinaţiile pentru existenţa fizică, pentru a urma legile lumii pur sufletesc – spirituale şi a
elibera spiritul. Este firesc ca acest timp să depindă ca durată de mărimea ataşamentului
sufletului faţă de fizic.
El va fi mai scurt la cei care au fost mai puţin legaţi de valorile materiale şi dimpotrivă,
va fi mai lung în cazul celor care au dezvoltat interese mai mari faţă de viaţa fizică, astfel încât
la moarte în sufletul său mai trăiesc multe pofte, dorinţe, etc.
Interacţiunile între lumea fizică şi cea suprasensibilă sunt mai puternice decât am putea
crede şi traseele prin cele două lumi se condiţionează reciproc.
La omul neevoluat, impresiile pe care lumea materială le face asupra simţurilor sale
creează plăcere sau neplăcere, iar gândirea sa serveşte numai satisfacerii vieţii sale de
necesităţi fizice.
După moarte dorinţele nu sunt pierdute imediat, însă nu mai există organele corporale
care sunt mijlocul fizic de satisfacere a dorinţei.
Această privaţiune creează o stare în care sufletul suferă din cauza lipsei plăcerilor, iar
această stare de “lipsă arzătoare” durează până când sufletul învaţă să nu mai poftească astfel
de plăceri care pot fi satisfacute numai prin trup.
Această stare dureroasă este şcoala necesară pentru distrugerea iluziei în care este învăluit
omul în timpul vieţii fizice, până când sufletul învaţă că stăpânirea acestor pofte este singurul
mijloc de a împiedica suferinţa care vine din ele.
O referire specială este făcută şi aici pentru sinucigaşi, la care se mai adaugă chinul
pricinuit de sentimentul despărţirii bruşte de poftele şi dorinţele nesatisfăcute, din cauza cărora
au ajuns în această situaţie cumplită de a acţiona împotriva legilor universale.
Diferite religii care au preluat cunoştinţele despre sistemul suprasensibil în învătăturile
lor, numesc această zona “Purgatoriu” sau “Foc purificator” iar în doctrina teosofică R. Steiner
o numeşte “lume sufletească”.
Din cele prezentate pentru această etapă, reiese că stările conştiinţei de după moarte,
capătă un aspect din ce în ce mai puţin respingător pentru suflet, cu cât omul s-a desprins mai
mult de ceea ce aderă la el din înrudirea pământeană cu corporalitatea sa fizică.
Următoarea etapă a vieţii de după moarte este numită de R. Steiner “lumea spiritelor”, iar
în lucrarea sa avertizează că tot ceea ce este descris aici este atât de diferit de lumea fizică,
încât limbajul nostru care este folosit de regulă pentru adevăruri şi manifestări sensibile, nu
este înzestrat cu cuvintele care să exprime realităţile acestei lumi.
In această lume pot fi văzute în primul rând arhetipurile spirituale ale tuturor gândurilor şi
fiinţelor, care în lumea noastră tridimensională pot fi văzute ca şi copii materiale ale acestor
arhetipuri care sunt considerate “entităţi creatoare”.

15
 Această lume este alcătuită din mai multe regiuni.
Prima regiune conţine arhetipurile lumii considerate ne-vie, iar cea de-a doua regiune pe
cele ale vieţii.
A treia regiune conţine arhetipurile a ceea ce este considerat “sufletesc”, iar fenomenele
de aici corespund suferinţelor şi bucuriilor tuturor creaturilor din celelalte lumi.
Arhetipurile celei de-a patra regiuni sunt entităţi care stăpânesc celelalte trei regiuni
inferioare şi mijlocesc asocierea lor.
Regiunile a cincea, a şasea şi a şaptea furnizează impulsurile pentru activitatea regiunilor
inferioare şi în ele se găsesc forţele creatoare ale arhetipurilor spirituale.
Cine se poate ridica până la aceste regiuni înalte face cunoştinţă cu “intenţiile” care se
află la baza lumii noastre.
După ce spiritul defunctului a traversat “lumea sufletelor” trece apoi în “lumea spiritelor”,
în care rămâne până devine matur pentru o nouă existenţă corporală. Numai prin faptul că se
întrupează, omul poate acţiona în lumea corpurilor. El trebuie să accepte corpul fizic ca
unealtă a sa, pentru a acţiona prin corporalitate asupra corporalului. Însă şi în lumea materială
el actionează şi creează tot ca fiinţă spirituală. Ceea ce cugetă şi definitivează spiritul său, este
impregnat formelor fizice, substanţelor şi forţelor corporale. Viaţa umană de gânduri aparţine
în realitate lumii spirituale, fiind o reflectare a entităţii spirituale adevărate.
Acţionând în lumea fizică, omul învaţă să cunoască calităţile şi forţele acestei lumi,
precum şi proprietăţile materiei în care vrea să încorporeze gândurile şi ideile sale.
Însă ceea ce pe Pământ este numai gândit, în regiunile “lumii spiritelor” este trăit.
Spiritul omului umblă printre “gânduri” dar aceste gânduri sunt entităţi adevărate. În
această lume a spiritelor totul este activitate şi mobilitate “vie”, lumea gândurilor acţionează în
mod creator şi formator ca lume a unor entităţi vii. Aici se vede cum se formează tot ce se
“trăieşte” pe Pământ”. Aici se înţelege că faci parte dintr-un Întreg şi că nu poţi separa
existenţa ta de celelalte şi de întregul Univers.
Nu se poate căuta ceea ce iţi serveşte numai ţie, ci doar ceea ce trebuie să se întâmple
potrivit mersului corect al ordinii universale.
Aici se înţelege adevărul exprimat în Vedanta: “Eu sunt Brahman” – adică eu aparţin ca
un membru Fiinţei Primordiale, în care îşi au obârşia toate fiinţele.
Roadele vieţii spirituale şi tot ce este legat de aceasta apar în această lume. Sentimentele
pure, cele religioase, tot ceea ce a năzuit spre o morală nobilă îşi va extrage forţa din această
zonă, iar omul se va reîncarna cu o sporire a acestor capacităţi.
Oamenii care au trăit împreună în lumea fizică se regăsesc în lumea spirituală şi invers,
spiritele celor care se apropie în această lume se caută şi se regăsesc după reîncarnare în lumea
fizică.
Tot prin influenţa trecerii prin această lume spirituală, poate fi explicată mai bine decât
prin teoria eredităţii, apariţia unor oameni de excepţie care au influenţat în bine destinele
omenirii. Marii binefăcători ai neamului omenesc, marile genii, oameni plini de dăruire, cei
care fac marile servicii în comunităţi şi-au obţinut capacităţile în această direcţie prin

16
experienţele lumii spirituale, după ce în vieţi anterioare au experimentat acţiunile în lumea
fizică.
În urma celor arătate la acest capitol despre fenomenul morţii şi al traseului sufletului prin
celelalte dimensiuni ale morţii, se ajunge la evidenţa faptului că toţi cei care au studiat aceste
aspecte, ajung la concluzii asemănătoare, indiferent că sunt oameni de ştiinţă, clarvăzători,
maeştri spirituali, slujitori ai bisericii, filozofi sau oameni simpli care au avut o experienţă
NDE.

3.5. Atitudinea corectă faţă de moarte

Toate aceste studii şi lucrări, pe lângă imensa valoare teoretică pentru cunoaşterea
fenomenelor morţii şi înţelegerea corectă a interacţiunilor cu planurile suprasensibile, au o
valoare morală prin schimbarea atitudinii faţă de moarte şi chiar practica privind modul în care
acţionăm în faţa morţii proprii sau a celor dragi.
Nu este spaţiul aici să descriem practicile pentru moarte, aşa cum sunt recomandate de
maeştrii tibetani. Acest singur subiect poate face obiectul unei alte lucrări, însă vom încerca să
prezentăm foarte succint câteva practici de bun simţ, pe care fiecare dintre noi trebuie să şi le
însuşească.
În momentul morţii atitudinile adânc înrădăcinate devin de regulă dominante şi ne
influenţează renaşterea.
Prin urmare, starea noastră mentală atunci când murim este de cea mai mare importanţă.
Dacă murim într-un cadru mental pozitiv, ne putem îmbunătăţi viitoarea naştere, în
pofida unei karme negative. Dimpotrivă, dacă suntem chinuiţi şi tulburaţi, aceasta poate avea
un efect negativ, chiar dacă ne-am folosit bine viaţa (11, 18).
Aceasta înseamnă că ultimul gând şi ultima emoţie dinaintea morţii au un efect
determinant asupra viitorului nostru.
De dorit este ca mintea (spiritul) să dispună de cât mai puţine dorinţe şi ataşamente de
care să se agaţe, iar toate tradiţiile religioase arată că a muri într-o stare de rugăciune, conferă
o enormă putere.
O altă recomandare este de a indica precis cine urmează să primească şi ce anume din
bunurile noastre materiale.
Este esenţial că atmosfera din jurul muribundului să fie cât mai senină şi calmă, de aceea
maeştrii tibetani recomandă ca prietenii şi rudele îndurerate să nu fie lasate în preajma acestuia
pentru a nu-i tulbura şi îngreuna momentul morţii. Uneori acest lucru este extrem de greu de
înţeles de către membrii familiei, însă trebuie să nu uite că simpla prezenţă a celor dragi poate
să genereze sentimente de ataşament foarte puternice în persoana care moare, îngreunându-şi
mai mult detaşarea.
Recunoscând faptul că este foarte greu să nu plângi de durere, atunci când te afli la patul
de moarte al unei persoane dragi, se recomandă să se rezolve cu muribundul problema durerii
şi ataşamentului înainte de momentul morţii.

