TEORIA GENERALĂ AOBLIGAȚIILOR

Curs 1.
Noțiunea de obligație. Clasificarea obligațiilor. Izvoarele obligațiilor. Clasificarea izvoarelor
obligațiilor. Contractul, principalul izvor de obligații. Noțiunea de contract și clasificarea contractelor.
Noțiunea de obligație. Provine din latina veche, înseamnă a-l lega pe debitor din pricina neexecutării
obligații acestuia. Din stadiul de legătură materială s-a ajuns, odată cu evoluția dreptului roman, la o legătură
abstractă dintre debitor și creditorul său.
Codul civil definește noțiunea de obligație în art. 1164. Din interpretarea titlului art. 1164 reiese că s-a
urmărit prezentarea noțiunii de obligație prin intermediul conținutului acesteia, adică a drepturilor și obligațiilor
subiectelor de drept. În al doilea rând, definiția legală subliniază specificul obligației de a fi o legătură de drept.
Sub acest aspect, Codul civil continuă tradiția și influența romană, definind obligația ca fiind o legătură de drept
între creditor și debitor.
Sensurile noțiunii de obligație. Vom utiliza primele două sensuri.
Primul sens al noțiunii de obligație este sensul larg, prin obligație vom înțelege raportul juridic
obligațional.
Vom defini raportul juridic obligațional ca fiind acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul
subiectului activ, denumit creditor de a-i cere subiectului pasiv denumit debitor să dea, să facă sau să nu facă
ceva, sub sancțiunea de a recurge la forța de constrângere a statului în caz de neexecutare de bunăvoie a
obligațiilor.
Din această definiție reiese că raportul juridic obligațional are două laturi, latura activă, reprezentată de
dreptul de creanță al subiectului activ și latura pasivă, reprezentată de datoria ce-i incumbă subiectului pasiv.
Al doilea sens al noțiunii de obligație este sensul restrâns, prin obligație înțelegem datorie sau debit,
desemnează doar latura pasivă a unui raport juridic obligațional.
Al treilea sens al noțiunii de obligație desemnează înscrisul constatator al unui drept de creanță având
ca obiect o sumă de bani.
Structura obligației ca raport juridic obligațional.
Întâlnim aici trei elemente: subiectele, conținutul și obiectul.
Subiectele pot fi orice persoană fizică sau juridică. Distingem între subiectul pasiv, creditorul și
subiectul activ, creditorul. Calitatea de subiect poate să aparțină unei singure persoane, în ipoteza obligaților
pure și simple, însă calitatea de subiect poate să aparțină mai multor persoane fizice sau juridice, cazul
obligațiilor complexe cu pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi activă, când sunt mai mulți
creditori în raportul juridic obligațional, sau pasivă, când mai multe persoane fizice sau juridice au calitatea de
debitor în raportul juridic obligațional.
Conținutul raportului juridic obligațional este format din dreptul de creanță ce aparține creditorului și
care formează latura activă a acestui raport obligațional. Tot în conținut intră si obligația care incumbă
debitorului, aceasta formând latura pasivă a raportului obligațional.
Obiectul este reprezentat de conduita concretă sau prestația la care este îndreptățit creditorul și la care
este obligat debitorul. Obiectul obligației este prezentat în art. 1226. Obiectul raportului juridic obligațional
(prestația sau conduita debitorului) nu trebuie confundat cu obiectul actului juridic, izvor al raportului juridic
obligațional, întrucât acesta din urmă are ca obiect o operațiune juridică pe care părțile actului urmăresc să o
încheie (vânzarea-cumpărarea unui bun, schimbul).
Condițiile de validitate ale obiectului obligației.
 Obiectul obligației să fie determinat (precizat exact cantitativ sau calitativ) sau cel puțin determinabil.
În cazul în care prestația constă în obligația de a da un bun individual determinat sau bunuri generice, discutăm
despre cerința legală a existenței bunului, aspect care este reglementat de Codul civil în art. 1229 – 1234.
Obiectul obligației trebuie să fie licit, sub sancțiunea nulității absolute. În aceeași ipoteză, este de reținut
art. 1229, în conformitate cu care numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații
contractuale.
Obiectul obligației nu trebuie să existe în mod obligatoriu la momentul nașterii obligației, această
condiție rezultă din interpretarea art. 1227, în conformitate cu care contractul este valabil chiar dacă la momentul
încheierii sale una dintre părți se afla în imposibilitate de a-și executa obligația, cu excepțiile prevăzute de lege.
Acest articol nu face distincție după cum imposibilitatea de executare ar fi materială sau juridică, relativă sau
absolută, temporară sau permanentă.
În doctrină se subliniază că obligația este nulă numai atunci când intervine o imposibilitate absolută de
executare, nu și în cazul unei imposibilitate relativă (raportată fix la debitorul în cauză).
În doctrină se precizează, în plus, un al patrulea element în structura obligației, sancțiunea, care ar fi
util în clasificarea obligațiilor în perfecte și imperfecte. În mod tradițional, doctrina română reține primele 3
elemente, fiind specifice oricărei obligații, independent de vreo clasificare a acestora.
Clasificarea obligațiilor
Clasificarea după obiect sau în funcție de obiect. Aceasta presupune trei subclasificări:
1. obligații de a da, de a face de a nu face
2. obligații de rezultat și de mijloace
3. obligații în natură și monetare.
Obligații de a da, de a face, de a nu face
1. obligația de a da este obligația de a constitui sau a transmite un drept real, o întâlnim în art.
1483 (obligația de a strămuta proprietatea) (seminar), art. 1487 (obligația de a constitui o
garanție), art. 1488 (obligația de a da o sumă de bani) (controversă, obligație de a face).
Obligația de a da nu are o existență sau o consistență materială, ea se execută prin însăși
manifestarea de voință a părților contractante, manifestare de voință însoțită, după caz, de
o anumită formă ad validitatem precum și de o formă de publicitate. (Obligația de a da care
se naște în urma unui contract de vânzare a unui bun imobil, obligația de a da se naște ca
urmare a încheierii în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare, iar înscrierea
în cartea funciară are doar efect de opozabilitate. În viitor, obligația de a da se va naște din
momentul înscrierii în cartea funciară, când aceasta va avea rol constitutiv). (seminar
obligația de a da care se naște în urma unui contract de vânzare a unui bun mobil)
2. obligația de a face implică în sens material a executa o anumită acțiune (a preda un bun, a
efectua o lucrare)
3. obligația de a nu face presupune o inacțiune, presupune ca debitorul să se abțină de la o
acțiune, de la ceva ce ar fi putut face dacă nu și-ar fi asumat obligația (art. 1903 – obligația
de neconcurență în cazul contractului de societate). Obligația de a nu face este o obligație
specială care nu trebuie confundată cu obligația generală, negativă de a nu face pe care o
întâlnim în materia drepturilor reale.
Interesul clasificării îl constituie regimul juridic diferit în materie de executarea silită în natură (art.
1528, 1529), punerea în întârziere pentru neexecutarea obligației operează diferit în funcție de felul obligației
(art. 1523 alin. (2). lit. b)), daunele moratorii (art. 1536), prescripție (art. 2524), proba în cazul neexecutării.
(seminar)
Obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace sunt definite de Codul civil în art. 1481
 1. în cazul obligației de rezultat, denumită obligație determinată, debitorul este ținut să
procure creditorului rezultatul promis (obligația de a transporta bunuri sau persoane).
Neatingerea rezultatului urmărit înseamnă neexecutarea obligației, care declanșează
prezumția relativă de culpă a debitorului. Obligația asumată în contractul de transport.
2. obligația de mijloace, de prudență sau de diligență, reprezintă obligația pentru a cărei
executare, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare sau specifice pentru
atingerea rezultatului promis. Debitorul nu garantează atingerea rezultatului promis,
debitorul trebuie să depună toată diligența necesară prin mijloacele specifice pentru a
ajunge la rezultatul promis. Obligația medicului de a vindeca pacientul. Obligația
avocatului față de client este de mijloace sau de rezultat? (seminar)
Criteriile de diferențiere între obligațiile de mijloace și de rezultat sunt menționate în art. 1481 alin. (3).
1. primul criteriul legal este modul în care obligația este stipulată în contract. Este vorba de
interpretarea clauzelor contractuale referitoare la obligația în discuție. O obligație de
rezultat este consacrată în scris de părți prin sintagme de genul: „debitorul va face”,
„debitorul trebuie să”. Pentru obligațiile de mijloace, avem formulele: „debitorul va încerca
să”, „debitorul nu garantează că”. Părțile, în baza principiului libertății contractuale, pot
imprima unei obligații general recunoscute ca fiind de rezultat caracter de obligație de
mijloace și invers.
2. al doilea criteriu legal este existența și natura contraprestației (și celelalte elemente ale
contractului). Potrivit acestui criteriu, în cazul în care, pentru executarea obligației în
discuție este prevăzut un preț considerabil sau o altă contraprestație, se poate considera că
respectiva obligație este de rezultat.
3. al treilea criteriu legal este gradul de risc, dacă gradul de risc e mare, obligația va fi de
mijloace.
4. al patrulea criteriu este influența pe care cealaltă parte sau alte subiecte de drept asupra
executării obligației
Interesul distincției este în dovedirea neexecutării fiecărei obligații în parte (Art. 1547). În cazul
obligațiilor de rezultat, neatingerea rezultatului constituie o neexecutare și se activează prezumția legală relativă
de culpă a debitorului, însă neexecutarea obligației de rezultat depinde de cum obligația de rezultat este pozitivă
sau negativă. În cazul obligației de mijloace, pentru a se activa răspunderea contractuală a debitorului, pentru
creditor nu e suficient să indice că rezultatul nu a fost atins, creditorul trebuie să probeze (se răstoarnă sarcina
probei) că debitorul nu a depus diligența necesară sau mijlocul specific pentru atingerea rezultatului promis.
Obligații monetare și obligații în natură:
1. obligațiile în natură au ca obiect orice conduită pozitivă sau negativă, cu excepția prestației
de a da o sumă de bani.
2. obligațiile pecuniare sau monetare se referă strict la obligațiile care presupun prestația de a
da o sumă de bani, indiferent de izvorul acestei obligații de a da o sumă de bani, fie el
contract de împrumut, fapt juridic licit (îmbogățire fără justă cauză) sau ilicit (răspundere
contractuală sau delictuală).
Interesul distincției se referă la modul special al angajării răspunderii contractuale a debitorului
obligației pecuniare neexecutate la scadență (art. 1535). Creditorul obligației pecuniare nu trebuie să dovedească
prejudiciul, curgerea de drept a dobânzilor, etc.
Clasificarea obligațiilor după criteriul sancțiunii
1. obligațiile civile perfecte (înzestrate cu acțiune în justiție). Reprezintă majoritatea
obligațiilor civile, și se caracterizează prin faptul că pot fi aduse la îndeplinire în mod silit,
prin forța de constrângere a statului, în caz de neexecutare de către bunăvoie de către
debitor.
2. obligațiile civile imperfecte (naturale). Acestea sunt susceptibile numai de executare
voluntară din partea debitorului, fiind menționate în art. 1471, denumit plata obligației
 naturale și art. 2506, efectele prescripției împlinite. De bunăvoie în acest caz înseamnă la
inițiativa debitorului, nu la inițiativa sau la cererea creditorului. Obligațiile naturale
executate nu pot fi restituite. Obligațiile naturale se subdivid în:
a. obligații naturale legale, naturale prin esența lor, de exemplu, art. 2264 privind
contractul de joc și pariu.
b. obligații naturale avortate, născute din acte juridice nevalabile
c. obligații naturale degenerate, obligațiile prescrise, născute valabil, dar își pierd
eficacitatea ca efect al prescripției.
Clasificarea obligațiilor după criteriul opozabilității.
1. obligații obișnuite, opozabile numai părților contractante.
2. obligații reale (propter rem), care au o opozabilitate mai largă decât obligațiile obișnuite,
în sensul că, fiind accesorii unui drept real, vor fi opozabile tuturor titularilor dreptului real
față de care aceste obligații sunt accesorii. Pot fi administrative sau civile.
3. obligațiile opozabile terților (scriptae in rem), obligații care rezultă dintr-un act juridic, care
sunt strâns legate de un bun, astfel încât orice posesor ulterior al bunului respectiv este ținut
să respecte obligația respectivă deși nu a participat la încheierea actului juridic izvor al
obligației respective. art. 1811. Pentru a se asigura opozabilitatea, trebuie îndeplinite
condițiile de opozabilitate sau publicitate.
Interesul distincției constă în nașterea de obligații față de subiecte neparticipante la închierea actului
juridic ca izvor al obligației respective.
Clasificarea obligațiilor în funcție de izvoare.
1. obligații extracontractuale, obligații născute din fapte juridice licite (inclusiv contracte
desființate retroactiv) sau ilicite.
2. obligații contractuale, născute din obligații născute din contracte valabile.
3. obligații necontractuale, născute din lege sau din hotărâri judecătorești.
Într-un raport juridic de natură contractuală întâlnim trei categorii de obligații
1. obligația legală generală de executare a contractului cu bună-credință (art. 1170). În caz de
neexecutare, de neîndeplinire a acestei obligații legale, majoritatea doctrinarilor consideră
că nu suntem în prezența unui caz de neexecutare a contractului, cu consecința că nu se vor
aplica remediile contractuale la îndemâna creditorului prevăzute de lege pentru
neexecutarea unei obligații contractuale (executarea silită în natură, răspunderea
contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului respectiv). Remediile contractuale
sunt neaplicabile cu o nuanțare, se poate ajunge la rezoluțiunea contractului pentru
neîndeplinirea obligațiilor cu bună-credință, numai în măsura în care are un impact major
asupra neexecutării obligației contractului, respectiv un impact major pentru neatingerea
scopului în care s-a contractat. În concluzie, dacă debitorul este culpabil de neîndeplinirea
obligației legale de bună-credință, de regulă atitudinea lui se va sancționa cu acordarea de
daune-interese delictual. Cu referire la creditor, în cazul în care creditorul se face vinovat
de neîndeplinirea obligației legale de bună-credință, acest aspect se sancționează, de regulă,
prin intermediul instituției abuzului de drept săvârșit de creditor, deoarece nerespectarea
obligației legale de bună-credință de către debitor se manifestă prin exercitarea contrar
bunei-credințe a unor prerogative contractuale pe care le are creditorul, cum ar fi
prerogativa de a invoca un pact comisoriu, denunțarea contractului, clauza penală.
2. obligațiile contractuale stipulate de părți, pentru stingerea valabilă a acestor obligații, legea
prevede criteriul diligenței bunului proprietar (art. 1480).
3. obligații prestabilite prin lege (deduse din principii ca echitatea), sunt obligații particulare
în legătură cu obligația de executare cu bună-credință, stabilite prin norme imperative sau
prin norme supletive (art. 1272, art. 1531).
 Interesul distincției se regăsește în aplicarea remediilor contractuale exclusiv în cazul neexecutării
obligațiilor contractuale.
Izvoarele obligațiilor sunt faptele juridice lato și stricto sensu și actele juridice
Clasificarea legală a izvoarelor. Din art. 1165 reies patru tipuri de izvoare
1. contractul
2. actul juridic unilateral
3. faptul juridic licit
4. faptul juridic ilicit (răspunderea contractuală și delictuală)
Contractul este principalul izvor de obligații.
Definiție: Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Fundamentul contractului este susținut de teza sau principiul autonomiei de voință. Potrivit acestui
principiu, voința părților este unica sursă și măsura drepturilor și obligațiilor contractuale, cu consecința că
subiectul de drept nu trebuie să fie supus altor obligații decât acelora pe care le-a consimțit, iar acestea din urmă
trebuie executate întocmai cum au fost contractate. Înțeles la modul absolut, principiul autonomiei de voință
prezintă dezavantajul că nu ține cont de necesitatea de a armoniza interesele individuale cu interesele societății.
Ca urmare, acestui principiu i-au fost aduse anumite limitări legale și pe vechiul și pe noul Cod civil. Limitările
aduse sunt reglementarea impreviziunii și reglementarea îndeplinirii cu bună-credință.
Materia contractului e guvernată de două principii
1. principiul libertății contractuale, prevăzut de art. 1169. Părțile sunt libere să contracteze
(aspectul pozitiv al principiului), după cum sunt libere să nu contracteze (aspectul negativ
al principiului), de asemenea, subiectele sunt libere să aleagă partenerul contractual și, în
principiu să stabilească conținutul contractului. Libertatea contractuală, astfel înțeleasă, nu
e nelimitată sau absolută întrucât legea prevede 3 limitări ale principiului libertății de a
contracta:
a. legile imperative
b. ordinea publică
c. bunele moravuri
2. principiul bunei-credințe are sediul general în art. 14, art. 1170 reprezintă sediul bunei-
credințe în negocieri, încheiere și pe timpul executării,iar art. 1183 este sediul bunei-
credințe pentru inițierea, desfășurarea și ruperea negocierilor. Buna-credință presupune
loialitate, onestitate în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, cu respectarea
regulilor impuse de lege sau de practica socială sau profesională, după caz. Din principiul
bunei-credințe au fost deduse, pe cale doctrinară și jurisprudențială o serie de obligații care
incumbă partenerilor contractuali, libertate, fidelitate contractuală, obligația de transparență
și informare. În art. 1170, teza finală prevede că părțile nu pot înlăturaîn mod expres cerința
bunei-credințe, fiind un aspect care ține de ordinea publică, așadar orice încercare de a o
înlătura se sancționează cu nulitatea absolută. Buna-credință apare ca o limită a principiului
libertății contractuale.

Clasificarea contractului.
Clasificarea contractului după criteriul conținutului:
1. contracte sinalagmatice (bilaterale) prevăzut deart. 1171. Reprezintă acele contracte care
se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor în sensul că fiecare parte
are atât calitatea de creditor cât și calitatea de debitor (vânzare-cumpărare)
 2. contracte unilaterale sunt cele care dau naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre
părți (donație, depozit). Contractele sinalagmatice imperfecte, în temeiul vechiului Cod
civil erau acele contracte unilaterale cum e depozitul, cu obligații în sarcina unei singure
părți, însă pe parcurs se mai năștea o obligație în sarcina proprietarului, obligație ce consta
într-o prestație având ca obiect o sumă de bani, sumă de bani pe care depozitarul i-a cheltuit
pentru repararea bunului. Aveam aici două obligații reciproce dar independente. Codul civil
în art. 1171 teza a II-a a tranșat această situație, prevăzând că un contract este unilateral,
chiar dacă presupune obligații în sarcina ambelor părți.
Interesul clasificării se regăsește în faptul că numai contractele sinalagmatice produc anumite efecte
speciale(excepția de neexecutare, rezoluținea și rezilierea, riscul în contract) și sub aspect probatoriu.
Clasificarea după criteriul scopului
1. contracte cu titlu oneros, prevăzute de art. 1172 alin. (1) (vânzare-cumpărare, schimb)
2. contracte cu titlu gratuit, prevăzute de art. 1172 alin. (2) (donație, mandat gratuit, comodat)
Există contracte cu titlu gratuit prin esența lor (donația) sau prin natura lor (mandat gratuit)
Interesul clasificării se regăsește în faptul că contractele cu titlu gratuit au condiții mai severe de formă,
sunt intuitu personae, iar obligațiile părților sunt reglementate mai sever în cazul contractelor cu titlu oneros în
lumina obligației de garanție.
Contractele cu titlu oneros se împart, conform art. 1173, în:
1. contracte comutative, sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor sunt
certe și pot fi cuantificate din momentul încheierii contractului, ele nedepinzând de hazard
(vânzare-cumpărare, schimb).
2. contracte aleatorii, sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor depind sau
depinde de un eveniment incert sau aleatoriu sau de hazard (asigurare, renta viageră, joc și
prinsoare).
Interesul distincției se regăsește în aplicarea leziunii numai în cazul contractelor comutative.
Impreviziunea se aplică cu precădere în contractele comutative, însă nu e exclus să fie aplicată și în contracte
aleatorii.
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
1. acte dezinteresate, sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care se urmărește a procura un
beneficiu debitorului fără a se micșora patrimoniul creditorului (mandat gratuit, comodat)
2. liberalitățile, sunt acele contracte care, în scopul procurării unui beneficiu celeilalte părți se
micșorează patrimoniul celui care a făcut acest act (donație)
Interesul distincției îl găsim în condițiile de formă, și în materie succesorală, rezerva succesorală,
reducțiunea liberalităților excesive.
Clasificarea după criteriul formei
1. contracte consensuale reprezintă regula în materie, prevăzute de art. 1178. Sunt acele
contracte care se formează în mod valabil prin simpla înțelegere de voință a părților, fără a
avea o altă formalitate pentru încheierea valabilă (mandat, transport).
2. contractele solemne sunt cele care, pentru încheierea lor valabilă, presupun, pe lângă
acordul de voință, respectarea unei forme solemne. De regulă, solemnitatea reiese din forma
autentică notarială (donație), însă poate reieși și dintr-un înscris sub semnătură
privată(ipoteca mobiliară).
3. contractele reale sunt cele care, pentru încheierea lor valbilă, presupun, pe lângă acordul de
voință, tradițiunea, adică predarea bunului (depozit, gaj). Remiterea bunului are natura
juridică a unei condiții de validitate a contractului. La contractul de vânzare-cumpărare,
tradițiunea are natura de efect al obligației.
 Interesul distincției se află în respectarea condițiilor de validitate pentru încheiere.
Criteriul libertății părților de a negocia
1. contracte negociate reprezintă regula în materie, conform art. 1182. Contractul se încheie
prin negociere
2. contractele de adeziune, prevăzute în art. 1175, contract în care clauzele sunt impuse în
parte sau în totalitate de o parte, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (furnizare
de energie electrică) (contractul de credit e de adeziune?)
3. contractele obligatorii sunt acele contracte impuse de lege a se încheia. (asigurare
obligatorie de răspundere civilă în cazul autovehiculelor, RCA). A nu se confunda cu
efectele obligatorii ale contractului
Interesul distincției se referă la reglementarea și aplicabilitatea clauzelor standard precum și a clauzelor
neuzuale, în materia contractelor de adeziune.
Clauzele standard, prevăzute de art. 1202 sunt clauzele care nu sunt negociate de către părți și sunt
stabilite în prealabil de către una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat. Există o prezumție
de clauze standard în cazul profesioniștilor care încheie în mod regulat un fel de contract. Astfel de clauze le
reprezintă clauzele privind pactul comisoriu sau forța majoră.
Clauzele neuzualesunt acele clauze standard care sunt reglementate în mod expres în cadrul art. 1203
din Codul civil. Prin stipularea clauzelor neuzuale se creează un dezechilibru în prestațiile părților, din acest
motiv cealaltă parte trebuie să accepte în mod expres, în scris clauza. Nu este suficientă doar semnarea
contractului,nici dacă semnătura este pusă lângă clauză, cieste necesară încheierea unui act adițional din care să
reiasă acceptarea clauzei neuzuale. Clauzele neuzuale pot privi denunțarea unilaterală, limitări a dreptului de a
opune excepții, legea aplicabilă sau decăderi
Un alt interes al distincției îl constituire aplicarea legislației protecției consumatorului în cazul în care
una dintre părți la contractul de adeziune are calitatea de consumator.
Clasificarea contractelor conform criteriului raportului dintre contracte
1. contract-cadru și contract în executarea contractului cadru. Contractul-cadru este contractul
de distribuție, spre exemplu, care este urmat de mai multe contracte de vânzare-cumpărare.
Printr-un contract-cadru, părțile stabilesc în linii mari relațiile contractuale desfășurate în
viitor și pregătesc încheierea ulterioară a mai multor contracte prin care se ține seama de
contractul-cadru. De regulă, contractele în executare sunt contracte autonome, având o
legătură mai mult cauzală decât de contracte accesorii. Importanța clasificării o reprezintă
aplicarea regulii accesorium sequitur principale.
2. contracte principale și accesorii. Contractele principale nu depind de alte contracte în
privința încheierii, executării sau stingere. Contractele accesorii sunt cele care depind de
alte contracte, garanții. Importanța clasificării o reprezintă tot aplicarea accesorium sequitur
principale.
Clasificarea după modul de executare
1. contracte cu executare imediată (uno ictu) (vânzare-cumpărare, donație)
2. contracte cu executare succesivă sunt contractele care presupun exectuarea în timp a
prestației caracteristice contractului respectiv. (rentă viageră, locațiune, antrepriză)
Interesul distincției se află în sancțiunea în caz de neexecutarea, pentru cele uno ictu avem rezoluțiunea,
pentru cele cu executare succesivă avem rezilierea.

Clasificarea după nominalizarea în legea civilă

 1. contractele numite, nominalizate ca atare în legislație, din perspectiva regimului juridic
aplicabil, reprezintă regula în materie (vânzare-cumpărare, schimb, donație).
2. contractele nenumite sunt acele contracte care nu sunt reglementate în mod expres de
legislație din perspectiva regimului juridic aplicabil. Dacă în mod punctual este amintit un
contract, fără să fie reglementat, nu avem contract numit (asistență, contractele mixte).
Interesul distincției rezidă în regimul legal aplicabil. Astfel, pentru contractele numite se aplică în
principal normele legale speciale din materia fiecărui contract numit în parte, în completare cu normele generale,
anume dreptul comun al contractelor. În situația contractelor nenumite, pentru a se contura regimul aplicabil se
aplică, în principal, dreptul comun în materia contractului, în completare cu regulile speciale privitoare la
contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Asemănarea dintre un contract nenumit și un contract numit se
analizează în funcție de prestația caracteristică, principală a celor două contracte în comparație.