17
 Plângeţi împreună, mărturisiţi-vă dragostea şi luaţi-vă rămas bun, dar încercaţi să
încheiaţi acest proces înainte de momentul morţii.
În confruntarea cu acest fenomen major atât muribundul cât şi întreaga familie trebuie să
înveţe cum să se despartă şi cum să accepte inevitabilul. O atitudine greşită de a arata
ataşament şi de a se agăţa de muribund, îi poate provoca acestuia mult zbucium inutil, facând
să-i fie foarte greu să se despartă şi să moară liniştit.
Uneori muribundul poate agoniza multe săptămâni sau luni în plus, faţă de previziunile
medicilor, trecând prin imense suferinţe şi să rămână agăţat de viaţă, datorită unor astfel de
atitudini greşite.
Lama Rimpoche recomandă ca să se înceapă prin a se spune adevărul. Oamenii ştiu din
“instinct” (semnale din suprasensibil primite prin intermediul subconştientului) că sunt pe
moarte, iar lipsa de onestitate a celor din jur – personalul medical sau cei dragi – îl pot face să
se simtă şi mai izolat şi mai anxios.
Prea adesea cei din jur uită că cel care moare îşi pierde intreaga lume: casa, slujba,
cunoştinţele, trupul, că toate pierderile posibile de care s-a temut în timpul vieţii, se reunesc
acum într-o imensă pierdere şi că are nevoie de un curaj imens şi de sprijinul celor dragi
pentru a trece peste acestea. De aceea este absolut necesar să i se arate înţelegere, iubire şi
recunoaştere pentru curajul său.
O altă temere majoră pentru muribunzi este legată de binele celor dragi şi de treburile
neterminate care rămân în urmă şi de aceea este bine a-i asigura că toţi aceştia vor fi bine şi că
vor încerca să termine cu succes tot ceea ce a fost început.
Trebuie combătute cu toată tăria, unele obiceiuri populare, (am putea spune “barbare”)
precum bocetul, jelitul, prin care cei rămaşi îşi plâng de milă iar muribundul este implorat să
nu-i părăsească pe cei dragi.
În loc de aceasta, maeştrii tibetani recomandă pentru cei care stau la căpătâiul celui drag
care moare, să-i spună cu cea mai adâncă dragoste şi delicateţe:
“Sunt aici cu tine şi te iubesc. Vei muri şi este ceva absolut firesc, i se întâmplă oricui.
Mi-aş dori să mai stai cu mine, însă nu vreau să mai suferi. Timpul pe care l-am petrecut
împreună a fost minunat şi –mi voi aduce aminte întotdeauna cu drag. Noi toţi vom fi bine
după plecarea ta şi ne vom gândi la tine. Te rog acum să nu te mai agăţi de viaţă. Poţi pleca. Iţi
dau din toată inima îngăduinţa să mori. Nu esti singur, acum sau în veci. Ai toată dragostea
mea.”
Aceste cuvinte trebuie rostite chiar dacă muribundul este aparent inconstient, deoarece
aşa cum s-a arătat, spiritul rămâne treaz, ştie şi înţelege tot ce se petrece şi se spune.
Chiar dacă cele recomandate aici contravin concepţiilor şi sentimentelor noastre, este bine
să le urmăm pentru a le asigura muribunzilor un drept esenţial al oricărei fiinţe umane şi
anume o moarte liniştită.

4. VIAŢA DUPĂ MOARTE ÎN DIFERITE CULTURI

18
 Fie că au încercat sau nu să privească moartea în faţă, aceasta n-a incetat să-i obsedeze pe
muritori, din cele mai vechi timpuri şi în diferite locuri ale planetei.
Aceasta a generat o serie de credinţe şi obiceiuri în funcţie de gradul de cultură şi de
cunoaşterea suprasensibilă a acestui fenomen, dar cu foarte multe similitudini.
Dintre toate, credinţa că sufletul unei fiinţe umane supravieţuieşte morţii trupului fizic,
este atât de generală, încât există tentaţia de a spune că este universală, excepţie făcând doar
filozofia pur materialistă.
Pentru început, să vedem cum este perceput sufletul în diferite credinţe şi culturi, pentru a
înţelege obiceiurile generate din dorinta de a-l ajuta sau servi în viaţa sa după desprinderea de
trup.

4.1. Credinţa despre suflet

Încă de la începuturile omenirii s-a făcut observaţia că după moarte, acel trup deşi rigid şi
rece, diferă foarte puţin de cel care a fost viu.
Concluzia firească a fost că acel trup a fost părăsit de ceva, un principiu activ care îi
conferă calitatea de a simţi, a gândi şi a acţiona.
Datorită faptului că primul lucru ce ieşea în evidenţă era absenţa respiraţiei, s-a făcut
analogia cu suflul.
În sanscrită, “atman” înseamnă suflet dar în acelaşi timp şi suflu. La fel stau lucrurile şi
cu ebraicul “nephesh” sau arabul “nafs”.
Mult mai familiar ne este cuvântul latin “anima” folosit de romani ca termen pentru suflet,
dar care îşi păstra şi semnificaţia sa iniţială de suflu sau vânt.
Chiar şi în română putem constata cât de înrudite sunt cuvintele suflet şi suflu.
Dar cum ar putea fi imaginat acest “suflet”, acest ceva care dă viaţă unui om şi care, în
momentul morţii, părăseşte trupul?. Fără îndoială, că un element fără consistenţă, dar care
seamănă într-o oarecare măsură cu ceva ce a fost defunctul în timpul vieţii sale (1).
Primul element care sugera un dublu al corpului fizic, la care putea apela omul primitiv
pentru a-si reprezenta sufletul, era chiar umbra sa.
Există numeroase dovezi ale conexiunii stabilite, în anumite limbi şi dialecte, între suflet
şi umbră. Triburi total diferite unele de altele, precum bassautos din Africa centrală, nandi din
Africa orientală, indienii quiche sau tasmanienii, folosesc acelaşi cuvânt pentru a le defini, iar
în mitologia greacă se vorbeşte de umbrele care populau tărâmul întunecat al lui Hades.
Din această credinţă că sufletului unui om este umbra sa, s-a născut convingerea,
răspândită în întreaga lume, că sufletele nu fac umbră, pentru că ele sunt umbre. Dante în
opera sa, scrie că el era singurul care arunca o umbră prin mulţimea Umbrelor rătăcitoare ale
Purgatoriului, semn că era singurul care-şi păstrase trupul.
Indienii ottawa nu se îndoiau că pot omorî un om trasând anumite figuri pe umbra sa, iar
cei din Indiile orientale cred că pot aduce boala cuiva călcându-i pe umbra sau înfingând ceva
în ea (1).

19
 Mai apare înă, un aspect referitor la cum arată aceste umbre. Foarte mulţi oameni i-au
văzut pe cei decedaţi în viziuni sau vise.
Cei care aveau viziuni erau puţini, (de regulă vraci, vrăjitori, samanii care prin anumite
practici invocau spiritele celor decedaţi), însă vise aveau toţi oamenii. Imaginile rudelor, celor
dragi, ale prietenilor dar şi ale duşmanilor, apar în somn cu claritate, ca şi cum ar fi reale, se
mişcă, vorbesc şi acţionează.
Chiar dacă nu demonstrează acelaşi grad de consistenţă ca şi fiinţele vii, sunt perceptibile
sub adevărata lor identitate prin trasături atât de însufleţite, încât nu putem să nu le
recunoaştem. Şi atunci este absolut normal, ca oamenii care se trezeau din astfel de vise, să
admită că imaginile care le-au apărut erau sufletele celor dispăruţi, eliberate de trupurile lor.
Această ipostază era susţinută şi de propria lor imagine reflectată într-o apă sau obiect
lucios.
Din mărturiile unor exploratori, reiese că şi în timpurile moderne, la începuturile
fotografiei, baştinaşii din Africa, America sau Oceania, aveau reacţii la încercarea de a-i
fotografia, crezând că încearcă să li se fure sufletele.
Aşadar, la noţiunea de suflet, ca suflu şi umbra, se adaugă şi noţiunea de suflet ca
imagine, ajungându-se că pentru omenire, în general sufletul este o imagine a omului,
impalpabilă ca un suflu, dublul - sau diafan, care are toate aparenţele a ceeea ce a fost în viaţă.

4.2. Obiceiuri legate de morţi

Mergând pe raţioanamentul că dacă sufletul seamănă aşa de mult cu individul viu căruia
i-a aparţinut, atunci poate avea şi caracterul şi obiceiurile acestuia, poate să gândească şi să
dorească, să simtă foamea şi setea, să fie cuprins de furie sau satisfacţie, să ajute sau să
rănească, să provoace pagubă sau durere, în consecinţă au apărut o serie întreagă de legende
şi obiceiuri.
Această asemănare dintre suflet şi trup este înţeleasă atât de riguros, încât mutilările unuia
echivalează cu mutilarile celuilalt, motiv pentru care la multe triburi sălbatice a existat
obiceiul că după o bătălie, duşmanii morţi să fie mutilaţi (5).
Indigenii maori amputau degetele adversarilor morţi, pentru ca sufletele lor ostile să nu
mai poată arunca lancea, bagandaşii scot ochii şi taie urechile pentru ca spiritele să nu-i mai
găsească şi să se răzbune.
Chinezii credeau că decapitarea ducea pentru totdeauna la un spirit fără cap, soartă
funestă de care nu se scapă decât dacă o mână pioasă nu îngroapă un cap de lemn lângă
cadavru.
O altă credinţă destul de răspândită este cea potrivit căreia sufletul se întoarce destul de
des la mormânt sau în locurile familiare lui.
În diferite tradiţii, sufletele răposaţilor apăreau sub aspectul unor mici focuri pâlpâind în
împrejurimile locurilor în care erau îngropate cadavrele.

20
 La vechii evrei se considera că în mormântul familiei răposaţii puteau să se bucure de
tovărăşia rudelor moarte mai înainte, de unde s-a născut expresia “a se reuni cu strămoşii”,
preluată şi de vikingi. Constatăm însă că în această credinţă există un sâmbure de adevăr,
dacă facem referire la cercetările Dr. Raymound Moody, la Bardo Thödol sau Rudolf Steiner.
Noţiunea s-a păstrat şi la greci sau romani, dovadă fiind numeroase morminte puse de-a
lungul drumurilor, la răscruce sau lângă porţile cetăţilor, pentru ca morţii să nu se simtă izolaţi
sau neglijaţi.
Printre triburile din Nigeria meridională există concepţia că sufletele celor morţi se
reîntorc acasă înainte de a pleca în lumea subpământeană.
În unele părţi ale Chinei se presupune că spiritul se reîntoarce timp de 3 zile acasă la cei
rămaşi, motiv pentru care se pun scăriţe pe ziduri pentru a-i uşura accesul.
În general, folclorul tuturor populaţiilor abundă de istorii despre cum intervin sufletele
răposaţilor în problemele acestei lumi şi cum influenţează destinele oamenilor, de aici şi o
serie de obiceiuri şi rituri pentru cultul morţilor (5).
Acestea au apărut firesc ca urmare a concepţiei că dacă sufletul se aseamănă cu corpul,
dacă are aceleaşi setimente şi nevoi, dacă-şi vizitează casa, familia, mormântul, atunci trebuie
făcut ceva pentru a-l ajuta sau a-i atrage bunăvoinţa.
Obiceiul de a aduce ofrande morţilor nu are nici motiv, nici susţinere religioasă, ci se
supune instinctului de a dărui morţilor ceea ce le aparţine pentru a se servi de ele în viaţa după
moarte.
Deşi nu au nici un fundament religios sau esoteric, aşa după cum s-a văzut din studiile în
domeniul suprasensibil, aceste obiceiuri bazate numai pe superstiţii şi instinct, au proliferat şi
s-au dezvoltat în toate timpurile şi regiunile planetei, în toate populaţiile.
Dintre ofrandele funerare, forma cea mai şocantă, a fost jertfirea văduvei şi sclavilor
defunctului. Acest ritual, din trecut şi până nu demult, s-a practicat aproape în toate zonele
globului: în sudul Africii, la triburile de baroti şi bagandasi, în Congo, Gabon şi Nigeria, la
populaţiile aztece şi mayase în Mexic, Peru şi Columbia, în insulele din mările sudului în Fiji
şi Tonga, în China, în India şi chiar în Europa (1).
Herodot descrie acest obicei la sciţi, Sfântul Bonifaciu la wenzii din Germania, iar Cezar
la celţii din Galia.
În istoria Chinei, a rămas celebra jertfă a o sută şaptezeci şi şapte de persoane la
funeraliile unui prinţ, cu şapte secole înainte de Cristos, iar în sec. V.Î.C. , Cong – Fu – TZE
condamna cu vehemenţă jerfele omeneşti şi cerea să se ofere substitute.
În India obiceiul a continuat până acum un secol, când Guvernul s-a văzut nevoit să-l
interzică printr-o lege drastică.
Dacă obiceiul ofrandelor de vieţi omeneşti a fost destul de răspândit, se poate vorbi chiar
despre universalitate privind obiceiul de a-i dărui mortului toate obiectele care i-au aparţinut.
Arheologii indică faptul că încă de la începutul epocii neolitice, oamenii primitivi
îngropau alimente, arme, ustensile casnice şi podoabe, împreună cu morţii, fiind convinşi că
vor fi folosite de spiritul defunctului în lumea de după moarte.

21
 În cursul mileniilor, acest obicei s-a păstrat în diferite populaţii şi civilizaţii, cu unele
diferenţe generate de gradul de cultură, tradiţii sau credinţă.
Una din ideile principale era legată de rangul şi importanţa persoanei defuncte. Cum să se
admită ca un rege să meargă în lumea de dincolo fără o suită care să-i facă cinste şi fără
obiectele sale de preţ, sau un războinic renumit fără calul şi armele sale?. Cu cât personajul era
mai important, cu atât era mai mare numărul şi valoarea obiectelor oferite că ofranda.
Aceste practici s-au menţinut până în zilele noastre la toate populaţiile planetei, chiar
dacă la unele popoare obiectele au fost înlocuite de substitute simbolice. Menţinerea
ritualurilor, de regulă, nu are alt motiv decât că “aşa este obiceiul”, ceea ce pentru majoritatea
oamenilor, reprezintă întotdeauna un argument suficient.
Totuşi explicaţia reală este cea care sugerează concepţia animistă, din care se trage
credinţa în suflete şi spirite şi continuarea vieţii şi activităţii acestora în lumea cealaltă.
Potrivit acestei concepţii nu numai omul, dar şi toate obiectele sunt înzestrate cu un
suflet–dubluri subtile care supravieţuiesc după moartea trupului. Aceasta explică de ce în
cadrul diferitelor practici ofrandele sunt sfărâmate sau arse. La început arheologii au crezut că
era un mijloc de a împiedica profanarea mormintelor şi furtul armelor şi obiectelor preţioase,
dar motivul real era de a “ucide” obiectele pentru a elibera “sufletele” închise în ele astfel
încât sufletul defunctului să intre în posesia sufletelor obiectelor necesare vieţii în lumea de
dincolo (1).
Dar obiceiul de a aduce ofrande morţilor nu s-a limitat doar la momentul înhumării sau
incinerării, ci s-a extins în continuare, cu o anumită periodicitate, cu scopul de a le asigura nu
numai cele necesare vieţii de dincolo, dar şi pacea şi confortul. La aceasta s-a adaugat şi
dorinţa de a atrage bunăvoinţa spiritelor şi de a obţine de la ele protecţia şi unele avantaje, în
schimbul grijii faţă de ele. Când aceste motivaţii au căpătat şi valenţe religioase, au devenit
ceea ce numim “cultul strămoşilor “.
De obicei, cele două scopuri – acela de a ajuta răposaţii şi acela de a obţine ajutorul lor –
se combină în proporţii variabile.
În Egiptul antic predomina aspectul de “ îngrijire”, bazat pe concepţiile lor despre viaţa
postumă, care deşi foarte avansate, nu s-au debarasat de credinţa primitivă că morţii ar fi
incapabili să supravieţuiască în tărâmul spiritelor fără ajutorul celor vii.
Numeroase texte înscrise în sarcofage demonstrează în ce masură erau luate în serios
aceste nevoi ale răposaţilor în Imperiul de Mijloc şi cum îi îndeamna chiar şi pe trecătorii
străini să aibă această grijă pioasă (5).
În India, cu opt secole înainte de Cristos, cărtile sfinte ale hinduşilor descriau ofrandele
familiale oferite părinţilor, bunicilor şi strămoşilor decedaţi.
La vechii romani prin familie se înţelegea o grupare veşnică formată atât din cei vii, cât şi
din cei morţi, iar datoria celor vii era de a o menţine nu numai prin asigurarea descendenţilor,
dar şi prin celebrarea unui cult regulat pentru spiritele strămoşilor.
În Africa şi în insulele din Mările Sudului au existat numeroase obiceiuri la diferite
civilizaţii tribale însă toate aveau acelaşi obiectiv comun – grija continuă pentru cei decedaţi.