Curs 2.
Încheierea contractului.
Există trei mecanisme de încheiere a contractului:
1. prin negociere
2. prin mecanismul ofertei și al acceptării
3. prin promisiunea de a contracta și pactul de opțiune (preferință)
Încheierea contractului prin negociere.
Negocierile sunt discuții purtate între părți în vederea încheierii unui contract
Negocierile se clasifică în funcție de criteriul temporal, în funcție de care distingem:
1. negocieri precontractuale menționate de art. 1182 alin. (2)
2. negocieri postcontractuale
Este suficient ca părțile să se înțeleagă cu privire la elementele esențiale ale contractului, putând să lase
alte elemente să fie negociate ulterior sau de către instanță.
Primul rezultat posibil este eșecul negocierilor. Obligația de negociere fiind o obligație de mijloace,
părțile nu sunt obligate să încheie contractul. Al doilea rezultat posibil este încheierea contractului cu
determinarea completă a conținutului acestuia. Se poate încheia contractul și cu determinarea incompletă a
conținutului contractului, urmând negocierile postcontractuale, în scopul convenirii asupra elementelor
secundare. Interesează, așadar, definirea elementelor esențiale și a elementelor secundare din conținutul unui
contract.
Conform art. 1185, un element poate face obiectul insistențelor unei părți, iar contractul nu se va
considera încheiat decât atunci când se va ajunge la un acord cu privire la respectivul element. Art. 1185 se
referă la elemente esențiale subiective, care sunt elemente secundare, potrivit naturii unui contract, sau elemente
secundare obiective, dar care devin esențiale prin acordul părților. Elementele esențiale obiective sunt acele
elemente care au legătură cu elementul contractului, în lipsa cărora nu se poate ști ce fel de contract s-a încheiat
și, pentru acceptarea cărora nu este necesar ca o parte să insiste. De exemplu, existența prețului este un element
esențial obiectiv în contractul de vânzare-cumpărare.
În faza postcontractuală, părțile determină elemente secundare sau lasă la determinarea unui terț,
respectiv la aprecierea instanței determinarea respectivelor elemente secundare.
Al doilea criteriu de clasificare a negocierilor este modul de organizare, unde deosebim între:
1. negocieri libere
2. negocieri organizate convențional de către părți.
 Această clasificare rezultă din art. 1279 alin. (4), conform căruia nu constituie promisiune de a contracta
convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract. În ipoteza
nerespectării clauzelor din convenția de negociere, se va angaja răspunderea contractuală a părții culpabile.
Două principii guvernează etapa negocierilor:
1. principiul libertății contractuale, care se manifestă pentru ipoteza negocierilor organizate
convențional, prin posibilitatea părților de a stipula regulile și condițiile de desfășurare a
discuțiilor în vederea încheierii contractului. Pentru ipoteza negocierilor libere, principiul
libertății contractuale este reglementat în art. 1183 alin. (1), în sensul că părțile au libertatea
inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor. Această libertate nu e însă absolută sau
nelimitată, fiind limitată prin principiul bunei-credințe în faza încheierii contractului, prin
alin. (2) și (4).
2. principiul bunei-credințe este reglementat de legiuitor prin prisma obligației legale de bună-
credință pe care trebuie să le respecte părțile în faza încheierii contractului
Obligațiile părților în etapa precontractuală.
1. obligația de bună-credință, reglementată de art. 1183 alin. (2) și (4). Conform alin. (2),
partea care se angajează într-o negociere este obligată să respecte exigențele bunei-credințe.
Legiuitorul nu definește obligația legală de bună-credință, însă în alin. (3) oferă un exemplu
de comportament contrar bunei-credințe, anume conduita părții de a iniția sau de a continua
negocierile fără intenția de a încheia contractul. Alte exemple de rea-credință sunt ruperea
intempestivă a negocierilor, menținerea partenerului într-o stare de incertitudine prelungită
sau inițierea negocierilor cu scopul de a obține informații de la cealaltă parte. În cazul
nerespectării obligației de bună-credință se va antrena răspunderea delictuală a părții
culpabile. Sunt precizate elemente de determinare a reparării prejudiciului cauzat celeilalte
părți prin nerespectarea obligației de bună-credință, Codul civil spune că se va ține seama
de cheltuielile ocazionate de negociere (onorarii ale avocaților, cheltuieli de transport,
cazare). Se va ține seama, de asemenea, de renunțarea de cealaltă parte la alte oferte primite.
De asemenea, se poate repara și prejudiciul nepatrimonial (numelui sau reputației unei
persoane fizice sau juridice din cauza eșecului la negocieri). De remarcat este că obligația
de bună-credință are un conținut neprecizat în art. 1183, acest conținut al obligației se poate
concretiza, de la caz la caz, fie printr-o conduită pozitivă, fie printr-o conduită negativă sau
printr-o inacțiune a părților participante la negociere. Drept consecință a caracterului vag a
conținutului acestei obligații, doctrina și jurisprudența au dedus pe calea interpretării o serie
de obligații concrete care decurg din obligația de bună-credință:
a. obligația de fidelitate
b. obligația de loialitate
c. obligația de informare
d. obligația de transparență
Dacă obligația de bună-credință este dezvoltată într-o condiție de negociere, se va antrena
răspunderea contractuală a părții culpabile. Obligația de bună-credință este reglementată
printr-o normă cu caracter de ordine publică, cu consecința că părțile nu pot renunța la
exigențele bunei-credințe.
2. obligația de confidențialitate, reglementată în art. 1184. Aceasta este o obligație negativă,
de rezultat care, spre deosebire de obligația de bună-credință, are un conținut bine precizat.
Debitorul este ținut să nu divulge și să nu folosească în interes propriu o informație
confidențială ce i-a fost comunicată în timpul negocierilor. Respectarea obligației de
confidențialitate are drept premisă stabilirea caracterului confidențial al unei informații
precum și comunicarea acestei infromații confidențiale către partenerul de negocieri.
Determinarea caracterului confidențial al unei informații se poate realiza în două feluri:
a. cel care comunică informația declară în mod expres că e confidențială
 b. dobânditorul informației putea și trebuia, în mod rezonabil, în funcție de
împrejurări, să cunoască sau să-și dea seama că respectiva informație are caracter
confidențial (în funcție de istoricul relațiilor dintre părți, context)
Aplicarea art. 1184 nu presupune existența unui contract sau a unei convenții de negociere,
cu consecința angajării răspunderii delictuale a părții culpabile (cu titlu general, dacă o
informație confidențială este divulgată într-un alt context decât încheierea contractului, se
poate angaja răspunderea delictuală, în temeiul art. 1359, sediul general al răspunderii civile
delictuale.) În ipoteza în care există o convenție de negociere cu o clauză de
confidențialitate, nerespectarea clauzei va antrena răspunderea contractuală. Prin
comparație cu reglementarea obligației legale de bună-credință, norma nu este de ordine
publică, astfel, părțile pot permite utilizarea informațiilor rezultate din negociere.
3. obligația de informare, care poate fi de trei feluri
a. obligație de informare general legală dedusă pe cale de interpretare din două texte
legale:
i. art. 1183 pentru ipoteza culpei
ii. art. 1214 alin. (1) teza a II-a reglementând dolul prin reticență, în ipoteza
intenției sau a culpei grave.
b. obligație de informare contractuală, ce poate fi asumată unilateral sau reciproc în
cazul unei convenții de negociere.
c. obligații de informare special legale, spre exemplu Codul consumatorului prevede
obligația producătorului de a-i informa pe consumatori în legătură cu serviciile
contractate.
Obligația de informare este o obligație pozitivă, de rezultat, referitoare la împrejurări
cunoscute de debitorul obligației, dar și la împrejurări pe care debitorul ar fi trebuit să le
cunoască în virtutea calităților sale sau în virtutea împrejurărilor (beneficiarul unui viitor
contract de antrepriză pentru repararea unui imobil ar trebui să știe tipul de material din
care e edificată construcția, mai ales dacă s-a lovit de acest lucru în trecut, lucru care trebuie
comunicat constructorului, în special acest aspect era greu de stabilit chiar și de un
constructor). Sancțiunea nerespectării poate consta în nulitatea contractului în ipoteza
dolului prin reticență (nulitatea e o soluție opțională, întrucât se poate renunța la nulitate și
să procedeze la încheierea contractului cu acordarea de despăgubiri cauzate de dolul prin
reticență), în răspunderea civilă cu repararea prejudiciului, se pot activa garanțiile pentru
viciile lucrului sau răspunderea contractuală pentru obligația contractuală de informare.
4. obligația de a se informa cu ocazia încheierii unui contract, aceasta se poate înfățișa sub
două aspecte:
a. în scopul de a-l informa pe partenerul de negociere, atunci când acesta din urmă se
află în imposibilitate sau onerozitate excesivă sau într-o dificultate majoră de a se
informa singur (art. 1183)
b. în scop sau în interes propriu, pentru a nu fi în prezența erorii nescuzabile, sediul
fiind art. 1208.
5. obligația de a se informa într-o sarcină prea oneroasă, în sensul că nu se poate angaja o
parte să exercite cheltuieli prea oneroase pentru aflarea de informații. Nu există obligația
de a se informa în următoarele două cazuri:
a. în cazul imposibilității de a se informa, aici fiind asimilată și dificultatea sau
onerozitatea excesivă
b. în cazul încrederii legitime în informațiile furnizate de cocontractant, în funcție și
de experiența și de calitatea părților implicate, eventual și un istoric al relațiilor
dintre ele.
Încheierea contractului prin mecanismul ofertei și al acceptării.
Oferta de a contracta sau policitațiunea este reglementată în art. 1187 – 1195. Aceasta reprezintă actul
juridic unilateral ce conține intenția emitentului de a contracta și care cuprinde elementele esențiale ale
contractului. Oferta este exprimabilă în următoarele moduri:
 1. în mod expres, în scris, verbal sau prin anumite acțiuni materiale (expunerea mărfurilor în
vitrină)
2. în mod tacit, (rămânerea chiriașului în imobil, motiv pentru tacita relocațiune)
Condițiile ofertei:
1. oferta trebuie să fie validă, să îndeplinească condițiile de fond ale consimțământului
deoarece, potrivit art. 1325, dispozițiile în materia contractelor se aplică și pentru actele
unilaterale
2. oferta trebuie să fie precisă sau completă sub aspectul elementelor esențiale ale contractului
propus a se încheia, conform art. 1188 alin. (1). O propunere constituie ofertă dacă conține
elemente suficiente pentru încheierea contractului (elemente esențiale obiective sau
subiective). În cazul lipsei unuia dintre elementele esențiale, nu vom fi în prezența ofertei,
ci în prezența unui act de negociere precontractuală, invitație sau intenție de a negocia.
3. oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime o propunere neîndoielnică de a contracta,
această cerință este exprimată în alin. (1) de la art. 1188. Condiția nu va fi îndeplinită și
vom fi în cazul unei solicitări de oferă sau unei intenții de a negocia dacă emitentul
condiționează încheierea contractului de un alt eveniment ce urmează a apărea ulterior
4. oferta trebuie să fie, confrom art. 1189 alin. (1), adresată unui destinatar determinat.
Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări,
intenție de negocieri sau solicitare de ofertă. Astfel, legea prezumă că, în cazul propunerii
unei oferte unei persoane nedeterminate, nu suntem în prezența unei oferte, deoarece cel
care propune nu are intenția de a contracta. Se poate răsturna respectiva prezumție dacă
acest lucru decurge din lege, uzanțe sau împrejurări
Forța juridică a ofertei. Oferta are forță juridică diferită în funcție de caracterul revocabil sau nu al
ofertei.
1. oferta irevocabilă este reglementată în art. 1191 alin. (1), respectiva normă prevăzând două
cazuri:
a. oferta este irevocabilă dacă autorii ei se obligă să o mențină un anumit termen,
simpla menținere a unui termen nu conduce neapărat la o oferă irevocabilă, este
necesar de a se stabili intenția de a menține oferta în respectivul termen
b. oferta este irevocabilă când poate fi considerată astfel în cazul în care reiese astfel
din caracterul ofertei, împrejurări, în temeiul acordului, uzanței.
Termenul de acceptare sau termenul de validitate al ofertei curge, în conformitate cu art.
1192, din momentul în care oferta ajunge la destinatar, însă pentru calculul exact al
perioadei ofertei trebuie luat în calcul și perioada necesară sosirii unei eventuale acceptări,
și perioada necesară acceptării. Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce
niciun efect, deci nu se pune problema răspunderii pentru revocarea unei oferte irevocabile,
deoarece nu se poate revoca sau este lipsită de efecte juridice.Contractul se consideră
încheiat prin eventuala acceptare a ofertei, iar o eventuală rea-credință a ofertantului va
interveni în legătură cu obligațiile ulterioare, spre exemplu cazul excepției de neexecutare,
răspunderea fiind contractuală.
2. oferta revocabilă este orice ofertă care nu îndeplinește condițiile enunțate anterior, care nu
prezintă un termen de acceptare și care este adresată unei persoane care nu este prezentă.
Oferta revocabilă trebuie menținută un termen rezonabil pentru ca destinatarul să o
primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea. Revocarea este posibilă și va
împiedica încheierea contractului în condițiile art. 1193 alin. (3), anume dacă revocarea
ajunge la destinatar înainte ca revocantul să primească acceptarea. Revocarea trebuie să
parvină unui act sau fapt începător de executare a contractului deoarece, conform art. 1186,
contractul se consideră încheiat dacă se execută un act sau fapt începător de executare a
contractului ce urmează a se încheia. Așadar, există dreptul de a revoca acest tip de ofertă,
însă acest drept nu se poate exercita în mod nerezonabil, cu rea-credință sau cu intenția de
a prejudicia alte persoane.În caz contrar se va angaja răspunderea delictuală a ofertantului
 revocant, acesta răspunzând pentru prejudiciul cauzat pentru revocarea înaintea împlinirii
termenului rezonabil.Ofertantul poate fi obligat să repare prejudicii cum ar fi prejudiciul
suferit de destinatar pentru demesurile făcute în scopul acceptării contractul. Pe vechea
reglementare se considera, pe baza principiului reparării integrale a prejudiciului, că o
formă de reparare poate consta în pronunțarea unei hotărâri în loc de contract, mai ales când
destinatarul a făcut fapte începătoare de executare. Această soluție este discutabilă în
prezent, deoarece art. 1193 alin. (3) vorbește de repararea prejudiciului.
Oferta poate înceta prin ajungerea la termen fără a fi acceptată, prin revocare, prin retragere sau
caducitate. Retragerea ofertei este reglementată în art. 1199, oferta poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la
destinatar concomitent cu oferta. Sunt reglementate expres cazurile în care oferta devine caducă, anume dacă
acceptarea nu ajunge la destinatar în termenul stabilit sau în termen rezonabil, dacă destinatarul o refuză, după
cum și moartea destinatarului atrage caducitatea ofertei irevocabile, însă doar când împrejurările impun această
soluție.
Forma ofertei, avem în vedere art. 1187, atât oferta cât și acceptarea trebuie emise în forma cerută de
lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Acceptarea ofertei este reglementată în art. 1196 alin. (1), ea poate fi definită ca acea manifestare
unilaterală de voință în sensul acceptării contractului
Ca forme de exprimare, acceptarea poate fi
1. expresă
2. tacită, conform art. 1196 alin. (2), doar când legea sau părțile o prevăd
Condițiile de fond ale acceptării
1. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică
2. acceptarea trebuie să ajungă la timp la ofertant, însă art. 1198 acordă efect juridic acceptării
tardive.
3. acceptarea trebuie să concorde cu oferta, conform art. 1197. Dacă răspunsul destinatarului
conține completări, modificări sau condiții, nu suntem în prezența unei acceptări, ci în
prezența unei contraoferte.
4. în cazul ofertei adresate unui destinatar determinat, acceptarea trebuie să emane de la
respectivul destinatar.

Condițiile de formă ale acceptării:

1. trebuie să fie în forma prevăzută de lege
2. condiționează valabilitatea acceptării de o formă anume cerută de ofertant.
Momentul și locul încheierii contractului
Este prevăzut în art. 1186 alin. (1), anume contractul se încheie în momentul și locul în care acceptarea
ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile, acesta fiind
sistemul recepției acceptării. Prin comparație, pe veche lege, se aplica principiul informării destinatarului.
Conform alin. (2) al art. 1186, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârșește un act sau fapt începător de executare al contractului, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor, al
uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Conform art. 1200, oferta, acceptarea și revocarea produc efecte numai din momentul în care ajung la
destinatar.
 Locul încheierii contractului e important pentrucă astfel se stabilește competența teritorială a instanței.În
materia dreptului internațional privat, dacă contractulare un element de extraneitate, locul prezintă importanță
pentru a determina legea aplicabilă încheierii contractului.
Promisiunea de a contracta.
Este reglementată în art. 1279, fiind cunoscută și sub denumirea de precontract, antecontract, contract
provizoriu. Ca natură juridică, promisiunea de a contracta reprezintă actul prin care părțile, sau numai una dintre
ele, se obligă reciproc sau separat să încheie în viitor un contract ale cărui elemente esențiale sunt stabilite în
prezent.
Părțile sunt promitentul și beneficiarul. La promisiunea unilaterală, o parte e beneficiar, iar cealaltă
promitent, iar la cea sinalagmatică, amândouă părțile au ambele calități.
Conținutul promisiunii este reprezentat de clauzele esențiale ale viitorului contract și termenul de
încheiere a contractului. Efectul juridic principal care se naște din încheierea contractului este obligația de a
încheia contractul, obligație de a face, de rezultat. La promisiunea unilaterală, obligația incumbă doar unei părți,
promitentul se obligă să încheie contractul, iar beneficiarul are un drept potestativ de a încheia sau nu contractul
în termen (promisiune unilaterală cu titlu gratuit). Dacă beneficiarul își asumă obligația de a-și asuma o prestație,
vom fi în ipoteza unei promisiuni unilaterale cu titlu oneros, dar care are caracter sinalagmatic, care nu se aplică
cu privire la prestația caracteristică, apreciindu-se în funcție de alte elemente ale contractului. La promisiunea
sinalagmatică de a contracta, ambele părți sunt beneficiar și promitent, deci ambele au obligația de a face, de a
încheia contractul, nu mai avem drept potestativ.
Modurile de executare silită a promisiunii de a contracta. În caz de nerespectare a obligației de a
face,consultăm art. 1279. În alin. (1) se precizează că partea culpabilă poate fi obligată să plătească despăgubiri
celeilalte părți, astfel se va angaja răspunderea contractuală. În alin. (2) se precizează un mod special de
executare silită, atipică, în natură, a obligației de a face, ce constă în pronunțarea unei hotărâri judecătorești care
să țină loc de contract. Conform alin. (3), se va ajunge la acest mod de executare silită pentru contractele cu
executare uno ictu. Dacă beneficiarul și-a executat la rândul lui toate obligațiile din promisiune, și dacă toate
condițiile legii cu privire la validitatea contractului sunt îndeplinite în cadrul promisiunii, instanța va putea
pronunța o hotărâre care să țină loc de contract. În practica și doctrina judiciară, s-a discutat necesitatea formei
autentice pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de contract însăÎCCJa precizatrecent, într-un recurs în
interesul legii, că, în interpretarea și aplicarea art. 1279 alin. (3) și art. 1669 alin. (3) nu este necesară forma
autentică la încheiere pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.
Pactul de opțiune este reglementat în art. 1278 și reprezintă o promisiune unilaterală specială,
promisiune prin care benficiarul primește angajamentul unilateral al promitentului de a încheia contractul, fără
ca beneficiarul să se oblige la rândul său. Acest mecanism este împrumutat din dreptul francez, unde este
singurul mod de promisiune de a contracta.
Art. 1278 alin. (1) prezintă pactul de opțiune prin trimitere la noțiunea ofertei irevocabile cu care
prezintă asemănare în privința efectului unilateral și irevocabil al declarației de voință al promitentului de a
încheia contractul. A se observa diferența între pactul de opțiune și oferta irevocabilă. (!)
Deosebirea între pactul de opțiune și promisiunea de a contracta constă în existența declarației
irevocabile a promitentului de a încheia contractului, dar nu în sensul nașterii unei obligații de a face în sarcina
promitentului, acesta nemaiavând nicio obligație de îndeplinit pentru a încheia contractul. Contractul se va
încheia dacă beneficiarul își va manifesta dreptul potestativ în sens pozitiv, în termenul prevăzut de părți sau
într-un termen rezonabil.
Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele esențiale ale contractului precum și elementele
specifice pactului, anume termenul de exercitare, acceptarea termenului de către beneficiar, momentul intrării
în vigoare a contractului.
Încheierea contractului se va face prin emiterea unei declarații de acceptare de către beneficiar, care
trebuie să aibă forma prevăzută de lege. Prin acest mod contractul se încheie în două etape, emiterea pactului
de opțiune și emiterea declarației de acceptare. Acest mecanism exclude o eventuală rea-credință a promitentului
în momentul încheierii contractului. O eventuală rea-credință a promitentului care ar interveni după momentul
acceptării de către beneficiar se poate manifesta exclusiv pe planul executării contractului, caz în care se pune
problema răspunderii sale contractuale.
Juridice.ro încurcate sunt căile de încheiere a contractelor articol.

Curs 3. Interpretarea contractelor. Efectele contractului.

Reglementată în art. 1266 unde avem o ierarhizare a regulilor, o ordine. Discutăm mai mult la seminar.
Efectele contractului. Vom face distincția între efectele contractelor și efectele obligațiilor, vom discuta
principiul forței obligatorii, cu accent pe excepții de la acest principiu, în special impreviziunea, vom discuta și
principiul relativității domeniul său de aplicare și excepțiile sale și principiul opozabilității și simulația.
Potrivit concepției tradiționaliste, efectele contractului constă în nașterea, modificarea sau stingerea de
drepturi și obligații civile. Efectele contractului nu se confundă cu efectele obligațiilor, acestea constă în dreptul
creditorului de a urmări și de a obține de la debitor executarea întocmai a obligației, precum și dreptul de a
obține despăgubiri sau alte remedii contractuale în caz de neexecutare.
Efectele contractului se clasifică în
1. efectele generale, comune tuturor contractelor guvernate de următoarele principii:
obligativitatea, relativitatea și opozabilitatea
2. efectele specifice contractelor sinalagmantice, excepția de neexecutare, rezoluțiunea și
riscul contractului.
Efectele generale și principiile care guvernează aceste efecte.
Principiul forței obligatorii.
Art. 1270 reia formularea din art. 969 de pe vechiul Cod civil, și pune semnul egalității între forța
contractului și forța legii, însă, pentru a se produce efectul obligatoriu al contractului trebuie îndeplinită cerința
încheierii valabile a contractului.
Fundamentul contractului și a teoriei generale a contractului se regăsește, în opinia majorității doctrinei,
în autonomia de voință, împreună cu imperativul moral al respectării cuvântului dat, și, ca noi teze, utilitatea și
justiția contractuală, solidaritatea, considerente de ordin economic-social, acestea tinzând să fundamenteze și
teoria contractului și principiul obligativității contractului. Aceste noi teze au apărut din necesitatea de a stabili
domeniul de aplicare, întinderea principiului forței obligatorii, ele reprezentând totodată și o atenuare a
caracterului absolut, intangibil al obligativității contractului.
Alin. (2) al art. 1270 menționează, în prima teză regula simetriei în materia contractului, în sensul că un
contract se modifică, respectiv se stinge prin același mod prin care s-a format, adică prin acordul părților,
principiul irevocabilității fiind o consecință a principiului forței obligatorii, deși unii autori îl consideră principiu
separat. Cea de-a doua teză a articolului introduce ideea de excepție de la principiul forței obligatorii (cauzele
autorizate de lege), fiind astfel o excepție de la obligativitate, anume situațiile în care un contract produce alte
efecte decât cele prevăzute și menționate expres de către părți.
Excepții de la principiul forței obligatorii:
1. încheierea unor contracte înainte de termenul fixat, prin moartea unei părți (mandat, art.
2030) sau din cauza dispariția obiectului material al contractului (comodat, art. 2156)
2. prelungirea efectelor unor contracte de închiriere, prin efectul unei legi speciale, cu scopul
de a proteja chiriașii (Legea nr. 17/1994, Legea nr. 112/1995, în legătură cu imobilele
naționalizate, numită și prorogarea legală)
 3. suspendarea sau încetarea efectelor unui contract din cauza apariției unei situații sau unui
caz de forță majoră (art. 1557)
4. denunțarea unilaterală în cazul contractelor pe durată nedeterminată, expres menționată în
art. 1277, legea instituind dreptul oricărei dintre părți de a denunța unilateral contractul, în
condițiile respectivului articol (seminar). Prin comparație, art 1276, în ipoteza contractelor
cu durată determinată, nu reprezintă o excepție de la obligativitate, întrucât articolul
reglementează posibilitatea inserării unei clauze prin care se uneia dintre părți sau ambelor,
în anumite condiții li se acordă posibilitatea de a denunța unilateral contractul (art. 1276 -
1277 seminar). Denunțarea unilaterală este legală și o excepție în ipoteza art. 1277 și
convențională, și nu reprezintă o excepție în ipoteza art. 1276 aici fiind incidentă aplicarea
principiului libertății contractuale.
5. impreviziunea, care este reglementată în art. 1271. Noul Cod civil reglementează în
premieră impreviziunea, chiar dacă era admisă de o parte a doctrinei și jurisprudenței pe
vechea reglementare, printr-o intrepretare a art. 970 referitor la echitate și bună-credință.
Acest articol are sursa de inspirație în art. 6:111 din dintr-un proiect european numit
Principiile Dreptului European al Contractelor, fiind reglementată recent și în dreptul
francez în art. 1895 din codul civil francez (modificat prin ordonanță în octombrie 2016),
având aceeași sursă de inspirație.
Înainte de a discuta regimul impreviziunii, vom discuta situația contractelor de credit (încheiate anterior
anului 2011) în franci elvețieni pentru achiziționarea unor imobile cu destinația de locuințe. Ca urmare a
fluctuațiilor valutei, a creșterii valorii s-a creat o disproporție evidentă între valoarea creditului contractat inițial
și valoarea ratelor ce trebuiau plătite de clienți.
Din cauza unei practici judecătorești neunitare, această problemă s-a încercat a fi rezolvată prin Legea
nr. 77/2016 privind darea în plată, care prevede un mecanism special de dare în plată, cu caracter unilateral, prin
manifestarea unilaterală de voință a debitorului, cu suprimarea consimțământului creditorului. (în sistemul
Codului civil, debitorul poate să se elibereze dând ca plată un alt obiect decât cel contractat, având nevoie și de
consimțământul creditorului). Debitorii puteau să dea în plată dreptul de proprietate asupra imobilului pentru a
nu mai plăti ratele.
În urma ridicării mai multor excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin
Decizia nr. 623/2016, condiționând constituționalitatea Legii nr. 77/2016 de îndeplinirea cerințelor
impreviziunii conform vechiului Cod civil. În opinia Curții, Legea nr. 77/2016 constituie un efect special al
impreviziunii, considerând că, pe vechea reglementare, impreviziunea era reglementată în mod indirect, în
cadrul art. 970, fiind o excepție aparentă de la principiul autonomiei de voință. Prin comparație, pe noul Cod
civil, impreviziunea este o excepție veritabilă de la principiul forței obligatorii a contractului (seminar, de ce era
pe vechiul cod excepție aparentă și nu veritabilă)
Impreviziunea are ca fundament art. 1271alin. (2), precizat în mod indirect, prin reducerea la un
raționament ad absurdum, legiuitorul arătând consecința de neacceptat pe care ar putea să o aibă pentru debitor
executarea obligațiilor excesiv de oneroase, fiind „vădit injuste” pentru el. Vădita injustețe, în corelație cu
echitatea, este fundamentul logico-juridic pentru impreviziune. Impreviziunea este reglementată în art. 1271
alin. (2) și (3) pentru cazurile în care executarea obligației este excesiv de oneroasă, în alin. (1) se reiterează
principiul forței obligatorii pentru situația în care obligația este doar mai oneroasă. Trebuie stabilit de la caz la
caz dacă executarea este doar mai oneroasă sau a devenit excesiv de oneroasă.
Condițiile impreviziunii (art. 1271 alin. (2) și (3))
1. onerozitate excesivă, a intervenit o executare excesiv de oneroasă, care are caracter
bilateral. Astfel, ea reprezintă, prin raportare la obligația debitorului o creștere substanțială
a costurilor în executare, însă, prin raportare la prestația pe care trebuia s-o primească
creditorul, reprezintă scăderea considerabilă a valorii prestației, cu consecința pierderii
interesului în menținerea contractului ca atare. Legiuitorul nu oferă un criteriu de măsurare
a onerozității excesive, singurul indiciu fiind „vădita injustețe” în obligarea debitorului la
executarea unor obligații devenite excesiv de oneroase. Instanțele vor trebui să aplice, în
 diferite domenii, în diferite grupuri de contracte, anumite criterii, procente care vor indica
onerozitatea excesivă. Astfel, alte modalități, criterii de determinare a onerozității excesive,
sunt:
a. ruina debitorului, obligația devenind excesiv de oneroasă dacă l-ar ruina pe debitor
în executarea ei. Acest criteriu nu s-a bucurat de recunoaștere printre teoreticieni și
practicieni, fiind considerat un criteriu subiectiv și oarecum excesiv. Acest criteriu
este însă preferat de Curtea Constituțională, care, în aplicarea impreviziunii, face
diferența, pe de o parte, între debitorii care nu vor să plătească ratele, dezvoltatori
imobiliari persoane fizice, care sunt de rea-credință care nu beneficiază de
impreviziune, și, pe de altă parte, debitorii care nu pot să execute obligația,
ruinându-se dacă ar executa,față de care trebuie aplicată impreviziunea, dacă se
îndeplinesc condițiile.
b. un procent de 50% de creștere a costurilor executării obligațiilor sau de scădere a
prestației care trebuie obținută. Procentul este menționat în comentariul oficial al
proiectului european de drept al contractelor. În dreptul francez s-a propus și un
procent de 30%. Acestea se vor aplica, probabil, de către instanță, spre exemplu
30% la un contract de credit și 50% la un contract de antrepriză.
2. imprevizibilitatea sau schimbarea excepțională a împrejurărilor imprevizibile, aici trebuie
discutate două aspecte:
a. în primul rând natura sau felul împrejurărilor sau ale situațiilor intervenite.
Legiuitorul nu precizează natura schimbării imprejurărilor. Astfel, orice situație,
indiferent de natura sa, poate fi reținută ca o cauză a schimbării împrejurărilor.
Reținute ca exemple din practică sunt războiul, greva, o schimbare legislativă,
cutremurul. În aceste situații contează natura efectului produs de respectiva situație,
nu situația în sine.
b. în al doilea rând trebuie să precizăm ce înseamnă o situația excepțională, anume o
situație obiectivă, general valabilă, nu o situație relativă sau concretă la debitorul
în cauză, cum e boala sau șomajul acestuia. În determinarea caracterului
imprevizibil al schimbării situațiilor, legiuitorul a fixat criteriul rezonabilității,
spunând că situația este imprevizibilă, în mod rezonabil, la data încheierii
contractului.Fiind de inspirație anglo-saxonă, este asimilat criteriului omului
diligent și prudent, însă amendat cu anumite elemente obiective, cele care țin de
natura contractului, sau subiective, anume calitățile părților, în special
profesionalismului debitorului. Prin comparație, imprevizibilitatea este ținută să
măsoare și forța majoră, care însă în acea materie se măsoară după criteriul absolut.
(alin. (3) lit. b))
3. posterioritatea, anume momentul intervenirii schimbării de circumstanțe trebuie să fie situat
în timp după momentul încheierii contractului. Sub acest aspect impreviziunea se
deosebește de leziune, care este o situație preexistentă contractului, cea dintâi fiind numită
și o leziune a posteriori. Tot sub aspect temporal, este important ca partea afectată de
impreviziune să invoce impreviziunea și să o notifice celeilalte părți la un moment anterior
scadenței obligației. Ulterior scadenței obligației, dacă nu intervine vreo cauză justificată
de neexecutare a obligațiilor, se activează prezumția relativă a culpei debitorului și se
antrenează răspunderea lui contractuală. Impreviziunea nu este o cauză justificată de
neexecutare a obligațiilor, aceasta sunt reglementate în art. 1555 – 1557, așadar ea trebuie
să fie invocată până la scadență. (alin. (3) lit. a))
4. neasumarea riscului care a intervenit sau considerarea în mod rezonabil a neasumării
riscului. Riscul într-o situație de impreviziune trebuie să nu se încadreze în materia
riscurilor care sunt asumate expres de debitorul sau în materia riscurilor care sunt
considerate în mod rezonabil a fi asumate de către acesta (seminar – impreviziunea se
aplică și în prezența unei clauze exprese de asumare a riscului, dacă în practică a intervenit
un risc de o intensitate superioară celui menționat în respectiva clauză.) (alin. (3) lit. c))
 5. obligația de negociere a contractului într-un termen rezonabil de la data intervenirii situației
imprevizibileși cu bună-credință, care incumbă părții afectate de impreviziune. Partea
afectată, chiar dacă ar fi interesată, nu poate propune desființarea contractului celeilalte
părți, deoarece la desființare se poate ajunge numai prin intervenția instanței de judecată.
Pentru a se adresa instanței, trebuie îndpelinite condițiile de fond de la punctele 1. – 4.,
precum și condiția formală a respectării obligației de negociere, în cazul unui eșec în
negocieri. (alin. (3) lit. d))
Dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, efectele impreviziunii, pronunțate de instanță sunt :
1. adaptarea contractului, care se aplică cu precădere, din considerentul de a fi salvat raportul
juridic dedus judecății.
2. încetarea contractului.
Art. 1271 nu este o normă de ordine publică, conține norme supletive, părțile putând deroga fie agravând
situația debitorului, care își asumă riscul de a executa chiar și în caz de onerozitate excesivă, fie pot conveni
clauze de renegociere a prețului contractului, caz în care nu se mai aplică impreviziunea, ci se aplică principiul
libertății contractuale.
Principiul relativității este reglementat în art. 1280, confrom căruia contractul produce efecte numai
între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Trebuie să distingem între aplicarea acestuia pentru acte juridice
și aplicarea acestuia asupra persoanelor.
Domeniul predilect de aplicare îl reprezintă contractele, însă, prin raportare la art. 1325, conform căruia
dispozițiile privitoare la contract sunt aplicabile și actelor unilaterale, relativitatea este aplicabilă și în domeniul
actelor juridice unilaterale.
Cu privire la aplicarea asupra persoanelor, pornim de la definiția noțiunilor de părți, avânzi cauză și
terți.
Există două concepții cu privire la termenul de părți:
1. concepția clasică, potrivit căreia părțile reprezintă subiectele de drept care au încheiat
contractul, direct sau prin reprezentant,
2. concepția modernă, potrivit căreia părțile nu sunt numai subiectele care au încheiat
contractul, și subiectele care au intervenit ulterior în contract, dându-și acordul la
producerea efectelor juridice ale respectivului contract și față de el.
Avânzii cauză reprezintă o noțiune intermediară între părți și terți fiind o categorie de subiecte de drept
controversată în doctrină, termenul provenind de la latinescul habentes causam. Aceștia dobândesc drepturi și
obligații dintr-un contract la încheierea căruia nu au participat.
Tradițional, erau considerați avânzi cauză succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu
particular și creditorii chirografari.
Succesorii universali și cu titlu universal sunt reglementați în art. 1282. Aceștia sunt, în cazul
persoanelor fizice, moștenitorii legali sau legatarii universali sau cu titlu universal. În cazul persoanelor juridice,
acestea pot avea calitatea de succesor universal sau cu titlu universal, ca urmare a unui legat constituit în
favoarea lor, sau ca urmare a reorganizării persoanei juridice. Între succesorii universali și cei cu titlu universali
nu există o deosebire calitativă, ci doar cantitativă, deoarece aceștia dobândesc drepturi și obligații fie integral,
fie parțial, proporțional cu participarea lor la transmisiunea patrimonială.Aceștia primesc drepturile și obligațiile
autorilor lor, cu anumite excepții:
1. când legea nu permite transmisiunea drepturilor sau obligațiilor respective. Spre exemplu,
nu se transmite dreptul credirentierului, beneficiarul unui drept de rentă viageră, nu se
transmite dreptul de uzufruct.
2. nu se transmit obligațiile dacă au convenit părțile astfel
3. dacă din natura contractului rezultă netransmisibilitatea lor (contracte intuitu personae)
 În doctrină există o controversă în ceea ce privește apartenența succesorilor universali sau cu titlu
universal la categoria avânzilor cauză.
UBB Cluj consideră că succesorii universali și cu titlu universal sunt părți derivate, iar Universitatea
din București consideră că sunt avânzi cauză, deoarece o poziționare corectă a lor trebuie să aibă în calcul două
momente, momentul nașterii contractului, când ei sunt terți față de contract, și momentul când ei primesc
drepturile și obligațiile din contract, deci devin părți la contract, în acest intervalei încadrându-se perfect în
categoria avânzilor cauză.
Succesorii cu titlu particular, reglementați în art. 1282 alin. (2) sunt acele persoane care dobândesc, de
regulă, drepturi, și obligații cu titlu de excepție, privite în mod de sine stătător și nu ca parte a unui patrimoniu
drepturi și obligații izvorâte dintr-un contract la care acestea nu au participat (dobânditorul unui bun imobil ce
formează obiectul unui contract de locațiune, art. 1811, sau al unui bun imobil în legătură cu care s-a încheiat o
servitute convențională). Succesorii cu titlu particular sunt avânzi cauză pentru că pot dobândi drepturi
(servitute) sau obligații (locațiune), din contracte la care ei nu au fost parte. Transmiterea către succesorii cu
titlu particular a drepturilor și obligațiilor este condiționată de un dublu aspect:în primul rând de existența unei
strânse legături între drepturile și obligațiile transmise și contractul încheiat anterior de autor (sau bunul care
face obiectul contractului). În lipsa unei legături, succesorul cu titlu particular este un terț față de contractele
încheiate anterior de autorul său. În al doilea rând, transmiterea mai este condiționată de îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară și de anterioritatea contractului dintre autor și terț, consacrată prin data
certă a înscrisului
Doctrina franceză consideră că succesorii cu titlu particular sunt terți, UBB Cluj consideră că aceștia
sunt părți derivate, Universitatea din București consideră că aceștia sunt avânzi cauză.
Creditorii chirografari sunt menționați în art. 2324fiind creditori fără garanții, care se bucură de un gaj
general asupra patrimoniul debitorului, neavând un drept real.Sunt considerați avânzi cauză de UBB Cluj și terți
de Universitatea din București.
Concluzia doctrinei de la Universitatea din București, avânzii cauză sunt numai succesorii universali
sau cu titlu universal și succesorii cu titlu particular, deoarece numai ei dobândesc drepturi și obligații de la
autorul lor care izvorăsc din contracte la care nu au făcut parte.
Excepțiile veritabile de la principiul relativității sunt acele situații în care un terț dobândește drepturi și
obligații în temeiul unui act juridic la care nu a fost parte, adică din manifestarea de voință a altor persoane.
Excepțiile aparente de la relativitate sunt acele situații în care terții dobândesc drepturi sau obligații
dintr-un contract la care nu au participat, dar care, în mod concret, presupun manifestarea de voință a terțului în
sensul acceptării dreptului și a obligației sau presupun că drepturile și obligațiile sunt dobândite prin efectul
legii, prin prevedere expresă a legii.
Promisiunea faptei altuia, reglementată în art. 1283, este un mecanism prin care debitorul promite
propria faptă a sa de a-l convinge pe un terț să contracteze cu creditorul său. Debitorul nu promite fapta terțului,
terț care va contracta doar dacă își exprimă consimțământul său de a se angaja, printr-un contract cu beneficiarul
promisiunii. Aceasta poate exista sub forma unei convenții principală sau accesorie, pe lângă un contract
principal, o convenție porte-fort Debitorul promisiunii, promitentul, are o obligație pozitivă, de rezultat, de a
face și care, în caz de neexecutare va naște dreptul beneficiarului de a i se repara prejudiciul. De asemenea,
promitentul își poate asuma și calitatea de fideiusor, caz în care garantează executarea contractului încheiat de
terț și creditorul său. Promisiunea faptei altuiareprezintă doar o excepție aparentă de la relativitate.
Acțiunile directe, acțiunea directă a lucrătorului față de beneficiarul unui contract de antrepriză, art.
1856 sau acțiunea directă a mandantului împotriva submandatarului, art. 2023, nu sunt adevărate excepții de la
relativitate, deoarece dreptul acestora nu se naște din contract, ci din lege.
Stipulația pentru altul este reglementată în art. 1284conform căruia oricine poate stipula în numele său,
însă în beneficiul unui terț. Stipulația pentru altul reprezintă convenția prin care o parte denumită stipulant
prevedesau stipulează ca partea cealaltă, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unui
terț beneficiar, persoană care nu a participat la încheierea convenției. Sub aspectul denumirii, este de evitat
sintagma contract în folosul unei terțe persoane, deoarece, ca mod de interpretare convențională de cele mai
multe ori stipulația pentru altul apare sub forma unei clauze menționată sau stipulată într-un contract între
stipulant și promitent și nu reprezintă un contract de sine stătător.
Interesul stipulației pentru altul este, spre exemplu, de a plăti o datorie a stipulantului către terțul
beneficiar, prin intermediul promitentului, evitându-se o dublă plată. Ca aplicație practică avem art. 30 (cred)
din Legea asigurărilor și art. 2199, texte potrivit cărora, în materia asigurărilor plata indemnizației se poate face
direct către beneficiarul asigurării, care este terț față de contractul de asigurare.
Condițiile pentru încheierea valabilă a stipulației sunt următoarele:
1. condiții generale ale oricărui contract, prevăzute de art. 1179
2. condiții speciale:
a. părțile trebuie să exprime în mod neîndoielnic voința de a stipula în favoarea unui
terț (animus stipulandi)
b. terțul beneficiar trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil, potrivit unor
criterii menționate în stipulație. În ambele situații terțul trebuind să existe la
momentul în care promitentul execută obligația. (se pot face stipulații pentru
persoane juridice care nu au personalitate juridică la data stipulației, dar o
dobândesc până la data executării)art. 1285
c. condiția negativă care se găsește în lipsa consimțământului terțului beneficiar
pentru nașterea obligației
Din interpretarea art. 1286 rezultă că acceptarea de către beneficiar a stipulației nu reprezintă o condiție
de existență a acesteia, ci o condiție de efectivitate, prin acceptare stipulația se consolidează. Însă, neacceptarea
stipulației de către terț determină caducitatea stipulației, care nu va produce niciun efect, considerându-se că
dreptul său nu a existat niciodată. E o excepție veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului,
pentru că se naște un drept potestativ în patrimoniul terțului beneficiar.
Efectele stipulației se regăsesc în trei categorii de raporturi juridice:
1. raporturi dintre stimulant și promitent. Doar aceștia sunt părți la stipulație, cu consecința că
ei pot să ceară constatarea nulitatății sau rezoluțiunea contractului în care este prevăzută
stipulația. Pe de altă parte, dacă promitentul nu execută stipulația față de terțul beneficiar,
stipulantul poate să ceară executarea silită în favoarea terțului sau rezoluțiunea stipulației
cu daune-interese. Revocarea stipulației, reglementată în art. 1287, poate avea două cazuri:
a. revocarea unilaterală, care este efectuată de către stipulant fără a fi necesar acordul
promitentului (reprezintă regula). Creditorii sau moștenitorii stipulantului sunt
excluși de lege de la revocarea stipulației.
b. revocarea bilaterală, care presupune și consimțămânul promitentului, dacă
promitentul are și el un interes în executarea stipulației față de terț. Explicația
revocării bilaterale se află în raporturi juridice preexistente între promitent și terțul
beneficiar. Revocarea stipulației produce efecte din momentul în care ajunge la
promitent.
2. raporturi între promitent și terțul beneficiar, textul aplicabil fiind art. 1284 alin. (2). Prin
stipulație se dă naștere la un raport obligațional între promitent și terț, în care promitentul
este debitor și terțul beneficiar este creditor. Prin efectul stipulației, terțul beneficiar
dobândește dreptul de a cere executarea stipulației în favoarea sa fie pe cale de acțiune, fie
pe cale de excepție, beneficiind de toate mijloacele juridice pe care le are la îndemână orice
creditor. Terțul beneficiar, însă, nefiind parte la contract, nu poate cere rezoluțiunea
acestuia. În continuare, art. 1288 reglementează mijloacele de apărare ale promitentului.
Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care
cuprinde stipulația. În funcție de împrejurări, promitentul consimte la stipulație în temeiul
unor raporturi juridice preexistente pe care le are cu terțul beneficiar. În acest caz, soluția
legislativă este în sensul că promitentul nu poate opune apărările întemeiate pe contractele
 încheiate anterior între el și terțul beneficiar. Promitentul poate însă să opună excepția de
neexecutare, dacă stipulantul nu și-a executat propria obligație față de promitent, sau poate
să invoce excepția de nulitatea contractului dintre stipulant și promitent.
3. raporturi între stipulant și terțul beneficiar. Ca urmare a stipulației nu se nasc raporturi
juridice directe între stipulant și beneficiar, însă, în funcție de împrejurări pot preexista,
între ei diverse raporturi născute din contracte anterioare stipulației Spre exemplu,
stipulantul este un debitor al terțului beneficiar, deci executarea stipulației reprezintă o plată
care va stinge obligația stipulantului debitor către terțul beneficiar creditor. În lipsa unor
raporturi juridice preexistente între cele două părți, stipulația are natura juridică a unei
donații indirecte (care presupune verificarea condițiilor de fond ale donației, dar nu și forma
autentică)
Principiul opozabilității contractului față de terți este reglementat în art. 1281.
Actul juridic, odată încheiat, deși produce efectele sale specifice față de părți (nașterea de drepturi și
obligații), nu este lipsit de valoare juridică, socială față de terți. Față de aceștia, contractul reprezintă o realitate
juridică care trebuie respectată, având natura unui fapt juridic pentru ei, cu două consecințe importante:
1. dacă un terț este lezat în drepturile sau interesele sale de către o parte la un contract cu
ocazia executării contractului se va angaja răspunderea delictuală a părții respective, în
scopul reparării prejudiciului.
2. sub aspect probatoriu, în măsura în care un terț are interesul să invoce un contract la care
nu a fost parte, va proba acel contract cu orice mijloc de probă, ca orice fapt juridic.
Sensurile noțiunii de opozabilitate.
Într-un prim sens, între părți, opozabilitatea contractului semnifică dreptul fiecăreia dintre părți de a se
întemeia pe respectivul contract pentru a obține executarea acestuia. Urmărind această idee, se spune că un
contract este opozabil părților, obligativitatea fiind sinonimă aici cu opozabilitatea. Acesta e doar un sens tolerat
în doctrină, însă sunt autori care consideră că acest sens este incorect.
În al doilea sens, între părți și terți, actul juridic este opozabil, anume că terții au obligația juridică de a
respecta situația juridică ce reiese din contract. Acesta este sensul propriu al noțiunii de opozabilitate, în același
timp și sensul reținut de reglementare, în art. 1281.
Drepturile și obligațiile terților față de un contract la încheierea căruia nu au participat.
Art .1281 teza I ne spune că terții nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract,ei
au obligația generală negativă de abținere. Cu toate acestea, dacă un contract prejudiciază terții, aceștia pot ataca
contractul respectiv (acțiunea pauliană la creditorii chirografari, terții care introduc acțiunea în declararea
simulației). Art 1281 teza.a II-a prevede că terții se pot prevala de efectele contractului, în sensul că terții pot să
invoce un contract la încheierea căruia nu au participat (creditorul care invocă un contract de vânzare al
debitorului său pentru a fundamenta executarea silită asupra bunului obiect al respectivului contract), însă fără
a avea dreptul de a cere executarea contractului, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (terțul beneficiar care
solicită executarea stipulației față de el).
Excepțiile de la principiului opozabilității reprezintă acele situații în care un terț poate ignora un
contract, ca realitate juridică, solicitând în justiție inopozabilitatea respectivului contract față de el. Exemple de
excepții de la opozabilitate găsim în cazul acțiunii pauliene, când creditorul cere inopozabilitatea contractului
prejudiciabil încheiat de debitorul său cu un terț, contract prejudiciabil prin care debitorul își mărește sau își
creează starea de insolvabilitate, și în cazul acțiunii în declararea simulației.
Simulația.
Simulația este reglementată în art. 1289 – 1294,care spun că simulația este operațiunea juridică unitară
care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice:
 1. unul public, mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parțial de un
alt act secret
2. unul secret și adevărat, conținând adevărata manifestare de voință a părților.
Definiția utilizează noțiunea de acte juridice și nu de contract, deoarece simulația se poate aplica și în
cazul actelor unilaterale, chiar dacă domeniul contractelor este cel predilect.
Simulația este de mai multe forme și se poate clasifica după cum urmează:
1. simulația absolută, este cea manifestată printr-un act fictiv. Aici, acordul simulatoriu dintre
părțile simulației privește doar existența actului public, actul secret fiind inexistent (art.
1290). Există act public și acord simulatoriu, și nu există act secret. (A face un act public,
fals prin care îi vinde lui B un bun imobil, însă, în realitate, proprietatea a rămas la A). De
obieci acest lucru se face pentru a frauda creditorii sau moștenitorii
2. simulația relativă, în care prin acordul simulatoriu părțile simulează doar un element al
actului juridic. În funcție de importanța respectivului element, simulația relativă se clasifică
în:
a. simulație relativă obiectivă, în acest caz e ascuns un element obiectiv al actului.
Vom distinge între:
i. deghizarea totală, unde acordul simulatoriu poartă asupra naturii
actuluijuridic simulat (actul public e de vânzare, actul secret e de donație
sau invers)
ii. deghizarea parțială, unde acordul simulatoriu poartă asupra unor elemente
obiective, altele decât natura actului (prețul, data, obiectul material al
contractului)
b. simulație relativă subiectivă există atunci când acordul simulatoriu poartă asupra
identității uneia dintre părțile contractului. Există două situații de simulație relativă
subiectivă:
i. mandatul fără reprezentare, care este reglementat în art. 2039 – 2042.
Avem situația în care A contractează cu B fără ca A să știe că B este
mandatarul fără reprentare a lui C, C având calitatea unui mandant ascuns.
În persoana lui C se vor produce toate efectele actului încheiat între A și
B. În această situație, sunt părți la acordul simulatoriu B și C, anume
mandatarul și mandantul ascuns. Astfelse ascunde contractul de mandat,
cu consecința că A, cocontractantul lui B, nu cunoaște existența mandatului
ii. interpunerea de persoane, care presupune încheierea un act public între A
și B și un act secret între A și C, iarpotrivit acordului simulatoriu, C este
adevăratul beneficiar al operațiunii juridice. Când se încheie o simulație
prin interpunere de persoane, spre deosebire de mandatul fără reprezentare,
toate cele trei părți menționate fac parte la încheierea acordul simulatoriu,
au cunoștință de natura și de efectele operațiunea pe care o încheie. Se
recurge la acest mod din scopuri licite, pentru discreție sau ilicite, pentru
cazuri în care o persoană are o incapacitate specială de a dobândi un anumit
bun, caz în care simulația este sancționată cu nulitatea (art. 992, 1033,
1653, 1654)
Simulația este compusă din două acte juridice:
1. actul public, care trebuie să îndeplinească, pentru validitate, condițiile de formă pentru
încheierea lui
2. actul secret lato sensu, care cuprinde adevărata manifestare de voință, care la rândul lui este
compus din:
a. actul secret stricto sensu, care reglementează raporturile reale dintre părți
b. acordul simulatoriu, care reprezintă manifestarea de voință a părților la simulație,
constând în intenția părților de a simula. Ca tehnică de interpretare convențională,
 acesta este rar explicit, cel mai adesea implicit, rezultant din voința părților, fiind
parte a actului secret lato sensu.
Actul public și acordul simulatoriu sunt de esența simulației, ele nu pot lipsi niciodată. Actul secret
stricto sensu poate lipsi, în ipoteza simulației absolute.
Condițiile simulației sunt următoarele:
1. existența actului public și a actului secret
2. intenția părților de a simula (animus simulandi), obiectivată prin acordul simulatoriu
3. între cele două acte trebuie să existe un raport temporal, anume actul secret trebuie să fie
anterior sau cel mult concomitent cu actul public (în sens de negotium iuris și nu în sensul
de instrumentum probatione, ulterior încheierii actului public). Părțile pot încheia un act
secret, ulterior, cu rol probatoriu, dar trebuie ca actul secret care semnifică înțelegerea între
părți să preceadă sau să fie cel mult concomitentă cu actul public. Dacă nu se respectă
această condiție, nu există simulație, este vorba de o modificare a voinței părților, a actului
public.
Toate cele trei condiții trebuie să fie cumulate, cel mai des a treia condiție pune probleme în practică.
Efectele simulației se împart în două categorii:
1. efectele între părți
2. efectele față de terți
Efectele între părți sunt menționate în art. 1289, care în alin. (1) spune: Contractul secret produce efecte
între părți cu consecința că părțile trebuie să execute obligațiile asumate prin actul secret. În caz contrar,
creditorul care a fost prejudiciat de neexecutarea obligațiilor izvorâte din actul secret poate să ceară executarea
silită sau orice alt remediu contractual pentru sancționarea neexecutării obligației. Astfel, creditorul trebuie să
introducă o acțiune cu două capete de cerere, primul care se referă la declararea simulației, acțiunea în declararea
simulației, pentru a se scoate la iveală actul secret, iar al doilea are ca obiect remediul contractual pe care îl
invocă creditorul pentru neexecutarea obligației (executare silită sau rezoluțiune). Din alin. (2) rezultă că trebuie
îndeplinite doar condițiile de fond pentru încheierea validă actului secret, deci acesta nu trebuie să îndeplinească
condițiile de formă sau de publicitate imobiliară. Au existat controverse doctrinare cu privire la forma actului
secret pe vechea reglementare.
Efecte față de terți. Facem diferență între terții în materia simulației și terții față de un contract (toată
lumea cu obligația generală negativă) Terții în materia simulației sunt succesorii cu titlu particular ai părților și
creditorii chirografari. Din interpretarea per a contrario a art. 1289 alin. (1) rezultă că actul secret nu produce
efecte față de terți, adică nu le este opozabil, de aceea simulația este o excepție de la principiul
opozabilitățiiactului față de terți. Pentru ca actul secret să le fie inopozabil, terții trebuie să fie de bună-credință,
care constă în necunoașterea sau ignorarea cu inocență a actului secret (buna-credință se prezumă, cu nuanțările
în materia contractului având ca obiect bun imobil). În cazul în care succesorii universali sau cu titlu universal
atacă un act secret care constă într-o donație care le încalcă rezerva succesorală, nu li se cere condiția bunei-
credințe, deoarece dreptul acestor succesori de a ataca respectivul contract rezultă din legea care reglementează
rezerva succesorală.
Efectele față de terți sunt reglementate în art. 1290 alin. (1). Conform acestui text legal, actul secret nu
poate fi invocat de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților de bună-credință care au dobândit
dreptul de la dobânditorul aparent. Avem aici exemplul simulației fictive, absolute, în cazul inexistenței unei
vânzări. Conform alin. (2) al aceluiași articol, terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret,
atunci când acesta le vatămă drepturile. Este reglementat dreptul de opțiune al terților în materia simulației, de
a invoca fie actul public, fie actul secret, în funcție de cum le dictează interesul. Ca să poată invoca actul public,
trebuie ca terții să fi fost de bună-credință. Art. 1291 reglementează raporturile dintre părțile la simulație și
creditorii acestora. Conform acestui articol, părțile nu pot opune actul secret (în ipoteza inexistenței contractului
de vânzare sau simulație fictivă) creditorilor dobânditorului (cumpărătorului) aparent, care cu bună-credință au
notat în cartea funciară executarea silită sau au obținut sechestru asupra bunurilor care fac obiectul simulației.
De asemenea, contractul secret nu poate fi invocat de părți, succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Conform alin. (2) al art. 1291, legea civilă soluționează conflictul între creditorii chirografari ai părților
simulației (creditorii înstrăinătorului aparent și ai dobânditorului aparent). În acest caz sunt preferați creditorii
înstrăinătorului aparent, dacă creanța lor este anterioară contractului secret. În sistemul vechiului Cod civil,
soluția era preferința terților de bună-credință.
Scopurile simulației pot fi:
1. licite (anonimatul)
2. ilicite (se maschează prețul, o incapacitate de a dobândi), iar actul secret va fi nul absolut
în acest caz
Reglementarea simulațieiîn dreptul român este guvernată de principiul neutralității simulației,
legiuitorul fiind neutru, permițând părților simulația care nu atrage prin ea însăși nulitatea spre deosebire de alte
sisteme unde este interzisă. Se face o distincție între frauda contra intereselor unor persoane (creditorii
chirografari și moștenitorii) și frauda contra legii. (seminar)
Sancțiunile în cazul simulației.
1. inopozabilitatea față de terți este sancțiunea specifică, în cazul în care actul secret are scop
licit și e valabil încheiat.
2. nulitatea, care apare ocazional, dacă actul secret sau actul public nu îndeplinesc condițiile
de validitate.
3. sancțiuni penale, ca falsul în declarații, evaziunea fiscală.
Domeniul predilect de aplicare al simulației îl reprezintă contractele, convențiile matrimoniale, și actele
unilaterale, în subsidiar (art. 1293). Pentru ofertă, avem actul public, mincinos care este oferta și actul secret,
bilateral și acordul simulatoriu între emitentul ofertei și destinatar. Simulație mai găsim și în procesul civil și în
materia tranzacției, însă sunt excluse din materia simulației actele nepatrimoniale
Acțiunea în declararea simulației are ca scop scoaterea la lumină a actului secret, devoalarea realității
și poate fi introdusă fie de către terți, fie de către părți. Aceasta este o acțiune în constatare de drepturi,
imprescriptibilă. Situația se schimbă atunci când acțiunea este însoțită de un al doilea capăt de cerere, de o altă
acțiune pe fond, o acțiune pentru invocarea unui remediu contractual pentru actul secret, aceasta
fiindprescriptibilă în termenul de trei ani. Dacă acțiunea pe fond se prescrie, chiar dacă primul capăt de cerere
este imprescriptibil, rămâne fără eficiență juridică,deci va fi respinsă acțiunea. Proba simulației poate fi făcută
de terți (și de creditori) cu orice mijloc de probă, conform art. 1292.Între părți, actul se probează privind regulile
generale de dovadă a actelor juridice, au nevoie de înscris când valoarea e mai mare de 250 de lei. Cu titlu de
excepție, și părțile pot dovedi simulația cu orice mijloc de probă, atunci când actul secret este ilicit.
Efectul admiterii acțiunii în declararea simulației este constatarea actului public simulat, actul secret va
fi desecretizat, scos la lumină, și își va produce efectele, eventual și conform efectelor acțiunii pe fond.