22
 Mai mult, în unele zone, la diferite populaţii acest obicei a fost dezvoltat şi îmbogăţit, ca
sărbători cu muzică, dansuri, mâncare băutură, artificii, din dorinţa de a oferi morţilor
adevărate petreceri de care să se bucure (vezi Mexic, Japonia, etc.).
O altă credinţă aproape universală a fost aceia, potrivit căreia spiritele celor morţi au
posibilitatea de a comunica cu cei rămaşi vii şi că pot să-i ajute şi să-i protejeze, prevestindu-le
viitorul şi avertizându-i asupra unui pericol iminent. Din acestea s-au născut numeroase
tehnici şi metode (cunoscute sub numele generic de necromanţie) prin care se intra în contact
cu spiritele celor morţi şi se încearcă să se afle care le sunt dorinţele şi necesităţile lor, sau ce
li se poate întâmplă în viitor celor vii. În toate civilizaţiile globului întâlnim numeroase
mărturii, privind acest fenomen, începând cu Egiptul antic, cu vechii greci şi romani, la celţi,
la populaţiile maori, la indigenii din Africa, Noua Guinee şi Noua Zeelandă, precum şi în
China şi India.
Referitor la modul în care spiritele celor morţi interacţionează cu lumea noastră se
întalnesc două aspecte:
Primul este cel al spiritelor bune care ne comunică anumite previziuni sau ne atenţionează
asupra unor pericole potenţiale. în mod normal strămoşii sunt consideraţi ca protectori iar
sufletele morţilor care apar în visele celor vii pentru a-i preveni sau sfătui, aparţin celor care s-
au bucurat de dragostea şi încrederea familiilor lor.
Cealaltă categorie, care joacă de asemenea un rol important în viaţa emotională a
omenirii, este cea a spiritelor agitate, furioase şi periculoase (“poltergeist” în germană
înseamnă spirit răzvrătit).
Acestea apartin celor care au avut parte de o moarte violentă, ale celor neîngropaţi sau
care au avut o dispariţie în împrejurări tulburi.
Se consideră că cele mai rele sunt cele ale sinucigaşilor, deoarece spiritul unui om care şi-
a luat singur viaţa este un spirit care a acţionat împotriva naturii, caruia trebuie să i se refuze
consolarea unor funeralii decente, ba chiar, dacă trecem la un nivel mai elevat trebuie pedepsit
prin refuzul unei îmormântări creştine, ceea ce va servi drept avertisment pentru ceilalţi
muritori.
În general, se apreciează că în situaţia oricarei morţi violente, însotită de groază şi
suferinţă, sufletul smuls brusc din trup în aceste condiţii, se umple de nelinişte şi spaimă, ceea
ce influenţează în rău evoluţia sa în lumea de dincolo şi dorinţa sa de răzbunare pe cei vii (1).
Din tot ce s-a prezentat la acest capitol s-a omis, în mod voit, reîncarnarea şi
transmigraţia, deoarece vor face obiectul unui capitol separat.
Ceea ce trebuie subliniat este că în toate aceste credinţe rudimentare (protoreligii), linia
comună este credinţa în viaţa sufletului după moarte, ceea ce a generat numeroase obiceiuri
comune, un adevărat cult al strămoşilor, al cărui obiect îl reprezintă spiritele însăşi.
Există însă şi un alt mod de a privi la ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte,
caracteristic pentru religiile elaborate, superioare, care se orientează asupra destinului viitor al
sufletului.

23
 5. SUFLETUL DUPĂ MOARTE ÎN RELIGIILE ELABORATE

Caracteristic acestor credinţe este apariţia unei noţiuni noi şi anume cea de “mântuire”.
Religiile din această grupă, nu oferă bunăstarea materială a cărei dobândire nu are sens
decât în limitele vieţii pe acest pământ, ci oferă mântuirea sufletului după moarte. în această
categorie se înscriu: misterele greceşti, zaroastrismul persan, budismul, iudaismul, islamismul
şi creştinismul.
Trebuie evidenţiat că în toate religiile superioare se întâlnesc idei comune cum sunt cele
referitoare la nemurirea sufletului, la Cer şi Infern, dar sunt şi deosebiri şi trăsături
caracteristice.
Totodată, o serie din practicile şi credinţele care domnesc la nivelurile inferioare ale
religiei, persistă într-o oarecare măssură şi la cele superioare.

5.1. Misterele antice

Faţă de protoreligii, care considerau spiritul ca un fel de dublu al corpului fizic, cu

aceleaşi nevoi şi obiceiuri, distincţia între corp şi suflet s-a făcut pentru prima dată în cadrul
religiei orfice, după o îndelungată evoluţie a cultului lui Dionysos, care îşi trăgea originea din
obiceiurile barbare practicate în munţii Traciei.
Această delimitare între trup şi suflet, admisă mai apoi de toţi, a devenit o opoziţie
permanentă, prin care se scotea în evidenţă contrastul izbitor dintre păcătosul corp muritor şi
divinul suflet nemuritor. În concepţia orfică, corpul nu este altceva decât o povară pentru
spiritul născut în cer, deci viaţa în acest corp este cea a unui “mort viu”, în timp ce moartea
este pentru suflet “poarta libertăţii”, dată fiind natura inferioară a corpului el trebuia purificat
prin diferite forme de disciplină ascetică.
Asimilaţi naturii divine a lui Dionysos prin sacramente şi printr-o experienţă mistică, toţi
credincioşii, graţie acestui zeu care murise odinioară şi pe care reînvierea îl redase vieţii,
puteau de acum să spere că vor muri pentru a trăi din nou.
Cu toate că membrii doctrinei orfice n-au alcătuit niciodată decât o mică minoritate, ideea
centrală sau miezul învăţăturii lor era destinat să influenţeze întreaga gândire ulterioara a
Greciei, iar prin Platon, ea a primit cea mai înalta expresie şi a trecut în filozofia lumii greco –
romane, contribuind astfel la modelarea doctrinei Bisericii creştine (5).
Platon a fost primul care a înzestrat filozofia cu o concepţie despre suflet, sub o formă
pură de esenţă imaterială, invizibilă şi eternă. Când începe o viaţă omenească, sufletul căzut
din înălţimile stării sale spirituale este închis în corp.
“Sufletul” – spune Platon – “este băgat în acest mormânt viu pe care-l purtăm cu noi,
prizonier al corpului nostru ca o perlă în cochilia sa ... Sufletul este imaginea divinului,
nemuritorului, intelectului, uniformului, indisolubilului, imuabilului... Corpul este imaginea
omenescului, muritorului, non-intelectului, multiformului, a ceea ce se schimbă şi se
descompune.”