Curs 4. Efectele specifice contractului sinalagmatic. Actul juridic unilateral. Faptul juridic licit.

Efectele specifice contractului sinalagmatic sunt excepția de neexecutare, rezoluțiunea, rezilierea și

reducerea prestațiilor și riscul contractului. Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt consecința
reciprocității și interdependenței obligațiilor decurgând din această categorie de contracte. Aceste efecte se
activează în cazul neexcutării fortuite și/sau culpabile a uneia dintre obligațiile reciproce și interdependente.
Fiecare dintre aceste efecte va indica sau va oferi soluția de urmat cu privire fie la soarte celeilalte obligații, fie
cu privire la soarta contractului.
 Excepția de neexecutare. Ca noțiune, excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare a uneia
din părțile contractului sinalagmatic pentru ipoteza în care i se pretinde executarea obligației asumate fără ca
partea care pretinde executarea să-și fi executat propria obligație.
În materia teoriei obligațiilor, excepția de neexecutare poate fi analizată sau privită din mai multe
perspective. Tradițional, excepția este analizată în doctrină ca fiind unul din efectele speciale ale contractului
sinalagmatic. Dintr-o altă perspectivă excepția de neexecutare este încadrabilă în art. 1517 alin. (2) pct. 3, care
se referă la alte mijloace prin care creditorul își poate realiza creanța ,alte mijlaoce decât cele comune, anume
despăgubirea, executarea silită, rezoluțiunea. Spre deosebire de acestea, excepția este doar un mijloc de realizare
indirectă a creanței de către creditor. Dintr-o altă perspectivă, excepția de neexecutare este reglementată expres
în actualul Cod civil, în cadrul unei secțiuni intitulate „Cauze de neexecutare justificată a obligațiilor”. Depinde
din ce perspectivă ne uităm la excepție.
Excepția de neexecutare are un sediu special al materiei, art. 1556 Cod civil, acest articol stabilește clar
domeniul de aplicare al excepției, anume exclusiv în materia contractelor sinalagmatice, ceea ce echivalează și
cu temeiul excepției de neexecutare, reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale.
Condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru a putea fi invocată excepția de neexecutare:
1. obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic. Simpla reciprocitate
a obligațiilor nu este suficientă, din următoarele motive: este exclusă din domeniul
excepției situația contractelor sinalagmatice imperfecte, unde se invocă dreptul de retenție.
Cu atât mai mult, este exclusă din domeniul de aplicare a excepției obligațiile
interdependente între aceleași părți izvorâtedin contracte diferite sau obligațiile izvorâte din
fapte juridice licite.
2. exigibilitatea ambelor obligații reciproce la momentul invocării excepției. Este permisă
totuși o derogare pentru ipoteza în care una dintre obligații este afectată de un termen
suspensiv de executare: și în acest caz poate fi invocată excepția dacă partea care este gata
să-și execute propria obligație are informații sau are convingerea că partenerul nu-și va
executa obligația la scadență. Această situație este denumită o invocare preventivă,
anticipată, a excepției de neexecutare.
3. din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parțială a obligațiilor.
Așadar, excepția de neexecutare poate fi invocată și în cazul unei neexecutări parțiale. Cu
toate acestea, alin. (2) de la art. 1556 impune ca neexecutarea parțială să fie suficient de
importantă. În caz contrar, excepția nu poate fi invocată pentru că s-ar opune exigențele
bunei-credințe.
4. simultaneitatea obligațiilor, astfel excepția nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii
sau contractului sau uzanțelor este obligată să-și execute obligația înaintea celeilalte părți,
cu reținerea derogării în cazul obligației afectată de termenul suspensiv de executare.
5. în doctrină este prevăzută și cerința potrivit căreia neexecutarea să nu se datoreze faptei
celui care invocă excepția. Cu titlul de cerințe negative, următoarele excepții au fost
prevăzute în doctrină, dar neadmise în legislație. Așadar:
a. este indiferentă culpa debitorului, excepția poate fi invocată și pentru forța majoră
ce determină neexecutare (dacă neexecutarea este totală și definitivă, se va desființa
contractul, potrivit art. 1557).
b. nu este necesar ca creanța creditorului să fie lichidă.
c. nu este necesar ca cel care invocă excepția să facă oferta de executare a propriei
prestații
Efectul invocării excepției de neexecutare constă în suspendarea executării obligației părții care invocă
excepția. Prin urmare, și contractul va fi temporar suspendat, fiind o suspendare a principiului forței obligatorii.
Nu este necesară punerea în întârziere și nici apelul la judecată pentru invocarea excepției. Excepția de
neexecutare reprezintă un mijloc de realizare și înfăptuire a justiției private.
Există două situații în care excepția de neexecutare este dedusă instanței de judecată:
 1. de regulă, în ipoteza unui litigiu, excepția de neexecutare este invocată de pârât cu titlu de
apărare în cadrul unei acțiuni având ca obiect executarea silită a pârâtului.
2. în al doilea rând, excepția de neexecutare poate fi invocată de reclamantul debitor pe cale
principală, pe cale de acțiune, atunci când creditorul contestă îndeplinirea condițiilor
excepției de neexecutare.
Excepția de neexecutare produce un efect temporar, cu efect asupra executării contractului, care poate
avea două deznodăminte:
1. introducerea unui remediu contractual mai puternic
2. desființarea contractului.
Rezoluțiunea și rezilierea.
Conform art. 1516 alin. (2) pct. 2, rezoluțiunea este unul din drepturile pe care le are creditorul în caz
de neexecutare fără justificare a obligației față de creditor, alături de celelalte drepturi, executarea silită și dreptul
la despăgubiri. Rezoluțiunea este reglementată expres în art. 1549- 1554. Ca și în cazul excepției de neexecutare,
în mod clasic, rezoluțiunea este analizată în doctrină ca fiind unul din efectele specifice contractelor
sinalagmatice, ceea ce echivalează și cu temeiul rezoluțiunii, anume reciprocitatea și interdependența
obligațiilor contractuale.
O parte a doctrinei atribuie rezoluțiunii și natura juridică de sancțiune civilă sau de acțiune în răspundere
civilă, având la bază neexecutarea culpabilă a obligației față de creditor. Alți autori consideră că pentru
invocarea rezoluțiunii nu este necesar ca neexecutarea să se datoreze culpei debitorului, cu consecința aplicării
rezoluțiunii și în caz de neexecutare fortuită a obligației.
În art. 1557, care prevede soluția desființării contractului pentru ipoteza unei imposibilități de
neexecutare totală și definitivă, se face precizarea că se vor aplica corespunzător contractului dispozițiile din
materia rezoluțiunii.
Art. 1549 nu conține nicio referire cu privire la tipologia contractelor ce pot fi desființate prin
rezoluțiune (spre deosebire de art. 1556), cu consecința unei extinderi a domeniului de aplicare a rezoluțiunii,
din materia contractelor sinalagmatice clasice în materia contractelor sinalagmatice imperfecte, cum ar fi cel de
depozit (contractelor unilaterale care prezintă doar reciprocitatea obligațiilor și nu interdependența, art.1171
teza 2)
Neexecutarea oricărei obligații va naște dreptul la rezoluțiune, fără să distingem între obligațiile
principale sau accesorii, esențiale sau neesențiale, cu condiția ca neexecutarea oricărei obligații să fie suficient
de importantă prin raportare la ansamblul drepturilor și obligațiilor părților sau prin raportare la scopul pentru
care s-a contractat. (O simplă obligație de informare poate împiedica executarea contractului)
Condițiile rezoluțiunii. Din punct de vedere tehnic există o singură condiție de fond pentru rezoluțiune,
anume neexecutarea nejustificată a obligației de către debitor, precum și o condiție relativă de formă, anume
punerea în întârziere a debitorului. Aceste condiții sunt valabile pentru toate tipurile de rezoluțiune, cu anumite
nuanțări.
1. neexecutarea nejustificată a obligației de către debitor este prevăzută în alin. (2) art. 1516,
reprezintă o condiție minimală pentru invocarea oricărui remediu contractual. Neexecutarea
fără justificare implică neexecutarea culpabilă? Art. 1548 spune că neexecutarea fără
justificare instituie prezumția relativă de culpă a debitorului, iar pentru a stabili dacă
neexcutarea este fără justificare trebuie să ne raportăm la cauzele de neexecutare justificată
a contractului (art. 1555- 1557). În această situație, trebuie îndeplinite două subcondiții:
a. neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului (art. 1517, cerința există pentru orice
remediu contractual)
b. neexecutarea fără justificare să aibă o anumită însemnătate sau gravitate. (art. 1551,
o cerință care trasează limita dintre rezoluțiune și reducerea prestațiilor). Pentru
determinarea gravității neexecutării, opinia majoritară din doctrină și practică este
 în sensul aplicării unui criteriu mixt, care presupune luarea în considerare atât a
unor elemente obiective (obiectul contractului, natura sau obiectul prestației
neexecutate), precum și elemente subiective (atitudinea părților, profesionalismul
părților). Această cerință nu este cerută întocmai pentru ipoteza contractelor cu
executare succesivă, în cazul acestora, art. 1551 precizând că creditorul are dreptul
la reziliere chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, dar se produce
repetat.
2. punerea în întârziere a debitorului (condiție de formă, relativă). Condiția este relativă pentru
că se aplică circumstanțial, în funcție de doi factori:
a. de felul rezoluțiunii
b. de regulile punerii în întârziere (art. 1522, art. 1523, prevăd că pentru neexecutarea
anumitor tipuri de obligații, debitorul este de drept pus în întârziere, spre exemplu
obligațiile monetare între profesioniști, obligațiile născute din săvârșirea unei fapte
ilicite extracontractuale). În măsura în care creditorul solicită și acordarea de
despăgubiri, creditorul va avea de demonstrat, în plus, prejudiciul suferit, precum
și raportul de cauzalitate dintre neexecutarea obligației și acest prejudiciu.
Modurile de operare a rezoluțiunii.
În conformitate cu art. 1550, rezoluțiunea poate opera prin unul din următoarele moduri:
1. pe cale judiciară, numită rezoluțiunea judiciară, cu următoarele caracteristici:
a. presupune formularea unei cereri de chemare în judecată de către debitor, privind
cererea rezoluțiunii și un al doilea capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri
b. cererea de chemare în judecată valorează punere în întârziere conform art. 1522
alin. (4), însă este recomandabil ca, anterior cererii de chemare în judecată,
creditorul să-l pună formal în întârziere pe debitor. Astfel, la primul termen de
judecată, constatând lipsa formală a punerii în întârziere, instanța poate să acorde
un termen rezonabil, suplimentar de executare a debitorului pentru a-și executa
obligația, în acest caz executarea obligației va avea consecința rămânerii fără obiect
a cererii de chemare în judecată, creditorul va fi în culpă procesuală. Relația dintre
termenul de grație și termen suplimentar de executare la seminar. Instanța,
verificând îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii, va prounța rezoluțiunea. Pentru a se
obține și repunerea părților în situația anterioară este necesar un capăt de cerere
expres prevăzut în cererea de chemare în judecată.
2. printr-o declarație unilaterală de rezoluțiune din partea debitorului, numită și rezoluțiunea
unilaterală. Este reglementată în art. 1550 alin. (1), care menținonează cazurile de operare
a rezoluțiunii, printre care se numără și operarea rezoluțiunii ca urmare a declarației emise
de debitor.
a. când există clauze care îi acordă creditorului dreptul de a declara unilateral
rezoluțiunea
b. când există cazuri în care debitorul este pus de drept în întârziere
c. când debitorul, pus formal în întârziere, nu a executat obligația, fie în cadrul unui
termen impus expres de creditor, fie în termenul impus de creditor.
Rolul instanței este redus la constatarea rezoluțiunii, eventual cu verificarea îndeplinirii
condițiilor rezoluțiunii.
Regimul declarației unilaterale de rezoluțiune. Este un act unilateral, supus comunicării,
care trebuie emis în termenul prevăzut de lege pentru rezoluțiune sau reziliere. Conform
alin. (3) de la art. 1552, declarația de reziliere va produce efecte din momentul când
declarația a ajuns la debitor, chiar și atunci când debitorul nu ia la cunoștință din cauze
neimputabile lui. Când obiectul contractului este un bun imobil, este necesară înscrierea
declarației de rezoluțiune în cartea funciară.
3. în mod automat sau de drept, art. 1550 alin. (2), în care regăsim două situații:
a. convențională, prin intermediul pactelor comisorii. Sunt reglementate în art. 1553,
și reprezintă clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea unui contract pentru
 neexecutare, clauze de favoare stipulate exclusiv în beneficiul creditorului. Ele
reprezintă, de asemenea, o manifestare a dreptului potestativ al creditorului între
executarea silită a debitorului și rezoluțiunea, drept menționat în art. 1549. Dacă
nu cere executarea silită, creditorul are dreptul la rezoluțiune sau reziliere. În
doctrină este disputat aspectul referitor la necesitatea emiterii de către creditor a
unei declarații unilaterale de invocare a pactului comisoriu, sunt autori care
consideră că nu este necesară nicio manifestare de voință a debitorului pentru a
putea invoca pactul, mai cu seamă în privința pactului comisoriu de gradul II,
pentru care nu e necesară punerea în întârziere (seminar). Diferența între declarația
unilaterală a debitorului de a invoca un pact comisoriu și declarația unilaterală de
rezoluțiune. Potrivit noii reglementări, diferențierea pactelor comisorii este
posibilă în funcție de necesitatea punerii a întârziere a debitorului de către creditor.
Există pactul comisoriu de gradul I, care prevede necesitatea punerii în întârziere,
art. 1553 alin. (2) teza I și pactul comisoriu de gradul II, unde nu e necesară punerea
în întârziere art. 1553 alin. (2) teza finală. Specificul rezoluțiunii prin pactelor
comisorii este că se produce desființarea sau rezoluțiunea de drept a contractului
ca urmare a condițiilor prevăzute în pact. Condițiile pactului comisoriu:
i. pentru validitate, este necesară precizarea în contract a obligațiilor a căror
neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea (specificitatea pactului
comisoriu). Astfel, este ineficient un pact comisoiu care nu specifică
obligația sau obligațiile care atrag rezoluțiunea pentru neexecutare
ii. în cazul pactului comisoriu de grad I, notificarea trimisă debitorului de
către creditor trebuie să conțină:
1. aspecte cu privire la punerea în întârziere
2. aspecte cu privire la condițiile de operare și de invocare a pactului
comisoriu
iii. art. 1553 alin. (3) spune că în pactul comisoriu trebuie precizate condițiile
particulare cu privire la punerea în întârziere, în special cu privire la
termenul suplimentar.
Rolul instanțelor este de a interveni, la cererea debitorului, pentru a constata dacă
a intervenit sau nu rezoluțiunea prin intermediul pactelor comisorii, anume dacă au
fost respectate toate condițiile prevăzute de părți pentru a opera pactul comisoriu.
În caz contrar, contractul își va produce în continuare efectele. Invocarea abuzivă
a pactului comisoriu, abuz de drept, seminar.
b. rezoluțiuni legale (legea prevede rezoluțiunea, art. 1557, imposibilitatea de
executare)
O altă clasificare a rezoluțiunii este dedusă din art. 1549 alin. (2):
1. rezoluțiunea totală, care reprezintă regula
2. rezoluțiunea parțială, care intervine în două cazuri:
a. în cazul contractului bilateral care are mai multe prestații divizibile
b. în cazul contractului multilateral, când intervine rezoluțiunea pentru o singură parte
a contractului.
Rezoluțiunea și reducerea prestațiilor. În cazul în care neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul
nu este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului, însă este îndreptățit să ceară reducerea propriei prestații,
proporțional cu neîndeplinirea obligației de către debitor. Reducerea prestațiilor este un mijloc subsidiar
rezoluțiunii, când nu seîndeplinește condiția ca neexecutarea obligației să aibă însemnătate pentru contract.
Acest drept este condiționat de posibilitatea reducerii prestației creditorului, dacă nu se poate reduce prestația
sa, creditorul va avea doar dreptul la daune-interese.
Efectele rezoluțiunii sunt comune tuturor modurilor de reziliere. Efectul principal este desființarea
retroactivă a contractului, și pentru viitor și pentru trecut, considerându-se că nu a existat niciodată contractul.
Ca urmare a desființării se pune problema repunerii părților în situația anterioră, problemă care se soluționează
diferit, după cum, la data desființării au fost executate anumite obligații din contract. În mod concret, pentru
precizarea regulilor potrivit restituirii prestațiilor executate în temeiul unui contract pentru rezoluțiune este
necesară aplicarea art. 1635 – 1649 cu privire la restituirea prestațiilor.
Spre deosebire de rezoluțiune, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, în rest condițiile sunt
asemănătoare cu privire la caracterul executării, art. 1549 alin. (3) (?)
De regulă, rezoluțiunea este totală, desființează contractul în întregime. Această regulă comportă două
categorii de excepții, anume menținerea clauzelor contractuale ale contractului desființat:
1. vor fi menținute clauzele contractuale privitoare la soluționarea litigiilor sau diferendelor.
Vor intra în aplicare clauzele de mediere, clauzele de arbitraj.
2. vor fi menținute clauze contractuale care, prin natura lor, sunt destinate de a produce efecte
după desființarea contactului, clauza penală, clauza de confidențialitate, clauza de
neconcurență.
Riscul contractului
Riscul contractului apare ca o consecință a neexecutării fortuite a contractului sinalagmatic (aici intră
și contracte sinalagmatice imperfecte). În privința unui contract sinalagmatic a cărei obligație a devenit
imposibil de executat dintr-o cauză fortuită se pune întrebarea dacă și cocontractantul mai este ținut a-și executa
propria obligație. Trebuie răspuns la întrebarea: cine va suporta riscul contractului? Vom face o distincție între
riscul contractului și riscul pieirii bunului.
Riscul pieirii bunului este reglementat în art. 558, cu titlu supletiv, care spune că proprietarul suportă riscul
pieirii bunului, dacă acest risc nu a fost preluat de cealaltă persoană sau dacă prin lege nu se prevede altfel: res
perit domino.
Art. 1274 reglementează riscul în contractul translativ de proprietate, această normă juridică este însă supletivă,
în privința alin. (1), care prevede regula res perit debitori pentru următoarea ipoteză: între momentul încheierii
contractului translativ de proprietate și momentul predării efective a bunului, bunul piere fortuit. Părțile au făcut
transferul de proprietate, bunul rămânând a fi predat. Riscul rămâne în sarcina debitorului obligației de predare.
Este o regulă opusă față de vechea legislație, care prevedea regula res perit creditori. Alin. (2) reglementează,
pentru ipoteza în care creditorul este pus în întârziere pentru a prelua bunul, intervine pieirea fortuită a bunului
ulterior punerii în întârziere a creditorului. Creditorul pus în întârziere va suporta riscul pieirii bunului, și nu se
poate libera de această regulă chiar dacă demonstrează că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost
executată la timp.
Încetarea contractului. În această materie, Codul civil reglementează în art. 1321, cu titlu exemplificativ
situațiile sau cazurile în care un contract își încetează efectele, anume acordul de voință, denunțarea unilaterală,
expirarea termenului, imposibilitate fortuită de executare și prin alte cauze prevăzute de lege.
Efectele încetării, reglementate în art. 1322, se produc diferit în funcție de situațiile în care și pentru
care a intervenit încetarea. Unde se pune problema restituirii prestațiilor, Codul civil trimite la art. 1635- 1649.
Actul juridic unilateral generator de obligații.
Actul juridic unilateral generator de obligații reprezintă manifestarea de voință a unei singure persoane
fizice sau juridice exprimată cu intenția de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, în mod
independent de acceptarea din partea altei persoane (din partea destinatarului actului unilateral). Avem o
distincție între actul juridic unilateral de formație unilaterală, și contractul unilateral, act juridic de formație
bilaterală cu conținut unilateral. O altă distincție o putem face între actul juridic de formație unilaterală, care
reprezintă genul, și actul juridic unilateral izvor de obligații (oferta).
În art. 1324, este definit actul unilateral de formație unilaterală. Se pare că legiuitorul a avut în vedere
doar genul în materie, însă în secțiunea imediat următoare, art. 1327 – 1328, legiuitorul reglementează două
acte juridice generatoare de obligație (promisiunea unilaterală și promisiunea publică de recompensă).
 Conform art. 1325, oricărui act juridic de formație unilaterală i se pot aplica dispozițiile legale privitoare
la contract, anume condițiile de validitate (art. 1179) și principiile care guvernează contractele, cu precădere
obligativitatea și relativitatea.
Actele juridice de formație unilaterală se clasifică după criteriul obligativității comunicării:
1. actele unilaterale supuse comunicării, care produce efecte din momentul în care
comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat la cunoștință din motive care
nu îi sunt imputabile. Așadar, actele juridice supuse comunicării nu produc efecte până
când nu sunt comunicate, și deci nici înainte să fie comunicate. Art. 1326, în alin. (1)
prevede condiții pentru care un act să fie supus comunicării:
a. când e necesară potrivit naturii actului sau când modifică, stinge un drept al
destinatarului. Actul produce efecte din momentul ajungerii la destinatar.
(revocarea stipulației pentru altul, oferta, acceptarea, revocarea mandatului de
mandant)
2. actele unilaterale nesupuse comunicării, care produc efecte fără a fi comunicate
destinatarului, testamentul, renunțarea la moștenire, anumite acte în materia filiației.
Art. 1327 reglementează un act juridic de formație unilaterală generator de obligații, promisiunea
unilaterală, diferită de promisiunea de a contracta cu conținut unilateral. Promisiunea unilaterală reprezintă un
act unilateral generator de obligații, numit și angajament unilateral, prin care autorul se obligă față de un terț să
execute o anumită prestație, nașterea valabilă a actului unilateral nefiind condiționată de acceptarea din partea
terțului. Avem ca exemple promisiunea unilaterală de a ajuta o rudă față de care nu există obligația de întreținere,
promisiunea de a suporta costurile universitare ale unei persoane. Lipsa acceptării beneficiarului nu are efecte
asupra validității actului, după cum acceptarea nu echivalează nici cu încheierea contractului, însă un refuz al
beneficiarului atrage caducitatea actului unilateral, lipsindu-l de efecte juridice, art. 1327 alin. (3).
Promisiunea publică de recompensă, art. 1328, reprezintă actul juridic unilateral generator de obligații
ce dă naștere unui raport juridic obligațional în conținutul căruia intră următoarele elemente:
1. din partea autorului actului, dă naștere obligației de a plăti o recompensă, de regulă o sumă
de bani, și dreptul autorului la efectuarea unei prestații din partea găsitorului. Exemple
avem în găsirea de animale sau bunuri.
2. din partea destinatarilor, destinatari nedeterminați există dreptul acestora la recompensă și
obligația de a executa prestația.
3. potrivit alin. (4) de la art. 1328 există reglementat un termen special de prescripție de un an
de zile pentru acțiunea în despăgubiri a destinatarilor, în caz de revocare fără justă cauză a
acestei promisiuni, dacă destinatarul a întreprins o serie de cheltuieli pentru executarea
prestației.
Faptul juridic licit. Faptele juridice stricto sensu prezintă acea manifestare unilaterală de voință fără
intenția de a produce efecte juridice, efecte produse în baza legii.
Gestiunea de afaceri
Gestiunea intereselor altei persoane, art. 1330- 1340, reprezintă fapta voluntară și unilaterală a unei
persoane (numită gerant sau gestorul de afaceri) de a efectua acte materiale sau juridice în interesul altei
persoane (numită gerat sau stăpânul afacerii), fără să existe o înțelegere prealabilă între ei sub forma mandatului.
Pentru a fi în prezența gestiunii de afaceri trebuie îndeplinite trei seturi de condiții:
1. obiectul gestiunii poate consta în:
a. acte materiale, o reparație făcută cu mijloace proprii
b. acte juridice, încheierea unui contract de antrepriză pentru reparații (acestea pot fi
acte de adminstrare prin raportare la patrimoniul geratului, dar care, privite ut
singuli, pot reprezenta și acte de dispoziție)
 2. gestiunea trebuie să fie oportună, art. 1330 alin. (1), trebuie să fie necesară sau utilă,
stabilite la momentul săvârșirii gestiunii, nu la momentul introducerii unei cereri de
chemare în judecată
3. atitudinea părților față de gestiune. Geratul trebuie să nu cunoască gestiunea sau, dacă o
cunoaște (pentru că există obligația gerantului de a-l înștiința, dacă este posibil), să nu fie
în măsură să se îngrijească de afacere sau să numească un mandatar. Cu privire la gerant,
el trebuie să acționeze cu intenția de a gera sau de a administra interesele altuia. Condiția
este îndeplinită și atunci când acționează în interesul gerantului, și când acționează în
interes propriu (repară gardul despărțitor). Dacă gerantul acționează, fără să știe, în
interesul altei persoane (repară un bun despre care consideră că e al său, dar este al altuia),
conform art. 1330 alin. (2), gerantul nu va fi ținut de obligațiile legale instituite unui gerant,
astfel dreptul la rambursare al gerantului nu se va întemeia pe gestiunea de afaceri, ci pe
îmbogățirea fără justă cauză.
4. capacitatea părților contează numai pentru ratificarea gestiunii, caz în care se aplică reguli
de la mandat, în schimb, gerantul trebuie să aibă capacitatea juridică necesară săvârșirii
actelor juridice care fac obiectul gestiunii.
Efectele gestiunii, obligațiile geratului și gerantului.
Gerantul are următoarele obligații:
1. obligația de înștiințare a geratului(art. 1331)
2. obligația de a continua gestiunea începută (art. 1332)
3. obligația de a depune diligența datorată de gerant (art. 1334)
4. obligația de a da socoteală (art. 1335)
5. obligațiile gerantului față de terți atunci când încheie acte juridice ca obiect al gestiunii (art.
1336), aceste obligații diferă după cum el a acționat fie în nume propriu, fie ca reprezentant
al geratului.
Geratul are următoarele obligații:
1. obligația de a rambursa cheltuielile gerantului, (art. 1337 alin.(1)) se face diferența între
cheltuielile necesare, utile și voluptuare.
2. obligațiile față de terții cocontractanți ai gerantului (art. 1337 alin.(2)). În caz de litigiu,
proba gestiunii va fi efectuată de partea interesată, de regulă de gerant, pentru a i se
rambursa eventualele cheltuieli. Proba gestiunii va fi efectuată diferit în funcție de obiectul
gestiunii (acte materiale, orice mijloc de probă, acte juridice, regimul actelor juridice)
Plata nedatorată este reglementată în art. 1341 – 1344.
Plata lucrului nedatorat reprezintă faptul juridic licit care constă în executarea de către o persoană a unei
obligații la care nu era ținută și pe care a executată fără intenția de a plăti datoria altuia. Cel care a făcut plata se
numește solvens, și devine creditorul obligației de restituire a plății efectuate. Cel care a primit plata se numește
accipiens, și devine debitorul respectivei obligații, cei doi fiind subiecții unui raport juridic obligațional.
Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a ne afla în situația plății nedatorate:
1. prestația solvensului să fi fost făcută cu titlu de plată, alin. (2) art. 1341 spune că nu este
supus restituirii ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Există prezumția
că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie, art. 1341 alin. (3). Plata trebuie
să conste în restituirea unei sume de bani sau a unui bun. Dacă avem o prestație, restituirea
se va face în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
2. datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe între solvens și accipiens. Dacă
datoria există față de o altă persoană față de accipiens în cauză, când a plătit din greșeală
altcuiva, este îndeplinită condiția, însă dacă avem o obligație naturală în temeiul căruia se
face plata nu mai avem plată nedatorată, suma plătită nu mai poate fi restituită.
3. nu mai este prevăzută condiția ca plata să fi fost făcută din eroare.
 Situații cu titlu de exemplu pentru plata nedatorată:
1. în care debitorul plătește și pierde chitanța eliberatorie, pentru a evita executarea silită,
plătește din nou, e plată nedatorată
2. plata care se face către moștenitorul aparent.
Efectele plății nedatorate sunt nașterea unei obligații la restituire, care are ca obiect suma plătită. Codul
trimite la art. 1635 – 1649. Restituirea se va face în funcție e buna sau reaua-credință a debitorului, cel de bună-
credință trebuie să restituie suma plătită, iar cel de rea-credință trebuie să restituie mai mult (dobânzi).
Îmbogățirea fără justă cauză este reglementată în art. 1345 – 1347.
Îmbogățirea fără justă cauză este un izvor de obligații, reglementat cu titlu de noutate în Codul civil, pe
vechea reglementare era recunoscut principiul și aplicațiile legale speciale, cum ar fi în materia accesiunii
materiale imobiliare.
Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit care determină creșterea patrimoniului unei
persoane (denumită îmbogățit) și scăderea patrimoniului altei persoane (denumită sărăcit), fapt juridic din care
se naște obligația celui care s-a îmbogățit de a restitui, în limita îmbogățirii, către subiectul de drept căruia i-a
scăzut patrimoniul.
Condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză:
1. patrimoniul unei persoane să fi crescut, creșterea activului, scăderea pasivului
2. patrimoniul unei persoane să fi scăzut, scăderea activului, creșterea pasivului
3. să aibă același temei, anume faptul din care rezultă îmbogățirea fără justă cauză
Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză.
1. să nu fi fost justificată îmbogățirea, pot exista obligații între cele două părți
2. acțiunea în justiție (acțiune de in rem verso) să aibă un caracter subsisdiar față de alte acțiuni
posibile care pot fi introduse de sărăcit, contractuală sau delictuală, sau orice alte acțiuni
posibile (gestiunea de afaceri). Nu se activează acțiunea în cazul unei acțiuni contractuale
prescripție
3. Îmbogățirea trebuie să subziste la data sesizării instanței, art. 1347 alin. (1), și nu la data
săvârșirii faptului material care a declanșat îmbogățirea, diferență față de gestiune.
Efectele îmbogățirii fără justă cauză sunt nașterea obligației de restituire care, în mod concret se va
executa conform regulilor de restituire a prestațiilor (art. 1639 – 1649)

Curs 5. (Baias) Faptul juridic ilicit ca izvor de obligații.