24
 Misterele orfice nu au fost însă singurele mistere şi chiar înainte de apariţia orfismului
Grecia cunoscuse renumitele Mistere de la Eleusis.
Ca şi cele Orfice, Misterele de la Elusis s-au bazat pe un mit, care rezuma un complex de
credinţe, având că element central legenda Zeitei Demeter şi a fiicei sale Persephona, prin care
se încercă să se explice moartea hibernală a vegetaţiei şi miracolul reînvierii ei primăvara.
Asocierea acestei legende Misterelor eleusine a capatat simbolic o însemnătate excepţională,
prin care cei iniţiaţi aveau convingerea că vor scăpa, asemeni Persephorei, de captivitatea
lăcaşului lui Hades.
In afară de Misterele Orfice şi cele eleusine, din Egipt au venit Misterele legate de Isis şi
Osiris. Mitul zeului care moare şi reînvie devine fundamental credinţei în nemurirea tuturor
celor care se unesc cu el prin riturile consacrate.
Din Siria au venit Misterele Cybelei, iar din Persia, Misterele lui Mithra.
Din punct de vedere istoric, originea Misterelor este diferită, fiecare având trăsăturile
sale specifice, dar pentru tema noastră, care constă în cercetarea speranţelor omenirii într- o
viaţă viitoare, trebuie să admitem că în fond toate pleacă de la aceeaşi temă; aceea a zeului
care moare şi renaşte. Comună este şi rădăcina lor: ideea că nemurirea este privilegiul
divinităţii, dar că prin iniţiere acest privilegiu poate fi extins la nivelul omului, care prin
puterea zeului salvator putea aspira la fericirea sa viitoare.

5.2. Religii orientale

Într-o altă zonă a Planetei, în India, apare şi se dezvolată o altă religie a mântuirii,
hinduismul, care are însă ca bază doctrina reîncarnărilor succesive şi legea karmica. Primele
consemnări datează din secolul VII – VIII înainte de Cristos, când au fost scrise Upanishadele,
iar ideea esenţială care se desprinde este că starea actuală a fiecărui suflet a fost determinată
prin faptele sale trecute, şi starea viitoare va fi determinată prin faptele sale prezente. Aceasta
în doctrina hinduistă a fost numită legea Karmei, de la cuvântul sanscrit “karma” care se
traduce prin “faptă sau acţiune” şi este percepută ca o lege, în sensul propriu al cuvântului,
care acţioneaza implacabil, ca şi legile naturii, ce nu necesită nici o judecată, omenească sau
divină, pentru a deveni aparentă.
Această lege karmică mai este cunoscută în ezoterism sub denumirea de “legea cauzei şi
efectului” şi va fi dezvoltată mai mult la capitolul reîncarnare.
Ideea a fost preluată şi în budism, unde a fost adancită şi sistematizată, mai ales în forma
mai recentă a budismului, numită Mahayana, încercând să ofere şi un remediu care să
asigure ”eliberarea”, deci un mijloc de a scăpa din ciclul morţilor şi renaşterilor (25).
Prin filozofia mântuirii, legăturile karmice se dezleagă, iar eul limitat este absorbit în eul
infinit.
Din strădania omenirii de a concepe o viaţă viitoare, s-au născut trei doctrine importante,
dintre care două au fost deja analizate: ideea greacă a nemuririi sufletului care conferă

25
mântuirea prin unirea cu Divinul şi ideea hindusă a mântuirii prin reîncarnare şi dizolvarea
karmei.
A treia este credinţa în învierea trupului. Sub forma în care apare astăzi în creştinismul şi
islamismul ortodox, această doctrină este o extensie a credinţei evreieşti înainte de venirea lui
Cristos şi trebuie să remarcăm aici marea contribuţie a evreilor la soluţionarea problemelor
cuprinse în cuvintele: viaţa după moarte.
Dar, înainte ca evreii să dezvolte această doctrină, ea era deja cunoscută în Persia, unde
înainte de trecerea la islamism, religia poporului fusese zoroastrismul. Începând cu cartea
sacră Avesta, care datează din secolele VI-VII înainte de Cristos şi continuând cu alte scrieri
filozofice, învierea constituie partea esenţiala a acestui crez, fiind propovăduită de însuşi
Zarathustra (5).
Potrivit credinţei persane, sufletul este judecat la podul Cinvat, trei zile după moarte şi
trimis în cer sau infern, în funcţie de faptele sale.
Dar nici fericirea şi nici chinurile nu reprezintă o stare finală şi sufletul nu rămâne pentru
totdeauna neîncarnat. La împlinirea a trei mii de ani de la venirea lui Zarathustra, se va ajunge
la înnoirea lumii şi morţii vor invia.
Sistemul persan se aseamănă cu cel evreu prin elemente atât de frapante, încât mulţi
savanţi continuă să caute să înţeleagă care s-a inspirat din celalalt.
Ideea că Dumnezeu va trata fiecare suflet în parte, după meritele din timpul vieţii, apare
în secolul V înainte de Cristos, la profetul Iezechiel, iar în secolul înainte de Cristos, au
apărut primele mărturii ale credinţei în invierea trupului, aşa cum sunt trecute în Vechiul
Testament în “Isaia” la cap. XXIV-XXVII, în “Cartea lui Daniel” cap. XII-2 sau în Psalmii lui
Solomon.
Reînsufleţirea morţilor – cum o numeau evreii – devine un element fundamental al
credinţei, fiind însoţită chiar de “anatema” pentru cei care nu credeau în această lege.
O opinie în această privinţă (preluată mai târziu de musulmani) era că învierea trupului
începea de la un mic os aflat la extremităţile coloanei vertebrale, care rezistând descompunerii
permitea reconstituirea trupului.
Din ortodoxia evreiască au derivat atât credinţa crestină în înviere, cât şi religia
mahomedană.
Mahomed însuşi, a combătut cu putere toate obiecţiile îndreptate împotriva doctrinei
reînsufleţirii, invocând chiar puterea absolută a lui Dumnezeu Atotputernicul.
“Dacă Alah – spunea el – prin procesul concepţiei şi al morţii poate să creeze omul, El
poate şi să-l recreeze, mai minunat, prin reunirea osemintelor dispersate” (11).
Ca şi adepţii Misterelor eleusine, Mahomed invoca analogia primăverii, revenirea
miraculoasă a vegetaţiei la viaţă, după moartea din timpul iernii.
Ideea centrală în jurul căreia gravitează învăţătura lui Mahomed este Ziua Judecăţii, în
care toţi morţii vor reînvia şi li se va stabili soarta în funcţie de faptele lor din timpul vieţii.

5.3. Creştinismul

26
 Credinţa creştină a învierii trupului s-a dezvoltat luându-şi elementele chiar din cuvintele
şi viaţa lui Iisus. Discipolii săi, fiind profund convinşi că Iisus ieşise din mormânt şi că
Învierea sa era garanţia sigură a învierii tuturor credincioşilor.
Ceea ce până atunci nu fusese decât o speranţă legată de un viitor îndepărtat, devenea o
realitate, împlinindu-se acum pentru Fiul lui Dumnezeu. Se petrecuse, credeau ei, un
eveniment suprem la care putem recurge pentru a căuta nu numai o garanţie, dar şi un model.
Pentru Apostolul Pavel, viaţa creştină înseamnă că drept credinciosul este unit în mod
mistic cu Cristos, până într-atât, încât Cristos trăieşte în el şi el trăieşte în Cristos, de unde
rezidă garanţia că, după cum El a murit şi înviat şi cei care cred în El, vor muri şi vor învia.
Mai trebuie notat că Pavel era puternic impresionat de gândirea şi cultura greacă şi
potrivit acesteia, trupul constituia pentru suflet o grea şi stânjenitoare povară, deci actualele
noastre trupuri muritoare sunt adaptate unui mediu natural (animal) dar, după înviere, vor fi
adaptate la un mediu spiritual.
Un mare gânditor şi apologet al creştinismului, Origen din Cezarea, cel care a încercat o
fuziune între platonism şi creştinism, admite că în viaţa viitoare “sufletele noastre vor fi
îmbracate în trup” şi chiar şi trupurile ivite la înviere “nu vor fi altceva decât propriile noastre
trupuri” (17).
Sfântul Augustin exprima ideea potrivit căreia “substanţa trupurilor noastre oricât ar fi
fost de risipită înainte, va fi în întregime adunată şi neintegrată” iar Sfântul Toma d’Aquino ne
învaţă că atunci când va veni Ziua Judecăţii şi toţi morţii vor învia, “învierea n-ar merita acest
nume dacă sufletul nu se va întoarce în acelasi corp” (11).
Această idee centrală a doctrinei creştine, potrivit căreia la Învierea sufletele îşi vor
recăpăta trupurile în care şi-au dus existenţa pământeană este argumentată în Catehismul Papei
Pius al X-lea, astfel: “Dumnezeu doreşte învierea trupului pentru că sufletul, după ce a făcut
binele şi răul în timpul unirii sale cu el, să poată să primească tot împreună cu el, pedeapsa sau
răsplata”.
Deşi multe popoare primitive şi protoreligii au crezut într- o formă oarecare de judecată,
la religiile superioare, care fac din mântuire scopul lor esenţial, a fost nevoie de un criteriu
pentru a opera o diferenţiere între sufletele salvate şi cele pierdute, iar acest criteriu a fost
Judecata morală.
Începând cu Misterele orfice şi continuând cu hinduismul şi zoroastrismul, toate
sistemele impun o înfăţişare solemnă în faţa judecătorilor de dincolo de mormânt, de regulă în
intervalul de trei zile după moarte.
În ceea ce priveşte cultul mozaic, creştinismul şi islamismul, deşi se admite o judecată
preliminară, o departajare şi ierarhizare a sufletelor precum şi repartizarea lor în zone diferite
pe tărâmul morţii, judecata finală şi soarta lor se va hotărî în Ziua Judecăţii când toţi morţii
vor reînvia în trupurile lor (11).

27
 Referitor la calea prin care poate fi obţinută mântuirea, există două concepţii: prima este
“mântuirea prin credinţă” aşa cum este înţeleasă prin Misterele orfice, iudaism, creştinism şi
islamism, iar cea de-a douaq
“mântuirea prin fapte” aşa cum se acceptă în religiile cu doctrina karmică – hinduism şi
budism. fără discuţie însă, nu există o delimitare strictă între cele două căi, fiecare religie
acceptând, în grade diferite, o întrepătrundere a acestora.
Dacă “mântuirea” prin credinţă, nouă, occidentalilor ne este mai familiară şi o putem
înţelege mai bine, pentru a pătrunde sensul “mântuirea prin fapte” aşa cum este el acceptat de
orientali, trebuie să abordăm doctrina reîncarnărilor succesive şi a transmigraţiei.

6. TRANSMIGRAŢIA ŞI REÎNCARNAREA

Din cele mai vechi timpuri cele două noţiuni au jalonat aproape toate credinţele omenirii,
fiind deseori complementare sau chiar confundându-se, de aceea credem că este necesar să le
definim corect.
În toate credinţele, există concepţia că morţii continuă să trăiască ca suflete fără trup şi că
în această stare eterică locuiesc fie în apropierea celor vii, fie în diferite zone ale tărâmului
morţii, dar după o anumită perioadă petrecută în această stare, sufletul îşi caută un nou corp, se
naşte şi reîncepe o nouă viaţă. Dacă forma nouă în care va locui acest suflet este o formă
omenească, atunci procesul este numit “reîncarnare”; dacă forma aparţine altei specii sau chiar
regn, atunci procesul este cunoscut sub numele de “transmigraţie”.

6.1. Transmigraţia

Deşi în unele credinţe se acceptă că sufletul poate trece şi în regiuni inferioare, se pare că
regnul animal este cel mai frecvent ales, plecând de la concepţia că din moment ce animalele
au suflete asemănătoare oamenilor, spiritul omenesc poate să reapară la fel de uşor într-o
formă de animal, pe cât de uşor poate să se întrupeze în propia sa specie.
Alegerea altei forme, decât cea omeneasca, este considerata, în functie de credinta, fie o
pedeapsa, fie o recompensa.
La anumite populaţii din sudul Africii se credea că doar regele poate spera să devină leu
(la triburile Zulu şi baniankole) sau hipopotam (la barotsi) (1).
Pentru sufletele celor săraci, viitorul părea mai puţin strălucit, renăscând sub formă de
cimpanzei, iar cel al cărei familie se stingea după moarte sa, era condamnat să devină broască
(1).
La vechii azteci se considera că sufletele nobililor şi ale războinicilor căzuti eroic, după
ce locuiau o vreme în regiunea zeului solar, renăşteau sub forma unei păsări cu penaj
impunător sau a unui jaguar, în timp ce omul de rând sau laşi deveneau nevăstuici sau scarabei
(5).

28
 La hinduşi, încă din prima perioadă a Upanishadelor, exista deja o încercare de
departajare pentru reîntruparea sufletelor: un om nobil şi cu o bună purtare se va renaşte ca
brahman, kshatriya sau vaisya (cele trei caste superioare în societatea indiană), în timp ce unul
cu conduită rea va renaşte ca paria, câine, porc, vierme sau insectă.
După câteva secole, în care preoţii şi-au mai exersat ingeniozitatea, în Legile lui Manu,
se explica cu precizie sub ce formă va avea loc renaşterea în funcţie de delictele comise; “cei
care s-au complacut în violenţă vor deveni animale carnivore ´sau hoţul care fura grâu va
deveni şobolan, răpitorul unei femei renaşte ca urs, cel care fură o trasură - cămilă” şi lista
continuă pentru fiecare infracţiune (11).
Dar şi dacă ne uităm mai aproape, la strămoşii şi vecinii noştrii europeni, găsim tradiţii
legate de transmigraţie. Atât la celţi, cât şi la germani, folclorul abundă de astfel de legende
(5).
În folclorul teutonic se credea că sufletele rătăcitoare, fără odihnă, apar sub formă de ursi,
lupi, cerbi sau insecte.
În baladele populare din Anglia şi Scoţia, sufletele amanţilor morţi trec într-o pasăre,
peşte sau plantă.
În Bretania sufletele pescarilor şi marinarilor dispăruţi pe mare, locuiesc în trupurile
pescăruşilor albi.
Aceste credinţe în transmigraţia sufletelor au generat şi diferite atitudini faţă de animale.
Papuaşii din nordul Noii Guinei, convinşi că sufletele pot lua formă de peşti, porci sau
casuar, se abţin să mănânce speciile susceptibile a fi locuite de morţi.
Pentru a-şi asigura securitatea viitoare, indigenii Iifu din insulele Solomon, când simt că
sunt pe moarte îşi cheamă toţi membrii familiei la căpătâi şi le indică animalul pe care-l va
anima spiritul sau, pentru a evita să omoare sau să rănească acest animal.
Obiceiurile teutone prescriu îndatoriri faţă de “şerpii de casă” care au dreptul la o grijă
atentă, în calitate de încarnări ale unor strămoşi şi de genii tutelare ale căminului.
În China încă mai este răspândită convingerea că vizita unui şarpe semnifică vizita unor
străbuni şi un asemenea oaspete este tratat cu veneraţie, gazdele fac plecăciuni, aprind făclii
si-l conduc când se retrage.
Toate tipurile de transmigraţie prezentate aici sunt însă credinţe rudimentare ale unor
populaţii şi care nu au fost fundamentate nici de maeştri mistici, nici de cercetători în
esoterism.

6.2. Reîncarnarea

În ceea ce priveşte reîncarnarea (care literar înseamnă a intra din nou într-o formă
carnală), în toate credinţele se pleacă de la ideea că există “ceva” numit suflet, spirit, scânteie
divină, adevăratul Eu sau Ego, conştienţă, etc, care supravieţuieşte morţii pentru a se renaşte şi
dezvoltă o nouă personalitate bazată pe noile experienţe ale vieţii prezente, dar şi pe
experienţa integrată a vieţilor anterioare.