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în Codul civil art. 1349, 1350, 1395.
Răspunderea civilă contractuală, care reprezintă restituirea prin echivalent a obligațiilor care nu se
restituie în natură, o vom studia peste două săptămâni.
Principiile de reglementare se regăsesc în art. 1349 și art. 1350.
Noțiunea instituției de fapt juridic ilicit ca izvor de obligații. Această răspundere se concretizează în
obligația celui care săvârșește un fapt juridic ilicit de a repara prejudiciul pe care-l cauzează faptul pe care l-a
săvârșit.
Pe noul Cod civil avem o reglementare mult mai amplă decât pe vechiul Cod, noul Cod detaliind toate
elementele răspunderii civile delictuale, pornind de la ceea ce a dezvoltat doctrina și jurisprudența în aplicarea
Codului civil din 1864.
Obligația de a repara prejudiciul este o sancțiune juridică având caracter patrimonial. Astfel,
răspunderea civilă delictuală nu este o pedeapsă, nu are caracter personal, deși este însă o sancțiune. Dacă o
obligație născută din răspunderea civilă delictuală nu este executată, se va transmite succesorilor.
 Funcțiile răspunderii civile delictuale sunt două:
1. funcția preventiv-educativă, subiectele de drept trebuie să se gândească înainte să comită
un fapt juridic licit
2. funcția reparatorie este recunoscută ca atare de doctrină, însă este subliniat caracterul ei
relativ, niciodată repararea unui prejudiciu nu poate fi absolută, aceasta nu poate atinge
toate fibrele neajunsurilor pe care le aduce faptul juridic ilicit. Avem ca exemplu, accident
auto, unde prejudiciul material e reparat, dar „nervii” pe care îi consumă victima nu pot fi
reparați, reparația neputând fi absolută
Răspunderea juridică e o formă a răspunderii sociale. În societate există mai multe forme de răspundere,
politică, juridică, morală. Răspunderea politică se poate împleti cu răspunderea juridică, dacă este cazul. Dacă
o persoană comite o faptă care e contrară normelor morale, va fi sancționată moral prin oprobriul public.
Există mai multe forme ale răspunderii juridice:
1. contravențională, corespunde administrativului
2. penală, corespunde penalului
3. civilă
În ceea ce privește răspunderea civilă, aceasta are două forme:
1. delictuală, constituie dreptul comun al răspunderii civile și ori de câte ori încălcarea sau o
conduită care încalcă o obligație care nu se regăsește în conținutul unui contract, atrage
calificarea după sine ca fiind sub incidența răspunderii delictuale (art. 1349) (iuris precepta
sunt hec, trei la număr, trebuie să trăiești onest, să nu aduci atingere nimănui, dacă aduci
atingere să dai ce trebuie cui i-ai adus atingere)
2. contractuală, dacă, fără justificare, nu sunt executate obligațiile din contract, sau sunt
executate cu întârziere sau necorespunzător, atunci se va activa acest fel de răspundere.
Subiectul de drept trebuie să execute obligațiile contractate și nu trebuie să aducă, în acest
fel, atingere drepturilor creditorului, și dacă face asta, trebuie să repare prejudiciul. Dreptul
la daune-interese este prevăzut de art. 1530, 1531.
Amândouă formele sunt reglementate la nivel general în Codul civil, având asemănări cât și deosebiri
între ele.
Asemănări:
1. Amândouă au în comun încălcarea unei obligații de către un anume subiect de drept.
2. Ambele sunt forme ale răspunderii juridice.
3. Ambele atrag după sine obligația celui care a avut o astfel de conduită de a repara
prejudiciul cauzat.
Deosebiri:
1. natura obligației încălcate. În cazul răspunderii delictuale, obligația e legală sau prevăzută
de obiceiul locului, iar în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este prevăzută
de contract. În cazul în care este vorba de fapte ilicite săvârșite în perioada negocierii
contractului, ele atrag după sine răspunderea civilă delictuală, cu excepția cazului în care
negocierile sunt organizate contractual.
2. capacitatea părților. În cazul răspunderii delictuale, vorbim de o capacitate delictuală, avem
un articol, art. 1366 care stabilește un set de prezumții (există de la 14 ani), în schimb ce în
cazul răspunderii contractuale nu vorbim de capacitatea delictuală, ci vorbim de capacitate
de exercițiu, unde avem praguri (între capacitate deplină și restrânsă, și între capacitate
restrânsă și lipsa ei, cu mențiunile de rigoare dinn materia persoanelor)
3. punerea în întârziere. În cazul răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite este de drept în
întârziere, debitorul fiind autorul faptei ilicite, creditorul fiind victima prejudiciului, iar în
 cazul răspunderii contractuale (dies (non) interpelat pro homine) ca regulă, nu este atrasă
punerea în întârziere de drept a debitorului.
4. clauzele de nerăspundere.În cazul răspunderii contractuale clauzele sunt valabile dacă nu
vizează intenția sau culpa gravă, creditorul poate să-i spună „dacă nu execuți, nu e
problemă, dar să nu fie cu intenție sau din culpă gravă”.În cazul răspunderii delictuale avem
reguli în art. 1355, în principiu nu se poate renunța la dreptul de a obține despăgubiri atunci
când această faptă a fost săvârșită cu intenție sau cu culpă gravă, sunt însă valabile clauzele
de nerăspundere prejudiciile aduse din neglijență bunurilor victimei, însă dacă se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea victimei, atunci nu funcționează aceste clauze. Există o
situație o situație în care astfel de clauze de nerăspundere sunt admisibile (accidente
sportive, în principiu). Participând la antrenamente și sporturi este de presupus că sportivul
va accepta eventualele accidente.
5. repararea prejudiciilor. Prejudiciile trebuie reparate integral, prejudiciul care trebuie reparat
include paguba efectivă și beneficiul nerealizat. Diferențele apar în zonele de nuanțe.
Prejudiciul trebuie, de asemenea, să fie previzibil. În cazul răspunderii contractuale se
răspunde pentru prejudiciile previzibile, în schimb ce în cazulrăspunderii delictuale se va
răspunde și pentru prejudiciile imprevizibile. Acest lucru rezultă din interpretarea art. 1349.
Nu se face o distincție la răspunderea delictuală între prejudicii previzibile și imprevizibile,
ca în cazul răspunderii contractuale.(?)
6. caracterul divizibil și solitar al obligației de restituire. În cazul răspunderii contractuale,
avem obligație divizibilă, la răspunderea delictuală, obligația solidară e o regulă, cu articol
expres, art. 1369, deși și în contract se poate prevedea o astfel de obligație.
7. sarcina probei. În cazul răspunderii contractuale avem o prezumție de culpă pentru
neexecutare, în cazul răspunderii delictuale nu avem o astfel de prezumție, culpa trebuie
dovedită separat de celelalte condiții
Cumulul răspunderii civile cu răspunderea contractuală. S-a pus problema dacă un subiect de drept,
victima unui prejudiciu, poate să amestece cele două regimuri, să ia din fiecare răspundere ce îi convine, din
contractuală culpa și din delictuală repararea integrală a prejudiciului. Răspunsul a fost ferm: cumulul dintre
cele două răspunderi nu este admis, răspunderea este determinată de sursa ei, contractuală sau extracontractuală,
fiecare fiind guvernată de propriile reguli.
În măsura în care neexecutarea unui contract constituie și infracțiune în procesul penal, unde victima
urmează să se constituie parte civilă, victima ar putea să opteze fie pentru răspunderea contractuală fie pentru
răspunderea delictuală. Trebuie avut în vedere că art. 1350 în alin. (3) spune: niciuna dintre părți nu poate
înlătura aplicarea răspunderii contractuale, pentru a activa alt fel de răspundere care i-ar profita. În absența unui
text expres, art. 1350 e normă imperativă.
Felurile răspunderii civile delictuale:
1. răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1357- 1371)
2. răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia (art. 1372- 1374), Părintele pentru minor
3. răspunderea civilă delictuală pentru faptele cauzate de animale și de lucruri (art. 1375-
1376)
4. răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378)
5. alte forme de răspundere.
a. pentru pagubele cauzate de aeronave
b. pentru prejudiciile cauzate mediului
6. răspunderea pentru lucrurile defectuoase (art. 1379 alin. (2)) este reglementată într-o lege
specială.
Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie.
În art. 1357, scrie că pentru a funcționa răspunderea trebuie îndeplinite mai multe condiții:
1. faptă ilicită
2. prejudiciu
 3. legătura de cauzalitate
4. vinovăția autorului faptei ilicite
Fapta ilicită. Din art. 1349 rezultă că orice subiect de drept are obligația de a respecta drepturile pe care
legea le recunoaște altor subiecte de drept și nu trebuie să aducă atingere prin acțiunile sale drepturilor sau
intereselor altor subiecte de drept.
Fapta ilicită este conduita unui subiect de drept, care, prin încălcarea dreptului obiectiv, se aduc atingere
drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altor persoane. Fapta poate consta atât într-o acțiune cât și o
inacțiune, ca exemplu avem nesemnalizarea unei gropi în drum.
Fapta ilicită aparține celui care urmează să repare prejudiciul, de aceea trebuie să corelăm cu participația
la săvârșirea la fapte ilicite, avem aici două texte: răspunderea altor persoane, art. 1369, cel care l-a îndemnat, a
ascuns rezultatul faptei, a înlesnit fapta sau a tăinuit bunuri va răspunde împreună cu autorul faptei ilicite. Art.
1370 se referă la imposibilitatea de stabilire în cazul unei participații. Dacă nu se poate determina contribuția
fiecărui subiect de drept la săvârșirea faptei ilicite, aceștia vor răspunde solidar. Există cauze care înlătură
caracterul ilicit al faptelor:
1. legitima apărare, art. 1360. Conform acestui articol, nu datorează despăgubiri cel care
săvârșește fapta ilicită din legitimă apărare, fiind necesară referirea la art. 19 Cod penal.
(legitima apărare din penal, cu respectivele condiții, atac injust, material, imediat). Mai
avem reglementată și situația excesului neimputabil, în art. 1360 alin. (2), adică chiar dacă
autorul faptei ilicite a fost în legitimă apărare, va fi obligat totuși să plătească o indemnizație
echitabilă pentru depășirea limitelor legitimei apărări. Reglementarea din acest text pleacă
de la premisa că fapta nu are caracter ilicit, dar, deoarece prin depășirea limitelor legitimei
apărări a cauzat prejudicii celui care l-a atacat, caz în care va trebui să repare prejudiciul.
2. starea de necesitate, art. 1361. Cel care a deteriorat sau a distrus bunuri din stare de
necesitate e obligat să repare prejudiciul cauzat conform mecanismului de la îmbogățirii
fără justă cauză. Astfel, fapta nu mai atrage răspunderea civilă delictuală.Și aici trebuie
făcută corelația cu art. 20 din Codul penal (condiții) și, în plus, să avem în vedere în măsura
în care se aduce atingere dreptului de proprietate prin acțiunea de salvare.Art. 624
reglementează starea de necesitate în materia limitelor dreptului de proprietate și se
deosebește de starea de necesitate din răspunderea civilă delictuală prin faptul că nu se
repară integral prejudiciul, ci se oferă o indemnizație echitabilă.
3. divulgarea secretului profesional, comercial, art. 1363. Dacă se divulgă un secret comercial
în scopul de a proteja alte subiecte de drept de efecte grave care privesc sănătatea publică
sau siguranța publică, cel care a divulgat secretul nu va răspunde delictual, chiar dacă în
acest fel se cauzează un prejudiciu titularului acelui secret.
4. fapta săvârșită în cursul îndeplinirii unei activități impuse sau permise de lege sau din
ordinul unui superior (art. 1364).Aceastăexercitare trebuie să se desfășoare în limite
rezonabile,iar dacă aceste limite sunt depășite, sau autorul faptei putea să-și dea seama de
caracterul ilict al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări, se poate încadra în depășirea
limitelor, care atrage răspunderea civilă delictuală
5. exercitarea unui drept, art.1353. Acela care cauzează un prejudiciu prin exercitarea
drepturilor sale, nu va trebui să răspundă pentru el, dacă nu se constată o exercitare abuzivă.
Instanța va constata caracterul abuziv sau nu al exercitării dreptului. Art. 15 determină
teoria subiectivă a abuzului de drept, dacă scopul e producerea unui prejudiciu exercițiul
este abuziv.
6. consimțământul victimei, art. 1355, condițiile de la sportiv, acest lucru poate să ducă la
înlăturarea caracterului ilicit al faptei
Prejudiciu. Din reglementarea art. 1349 rezultă o implicație logică, pentru a putea cauza un prejudiciu,
este necesară o faptă ilicită.
Prejudiciul este efectul negativ suferit de un subiect de drept ca urmare a faptei ilicite săvârșită de alt
subiect de drept. Prejudiciul constă în lezarea dreptului subiectiv sau interesului legitim al unei persoane, art.
1349. Art. 1359 este sediu expres pentru atingerea adusă prin fapta ilicită unui interes legitim. Dacă o persoană
moare, cu un copil în întreținere (fiul său), nu mai poate să îl întrețină, copilul fiind victima prejudiciului, copilul
poate face acțiune în justiție solicitând despăgubiri constând în cuantumul întreținerii, acesta nu va putea solicita
întreținere. Dacă o persoană moare cu un copil în întreținere pe care voia să-l adopte, cu condiția ca întreținerea
să fi fost constantă dinaintea adopției, pentru copil întreținerea era un interes legitim, fiind vătămat în acest
interes de moartea persoanei care dorea să-l adopte. Prejudiciul poate să fie:
1. material
2. moral (nepatrimonial), în măsura în care copilul celui decedat a suferit un prejudiciu
material, pentru că nu mai are întreținere, dar are și suferință psihică, e lipsit de dragoste
părintească. Victima unui prejudiciul asupra corpului sau sănătății suferă material pentru
că e lipsit de salariu, dar suferă și moral, psihic, pentru că îl dor rănile, nu are viață socială.
Până în 1952, legitimitatea prejudiciilor morale era bazată pe lipsa de distincție în vechiul Cod civil,
așadar au fost reparate întotdeauna. Între 1952 și 1980, repararea prejudiciilor morale nu a mai fost posibilă
Tribunalul Suprem spunând expres, că nu pot fi reparate prejudiciile morale. În 1990 a fost adoptată legea
contenciosului administrativ (?), care statuat că prin actele administrative ilegale se pot crea și prejudicii morale
și prejudicii materiale, cei vătămați putând avea amândouă tipurile de prejudicii reparate.
În reglementarea actuală, în art. 1391, avem reglementare expresă pentru prejudiciile morale (faptul că
nu poți să ai viață socială dacă ești grav rănit). Art. 1391 vorbește și de despăgubiri acordate rudelor ca reparație
pentru durerea încercată de moartea victimei. Se pot repara prejudicii aduse dreptului la onoare, la demnitate,
dar dreptul victimei de a ceda dreptul la reparație nu poate fi exercitat decât atunci când a fost stabilit printr-o
hotărâre judecătorească sau printr-o tranzacție. Acest lucru a fost reglementat pentru a împiedica specula cu
acest tip de drepturi, acestea fiind intime, strâns legate de persoană. Dreptul la despăgubiri de natura celor arătate
mai înainte nu trece la moștenitori, însă aceștia pot continua acțiunea introdusă de autorul lor. Drepturile inerente
personalității sunt drepturile cum sunt viața, integritatea corporală, etc.
Condițiile reparării prejudiciului:
1. prejudiciul trebuie să fie cert, neîndoielnic. Din art. 1385 alin. (2), rezultă că vor putea fi
acordate despăgubiri pentru prejudiciile viitoare, dacă producerea lui este neîndoielnică.
(cel care întreține un copil moare, se va produce un prejudiciu viitor, neîndoielnic copilul
va putea fi întreținut de cel care a omorât părintele său, până la o anumită vârstă) (ceva mai
complicat aici, obligația de întreținere, dacă decide să nu facă facultate până la 18 ani, dacă
face până la 26, nu am înțeles exact) (?)
2. prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat. Avem trei situații:
a. atunci când o persoană este lezată printr-un fapt ilicit și își pierde capacitatea de
muncă, despăgubirile trebuie să țină cont de pensie sau de ajutor social. Prejudiciul
trebuie să repare diferența pecuniară dintre ajutor social și salariu sau dintre pensie
și salariu, conform art. 1393. Instanța nu îl poate obliga pe autorul faptei ilicite
decât la o despăgubire provizorie dacă nu a fost efectiv acordat ajutorul sau pensia.
b. sistemul de asigurări contractuale mai poate să îi repare acestuia prejudiciul.
Prejudiciul e acoperit de asigurare, autorul nu mai trebuie să plătească nimic, doar
dacă se demonstrează că nu a fost acoperit prejudiciul prin asigurare se pot cere
despăgubiri, asta în cazul asigurării bunurilor. Pentru ipoteza asigurărilor asupra
persoanei, indemnizația primită de la asigurător este integrală, iar cel care a a cauzat
prejudiciul va plăti integral indemnizația. Acest lucru rezultă din natura asigurării
asupra persoanei, anume de economisire.
c. prejudiciul poate fi reparat de un terț, dacă se aduce în fața instanței acest litigiu,
în care autorul spune că prejudiciul a fost acoperit de un terț. În acseste cazuri,
instanța trebuie să se uite la intenția terțului, dacă intenția este de repara prejudiciul,
atunci autorul faptei ilicite nu va mai trebuie să plătească. Dacă însă e făcut cu titlu
de donație (doar cu intenția de a gratifica persoana prejudiciată, nu pentru a repara
prejudiciul), atunci autorul va putea fi obligat la repararea prejudiciului.
 Principiile reparării prejudiciilor.
1. Din art. 1381 rezultă că dreptul la reparație se naște chiar din ziua cauzării prejudiciului. În
ceea ce privește regimul dreptului sau obligației la reparație, le sunt aplicabile toate
dispozițiile cu privire la transmisiunea, nașterea, modificarea și stingerea obligațiilor, cu
excepția dreptului la reparație care se naște ca urmare a lezării unui drept inerent
personalității.
2. principiul solidarității, art. 1382 reglementează răspunderea solidară. Atunci când sunt mai
mulți participanți la săvârșirea faptei ilicite, răspund solidar, conform art. 1382. Obligația
de despăgubire se împarte între ei, în funcție de gradul de participare și de intenție, conform
art. 1383.
3. principiul reparării integrale a prejudiciului, art. 1385. Poate fi reparat și prejudiciul viitor,
conform alin. (3)
4. principiul reparării în natură. art. 1386 spune că regula reparării unui prejudiciu este
repararea în natură. Codul civil a reglementat, pe de o parte, faptul că victima poate să nu
dorească repararea în natură (din cauza contactelor dintre victimă și făptuitor), sau se poate
ca repararea în natură să nu fie posibilă. În aceste cazuri, repararea se face prin echivalent.
Există o serie de reguli speciale în materia reparării prejudiciului în natură (art. 1387, 1388,
1389). În art. 1389trebuie să avem în vedere dreptul minorului. În măsura în care persoana
care îi acorda întreținere sau în măsura în care chiar minorul este cel prejudiciat, trebuie să
ținem cont că despăgubirea poate să fie acordată până la vârsta de 18 ani, sau, dacă continuă
studiile, până la maxim 26 de ani. Dacă e vorba de deces al victimei, dreptul minorului la
despăgubire în ipoteza în care victima îi acorda întreținere. În această ipoteză, autorul faptei
ilicite nu va fi obligat la întreținerea minorului (la pensia de întreținere), ci va fi obligat la
despăgubiri care vor trebui evaluate în mod concret ținând cont de modul în care se acorda
în mod concret întreținere minorului. Criteriile pentru stabilirea despăgubirii vor fi cele
concrete, de fapt, instanța nu va putea opera cu reglementările din dreptul familiei (1/4 din
venit)
Prescripția dreptului de a cere repararea prejudiciului. Pe de o parte, termenul de prescripție e de 3 ani
de zile, începe să curgă, potrivit art. 2528, atunci când victima prejudiciului a cunoscut sau trebuia să cunoască
pe autorul faptei ilicite, însă avem două prevederi speciale. Pe de o parte, art. 1394 reglementează prorogarea
termenului de prescripție, atunci când o faptă ilicită care a cauzat un prejudiciu civil, care a fost săvârșit printr-
o faptă penală, se aplică prescripția penală. Pe de altă parte, art. 1395 reglementează faptul că prescripția se
suspendă pe parcursul procesului penal.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Fapta ilicită trebuie să fi determinat cu necesitate
producerea prejudiciului. Raportul din cauzalitate rezultă ex re. Pot apărea situații în care victima este
înjunghiată și este trimisă acasă de medic cu o aspirină în burtă și moare, pot apărea probleme în stabilirea
legăturii de cauzalitate.
Există mai multe teorii care stabilesc raportul de cauzalitate în astfel de situații complexe. Avem teoria
echivalenței condițiilor sau teoria condiției sine qua non,în exemplul nostru va răspunde și medicul și autorul
faptei ilicite. Avem teoria cauzei proxime, ultima cauză a determinat procesul (răspunde medicul). Avem teoria
cauzei necesare, trebuie stabilită condiția care în mod necesar a cauzat rezultatul. Cauza propriu-zisă nu
acționează uneori singură, ci este favorizată de anumiți factori, anumite condiții, care împreună duc la faptul
păgubitor. Teoria indivizibilității cauzale, formulată de M. Eliescu spune că niciunul dintre elemente, singure,
nu au produs rezultatul prejudiciant, însă, împreună, interacționând, au dus la rezultatul prejudiciat. Ce efect are
înlăturarea raportului de cauzalitate.
Pot apărea situații în care raportul de cauzalitate nu este între fapta autorului și rezultatul prejudiciabil.
Între fapta autorului și rezultatul prejudiciabil se interpun elemente străine (cauză străină, străine de autorul
faptei ilicite), cum ar fi forța majoră, cazul fortuit sau fapta unui terț. Într-o asemenea ipoteză, în care raportul
de cauzalitate este întrerupt de o cauză străină care determină ea însăși prejudiciul, se rupe lanțul cauzal dintre
fapta autorului și rezultatul prejudiciabil.
 Se ajunge la soluția înlăturării răspunderii civile delictuale, din moment ce rezultatul nu s-a produs din
fapta lui ci din fapta altuia. Doctrina a spus că această cauză, cea străină înlătură vinovăția, însă s-a considerat
că legătura de cauzalitate este înlăturată, nu vinovăția. art. 1351. art. 1352. Această abordare este demonstrată
de art. 1371, vinovăția comună sau pluralitatea de cauze. Este posibil ca, în concret, victima să fi contribuit și
ea la producerea prejudiciului, contribuția autorului se reduce în mod corespunzător. (unul merge cu viteză, unul
nu dă prioritate, aici avem și contribuția autorului și contribuția victimei). Alin. (2) al articolului spune că pe
drumul cauzal mai poate interveni și o forță majoră, în acest caz autorul faptei nu va răspunde, în acest caz forța
majoră înlătură raportul de cauzalitate.
Vinovăția autorului faptei ilicite, este cea mai complicată de dovedit. În timp ce fapta ilicită și
prejudiciul și raportul de cauzalitate au o existență obiectivă, chiar și atunci când raportul de cauzalitate este
greu de stabilit. În ceea ce privește vinovăția, nu mai avem o existență obiectivă, anume aceasta este atitudinea
psihică a făptuitorului asupra faptei sale și asupra urmărilor ei.
Procesul intern are două faze, faza deliberativă, în care cântărește opțiunile, și faza volitivă, în care
alege dintre conduitele înfățișate înaintea lui. Art. 16 Cod civil reglementează vinovăția în cele două forme ale
sale, intenția, directă și indirectă, culpă, din neglijență sau imprudență. O condiție esențială a vinovăției este
discernământul, iar pentru determinarea acestuia în caz de dubiu se poate face o expertiză psihică.
Avem aici niște prezumții de discernământ și de lipsă a discernământului. Același mecanism se aplică
și persoanelor puse sub interdicție, operând prezumția de lipsă a discernământului. Legiuitorul a fost nevoit să
reglementeze și împrejurări de fapt care au apărut de-a lungul timpului în jurisprudență, care fie au fost
reglementate civil, fie au fost reglementate în fostul cod penal. Art. 1367, beția accidentală, existând două
împrejurări. În măsura în care discernământul lipsește din cauza unei beții accidentale și complete. Această
împrejurare elimină discernământul și, respectiv răspunderea. În ipoteza unei beții voluntare, nu se înlătură
răspunderea civilă a autorului faptei ilicite.
Pentru determinarea existenței vinovăției este nu numai importantă capacitatea deliberativă
(discernământul), ci și capacitatea volitivă (prin care a ales conduita). Trebuie avute în vedere împrejurări care
înlătură capacitatea volitivă.
Constrângerea fizică, căruia nu i se poate opune, îngrădește capacitatea volitivă, constrângerea morală
îngrădește de asemenea capacitatea volitivă. Un minor fără discernământ săvârșește o faptă ilicită, poate să
răspundă minorul?
În mod concret, luăm exemplul în care, pe de o parte părinții n-au bani, iar pe de altă parte, minorul n-
are discernământ, dar are bani, de la un unchi bogat din Jamaica. În situația de mai sus nu este echitabil ca
victima să rămână cu prejudiciul nereparat, pentru că minorul are cum să repare prejudiciul. Art. 1368
relgementează obligația subsidiară de indemnizare a victimei. Este vorba de situația de mai sus, în care cel lipsit
de discernământ are mijloace să acopere prejudiciul, iar cel care îl are în grijă nu are. În această situație, minorul
va acoperi prejudiciul cauzat, dar nu cu titlu de răspundere, ci cu titlu de indemnizare a victimei.
Aprecierea vinovăției se face după criteriile de la art. 1358. Sunt situații în care judecătorul trebuie să
stabilească cum a acționat autorul faptei ilicite, care va răspunde delictual, însă va trebui determinată în mod
concret contribuția lui la cauzarea prejudiciului. Avem aici criterii particulare de apreciere a vinovăției, anume
de împrejurări concrete și de persona autorului faptei. Modul în care s-a produs prejudiciul îl obligă pe judecător
să stabilească gradul de participare pe care l-a avut o persoană la comiterea faptei, conform art. 1371. Situațiile
în care o persoana care a participat și ea sau mai multe persoane au săvârșit o faptă ilicită sunt reglementate de
art. 1369 și art. 1370.
Cum se determină contribuția fiecăruia la comiterea faptei ilicite? În măsura în care judecătorul nu poate
individualiza fiecare contribuție, toate persoanele care au săvârșit fapta ilicită vor răspunde solidar, criteriul
fiind egalitatea răspunderii solidare a fiecăruia dintre ei.
Proba elementelor răspunderii civile delictuale. Fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate nu
pun probleme din punct de vedere al probei, din moment ce există în mod obiectiv. Fapta s-a întâmplat, nu e
greu de demonstrat, prejudiciul există, se regăsește fie în devizul de asigurare, fie în diferența între salariu și
indemnizație. Doar existența vinovăției pune probleme din punct de vede probatoriu.
Din modul de probare a celorlalte condiții a modului de răspundere respectiv rezultă și atitudinea psihică
a autorului faptei ilicite, anume vinovăția. În ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale,
este instituit un set de prezumții, mai ales în situațiile în care fapta ilicită a constituit și infracțiune (art. 28 Codul
de procedură penală, art. 1365 Cod civil).
Dacă fapta a fost urmărită ca fiind o infracțiune și se pronunță o hotărâre de achitare, în procesul penal,
autorul faptei ilicite va fi judecat în continuare procesul civil. Valoarea hotărârii penale în procesul civil este
reglementată după o regulă prevăzută la art. 1365, anume că instanța civilă nu este legată de ce a zis instanța
penală sau legea penală în ceea ce privește existența prejudiciului sau vinovăția persoanei. În materia faptei și a
legăturii de cauzalitate, fostul inculpat se bucură de autoritate de lucru judecat în acest caz. Sunt fapte (abuz în
serviciu 200.000 lei) care au un prag de prejudiciu, dar care totuși atrag răspunderea civilă, de aceasta mai are
un cuvânt de zis instanța civilă. Sunt de asemenea fapte care nu se pedepsesc din culpă, dar legea civilă le poate
pedepsi.
Aspecte specifice pentru răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice. Art. 219 Cod civil,
faptele ilicite ale persoanei juridice sunt faptele administratorilor. Condițiile răspunderii vor fi analizate în
persoana organului decizional de la nivelul persoanei juridice care a decis comiterea faptei.
Efectele răspunderii pentru fapta proprie sunt nașterea obligației de reparare a prejudiciului.

Curs 6. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, pentru fapta lucrului, pentru fapta
animalului. Corelații între aceste forme de răspundere.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia.
Avem două forme de răspundere, prima formă este reglementată în art. 1372, este vorba de răspunderea
pentru fapta minorului și a persoanei puse sub interdicție.
Stabilirea domeniului de aplicare al acestei forme de răspundere presupune stabilirea noțiunilor de
persoane care sunt chemate să răspundă și persoane pentru care se răspunde
Calitatea de persoane care sunt chemate să răspundă, de persoană responsabilă civilimente este
prezentată în mod general în art. 1372, fiind atribuită subiectului de drept care are obligația de supraveghere a
minorului sau a celui pus sub interdicție. Art. 1372 nu condiționează angajarea persoanei responsabile
civilimente de un eventual comportament culpabil al acesteia, ceea ce reprezintă sub aspect probatoriu o favoare
sau o avantajare a victimei faptei prejudiciate. Comparativ, în vechiul Cod civil, persoanele responsabile
civilimente pentru fapta minorului erau părinții, sub condiția comunității de locuință între părinți și copil,
condiție care nu mai este reținută în actuala reglementare.
Potrivit noii reglementări, obligația de supraveghere poate incumba unei persoaneîn baza legii, unei
hotărâri judecătorești sau în baza unui contract. În funcție de izvoarele obligației de supraveghere, vom identifica
subiectele de drept care sunt chemate să răspundă.
În primul rând, părinții sunt chemați să răspundă în virtutea obligației legale de supraveghere, în temeiul
îndatoririlor părintești, al căror conținut este prevăzut în art. 261 și, în concret, supravegherea copilului de către
părinți este reglementată în art. 493, văzută atât ca un drept cât și ca o obligație a părinților. În anumite situații
particulare, cum ar fi divorțul părinților, sunt necesare precizări. Chiarși după divorț, părinții exercită împreună
autoritatea părintească, însă locuința va fi stabilită la un părinte, de regulă mama, care va răspunde pentru fapta
minorului. Părintele s-ar putea îndrepta împotriva celuilalt dacă săvârșirea faptei prejudiciabile a minorului
reprezintă urmarea modului în care ambii părinți și-au exercitat deficitar îndatorirea părintească care le revine
conform art. 261. Mama răspunde nu pentru că e comuniune de locuință, ci pentru că ei îi incumbă obligația de
supraveghere. Dacă după divorț, din motive întemeiate, instanța decide ca autoritatea părintească să fie
exercitată de un singur părinte (cel căruia i-a fost încredințat copilul) acest părinte va fi chemat să răspundă
singur pentru fapta minorului. Însă, și în acest caz, regresul acestui părinte împotriva celuilalt ar fi posibil dacă
fapta prejudiciabilă a minorului a fost săvârșită la un interval de timp scurt după divorț, caz în care instanța de
judecată ia în calcul și influența pe care celălalt părinte a avut-o asupra minorului.
Dacă, în mod excepțional, autoritatea părintească aparține, potrivit art. 399 altei persoane decât
părintelui (bunici, altă rudă, altă persoană), atunci persoana responsabilă civilimente va fi acea persoană care va
exercita autoritatea părintească, respectiv la care s-a stabilit și locuința copilului după divorț.
În al doilea rând, o altă categorie de persoane responsabile civilimente sunt tutorii. Tutorele poate fi
numit de instanța de tutelă, fie pentru minor, fie pentru cel pus sub interdicție, poate fi denumit și de părinte
pentru minor (art. 114), după cum tutorele mai poate fi numit și de către cel pus sub interdicție, evident anterior
acestui moment, fie printr-un act juridic unilateral, fie printr-un act juridic bilateral (art. 166). Până la numirea
tutorelui pentru persoana ce va fi pusă sub interdicție este numit un curator, care însă nu va răspunde în temeiul
art. 1372, întrucât el are obligația de supraveghere a persoanei majore până în momentul în care aceasta este
efectiv pusă sub interdicție, pe o perioadă tranzitorie. Curatorul ar putea răspunde exclusiv în temeiul art. 1357,
dacă, în persoana lui sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru fapta proprie.
În al treilea rând, mai sunt considerate persoane responsabile civilimente cadrele didactice din
învățământul școlar, până la cel preuniversitar, inclusiv cei care au sub îndrumare ucenici, cu observația generală
că se răspunde doar pentru elevii și ucenicii minori. Mai sunt considerate persoane responsabile civilimente
îngrijitorii sau bonele care au grijă de copiii minori, obligația de supraveghere avându-și izvorul într-un contract
încheiat fie direct cu bona, fie un contract încheiat cu agențiile, caz în care bonele au calitatea de prepus.
Persoanele pentru care se răspunde sunt minorii și interzișii judecătorești. Cu privire la minori, sunt
avuți în vedere minorii, indiferent de vârstă, indiferent dacă sunt încadrați sau nu într-o formă de învățământ
sau ucenicie. Nu se va răspunde pentru minorii care dobândesc capacitate de exercițiu anticipată, în temeiul art.
39 și 40. Interzișii judecătorești sunt vizați de art. 1372, ulterior momentului emiterii hotărârii judecătorești de
punere sub interdicție și ulterior denumirii unui tutore.
În ceea ce privește fundamentarea acestei forme de răspundere, ca obligație generală, fundamentul
răspunderii e unul obiectiv, dincolo de orice idee de culpă a persoanei responsabile. În mod particular,
fundamentarea răspunderii diferă parțial după cum persoanele civilimente responsabile sunt părinții, tutorele
sau celelalte persoane menționate expres. Din art. 1372 alin. (3), teza I, reiese că fundamentul răspunderii se
referă strict la obligația de supraveghere, care aparține cadrelor didactice, meșteșugarilor sau bonelor. Aceste
categorii de persoane se pot exonera de răspundere demonstrând că, deși și-au îndeplinit obligația de
supraveghere, nu au putut împiedica fapta prejudiciată. Teza a II-a are în vedere situația părinților și a tutorelui,
unde fundamentul răspunderii este mai cuprinzător relativ la celelalte persoane, întrucât teza a II-a face vorbire
despre îndatoririle care decurg din exercițiul autorității părintești. În acest caz, răspunderea lor nu e
fundamentată doar pe obligația de supraveghere, ci și în temeiul îndatoririlor pe care le au în temeiul îndatoririlor
părintești. E greu de demonstrat faptul că faptul prejudiciabil al minorului nu se datorează neîndeplinirii
obligațiilor lor de a crește copilul, și că fapta e urmarea unei alte cauze.
Condițiile răspunderii pentru fapta altuia sunt dispuse în două seturi:
În primul rând, în persoana minorului și a celui pus sub interdicție trebuie îndeplinite condițiile generale
ale răspunderii pentru fapta proprie, mai puțin vinovăția. Art. 1372 alin. (2), răspunderea subzistă și în cazul în
care făptuitorul, lipsit de discernământ, nu va răspunde pentru fapta proprie.
În al doilea rând, condițiile speciale sunt două la număr, anume calitatea de minor, sau de persoană pusă
sub interdicție. A doua condiție care trebuie îndeplinită este ca în sarcina celui chemat să răspundă să existe, la
data săvârșirii faptei ilicite, obligația de supraveghere, indiferent de izvorul acestei obligații.
Trebuie stabilită relația dintre fapta minorului și o eventuală culpă a persoanei responsabile civilimente,
acestea se materializează printr-un set de prezumții în defavoarea celui chemat să răspundă, care e activează
după ce se verifică îndeplinirea condițiilor răspunderii.
1. Prima prezumție instituită este prezumția că persoana responsabilă și-a îndeplinit
necorespunzător obligația de supraveghere, ceea ce constituie o faptă ilicită.
 2. A doua prezumție este existența unei legături de cauzalitate între fapta minorului sau
interzisului și neîndeplinirea obligației de supraveghere.
3. A treia prezumție este existența vinovăției pentru neîndeplinirea obligației de supraveghere.
Aceste trei prezumții sunt prezumții legale, relative.
Modul de răsturnare al acestor prezumții diferă după cum persoanele responsabile civilimente sunt
părinții sau tutorii, respectiv celelalte persoane, art. 1372 alin. (3).
Exonerarea de răspundere a persoanelor responsabile civilimente se împarte în două seturi de cauze:
1. cauze generale, care sunt reprezentate de următoarele situații: neverificarea oricăreia dintre
condițiile generale de răspundere pentru fapta proprie a minorului sau a celui pus sub
interdicție.
2. cauzele speciale de exonerare, reglementate în art. 1372 alin. (3).
Dacă sunt îndeplinite toate condițiile acestei forme de răspundere, efectele răspunderii sunt următoarele:
nașterea obligației de restituire și acoperirea prejudiciului de către persoana responsabilă civiliment.Părinții vor
fi chemați să răspundă solidar pentru fapta minorului. Dacă minorul a acționat cu discernământ în momentul
săvârșirii faptei, victima are două opțiuni, poate alege între:
1. a chema persoana care răspunde pentru minor sau pentru interzis în justiție, în temeiul art.
1357
2. a chema pe minor sau pe interzis, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie, în temeiul
art. 1372
Alt efect al răspunderii este reprezentat de acțiunea în regres. Cel care răspunde, persoana responsabilă
civilimente se poate întoarce împotriva minorului sau interzisului. Temeiul acțiunii în regres rezidă în art. 1384.
Conform acestui articol, regresul e condiționat de discernământul minorului sau interzisului judecătoresc.
Regresul este justificat pe mecanismul subrogației legale (art. 1596 lit. c)), subrogația se produce de drept în
folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții are interes să stingă datoria. Practic, se consideră
că cel care este chemat să stingă datoria, anume persoana responsabilă, are situația unui codebitor solidar în
situația solidarității în interesul unuia dintre codebitori (art. 1459). Condițiile introducerii acțiunii în regres sunt
existența vinovăției și existența unui interes, când părintele are ce să recupereze de la minor.
A doua formă de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia este reglementată în art. 1373, constând
în răspunderea comitenților pentru faptele prejudiciabile săvâșite de prepușii lor pentru funcțiile încredințate.
Răspunderea comitenților este o formă de răspundere indirectă pentru fapta altei persoane, însă, spre deosebire
de forma de răspundere din art. 1372, întotdeauna, persoanele pentru care se răspundere, anume prepușii, sunt
pasibili de răspundere pentru propria lor faptă. Însă, pentru a se asigura victima împotriva unei eventuale
insolvabilități a prepusului, legea instituie și răspunderea comitentului, cu posibilitatea de regres împotriva
prepusului.
Stabilirea domeniului de aplicare presupune stabilirea noțiunilor de comitent, prepus și raport de
prepușenie.
Astfel, este comitent cel care în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra celui care îndeplineșe anumite funcții sau însărcinăni în interesul său ori al
altuia. Comitent poate fi orice persoană fizică sau juridică, cu precădere persoanele juridice de drept privat.
Noțiunea de prepus nu este definită în mod expres de legislație, dar conținutul poate fi dedus din
reglementarea noțiunii de comitent. Prepusul este o persoană fizică care îndeplinește funcții sau însărcinări în
interesul comitentului sau altei persoane, dar asupra căruia comitentul exercită direcția, supravegherea și
controlul. Între comitent și prepus se stabilește o situație juridică specială, denumită raport de prepușenie.
Din perspectiva comitentului, acest raport este unul de autoritate, iar din perspectiva prepusului este
vorba de un raport de subordonare. Temeiurile, izvoarele raportului de prepușeniepot fi contractul de muncă, de
mandat, de antrepriză, sau ocazional. Contractul de muncă este cel mai întâlnit izvor al raportului de prepușenie,
din contractul de muncă se deduce o prezumție relativă a raportului de prepușenie. Mai putem avea ca izvor
contractul de mandat, în ipoteza unei depline subordonări a mandatarului față de mandant, mandatarul renunțând
la independența în executarea obligațiilor contractuale. Contractul de antrepriză e un alt izvor al raportului de
prepușenie, dacă antreprenorul se subordonează beneficiarului. Raportul poate să rezulte și în lipsa unui raport
contractual, este vorba de prepuși ocazionali, stabiliți în cadrul unei familii sau între membrii unei comunități.
Răspunderea comitentului se fundamentează pe obligația de garanție pe care o are comitentul, garanție
pentru riscul de activitate pe care îl introduce în societate prin utilizarea activității prepusului. Este o
fundamentare obiectivă, comitentul neavând posibilitatea să se exonereze invocând propriul său comportament
de a fi încercat să împiedice fapta prejudiciabilă. Calificarea acestei forme ca fiind obiectivă rezultă din natura
fundamentului acestei forme de răspundere (obligația de garanție pentru riscul de activitate).
Unii autori, din caracterul obiectiv al răspunderii au dedus necesitatea înlăturării oricărei urme de
subiectivitate din această formă de răspundere, cu consecința respingerii ideii de culpă ca atitudine subiectivă a
prepusului față de fapta prejudiciabilă. Toată lumea e de acord că răspunderea e obiectivă, însă unii au
absolutizat ideea de obiectivitate, anume să nu mai existe atitudinea subiectivă a prepusului, nu mai există
condiția vinovăției. Opinia majoritară este în sensul reținerii vinovăției prepusului ca o condiție generală a
activării acestei forme de răspundere.
Condițiile răspunderii comitenților pentru prepuși sunt dispuse în două seturi:
Condițiile generale ale răspunderii comitentului sunt întrunirea condițiilor generale a răspunderii pentru
fapta proprie, în persoana prepusului, inclusiv vinovăția. În această materie nu există un text similar cu art. 1372
alin. (2), care spune că răspunderea subzistă și în cazul în care cel lipsit de discernământ nu răspunde pentru
fapta proprie, tocmai pentru că autorul faptei ilicite nu are discernământ și cineva trebuie să răspundă.
Prima dintre condițiile speciale este existența raportului de prepușenie la data săvârșirii faptei
prejudiciabile. A doua condiție este menționată în art. 1373 alin. (1), se referă la săvârșirea de către prepus a
faptei în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Nu este precizată ce fel de legătură trebuie
să existe între fapte, cu consecința că se consideră verificată această condiție ori de câte ori se poate reține o
minimă legătură, de orice fel (de timp, de loc, de mijloace tehnice), între fapta ilicită și funcția încredințată.
Așadar, textul permite o interpretare largă a acestei condiții speciale, aceeași interpretare largă era
întâlnită și în sistemul vechiului cod, unde nu exista o reglmenetare detaliată, însă doctrina și jurisprudența au
utilizat sintagma de conexiune necesară între faptă și funcție. Interpretarea largă a acestei condiții speciale
acoperă inclusiv ipotezele în care prepusul a săvârșit fapta abuzând de funcția încredințată. Avem exemplul
șoferului angajat care, după program, pleacă cu mașina de serviciu în interes propriu și cauzează un accident.
Se va angaja răspunderea comitentului deoarece există legătura automobilului. Cât de largă este interpretarea
ne spune art. 1373 alin. (3), care constituie o limitare a alin. (1) din perspectiva stabilirii condiției speciale de
existență a legăturii dintre faptă și funcție. Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau
putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile
sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Exonerarea de răspundere are două seturi de cazuri:
1. cazuri generale, anume neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile generale sau speciale în
persoana prepusului, în condițiile pe care le-am analizat.
2. cazuri speciale, art 1373 alin. (3) reglementează un caz special de răspundere a
comitentului. Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau putea să
cunoască că la data săvârșirii faptei, prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau
cu funcția încredințată. Exonerarea nu privește o anumită atitudine a comitentului, ci rezultă
din analiza atitudinii victimei. În exemplul cu șoferul, dacă victima și-a dat seama că șoferul
este un prepus, victima și-a dat seama că există o legătură între faptă și prepus.
Dacă sunt îndeplinite condițiile și comitentul nu se poate exonera de răspundere, efectele se împart în
două categorii, în raport cu victima prejudiciului și în raportul dintre comitent și prepus.
 În raport cu victima prejudiciului, în primul rând există acoperirea prejudiciului de către comitent.
Victima are un drept de opțiune, poate alege între:
1. a se îndreptaîmportriva comitentului, în temeiul art. 1373
2. a se îndrepta împotriva prepusului, în temeiul art. 1357
3. a se îndrepta împotriva amândurora în solidar, în temeiul art. 1382
Efectele în raporturile între comitent și prepus sunt regresul comitentului împotriva prepusului. Dreptul
de regres este condiționat de îndeplinirea tuturor condițiilor generale pentru răspunderea pentru fapta proprie a
prepusului. Autorii care susțin excesiv caracterul obiectiv al răspunderii, admit totuși că în acest caz este
necesară existența vinovăției prepusului pentru a putea exista dreptul de regres. Opinia majoritară susține
căvinovăția este o condiție necesară pentru angajarea răspunderii. Art. 1384 alin. (3) prezintă soluția regresului
în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de mai mulți prepuși ai aceluiași comitent sau de mai mulți prepuși ai
diferiților comitenți (seminar).
Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane. A corela două sau mai multe forme de
răspundere nu înseamnă a stabili o comparație între ele, ci înseamnă să alegem o anumită formă de răspundere,
în ipoteza în care pentru o anumită faptă prejudiciabilă sunt incidente mai multe forme de răspundere. Avem un
concurs de forme de răspundere, care este supus unor reguli instituite de art. 1374.
În art. 1374 alin. (1) este prevăzută soluția de concurs între răspunderea părinților și răspunderea
celorlalte persoane responsabile (cadre didactice). Părinții și tutorii nu răspund dacă fac dovada îndeplinirii
condițiilor răspunderii profesorilor pentru fapta minorilor. Acest alineat reglementează opinia unanimă care
există în doctrină conform căreia răspunderea părinților are caracter general prin raportare la răspunderea
profesorilor sau a meșteșugarilor pentru fapta minorilor, răspundere a părinților care există în stare latentă și se
va activa ori de câte ori cadrele didactice sau meșteșugarii reușesc să se exonereze de răspundere. Răspunderea
părinților are caracter general, răspunderea cadrelor didactice și a meșteșugarilor are caracter special.
Art. 1374 alin. (2) rezolvă problema concursului dintre răspundera comitentului și alte forme de
răspundere pentru fapta altuia. Răspunderea comitentului înlătură orice alte forme de răspundere pentru fapta
altuia. În măsura în care părintele este și comitentul prepusului minor, victima va putea opta între art. 1372 și
art. 1373. Victima va opta între condițiile mai lesnicioase pe care le are de dovedit.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, reglementată în art. 1375.
Stabilirea domeniului de aplicare a acestei forme de răspundere presupune stabilirea animalelor pentru
care se răspunde și stabilirea persoanelor care răspund. Se răspunde pentru fapta prejudiciabilă a animalelor
domestice, dar și pentru fapta prejudiciabilă a animalelor sălbatice captive, precum și pentru animalele sălbatice
aflate în rezervații și parcuri închise. Pentru fapta prejudiciabilă a animalelor aflate în sălbăticie și în deplină
libertate, există răspunderea pentru fapta proprie a gestionarului sau administratorului fondului cinegetic local,
răspundere reglementată în legea vânătorii. Acest fel de răspundere se încadrează în categoria răspunderii pentru
fapta proprie, trebuind îndeplinită și condiția vinovăției.
Pentru a stabili sfera persoanelor responsabile civilimente, trebuie să stabilim noțiunile de pază și de
paznic juridic al animalului. Sunt chemate să răspundă persoanele care au paza juridică a animalului. Noțiunea
de pază juridică este detaliată în art. 1377, atât cu privire la fapta animalului cât și cu privire la fapta lucrului.
Paza juridică presupune exercitarea în mod independent a controlului și supravegherii asupra animalului, în
temeiul unui contract sau în temeiul legii sau chiar a unui fapt (hoțul care fură un animal răspunde pentru fapta
animalului), cu condiția ca persoana care exercită paza să se servească de animal în interes propriu.
Paza juridică se prezumă că aparține proprietarului, art. 1375 îl menționează pe proprietar ca persoană
responsabilă civilimente, în sensul că legea prezumă că proprietarul animalului are paza juridică până la proba
contrară. Paza juridică se poate pierde prin furt, involuntar, se poate transfera paza juridică prin intermediul unui
contract, cum cunt cele de comodat. Noțiunea de prepus este incompatibilă cu noțiunea de paznic juridic,
aflându-se în subordonare față de comitent, ceea ce caracterizează paza juridică este exercitarea independentă a
controlului asupra animalului. Dacă paza juridică este exercitată de mai multe persoane, coproprietarii vor
răspunde solidar. Art. 1382, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă răspund în mod solidar la reparații
(seminar). Per a contrario, nu răspund persoanele care au doar paza materială asupra animalului, cum ar fi
îngrijitorul, depozitarul, zootehnicianul, aceștia nu răspund deoarece nu se folosesc de animal în interes propriu,
ei se folosesc de el pentru interesul proprietarului, neexercitând nici în mod independent controlul asupra
animalului.
Dacă se reține o faptă a paznicului material care e prejudiciabilă, anume dacă din cauza lui a cauzat
prejudicii animalul, va răspunde în temeiul art. 1357. Paznicul juridic se va putea întoarce împotriva paznicului
material.
Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale se găsește în obligația de garanție
pentru riscul de activitate. Art. 1375 ne spune că se răspunde independent de orice culpă a paznicului juridic.
Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sunt:
1. existența acțiunii sau faptei animalului
2. existența prejudiciului
3. existențalegăturii de cauzalitate între acțiune și prejudiciu
4. exercitarea pazei juridice de către persoana responsabilă civilimente.
Exonerarea de răspundere are două seturi de cauze:
1. persoana responsabilă poate invoca cauze generale de exonerare art. 1380, anume fapta
victimei, fapta terțului sau forța majoră. Cazul fortuit nu exonerează de răspundere pe
paznicul juridic.
2. cauzele speciale sunt menționate în art. 1354 (seminar).
Efectele răspunderii pentru fapta prejudiciabilă a animalului, primul efect este acoperirea prejudiciului,
paznicul juridic va fi obligat la plata despăgubirilor.Victima are un drept de opțiune, poate alege între:
1. a chema în justiție pe paznicul juridic, în temeiul art. 1375
2. a chema în justiție pe paznicul material, în temeiul art. 1357
3. a chema în justiție pe paznicul juridic și pe paznicul material împreună, în solidar, în temeiul
art. 1382
Dacă paznicul juridic este chemat să răspundă, se poate întoarce prin regres împotriva paznicului
material, întemeiat pe art. 1384 (seminar).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, oricine este obligat să repare, independent
de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Stabilirea domeniului de aplicare a acestei forme de răspundere presupune stabilirea lucrurilor pentru
care se răspunde și stabilirea persoanelor care răspund. Pentru orice fel de lucruri se poate răspunde, mobile sau
imobile, indiferent de dinamism propriu sau nu, periculoase sau nu. Sunt exceptate edificiile, care beneficiază
de o reglementare separată în art. 1378.
Persoanele responsabile civilimente sunt persoanele care la data faptei prejudiciabile aveau paza
juridică a lucrului. Se aplică mutatis mutandis condițiile de la răspunderea pentru fapta animalului (paza
materială și paza juridică).
Trebuie făcută o distincție între paza folosinței lucrului și paza structurii lucrului. Anumite lucruri
impun această distincție (liftul), dacă cade liftul trebuie văzut dacă accidentul a fost cauzat de o folosință
deficitară sau de structura lucrului. Paza folosinței aparține utilizatorilor, iar paza structurii o are proprietarul
sau cel care are gestiunea asupra ascensorului. Avem exemple și pentru automobile, motor, cauciucuri.
Fundamentarea răspunderii este identică cu cea de la animale (obligația de garanție pentru riscul de
activitate). Și aici se răspunde indiferent de orice culpă a paznicului juridic.
Condițiile pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt:
 1. fapta lucrului trebuie să aibă o anumită autonomie în raport cu fapta omului, să nu fie o
simplă prelungire a unei acțiuni umane. (dacă dai cu cuțitul nu e fapta lucrului)
2. prejudiciul
3. legătura de cauzalitate
4. exercitarea pazei juridice a celui chemat să răspundă în temeiul art. 1376.