29
 Această doctrină reprezintă elementul principal pe care s-au construit atât credinţele
rudimentare, cât şi o serie de teorii filozofice, religioase sau ezoterice.
Nu se poate însă aborda acest subiect dacă nu se înţelege sensul real al noţiunii de Karma.
Aşa cum s-a mai arătat karma este o lege universală, implacabilă şi reprezintă în esenţă,
ideea de “recompensare” a fiecarei entităţi spirituale, după faptele, dorinţele şi gândurile sale,
pe care le-a avut în perioada în care s-a aflat în trup fizic.
În Taofizica, Fritjorf Capra prezintă karma ca o acţiune de intercorelare “activă” sau
dinamică, a tuturor fenomenelor, semnificând pentru om, un lanţ de cauze şi efecte, care poate
fi sfărâmat prin acţiune corectă, pentru a se produce eliberarea. Rudolf Steiner considera că
aşa cum corpul se supune legilor eredităţii, tot aşa sufletul este subordonat destinului autocreat
prin legea karmei, lege care interacţionează direct cu legea reîncarnării.
Maeştrii spirituali tibetani consideră că adevărul şi forţa motrice din spatele renaşterii este
karma (16).
Spre deosebire de Occident unde karma este înţeleasă complet greşit ca soartă sau
predestinare, în concepţia tibetană, influenţată de hinduism şi budism, karma este înţeleasă ca
legea inefabilă a cauzei şi a efectului. Din acest punct de vedere, se consideră că tot ceea ce
facem cu corpul, vorbirea şi mintea, va avea un rezultat pe masură şi că fiecare acţiune, oricât
de măruntă, este încărcată de consecinţe. Rezultatele acţiunii noastre sunt adesea amânate
pentru vieţi viitoare şi este dificil să izolăm o singură cauză, fiindcă orice eveniment poate fi
un amestec extrem de complicat de numeroase efecte care interacţionează (12,16, 18, 25).
Karma poate fi individuală sau colectivă (familială, a unei localităţi, naţională sau
mondială).
Karma reprezintă puterea latentă din acţiuni (cauze) precum şi rezultatul lor (efectul) şi
nu se descompune, nu poate fi distrusă de timp, foc sau apă şi nu dispare până când nu se
consumă complet.
Fiind supus acestei legi, omul îşi construieşte în realitate propriul destin, se
recompensează şi se pedepseşte singur. Desigur că ne vine foarte greu să acceptăm această
lege, când era aşa de uşor să dăm vina pe divinitate, zei, planete, ghinion şi altele, însă dacă
înţelegem bine importanţa acţiunilor noastre faţă de noi, faţă de ceilalţi, de întreaga omenire,
planetă şi univers, vom înţelege şi cum trebuie să acţionăm.
Şi în spaţiul ex-sovietic, cu toate barierele impuse de comunism, problema karmei şi mai
ales a vindecării bolilor karmice, a fost studiată de o serie de gânditori şi cecetători valoroşi în
domeniul ezoterismului, printre care cităm: N. A. Kozarev, Vasili Goci, M.L. Perepelitin.
Manifestarea karmei este explicată de acad. N.A. Kozarev astfel: “În jurul cuplului cauză
– efect apare o perturbare a continuităţii spaţio – temporale, în cadrul căreia se modifică
proprietăţile fizice ale materiei. Deoarece Vectorul Creaţiei s-a epuizat în plan fizic, numai pe
acest plan mai este posibilă destinderea cauzei şi crearea unor noi forme de energie”.
“Prin cauză se înţeleg acele legături energo – informaţionale şi perturbaţiile câmpului
cauzal, care încă mai pot fi îndepartate prin acţiuni corecte sau prin căinţă sinceră şi la timp;

30
karma reprezintă legăturile cauză–efect trecute deja în rândul celor obligatorii, care depăşesc
limitele umane, trecând la nivel planetar, al Universului, merg în viitor sau vin din trecut”.
De aici, concluzia care se impune pentru cei care încearcă să trateze bolile considerate
karmice (cancerul, SIDA, s.a.) este că înainte de a se interveni într-o legătură karmică, cu
scopul de a o înlătura sau modifica, trebuie să se asigure că prin această acţiune nu vor
pricinui nici un rău omului sau Lumii.
Astfel de studii ezoterice fundamentează şi se suprapun peste doctrinele mistice hinduiste,
budiste şi tibetane referitoare la karma şi renaştere. După cum a spus Buddha: “Ce eşti este ce
ai facut, ce vei fi este ce faci acum”.; iar la evrei, în Talmud, este trecut următorul pasaj:
“Fii atent la gândurile tale pentru că ele vor fi cuvinte,
Fii atent la vorbele tale pentru că ele vor fi fapte,
Fii atent la faptele tale pentru că ele vor fi obiceiuri,
Fii atent la obiceiurile tale pentru că ele vor fi caracterul tău,
Fii atent la caracterul tău pentru că el va fi destinul tău.
Tipul de naştere pe care îl vom avea în viaţa viitoare este determinat, aşadar, de natura
acţiunilor noastre în această viaţă şi din vieţile trecute şi iarăşi, important este să ştim că
efectele acţiunilor noastre depind în întregime de intenţia sau motivaţia din spatele lor şi nu de
amploarea lor.
Karma, aşadar, nu este fatalism sau predestinare, ci înseamnă abilitatea noastră de a crea
şi de a schimba; deoarece totul este nepermanent, fluid şi interdependent, modul cum gândim
şi acţionăm modifică inevitabil viitorul. Nu trebuie să uităm niciodată că prin acţiunile,
cuvintele şi gândurile noastre avem posibilitatea să alegem (3, 7, 16).
Dacă legile karmei sunt respectate, cei care reuşesc să-şi trezească iubirea şi compasiunea
şi să-şi purifice fluxul mental, pot deveni fiinţe umane adevărate şi în final iluminaţi (18).
În Tibet, se considera că cei care stăpânesc legile Karmei şi ajung la realizare, pot opta să
revină la o viaţa după alta, pentru a-şi ajuta semenii. Există chiar tradiţia că marii maeştri
spirituali să poată lăsa indicaţii precise despre cum, unde şi cum vor renaşte.
Aceşti maeştri reîncarnaţi (tulku) sunt căutaţi şi recunoscuţi de alţi maeştri şi atunci când
sunt identificaţi primesc o educaţie specială (16,18).
Nu este deloc de mirare că acesti copii încă de la vârste foarte fragede dovedesc o
inteligenţă sclipitoare şi o capacitate ieşită din comun de a învăţa, înţelege şi interpreta corect.
De aceeaşi parere este şi Rudolf Steiner care afirma că dorinţa de a explica trăsăturile
spirituale ale unui om prin moştenirea genetică de la tată sau mamă sau de la alţi precursori
este o prejudecată îndoielnică. În opinia sa, apariţia unor genii de excepţie şi mari binefăcători
ai omenirii în familii normale sau modeste, nu pledează pentru ereditate şi poate fi explicată
numai prin acumulările spiritului din vieţile anterioare.
Deşi fenomenul reîncarnării este larg acceptat de filozofiile şi religiile orientale şi în
egală măsură de cei care studiază domeniul suprasensibilului, el este repudiat de religia
creştină. Numeroşi cecetători au încercat să aducă dovezi în sprijinul ipotezei că la început
religia creştină acceptă ca normal fenomenul reîncarnării. Deşi o serie de texte vechi sau chiar

31
pasaje din Biblie pot fi interpretate şi pot sugera fenomene de reîncarnare, nu s-a găsit până în
prezent o dovadă clară, de netăgăduit a acestei credinţe. Exemplul cel mai controversat este
Origen din Cezareea (185-254), care este astăzi citat de mulţi aderenţi ai reîncarnării. Deşi este
adevărat că acest parinte al bisericii creştine a avut o educaţie influenţată de filozofia greacă şi
în special de Platonism, din operele sale nu se desprinde un concept clar de credinţă în
reîncarnare.
El admite preexistenţa sufletelor care prin încarnare se “îmbracă” în corpuri solide şi că o
singură viaţă este insuficientă pentru “salvare”, însă nu este clar asupra fenomenului de
reîncarnare a sufletului (metempsihoza), când şi cum va avea loc.
În această dispută privind reîncarnarea în credinţa creştină, cercetătorii acestui subiect
mai citează şi alti teologi ai creştinismului cum ar fi Sfântul Martir Justin (100-165) sau
Clement din Alexandria care erau în favoarea acestei idei dar şi alti care au fost împotrivă cum
ar fi Irineus, Tertullian sau Grigorie din Nissa.
Pasajele din Biblie citate ca cele mai convingătoare în sprijinul ideii de acceptare a
reîncărnării de către creştinism şi pe care le recomandăm pentru studiere sunt:
1. Matei 11/14 şi 17/12-13
2. Ioan 9/2
3. Ioan 3/3
4. Iacob 3/6
5. Matei 26/52
Trebuie înţeles că la începuturile sale, religia creştină a evoluat într-un spaţiu european
care fusese puternic impresionat de gândirea şi civilizaţia greacă, care şi-a pus amprenta pe
primele lucrări teologice ale creştinismului, însă treptat ideea definitorie pentru această religie
va rămâne “mântuirea” noastră prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, Iisus Cristos şi
reîntruparea morţilor în ziua judecăţii de apoi. Această idee centrală este în contradicţie cu cea
potrivit căreia “mântuirea”este rezultatul evoluţiei spirituale în urma experienţelor rezultate
din reîncarnările succesive, ceea ce a dus, în mod firesc, la repudierea acestui concept, care s-a
concretizat la al v-lea Conciliu Ecumenic în anul 553 după Christos, la Constantinopole.
Trebuie remarcat că acest Conciliu, contrar regulilor, nu a fost condus de un înalt prelat al
Bisericii, ci de însuşi Împăratul Iustinian şi în final s-a hotărât că ideea reîncarnării este o
erezie şi s-a aruncat anatema asupra lucrărilor care tratează acest subiect, precum şi asupra
autorilor lor (1,5 11).
Din acel moment şi până în prezent, toate curentele religioase oficiale, derivate din
creştinism, respingând această idee, excepţie făcând Biserica Catolică Liberală, Biserica Unită
şi Societatea Rozicruciană (13).
Considerată erezie, această idee dispare din gândirea europeană dominată de creştinism,
până în secolul XIX când este readusă de Rudolf Steiner prin lucrările sale Teosofia şi
Antroposofia, deşi chiar şi înaintea acestui moment apare şi la alţi mari gânditori precum
Giordano Bruno, van Helmont, Goethe, Charles Bonnet, Hume sau Shopenhauer.

32
 În zilele noastre, reîncarnarea este acceptată de Biserica Scietologică fondată de Ron L.
Hubbard şi de Mişcarea New Age şi devine obiect de studiu atât pentru cercetătorii din
domeniul ezoterismului, cât şi pentru cei din domeniul ştiinţelor medicale. Dintre aceştia
merită să-i cităm pe Dr. Ian Stevenson, Dr. Walter Senekiw, Dr. David Bishai, Dr. Jim B.
Tuker, s.a., care şi-au bazat studiile pe o cazuistică impresionantă de mii de observaţii
conţinând analiza memoriilor unor copii care exprimă amintiri de locuri, evenimente sau
concepte, care ar trebui să le fie total necunoscute. Din analiza acestor memorii s-a încercat,
mergând în profunzime pe aceste căi, identificarea individuală a celor reîncarnaţi, luând în
considerare fapte şi locuri, perioade de timp, semne din naştere, răni şi cicatrici şi chiar
compararea unor evidenţe medicale, radiografii, fişe dentare sau fotografii la autopsie (22, 23).
Rezultatele cercetărilor aduc argumente în sprijinul ideii de reîncarnare, larg acceptată în
gândirea mistică orientală şi în ezoterism, însă până la autentificarea cu certitudine a acestui
fenomen, este nevoie de continuarea studiilor şi poate chiar găsirea unei aparaturi adecvate
pentru obiectivarea investigaţiei şi administrarea unor probe indubitabile.

7. CONCLUZII

Cu excepţia filozofiei pur materialiste, toate celelalte concepte filozofice şi religioase

acceptă supravieţuirea sufletului după moartea corpului fizaic, cu unele particularităţi privitor
la parcursul şi evoluţia spiritului în tărâmul morţii, felul în care se realizează “mântuirea”
(salvarea, eliberarea) şi momentul sau modul în care are loc reîntruparea.
Prezenta lucrare încearcă să aducă în discuţie un subiect care este evitat adeseori, fie din
ignoranţă, fie din frică, dar mai ales din cauza unor concepţii greşite şi lipsa de înţelegere a
semnificaţiei reale a fenomenelor.
Sperăm că această înţelegere a faptului că moartea este indisolubil legată de viaţă, că
viaţa şi moartea sunt un întreg, dar că moartea nu înseamnă sfârşitul, ci doar o etapă de
trecere , o etapă necesară în evoluţia sufletului nemuritor, ne va face să privim cu alţi ochi
existenţa efemeră a trupului. Datoria noastră principală, pe perioda existenţei în lumea fizică,
când putem acţiona în această dimensiune materială, este de a contribui prin faptele, vorbele şi
gândurile noastre la construcţia binelui universal. Prin binele şi armonia universală, a planetei
noastre şi a semenilor noştri, ne facem bine şi nouă înşine.
În încheiere, credem că tot ce am încercat să transmitem prin această lucrare, nu se poate
exprima mai frumos, mai direct şi mai simplu, decât prin următoarele două citate, din culturi,
religii şi civilizaţii diferite.
Primul este un citat din Bardo Thödol :
“O, Trândav ce nu te gândesti la venirea morţii,
Căzând în puterea înşelătoare a pasiunilor mincinoase,
Te consacrii lucrur
ilor inutile ale vieţii,
Cât de neprevăzător eşti, tu care iţi iroseşti cea mai mare ocazie.

33
 Cât de tare te vei înşela, când vei părăsi viaţa cu mâinile goale.
Dacă învăţătura aleasă nu iţi este prezentă în spirit
Nu te vei trada pe tine însuţi?”
Cel de-al doilea citat este rostit la învestitura unui cavaler templier:
“Iată emblema morţii susţinută de către Divinitate: un craniu uman care se afla pe sfânta
Biblie. Invaţă de aici, că toate speranţele corpului tău uman efemer, se află în Cuvântul lui
Dumnezeu, dezvăluit în acest Volum Sacru. Aici învăţăm că Mântuitorul nostru trăieşte în
fiecare din noi şi că deşi viermii ne mănâncă trupul, totuşi spiritul conţinut în carnea noastră îl
va vedea pe Dumnezeu. Învăţăm, de asemenea, că stăpânind toate încercările şi vicisitudinile
vieţii omeneşti, prin credinţa neclintită în Adevărul Suprem, aşa cum a făcut Mântuitorul
Nostru, Iisus Christos, care a fost răstignit şi a înviat, vom găsi acea consolare şi pace a minţii,
pe care lumea nu ne-o poate nici da, nici lua.”

34
8. BIBLIOGRAFIE

1. J.T. ADDISON- Viaţa după moarte

- Editura HERALD, 2006, Bucureşti.

2. IEROMONAH ARSENIE BOCA- Cărarea împărăţiei

- Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Ardealului, 1994,
Bucureşti.

3. PAUL BRUNTON- Înţelepciunea supraeului

- Editura LOTUS, 1995, Bucureşti.

4. FRITJORF CAPRA – Taofizica

- Editura TEHNICA, 1995, Bucureşti.

5. OVIDIU DRÂMBA- Incursiuni în civilizaţia omenirii, vol. I, II, III

- Editura EXCELSIOR- MULTI PRESS, 1996, Bucureşti.

6. PATRICK DROUOT- Vindecarea spirituală şi nemurirea

- Editura SAGITTARIUS, 1994, Iaşi.

7. PATRICK DROUOT- Nemurirea şi reîncarnarea

- Editura SAGITTARIUS, 1996, Iaşi.

8. DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN- Inteligenţa materiei

- Editura TEORA, 1992, Bucureşti.

9. JOHN J. FALONE- Frecvenţa geniului

- Editura FOR YOU, 2001, Bucureşti.
10. PROF. DAVID FONTANA- Does Mind SurvivePhysical Death?, articol publicat în
Revista PARADOCS- 2003.

11. PHILIPPE GAUDIN- Marile religii

- Editura ORIZONTURI, 1997, Bucureşti.

12. VASILI GOCI- Karma şi cauza

- Editura MODOVA, 1996.

13. MAX HEINDEL- The Rosicrucian Cosmo-Conception.

35
(http://www.rosicrucian .com/rcc/rcceng04.htm.)

14. HERMES MERCURIUS TRISMEGISTUS- Corpus Hermeticum

- Editura HERALD, , Bucureşti.

15. Dr. RAYMOND MOODY- La vie apres la vie

- Editions ROBERT LAFFONT, 1977, Paris.

16. ALEXANDRA DAVID NEEL- Tainele învăţăturilor tibetane

- Editura NEMIRA, 1995, Bucureşti.

17. ORIGEN- Despre rugăciune

- Editura HERALD, 2006, Bucureşti.

18. SOGYAL RIMPOCHE- Cartea tibetană a morţii şi vieţii

- Editura HERALD, 2001, Bucureşti.

19. RUDOLF STEINER- Teosofia

- Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, 2003, Bucureşti.

20. RUDOLF STEINER- Ştiinţa ocultă

- Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, 2003, Bucureşti.

21. RUDOLF STEINER- Tainele pragului

- Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC, 2004, Bucureşti.

22. Dr. IAN STEVENSON- Reincarnation ând Biology: A contribution to the Etiology of
Birthmarks ând birth Defects- ISBN. 0-275-95283-5S.

23. Dr. JIN B. TUCKER- Life before life: A scientific Investigation of Children~sMemories
of Previous Lives- ISBN. 0-312-32137-6.

24. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ

- Editura Institului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1994, Bucureşti.

25. Cartea tibetană a morţilor

- Editura SOPHIA, 1994, Arad.

36