Exonerarea de răspundere are două seturi de cauze:

1. generale
2. speciale, aceleași cu cele de la răspunderea pentru fapta animalului (art. 1380 și art. 1354)
Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt asemănătoare cu cele de la fapta
animalului, anume că răspunde paznicul juridic al lucrului, cu posibilitatea regresului față de paznicul material.
Art. 1376 alin. (2) instituie niște reguli cu privire la coliziunea de vehicule, atenție la forța majoră în această
materie (seminar)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, reglementată în art. 1378.
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor
ori prin desprinderea unor părți din ele dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție.
Stabilirea domeniului de aplicare a acestei forme de răspundere presupune stabilirea noțiunilor de
edificiu, de ruină și stabilirea persoanelor care răspund.. Noțiunea de edificiu reprezintă orice lucrare edificată
de om care fie este încorporată solului (o casă, un bloc) sau este subterană (canal), cu condiția să fie o lucrare
cu caracter definitiv. Astfel, sunt înlăturate lucrările provizorii, nefixate în sol.
Prin ruină se înțelege orice dezagregare involuntară a edificiului sau a construcției, precum și
desprinderea unei părți din edificiu sau construcție. Nu se încadrează aici demolarea sau dărâmarea voluntară a
edificiului sau a construcției.
Persoana chemată să răspundă, spre deosebire de răspunderea pentru lucruri, se stabilește independent
de noțiunea de pază juridică, care nu mai operează aici. Operează răspunderea pentru lucruri, art. 1376 (?).
Persoana responsabilă civilimente este proprietarul unui edificiu, în afară de proprietar, mai poate răspunde și
superficiarul, cu înlăturarea posesorului neproprietar, locatarul, uzufructuarul.
Condițiile răspunderii pentru ruina edificiului sunt existența unei ruinări a edificiului sau o desprindere
voluntară a unei părți din acel edificiu, ruina să fie urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție,
să existe un prejudiciu material sau moral, să existe o legătură de cauzalitate între ruină și faptă.
Exonerarea de răspundere are două seturi de cauze:
1. generale
2. speciale, reglementate în art. 1380, art. 1354.
Efectele răspunderii pentruruina edificiului. Dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii, proprietarul va
fi obligat să repare integral prejudiciul. De asemenea, este posibil un regres al proprietarului împotriva:
1. constructorului, în baza garanției pentru vicii (art. 1863, art. 1879)
2. vânzătorului, în temeiul garanției pentru vicii din contractul de vânzare
3. împotriva locatarului care avea obligația de a efectua reparațiile locative, izvorâtă din
contractul de locațiune, iar desprinderea a apărut ca urmare a neefectuării acestei reparații
locative.
Spre deosebire de răspunderea pentru animale și lucruri, nu avem noțiunea de pază juridică în această
ipoteză.
 În art. 1379 alin. (1) este reglementată o nouă formă de răspundere, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de căderea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil. Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu,
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil al unui lucru. Legătură între art. 1376
și art. 1379, dacă art. 1379 e special față de art. 1376 sau nu (seminar)
Putem avea corelații între diferitele forme de răspundere, altele decât cele soluționate în art. 1374. În
materia concursului între două forme de răspundere, avem art. 1374, de la care nu se poate deroga, victima nu
poate alege, cu răspunderea de rigoare.
Totuși, în aceeași ipoteză pot exista răspunderea paznicului juridic și răspunderea pentru fapta proprie,
răspunderea comitentului și răspunderea în calitate de paznic juridic (prepusul fiind paznic juridic). Victima
poate invoca răspunderea pentru comitent și pentru paznic juridic, nu poate răspunde prepusul ca paznic juridic,
ci ca paznic material. Răspunderea părinților pentru fapta lucrului aparținând copilului. Nu avem norme de
soluționare a problemei ridicată de concursul de răspunderi, în toate aceste situații care exced situațiile de la art.
1374, victima va alege. Victima va alege în funcție de obiectiv, subiectiv, cum îi convine ei mai bine. Spre
exemplu, nu trebuie să dovedească vinovăția la răspunderea obiectivă, sau în funcție de ce cauze de exonerare
există, victima să nu aleagă o situație cu un caz fortuit exonerator de răspundere, etc.

Curs 7. Efectele obligațiilor

Efectele obligațiilor constau în dreptul creditorului de a cere executarea întocmai a obligației și în
îndatorirea debitorului de a executa obligația, în principiu de bunăvoie, prin plată. Executarea în natură a
obligației presupune executarea prestației asumate de debitor,acestaneputând înlocui obiectul avut în vedere de
către părți fără consimțământul creditorului. Executarea în natură poate fi :
1. directă, voluntară prin efectuarea plății
2. silită, realizându-se prestația asumată, însă în mod indirect prin constrângerea debitorului.
Atunci când executarea silită în natură nu este posibilă, se va ajunge la executarea prin echivalent a
obligației, iar dacă obligația are natură contractuală, se va antrena răspunderea contractuală a debitorului.
Principiul executării în natură a obligațiilor este prevăzut în mai multe texte legale, în primul rând în
art. 1469 alin. (1), care prevede că obligația se stinge prin plată atunci când prestația este executată de bunăvoie,
iar,în al doilea rând, în art. 1516 alin. (1), conform căruia, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă
și la timp a obligației. Acest principiu este aplicabil indiferent de izvorul obligației, legal, contractual sau
extracontractual.
În concret, respectarea principiului executării în natură a obligației se apreciază prin recurgerea la mai
mulți factori. Astfel, se va ține cont de:
1. standardul diligenței bunului proprietar în executarea obligațiilor
2. specificul obligației de a fi se mijloace sau de rezultat
3. calitatea părților, profesioniști sau nu
4. clauzele contractuale care prevăd modul particular de executare a obligației.
Plata, reglementată detaliat în art. 1469-1515, se numără printre modurile de stingere a obligației
enumerate în art. 1615. În sens larg, plata înseamnă executarea oricărei obligații, indiferent de obiectul
obligației, în timp ce în sens restrâns, constă în remiterea unei sume de bani, sensul uzual, colocvial al
termenului. În cele ce urmează, ne vom raporta la sensul larg al noțiunii de plată.
Natura juridică a plății constituie subiect de dezbatere în doctrină, opiniile constă în a considera plata
fie un act juridic, bilateral sau două acte juridice unilaterale,fie un fapt juridic. Potrivit noului Cod civil, plata
are o natură juridică mixtă, soluție care reiese din coroborarea mai multor articole, art. 1473 și art. 1476, care
stabilesc condițiile de capacitate ale subiectelor plății, precum și din art. 1499, reglementând dovada plății, în
conformitate cu care se statuează că dovada plății se poate face cu orice mijloc de probă (aspect specific unui
fapt juridic).
Condițiile plății se împart în două categorii:
 1. cu privire la subiectele plății
2. cu privire la obiectul plății
Subiectele plății sunt solvensul și accipiensul. În privința solvensului, conform art. 1472, plata poate să
fie făcută de orice persoană, chiar dacă este terț în raport cu respectiva obligație. Regula generală a efectuării
plății comportă următoarele excepții:
1. obligații asumate intuitu personae
2. clauzele contractuale prevăzând efectuarea plății exclusiv de debitor
3. în cazul obligației de a da, plata trebuie să fie făcută de proprietarul bunului.
Terțul care efectuează plata în locul debitorului o face fie pentru că este interesat, (are o datorie față de
debitor), fie pentru că e neinteresat și vrea să facă o liberalitate sau acționează ca gerant în cadrul unei gestiuni
de afaceri. Plata făcută de un terț are efect de stingere a obligației doar dacă este făcută în numele debitorului.
Subrogarea terțului în drepturile creditorului acționează în două cazuri: în situațiile prevăzute de lege (art. 1594,
subrogația reală) și în prezența unei convenții de subrogare a terțului.
Solvensul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: condiția generală a capacității de exercițiu, și
eventuale condiții speciale impuse de obiectul plății (să fie proprietar în cazul obligației de a da). Condiția
generală a capacității de exercițiu a solvensului este reglementată indirect în art. 1473, plata făcută de un
incapabil. Din articol reiese că este suficientă capacitatea restrânsă de exercițiu când solvensul plătește o datorie
care este a sa, plata fiind un act de administrare. Este însă necesară capacitatea de exercițiu deplină când
solvensul plătește pentru altul, pentru o datorie care nu îi aparține.
În privința accipiensului, art. 1475 denumește persoanele care pot primi plata, în primul rând creditorul,
în al doilea rând reprezentantul convențional sau legal al creditorului, o persoană indicată de creditor, cum ar fi
un creditor al creditorului, sau o persoană autorizată de instanță să primească plata, un creditor popritor.
Problema capacității de exercițiu a accipiensului este tratată indirect în art. 1476, care tratează problema
plății către un creditor incapabil. Conform art. 1476, plata către un creditor incapabil nu îl liberează pe debitor
decât în măsura în care profită creditorului.
Art. 1478 tratează un caz particular, anume plata făcută unui creditor aparent. Pentru ca această plată să
fie valabilă, trebuie îndeplinite două condiții: solvensul să fie de bună-credință, iar accipiensul să fie creditor
aparent. Buna-credință a solvensului presupune încrederea eronată a acestuia că efectuează plata către un
adevărat creditor. Este suficient ca buna-credință a debitorului să existe în momentul efectuării plății, chiar dacă
acesta află ulterior că nu a plătit adevăratului creditor. Condiția bunei-credințe este cerută doar în persoana
solvensului, nu și accipiensului, față de acesta din urmă, buna sau reaua-credință are relevanță doar pentru a
vedea câtimea restituirii plății primite către adevăratul creditor. Buna-credință a accipiensului este importantă
doar în raporturile dintre acesta și adevăratul creditor al obligației.
Pot fi considerați creditori aparenți: moștenitorul aparent indiferent dacă e cu titlu universal, universal
sau legatar cu titlu particular, cesionarul unei creanțe înainte de anularea contractului de cesiune. Creditorul
aparent este ținut să restituie plata primită către adevăratul creditor, potrivit regulilor stabilite în materia
restituirii prestațiilor.
Condițiile valabilității plății în funcție de obiectul obligației.
Diligența cerută în executarea obligațiilor. Codul civil reglementează această chestiune în art. 1480 sub
un dublu aspect. În alin. (1) este prevăzută regula generală și supletivă a standardului diligenței bunului
proprietar în administrarea bunurilor sale. În alin. (2), cu titlu de regulă specială se dispune că în cazul unei
obligații asumate în cazul unei activități profesionale, în aprecierea diligenței trebuie să se țină seama de natura
activității exercitate.Se aplică standardele din domeniul de activitate în care debitorul își desfășoară activitatea
economică. Cu titlu particular este reglementat în diferite materii gradul de diligență care trebuie depus în
executarea anumitor obligații. Inițial, se reiterează nivelul de diligență, spre exemplu în materia unor contracte
speciale (art. 2148, comodat). Specific acestui criteriu este faptul că aprecierea culpei debitorului are loc in
abstracto, cu ceva mai mare rigoare decât celălalt criteriu, culpa levis in abstracto.
 În al doilea rând, Codul civil reglementează, prin norme speciale, criteriul diligenței necesare pentru
păstrarea sau conservarea bunurilor proprii. Este un criteriu în conformitate cu care aprecierea culpei debitorului
are loc în concret și prin comparație cu primul criteriu menționat, aprecierea culpei se face cu mai puțină rigoare.
Aplicarea acestui criteriu găsim în materia contractului de depozit, diligența depozitarului (art. 2107)
Principiile plății indiferent de obiectul obligației.
Principiul executării conforme sau în natură, este reglementat în art. 1469, art. 1516.
Principiul indivizibilității plății. Acest principiu este reglementat indirect de Codul civil, prin
intermediul art. 1490 referitor la plata parțială. În conformitate cu art. 1490, creditorul are dreptul să refuze o
executare parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă. Textul legal instituie o normă generală supletivă de la
care părțile pot deroga. În afară de convenția contrară a părților, mai există două excepții de la acest principiu.
Compensația legală și decesul debitorului, când sunt mai mulți moștenitori ai acestuia, datoria se va divide între
aceștia.
Principiul imputației plății pornește de la premisa existenței între aceleași subiecte de drept a mai multor
obligații având ca obiect bunuri de aceeași natură. La un moment dat, debitorul efectuează o plată care este
insuficientă pentru stingerea tuturor obligațiilor, caz în care se pune problema identificării datoriilor care se vor
stinge prin respectiva plată. Problema respectivă este rezolvatăprin aplicarea mecanismului imputației plății,
care are loc, de regulă, în conformitate cu acordul părților. În lipsa unui acord în acest sens, Codul civil stabilește
că imputația să fie făcută cu precădere de către debitor în conformitate cu regulile de la art. 1507 (acasă). Dacă
debitorul nu-și manifestă consimțământul pentru imputația plății, conform art. 1508 (acasă), imputația urmează
a fi făcută de către creditor, în conformitate cu regulile din articolul menționat anterior. În lipsa unui acord
bilateral sau în lipsa unei manifestări unilaterale de voință fie a debitorului fie a creditorului se va aplica
mecanismul imputației legale, reglementat în art. 1509 (acasă).
Valabilitatea plății în funcție de obiectul plății. Obligația de a da.
Obligația de a da un bun individual determinat. În această materie, a transmiterii dreptului de proprietate
asupra unui bun, în majoritatea doctrinei și a practicii se face diferența între obligația de a da și obligația de a
face. Codul civil a confirmat această teză majoritară, și, deși nu operează cu noțiunea de obligație de a da, ci
aceea de a strămuta proprietatea, precizează, în art. 1483 alin. (1) că obligația de a strămuta proprietatea implică
două obligații de a face, obligația de a preda lucrul și de a conserva lucrul până la predare. În ipoteza imobilelor
înscrise în cartea funciară, există și obligația de a face ce constă în predarea înscrisurilor necesare pentru
efectuarea înscrierii tranzacției în cartea funciară.
Obligația de a da se naște și se execută diferit în funcție de principiul consensualismului în materia
bunurilor mobile și în funcție de efectuarea obligației de prestație tabulară, pentru imobile înscrise în cartea
funciară.Nu în ultimul rând, această obligație de a da se execută și în conformitate cu prevederile contractuale
ale părților, cum ar fi o prevedere contractuală care amână transferul proprietății la o anumită dată ulterioară
încheierii contractului.
Pentru a fi valabilă obligația de predare a unui bun individual determinat trebuie îndeplinite următoarele
condiții, în conformitate cu art. 1482. Prima condiție este o condiție de ordin material ce presupune ca bunul să
fie predat în starea în care se afla la data nașterii obligației de predare (aici intervine obligația de conservare a
bunului). A doua condiție este de ordin juridic, presupune ca debitorul să fie titularul dreptului de urmează a fi
transmis, condiție prevăzutăde art. 1482 alin. (2). În caz contrar, obligația de predare nu se stinge, debitorul
poate răspunde pentru prejudiciile cauzate creditorului.
Art. 1491 reglementează situația plății făcute cu bunul altuia. Sintagma „plată făcută cu bunul altuia”
presupune fie că bunul aparține unui terț, fie că bunul, deși aparține debitorului, acesta nu poate dispune de el,
de exemplu face obiectul unui uzufruct. În concret, art. 1491 oferă soluții diferite în funcție de buna sau reaua-
credință a creditorului, care se apreciază în funcție de cunoștința sau nu de calitatea debitorului (seminar).
În privința bunurilor de gen, obligația de a da reglementată în art. 1486 se execută la un moment ulterior
încheierii contractului, prin intermediul unor activități sau fapte materiale, cum ar fi individualizarea bunurilor
prin cântărire, măsurare. Așadar, transferul dreptului de proprietate are loc la momentul individualizării,
operațiune în legătură cu care Codul civil prevede dreptul debitorului de a alege bunurile ce vor fi predate
creditorului, cu condiția de a alege bunuri cel puțin de calitate medie.
În materia obligației de a da o sumă de bani, în art. 1488 este prevăzut principiul nominalismului
monetar, principiu constatat printr-o normă cu caracter general și supletiv. Conform acestui principiu, riscul
deprecierii monetare este suportat de către creditor, însă există două excepții de la acest principiu. Prima excepție
o reprezintă convenția părților, acestea având posibilitatea de a stabili clauze contractuale de indexare a prețului
sau de restabilire a prețului în cazul deprecierii. Există și derogări legalecum eimpreviziunea, din existența
acestor derogări reiese căprincipiul nu este consacrat într-o formă absolută.
Locul plății. Determinarea locului plății prezintă importanță pentru determinarea cheltuielilor de
transport, iar în dreptul internațional privat, legea țării locului unde se efectuază plata se cheamă lex loci
solutiones, este legea aplicabilă stabilirii plății. În conformitate cu art. 1494, în lipsa unei stipulații contrare de
stabilire a locului plății, acesta se stabilește prin recurgerea la trei reguli. Obligațiile bănești trebuie executate la
sediul creditorului, plata este portabilă. Cu privire la obligația de a preda un bun individual determinat, se
efectuează în locul în care se afla bunul la data contractării, pentru restul de obligații, plata se execută la
domiciliul sau la sediul debitorului de la momentul încheierii contractului, se aplică regula conform căreia plata
este cherabilă.
Data plății, În lipsa unui termen stipulat de părți, obligația trebuie executată deîndată. Articolul următor,
art. 1496, reglementează regula efectuării unei plăți anticipate, înainte de scadență. Aceasta este posibilă cu
respectarea următoarelor condiții:
1. dacă nu există clauză contractuală expresă
2. să nu contravină naturii contractului
3. să nu contravină împrejurărilor în care a fost încheiat contractul.
Cheltuielile plății, în art. 1498, este prevăzută regula generală și supletivă de suportare a cheltuielilor
de către debitor. Părțile pot deroga de la această regula, iar în anumite materii speciale, cum e vânzarea, în art.
1666 este prevăzut că cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului.
Dovada plății este reglementată în art. 1499- 1503. De principiu, sarcina probei plății aparține
debitorului, în sensul că el are interesul să susțină că plata a fost efectuată și că a fost stinsă obligația. Dovada
plății se face cu orice mijloc de probă, însă în practică, cel mai des întâlnit mijloc de probă este chitanța
liberatorie, prevăzută în art. 1500. În art. 1503 sunt instituite două prezumții de dovadă a plății, în funcție de
remiterea din partea creditorului către debitor a înscrisului original al creanței.Dacă remiterea înscrisului
original s-a produs, se naște prezumția stingerii obligației prin plată. În funcție de caracterul acestui înscris, dacă
este înscrisul original constatator al creanței și dacă este încheiat în formă autentică, avem instituită prezumția
că remiterea din partea creditorului este voluntară. (?)
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă o instituție reglementată cu titlu de noutate, pentru ipoteza
în care creditorul refuză nejustificat să primească plata. Plata reprezintă nu numai o obligație a debitorului, ci și
un drept al debitorului de a efectua plata. Sunt mai multe ipoteze în care debitorul este interesat a efectua plata
la scadență, în ipoteza în care datoria generează dobânzi după scadență, sau dacă are bunuri perisabile și care ar
pieri sau și-ar pierde din calități la scadență.
Art. 1510 reglementează două cazuri de punere în întârziere a creditorului. Primul caz se referă la
refuzul nejustificat al creditorului de a primi plata, chiar dacă aceasta este efectuată cu respectarea principiului
conformității. Al doilea caz se referă la refuzul creditorului de a îndeplini anumite acte pregătitoare pentru ca
debitorul să poată efectua plata. Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
1. transferul riscului imposibilității de executare de la debitor la creditor
2. păstrarea fructelor de către debitor din momentul punerii în întârzieres
3. instituirea unei obligații față de creditor de reparare a prejudiciilor cauzate de întârzierea în
primirea plății.
 Art. 1512 reglementează o etapă ulterioară punerii în întârziere, anume dreptul debitorului de a
consemna bunul pe cheltuiala și riscul debitorului. Textul legal doar menționează acest drept al debitorului, în
concret, procedura ofertei de plată și a consemnațiunii este prevăzută în Codul de procedură civilă. Pentru
ipoteza în care bunul nu poate fi consemnat conform procedurii din Codul de procedură civilă se poate proceda
la vânzarea bunului în scopul consemnării sumei de bani obținută prin vânzare.

Mijloacele juridice ale creditorului în caz de neexecutare a obligației.

Nerespectarea fără justificare a principiului executării în natură a obligației se soldează cu dreptul
creditorului de a alege unul din mijloacele juridice din art. 1516 alin. (2), anume dreptul la daune-interese,
executarea silită a obligației, rezoluțiunea rezilierea, reducerea prestației sau alte mijloace prevăzute de lege
pentru realizarea dreptului creditorului. În această ultimă categorie intră mijloace indirecte cum sunt acțiunea
pauliană și acțiunea oblică.
În doctrina română și franceză există tendințe de conceptualizare a consecințelor neexecutării obligației,
unii preferă denumirea de sancțiuni, unii preferă denumirea de remedii, noi preferăm denumirea de mijloace
juridice, este o noțiune neutră, care le caracterizează pe toate (seminar).
Pentru activarea oricărora din drepturile sau mijloacelor juridice ale creditorului, trebuie îndeplinite
două condiții minimale:
1. neexecutarea fără justificare de către debitor a obligației civile și neimputabilitatea față de
creditor
2. punerea în întârziere a debitorului.
Sunt suficiente aceste condiții pentru executarea silită în natură, dar nu și pentru activarea dreptului la
daune-interese.
Prima condiție generală este noțiunea de neexecutare fără justificare și fără imputabilitatea creditorului.
Putem distinge între mai multe feluri de executare, neexecutare culpabilă și fortuită, neexecutare totală sau
parțială, neexecutare definitivă și provizorie, neexecutare licită sau ilicită, un caz de neexecutare licită fiind
reprezentat de impreviziune. Neexecutarea fără justificare și neexecutarea din cauze justificate este clasificarea
propusă de Codul civil prin reglementarea cauzelor de neexecutare cu justificare a obligațiilor.
În art. 1516 legiuitorul prevede drept condiție generală a activării oricărui drept al creditorului cerința
executării fără justificare. Creditorul nu este în măsură să invoce niciun remediu dacă este incidentă o cauză de
neexecutare cu justificare a obligației, anume excepția de neexecutare, ordinea de executare și imposibilitatea
executării obligațiilor. Legiuitorul nu este interesat de atitudinea subiectivă a debitorului față de neexecutare,
deoarece art. 1516 nu face nicio referire la vinovăția debitorului. În materie contractuală însă, în conformitate
cu art. 1548, neexecutarea obligației va activa prezumția relativă de culpă a debitorului. Așadar, în materie
contractuală, prin art. 1548, o neexecutare fără justificare este în același timp o neexecutare culpabilă.
A doua condiție generală este punerea în întârziere a debitorului. Punerea în întârziere reprezintă situația
în care se află debitorul care nu a executat obligația la scadență, situație care produce anumite efecte juridice.
Art. 1521 prevede că punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.
În conformitate cu art. 1521 deosebim două moduri, punerea în întârziere a debitorului de către creditor și aflarea
de drept în întârziere, prima situație reprezintă regula și a doua reprezentând excepția. De principiu, debitorul
nu este de drept în întârziere, trebuie să fie pus în întârziere de către creditor.
Modurile de punere în întârziere și formalitățile pe care creditorul trebuie să le îndeplinească pentru a-
l pune în întârziere pe debitor sunt menționate în art. 1522 alin. (1). Debitorul poate fi pus în întârziere printr-o
notificare scrisă sau printr-o cerere de chemare în judecată. Prin comparație cu vechiul Cod civil,e mai ușor
pentru creditor să îl pună pe debitor în întârziere în sistemul noului Cod civil. Punerea în întârziere se face prin
comunicarea notificării scrise, fie prin executor judecătoresc, fie prin orice alt mijloc care asigură dovada
comunicării.
În noua legislație apare un element de noutate, anume obligativitatea conform alin. (3) de la art. 1522
acordării de către creditor debitorului unui termen suplimentar de executare. Deși legea civilă prevede
obligativitatea precizării unui termen suplimentar de executare, nu este precizată o sancțiune asupra notificării
ce nu conține termenul de executare. Teza a doua a alin. (3) prevede că în lipsa precizării termenului suplimentar
de executare este subînțeles în favoarea debitorului un termen suplimentar de executare rezonabil ce va începe
să curgă în ziua comunicării notificării. Termenul suplimentar de executare va fi stabilit în funcție de obiectul
obligației, de calitatea debitorului, de eventualul istoric al relațiilor dintre părți, în funcție de practici sau uzanțe.

Regula punerii în întârziere a debitorului de către creditor comportă o serie de derogări prevăzute de
lege, cazuri în care debitorul este de drept în întârziere. Întârzierea de drept în executarea obligației este
prevăzută în art. 1523, care reglementează două categorii de derogări, prima are natură convențională, părțile
au prevăzut în contract că debitorul se află în întârziere la momentul scadenței. În al doilea rând, întârzierea de
drept a debitorului este reglementată în alin. (2), lit a)-e) în care debitorul este de drept în întârziere (acasă).
Trebuie să reținem situațiile, fapt juridic ilicit, obligații monetare între profesioniști.
Efectele punerii în întârziere. Principalul efect este acordarea termenului suplimentar de executare (în
opinia anumitor autori, termenul reprezintă un alt remediu, dar opinia majoritară spune că termenul este doar un
efect, face parte din punerea în întârziere, parte dintr-o condiție pentru a activa remediile). La rândul lui,
termenul produce câteva efecte, unul facultativ, anume suspendarea executării propriilor obligații din partea
creditorului, și unul negativ, imposibilitatea de exercitare de către creditor pe perioada termenului de executare
a remediilor din art. 1516, acordarea de daune-interese, executarea silită în natură, rezoluțiunea rezilierea.
Următoarele efecte se activează după împlinirea termenului de executare, anume acordarea de daune
interese, rezoluțiunea, rezilierea, executarea de către creditor a obligației de a face, art. 1528. Dacă punerea în
întârziere are loc prin cererea de chemare în judecată, se întrerupe prescripția extinctivă. Aceste două condiții
generale sunt suficiente, de cele mai multe ori, pentru a activa executarea silită în natură.
Executarea silită în natură este reglementată în art. 1527 -1529, cunoscută și sub denumirile de executare
directă sau executare ad ipsam rem. Din art. 1527 alin. (1) rezultă dreptul creditorului de a cere întotdeauna ca
debitorul să fie constrâns la executarea obligației în natură, cu excepția cazului în care executarea este
imposibilă. În materia executării silite în natură, trebuie să facem distincția între două categorii de norme
juridice, avem norme de drept material, substanțial, reglementate în codul civil, care reglementează cerințele
necesare pentru ca creditorul să poată să-i ceară debitorului să execute întocmai obligația asumată, dacă acesta
nu a executat-o la scadență.
Art. 1527 reglementează cerințele necesare pentru promovarea unei acțiuni în justiție, prin care
creditorul cere instanței să se execute întocmai obligația asumată. În această materie sunt de luat în calcul și
normele juridice de drept procesual civil, care reglementează situația în care, ulterior pronunțării unei hotărâri
judecătorești de obligare a debitorului la executarea silită în natură a obligației, în conformitate cu art. 1527 -
1529, se ajunge la situația constrângerii creditorului de punere în executare a respectivei hotărâri (printr-un
executor judecătoresc).
În această materie există și o ipoteză intermediară, și anume de constrângere a debitorului prin mijloace
de drept procesual, prin instituția amenzilor civile sau a penalităților, reglementate în art. 906Codul de procedură
civilă (?), instrumente juridice de stimulare a debitorului în vederea executării întocmai a obligației asumate cu
caracter intuitu personae, care presupune faptul personal al debitorului. Pentru a recurge la amenzile civile este
necesar ca creditorul să aibă un titlu executoriu.
În funcție de felul obligației de a da, a face și a nu face.
Executarea silită a obligației de a da are loc în mod distinct după cum obiectul obligației este format
dintr-o sumă de bani, dintr-un bun ut singuli sau din bunuri generice. Executarea silită în natură a obligației de
a da o sumă de bani este mereu executabilă în natură prin natura lor de bunuri generice și fungibile. În cazul
obligației de a da un bun ut singuli, debitorul are de efectuat obligații de a da și obligații de a face.
În continuare, sunt necesare precizări în legătură cu executarea silită în natură a acestor obligații.
Obligația de a da sau de a constitui un drept real asupra bunului, în privința bunurilor mobile, se execută automat,
potrivit principiului consensualismului, din momentul încheierii contractului. În materia imobilelor înscrise în
cartea funciară, problema executării silite a obligației de a da este rezolvabilă prin introducerea acțiunii în
prestație tabulară. A doua obligație este obligația de a preda bunul, obligație de a face. Executarea silită în natură
este posibilă atâta vreme cât bunul se află la debitor și există o procedură specială de predare a bunurilor
reglementată în Codul de procedură civilă. Dacă bunul nu se află la debitor, executarea nu e posibilă, se va
ajunge la executarea prin echivalent, sunt luate în calcul și situațiile în care bunul este transferat unui terț,
creditorul fiind interesat să introducă acțiunea în revendicare sau să fie constatată inopozabilitatea actului
subsecvent față de el.
În cazul obligației de a da având ca obiect bunuri generice, executareasilită în natură comportă două
ipoteze. Dacă bunurile sunt deținute de către debitor, se va declanșa procedura predării silite a bunurilor. Dacă
debitorul nu deține respectivele bunuri, creditorul are două variante, fie să achiziționeze respectivele bunuri pe
cheltuiala debitorului, fie să ceară executarea prin echivalent a obligației.
Executarea silită în natură a obligațiilor de a face este reglementată în art. 1527 și art. 1528, primul
reprezintă regula și se aplică inclusiv în domeniul obligațiilor de a face intuitu persoane care presupun un fapt
personal al debitorului. Art. 1528 reprezintă regula specială, care se aplică pentru obligațiile de a face care nu
presupun faptul personal al debitorului.
Dreptul comun în această materie este art. 1527. Acest articol prevede, cu privire la obligațiile de a face,
dreptul creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația (de a face). Termenul
„a fi constrâns” trebuie privit prin interpretarea dispozițiilor de drept material substanțial, cu excluderea
modurilor specifice procedurale de constrângere în legătură cu punerea în aplicare prin executor judecătoresc.
În acest caz, ”a constrânge” înseamnă să fie constrâns de instanță să execute obligația asumată (?). Cea mai
mare parte a obligațiilor de a face sunt susceptibile de executare silită în natură, cu unele excepții menționate de
doctrină și jurisprudență, cum sunt obligațiile de a face decurgând din contracte de muncă, deoarece, în caz
contrar, se consideră că s-ar încălca libertatea persoanei. În această categorie intră și obligațiile care presupun
crearea, interpretarea sau livrarea de opere de artă. În aceste cazuri, dacă debitorul va fi constrâns să execute, ar
fi o măsură contraproductivă și s-ar încălca libertatea persoanei. Prima explicație este contestată de doamna
profesor, spune că este la latitudinea creditorului să facă ce vrea el, pentru a obține executarea obligației.
Teza finală a art. 1527 alin. (1) condiționează recurgerea la executarea silită în natură de posibilitatea
acestui demers, „cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”. Distingem între
imposibilitate juridică (obligație de predare a bunului, dacă bunul a fost transferat unui terț de bună-credință) și
imposibilitate materială (când piere bunul). O parte din doctrină asimilează imposibilității de executare silită în
natură și obligațiile de a face intuitu personae, pe considerentul că o eventuală executare silită în natură a
respectivei obligației ar contraveni adagiului potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat la executarea unui fapt
personal. Adagiul menționat este aplicabil exclusiv în domeniul dreptului procesual civil, în legătură cu
recurgerea la un mod specific procedurii civile de constrângere a debitorului la executarea unei hotărâri
judecătorești (printr-un executor judecătoresc). În domeniul dreptului material substanțial, adagiul menționat nu
are aplicabilitate, creditorul, sub rezerva celor două condiții menționate ale executării silite în natură poate cere,
în temeiul art. 1527 și a contractului, potrivit principiului forței obligatorii, întotdeauna în instanță ca debitorul
să fie obligat de instanță să execute întocmai obligația de a face ce presupune un fapt personal al debitorului.
Pentru ipoteza specială în care creditorul are un titlu executoriu, poate solicita acordarea unor amenzi
civile sau penalități în temeiul art. 903-909Codul de procedură civilă (?), pentru a determina pe debitor să
execute obligația de a face intuitu personae.
Executarea silită în natură a obligațiilor de a nu face are sediul materiei în art. 1529. Mai întâi este de
precizat că sintagma de mai sus reprezintă o convenție de limbaj juridic și trebuie citită într-o cheie tehnico-
juridică ca o continuare firească a reglementării executării silite în natură a obligațiilor în temeiul obligațiilor
negative, astfel, sintagma nu are sens.
Art. 1529 are domeniul de aplicație al obligației de a nu face care nu presupun faptul personal al
debitorului și, concret, executarea silită în natură a acestor obligații de a nu face se realizează de către creditor,
care este obligat să ceară încuviințarea instanței de judecată pentru a distruge, a înlătura sau a ridica o lucrare
sau ceea ce debitorul a efectuat, deși avea obligația de a nu efectua acea lucrare. Pentru ipoteza particulară în
care creditorul are un titlu executoriu, se poate reduce la mijlocul procedural al acordării de amenzi civile,
penalități, în conformitate cu art. 903 și urm. Codul de procedură civilă (?).
Curs 8. Efectele obligațiilor. Executarea prin echivalent și răspunderea civilă contractuală.
În cazul în care executarea în natură a obligației nu este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru
creditor se va recurge la executarea prin echivalent a obligației, ipoteză în care creanța inițială este înlocuită cu
o altă creanță care va avea drept obiect o sumă de bani reprezentând repararea prejudiciului suferit de către
creditor.
Totuși, nu se poate vorbi despre o novație a obligației prin schimbarea obiectului întrucât, în cazul
novației, transformarea obligației într-una nouă are loc prin acordul părților în acest sens (animus novandi).
Executarea prin echivalent a obligațiilor mai este cunoscută sub denumirea de executare indirectă a obligației
prin acordarea de daune-interese sau de despăgubiri. Daunele-interese sau despăgubirile sunt de mai multe
feluri, clasificarea tradițională a despăgubirilor este următoarea:
1. daune-interse sau despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării totale sau parțiale ale obligației
2. daune-interese sau despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care
îl szuferă creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor. Daunele-interese
moratorii se pot cumula cu executarea silită în natură a obligației și cu daunele-interese
compensatorii.
O altă clasificare împarte daunele-interese în:
1. daune-interese principale, care reprezintă un remediu de sine stătător, care de regulă tind să
înlocuiască executarea obligației (daunele compensatorii)
2. daune-interese secundare sau complementare, care au rol accesoriu, pe lângă un alt remediu
principal. Daunele moratorii sunt daune complementare sau secundare, pe lângă mijlocul
juridic al executării silite în natură.
Și rezoluțiunea poate fi acompaniată de daune-interese. Există o dezbatere în doctrină asupra
caracterului principal sau secundar al daunelor-interese ce acompaniază rezoluțiunea.
Relația dintre executarea prin echivalent și răspunderea contractuală. Răspunderea contractuală nu este
menționată expres printre drepturile creditorului din art. 1516. Instituția răspunderii contractuale o regăsim în
cadrul art. 1516, prin raportare la instituția daunelor-interese (alin.(2))
Relația dintre executarea prin echivalent și răspunderea contractuală devine evidentă prin observarea
funcțiilor pe care le îndeplinește răspunderii contractuale, anume ce se urmărește prin activarea răspunderii
contractuale. Potrivit Codului civil, răspunderea contractuală are două funcții:
1. funcție de reparare a prejudiciului, care rezultă din art. 1350 alin. (2), dacă o persoană nu-
și îndeplinește obligațiile contractuale este răspunzătoare de prejudiciul cauzat
2. funcția de executare prin echivalent a obligației contractuale, care rezultă din interpretarea
art. 1530, intitulat „Dreptul la daune-interese”, care prevede condițiile răspunderii
contractuale necesare pentru acordarea de daune-interese. În plus, acest articol este
poziționat în cadrul unei secțiuni intitulată „Executarea prin echivalent”.
Răspunderea contractuală. Domeniul de aplicare, Condițiile.
 Domeniul de aplicare al răspunderii contractuale privește, cu prioritate, contractele, însă domeniul
răspunderii contractuale se extinde și în materia actelor juridice unilaterale, prin interpretarea art. 1325. Dacă
există o promisiune de recompensă, și această obligație nu este executată, se pot aplica regulile răspunderii
contarctuale și se poate activa executarea prin echivalent.
Premisa în materia răspunderii contractuale este existența unui contract valabil încheiat. Dacă contractul
nu e valabil încheiat, acesta va avea natura unui fapt juridic.
Condițiile răspunderii contractuale sunt compuse, în primul rând, din 4 condiții generale:
1. fapta ilicită
2. prejudiciu
3. raportul de cauzalitate
4. vinovăția debitorului
Aceste condiții generale există și pentru răspunderea delictuală, fiind acompaniate de 2 condiții speciale
în materia răspunderii contractuale:
1. punerea în întârziere a debitorului
2. inexistența unei clauze sau a unei convenții de nerăspundere între părțile contractante
Fapta ilicită, în materie contractuală, constă în executarea necorespunzătoare sau neexecutarea unei
obligații contractuale. În materie contractuală, prin raportare la art. 1548, coroborat cu art. 1555, art. 1557,
neexecutarea fără justificare este totodată o neexecutare culpabilă. Totuși, teza finală a art. 1350 lasă impresia
că ar putea exista și situații în care să existe o neexecutare nejustificată și neculpabilă, este posibil (seminar).
Sarcina probei faptei ilicite contractuale revine creditorului, proba fiind diferită în funcție de felul
obligației de a fi pozitivă sau negativă, de mijloace sau de rezultat. Pentru o obligație pozitivă, de rezultat și de
a face, cum e obligația de a preda un bun, neexecutarea se dovedește prin probarea existențeirespectivei obligații.
Existența obligației este demonstrată prin dovada contractului.De asemenea, trebuie probată ajungerea
respectivei obligații la scadență.Din aceste elemente rezultă o prezumție de neexecutare, prezumție pe care
debitorul o poate răsturna, arătând fie că a executat, fie că neexecutarea este cu justificare.
Prejudiciul, în materie contractuală, constă în consecințele negative (patrimoniale sau nepartrimoniale)
ale nerespectării de către debitor a dreptului de creanță al creditorului. Pentru a fi reparabil, prejudiciul
contractual trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
1. să fie cert
2. să fie imputabil în totalitate debitorului
3. să fie consecința directă și necesară a neexecutării obligației
Dovada prejudiciului este menționată în art. 1537, care spune că dovada neexecutării obligației nu îl
scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu anumite excepții (nu este necesară dovada prejudiciului în
prezența unei clauze penale precum și în materia neexecutării obligațiilor bănești). Care este obiectul probei,
existența prejudiciului sau cuantumul prejudiciului? (seminar)
Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în materie contractuală, trebuie să fie dovedit de către
creditor, în doctrină se apreciază că analiza conținutului obligației de a fi de mijloace sau de rezultat, pozitivă
sau negativă, echivalează cu cercetarea raportului de cauzalitate dintre neexecutare (fapta ilicită) și prejudiciu.
Vinovăția debitorului, în materie contractuală este aplicabil art. 1547 din Cod, care menționază expres
gradele și formele de vinovăție a debitorului, intenție și culpă. Menționarea acestor grade confirmă teza conform
căreia răspunderea contractuală este și rămâne o răspundere subiectivă, însemnând că necesită cercetarea
atitudinii subiective a debitorului.
Intenția este prima formă a vinovăției menționată în art. 1547, presupune reaua-credință a debitorului
în neexecutarea obligației sau refuzul expres de executare a obligației. Intenției îi este asimilată și culpa gravă,
din perspectiva consecințelor pe care le produce. Formele sau gradele de vinovăție produc efecte deosebite pe
planul răspunderii contractuale, după cum urmează:
 1. Intenția sau culpa gravă agravează răspunderea debitorului, creditorului poate solicia și
repararea prejudiciului imprevizibil.
2. Intenția sau culpa gravă se soldează cu imposibilitatea de a se invoca o clauză sau o
convenție de nerăspundere sau de limitare a răspunderii.
3. Art. 1548 reglementează regimul probatoriu din perspectiva culpei debitorului, în sensul
instituirii unei prezumții simple de culpă a debitorului, prezumție ce rezultă din dovada
neexecutării obligației.
Condițiile speciale ale răspunderii contractuale.
Punerea în întârziere a debitorului, este o condiție comună oricărui remediu contractual, trebuie avute
în vedere regula și excepțiile de la art. 1522 și urm.
Inexistența unei clauze de nerăspundere a debitorului este o condiție negativă. Clauzele privind
limitarea sau exonerarea de răspundere a debitorului sunt reglementate în art. 1355, iar valabilitatea acestor
clauze este condiționată de 2 factori:
1. natura prejudiciului (să fie un prejudiciu material)
2. natura subiectivă a debitorului, debitorul trebuie să acționeze din culpă, cu excluderea
intenției sau a culpei grave.
Aceste condiții sunt comune pentru neexecutarea oricărei obligații contractuale.
Evaluarea daunelor interese. Există trei căi de evaluare a daunelor interese:
1. evaluarea judiciară
2. evaluarea legală
3. evaluarea convențională
Evaluarea judiciară a despăgubirilor are loc în cadrul unui proces civil când instanța va proceda la
stabilirea cuantumului despăgubirilor odată ce creditorul a reușit să demonstreze toate condițiile răspunderii
contractuale. În stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța va ține cont de următoarele reguli:
Principiul reparării intergrale a prejudiciului, în materie contractuală, face obiectul de reglementare al
art. 1531. Pentru a se repara integral prejudiciul se va aplica următoare structură de calcul: pierderea suferită +
beneficiul nerealizat.
Pierderea suferită de creditor reprezintă costurile efective pe care creditorul le-a efectuat cu ocazia
executării contractului, costuri care s-au dovedit a fi inutile din cauza neexecutării obligației (cheltuieli ocaziate
de încheierea unor contracte de depozit sau de transport). În doctrină există și opinia care include în categoria
pierderii suferite și costurile care au legătură cu încheierea contractului (avocați) (seminar).
Beneficiul nerealizat corespunde câștigului așteptat de creditor prin încheierea și executarea
contractului, câștig care nu a mai fost obținut din cauza neexecutării obligației. Un exemplu este profitul scontat
sau urmărit de creditor prin revânzarea bunului care nu a mai fost predat sau prin încheierea sau exploatarea
prin alt mod a bunului. Acest principiu nu este o expresie a reparării prejudiciului nepatrimonial. (?)
Regula reparării prejudiciului previzibil este menționată în art. 1533, se aplică ori de câte ori se reține
culpa debitorului prin neexecutare. Debitorul răspunde pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea
să le prevădă ca urmare a neexecutării. Cu titlu de excepție, dacă neexecutarea este intenționată ori se datorează
culpei grave a debitorului, creditorul are dreptul să solicite repararea prejudiciului imprevizibil, a nu se confunda
cu impreviziunea. (seminar). Se calculează dacă prejudiciul este previzibil sau nu raportat la momentul
încheierii contractului.
Regula reparării prejudiciului direct și necesar este menționată în art. 1533 teza a II-a, conform căreia
daunele interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației (regulă
care se aplică atât în materia reparării prejudiciului previzibil cât și în materia reparării prejudiciului
imprevizibil).
 În aplicarea principiului reparării integrale trebuie să se țină seama de ipoteza prejudiciului imputabil
creditorului, noțiune reglementată în art. 1534, care se află în strânsă legătură cu reglementarea obligației
creditorului de a depune minime diligențe în evitarea prejudiciului. Această regulă reprezintă o aplicare a
principiului bunei-credințe în executare, creditorul nu trebuie să depună eforturi supraumane, ci doar minime
diligențe pentru a evita prejudiciul.
Evaluarea legală este aplicabilă în cazul neexecutării obligațiilor bănești și a obligațiilor de a face.
Potrivit acestei metode de evaluare este stabilit prin lege prejudiciul cauzat creditorului prin executare,
prejdudiciu care constă în dobânda legală.
Dobânda legală în cazul obligațiilor bănești, cu sediul materiei în art. 1535 și OG nr. 13/2011. Din
analiza art. 1535 alin. (1) rezultă că creditorul este scutit de dovada prejudiciului, în ipoteza neexecutării
obligației bănești la scadență, putând pretinde și daune moratorii. În cazul în care obligația rezultă din exercițiul
unei întreprinderi, caz în care debitorul este pus de drept în întârziere, opinia majoritară este că pentru aceste
obligații nu mai este necesară punerea în întârziere pentru a se putea pretinde daune moratorii.Această concluzie
rezultă din interpretarea art. 1535, coroborat cu art. 1523 lit. d). (?)
OG nr. 13/2011 stabilește dobânda legală în funcție de felul dobânzii:
1. remuneratorie
2. penalizatoare
Dobânda remuneratorie are natura juridică de fructe civile, reprezintă preț al capitalului împrumutat.
Conform art. 3 alin. (1), rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a
BNR.
Dobânda penalizatoare are natură juridică a unor daune interese moratorii, care se aplică cu titlu
sancționator pentru neexecutarea la timp a unei obligații bănești. Dobânda penalizatoare (moratorie) poate fi
prevăzută și de părți pe cale convențională, sub formă de clauză penală. În caz contrar, se aplică rata dobânzii
legale penalizatoare, care, conform art. 3 alin. (2) se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință + 4 puncte
procentuale. În materia dobânzii legale penalizatoare, legea civilă suplinește atât existența dobânzii legale
penalizatoare cât și cuantumul acesteia. În cazul dobânzii legale remuneratorii, legea civilă suplinește doar
cuantumul, nu și existența dobânzii remuneratorii.
Nivelul dobânzii legale, fie remuneratorie fie penalizatoare, este diferit în funcție de natura raporturilor
juridice, precum și în funcție de prezența unui element de extraneitate:
1. conform art. 3 alin. (3) din OG, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi, rata dobânzii legale se stabilește potrivit alin. (1) și (2), diminuat cu 20%.
Deci alin. (1) și (2) se aplică în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei
întreprinderi.
2. conform art. 4, în funcție de existența unui element de extraneitate în contract, în raporturile
juridice cu elemente de extraneitate, când legea aplicabilă contractului este legea română și
când s-a stipulat plata într-o monedă străină, dobânda stabilită este 6% pe an.
OG stabilește o limită a evaluării convenționale a dobânzilor, exclusiv pentru raporturile dintre
neprofesioniști. În acest caz, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (art. 5 alin.
(1)). Conform alin. (2), orice clauză ce contravine acestei prevederi este nulă de drept, în acest caz, creditorul
fiind decăzut din drepturile de a pretinde dobânda legală. Art. 1535 alin. (2) și (3) (seminar), alin. (3)
reglementează ipoteza unor daune compensatorii suplimentare.
Evaluarea legală se regăsește și în ipoteza executării cu întârziere a obligațiilor de a face. Obiectul art.
1536 constă în menționarea modalităților de stabilite a daunelor moratorii în cazul obligațiilor de a face.
1. Prima metodă este evaluarea convențională prin introducerea unei clauze penală pentru
stabilirea despăgubirilor în caz de executare cu întârziere a unei obligații de a face.
2. În al doilea rând, evaluarea daunelor moratorii poate avea loc și pe cale judiciară
 3. În fine, evaluarea daunelor moratorii în cazul obligațiilor de a face poate avea loc pe cale
legală, caz în care creditorul are dreptul la dobândă legală, calculată asupra echivalentului
uman al obligației. Totodată, în această materie, creditorul trebuie să îl pună în întârziere
pe debitor (indiferent de calitatea părților de a fi profesioniști sau nu).
În contextul art. 1536 există discuții dacă dobânda legală la care face referire articolul este penalizatoare
sau remuneratorie; În curpinsul OG nr. 13/2011, conform art. 10 există o normă de interpretare a Codului civil,
a art. 1535 și art. 1538-1543. Conform acestei norme de intepretare, dobânda legală la care fac referire articolele
din Codul civil menționate este dobânda legală penalizatoare. Art. 1536 excede domeniul normei de interpretare,
atunci dobânda este penalizatoare sau remuneratorie? (seminar)
Evaluarea convențională a daunelor-interese, în cadrul acestei instituții discutăm de două clauze
contractuale speciale:
1. clauza penală
2. arvuna
Clauza penală este reglementată în Codul civil, art. 1538-1543 și reprezintă o convenție accesorie sau
o clauză în cadrul unui contract prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor
ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor. Efectul clauzei penale constă de
regulă în plătirea unei sume de bani, însă, conform art. 1538, alin. (1), obiectul poate consta în orice prestație.
Domeniul de aplicare al clauzei penale. Clauza poate fi stipulată în orice contract pentru a însoți
executarea oricărei obligații, inclusiv obligația de a da o sumă de bani. În acest caz, clauza penală are natura
juridică a unei dobânzi convenționale, moratorii și penalizatoare. În redactarea clauzei penale, în raporturile
dintre neprofesioniști, trebuie să avem în vedere art. 5 din OG nr. 13/2011.
Utilitatea clauzei penale.Prin stipularea acesteia se lasă la aprecierea părților și nu a unei instanțe
cuantumul despăgubirilor sau o altă prestație care urmează să fie datorată de debitor la momentul neexecutării
contractuale. Clauza penală poate prezenta un inconvenient, în cazul în care un debitor de rea-credință preferă
să plătească clauza penală decât să execute prestația.
Caracterele clauzei penale
Clauza penală, fiind o convenție, are caracter consensual și obligatoriu. Conform art. 1541, care
reglementează reducerea cuantumului penalităților,instanța nu poate reduce penalitate decât în două situații,
restrâns tratate în respectivul articol. Se poate majora prin instanță o clauză penală, atât timp cât nu avem un
articol care să permită majorarea clauzei penale, cum avem în cazul reducerii cuanumului? (seminar).
Clauza penală are caracter accesoriu față de contractul a cărui executare o însoțește, de aici decurg două
consecințe prezentate în art. 1540 alin. (1) și (2). Conform alin. (1), se stabilește că nulitatea obligației principale
atrage nulitate clauzei penale, însă nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale.
Clauza penală are caracter reparator dar și un caracter sancționator. Pentru a se activa clauza penală,
creditorul trebuie să facă dovada tuturor condițiilor răspunderii contractuale a debitorului, mai puțin condiția
prejudiciului, conform art. 1538 alin. (4), din moment ce existența și cuantumul prejudiciului sunt stipulate în
clauză. Dreptul de opțiune atașat clauzei penale aparține exclusiv creditorului, așa cum este prevăzut expres în
alin. (2) și (3) de la art. 1538. Clauza penală este stipulată exclusiv în favoarea creditorului.
Cumului clauzei penale cu alte drepturi ale creditorului depinde de felul sau obiectul clauzei penale.
Clauza penală poate fi stabilită fie pentru neexecutare totală fie pentru neexecutare corespunzătoare (timp sau
loc). Al doilea factor este specificul fiecărui remediu în legătură cu care se discută chestiunea cumulului
(executare silită, rezoluțiunea). Chestiunea cumulului clauzei penale cu alte remedii este reglementată în art.
1538 alin. (5).
În legătură cu cumulul au existat foarte multe litigii în legătură cu cumulul clauzei penale cu indexarea
cu rata inflației. Practica ÎCCJ este în sensul favorabil cumulului dintre clauza penală și indexarea capitalului
cu rata inflației. Natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării cu rata inflației, prima
reprezentând o sancțiune (daune moratorii) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data plății,
ceea ce ar conduce la concluzie că este admisibil cumulul acestora. Există și opinia contrară, în sensul că, dacă
s-ar fi dorit cumulul clauzei penale cu indexarea, părțile ar fi prevăzut expres acest cumul cu prilejul redactării
clauzei penale. În absența unei asemenea prevederi, din aplicarea principiului obligativității contractului, nu este
posibil cumulul.
Arvuna, reglementată în art. 1544-1546, este o clauză accesorie prin care una dintre părți predă celeilalte
o sumă de bani sau alte bunuri fungibile ca o confirmare a încheierii și executării contractului sau ca preț al
dezicerii sale de contract. Din definiție rezultă existența a două tipuri de arvună, arvuna confirmatorie, art. 1544
și arvuna penalizatorie, art. 1545.
Arvuna are caracter real, accesoriu, sancționator și reparator. Ultimele trei caractere sunt la fel ca la
clauza penală, primul (caracterul real față de caracterul consensual)fiind diferit. Despre felurile arvunei, etc.
(seminar)
Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului. Este vorba de mijloacele juridice
indirecte de realizare a creanței creditorului, și care sunt încadrabile în punctul 3 de la art. 1516. Aceste mijloace
indirecte sunt reglementate în art. 1558- 1565, și pot fi grupate în 3 categorii:
1. măsuri conservatorii, cum sunt asigurarea de dovezi, îndeplinirea unor formalități de
publicitate, acțiunea oblică
2. măsuri asigurătorii, cum sunt sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie, dreptul
creditorului de a intenta acțiunea în declararea simulației
3. acțiunea pauliană, care este privită ca fiind o acțiune de sine stătătoare.
Acțiunea oblică este reglementată în art. 1560-1561, mai este numită și acțiunea indirectă sau
subrogatorie și este definită ca acea acțiune în justiție pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui
drept care aparține debitorului său, drept pe care debitorul, cu rea-credință sau din neglijență refuză sau omite
să-l exercite. Ca natură juridică, acțiunea oblică nu reprezintă o acțiune juridică de sine stătătoare, nu este o
figură juridică independentă, ci va avea regimul juridic particular al acțiunii ce însoțește dreptul valorificat de
creditor. Drepturi care pot fi valorificate printr-o acțiune oblică sunt cele precum dreptul de proprietate, acțiuni
în executarea unui contract, acceptarea unei succesiuni, partajul, etc.
Acțiunea oblică poate fi intentată în legătură cu toate drepturile patrimoniale ale debitorului, cu
următoarele excepții: drepturile patrimoniale neurmăribile, dreptul de uz, dreptul de abitație, precum și
drepturile insesizabile, potrivit Codului de procedură civilă, cum sunt pensia de întreținere, bursele de studii
acordate de stat, drepturile patrimoniale care presupun o apreciere subiectivă din partea debitorului, revocarea
unei donații pentru ingratitudine, reducerea unei pensii se întreținere.

Condiții pentru admiterea acțiunii oblice sunt:

1. creanța creditorului trebuie să fie certă și exigibilă, însă cerința exigibilității este
considerată de doctrină ca fiind o cerință excesivă, este suficient ca exigibilitatea să existe
la data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii oblice.
2. debitorul să fie inactiv din neglijență sau cu intenție
3. conduita debitorului să îl prejudicieze pe creditor, prejudiciul constă în faptul că debitorul
își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.
În plus, față de aceste condiții generale ale acțiunii oblice, concret, acțiunea formulată de debitor mai
trebuie să îndeplinească și condițiile speciale de admisibilitate a acțiunii ce însoțește dreptul concret valorificat.
În legătură cu prescripția în materia acțiunii oblice, creanța creditorului împotriva debitorului trebuie să nu fie
prescrisă și trebuie să fie urmărit și termenul de prescripție ce urmărește dreptul la acțiune valorificat de creditor
prin intermediul acțiunii oblice. Prescripția acțiunii oblice depinde de natura dreptului ce urmează a fi valorificat
prin acțiunea oblică.
 Efectele acțiunii oblice. Distingem între efectele față de debitorul inactiv și efectele față de ceilalți
creditori ai debitorului. Față de debitorul inactiv, ca urmare a admiterii acțiunii oblice, dreptul valorificat se va
întoarce în patrimoniul debitorului, fără să fie necesară introducerea în cauză a debitorului. Față de ceilalți
creditori ai debitorului, efectele admiterii acțiunii oblice sunt reglementate în art. 1561, potrivit căruia hotărârea
de admitere a acțiunii va profita și celorlalți creditori ai debitorului chiar dacă nu au fost introduși în cauză și
fără ca creditorul reclamant să aibă vreo preferință în executarea bunului valorificat prin comparație cu ceilalți
creditori chirografari ai debitorului. Se spune că acțiunea oblică are efecte erga omnes.
Acțiunea pauliană este reglementată în art. 1562-1565 și mai este cunoscută și sub numele de
acțiunerevocatorie. Reprezintă acțiunea prin care creditorul solicită ca un act juridic încheiat fraudulos de
debitorul său cu un terț să îi fie declarat inopozabil deoarece actul juridic l-a prejudiciat prin faptul că debitorul
și-a creat sau și-a majorat o stare de insolvabilitate cu ocazia încheierii respectivului act.
Domeniul de aplicare al acțiunii pauliene este asemănător cu domeniul de aplicare al acțiunii oblice, cu
precizarea că conform alin. (2) art. 1562 intră în domeniul de aplicare inclusiv o plată efectuată de către debitor.
Condiții pentru introducerea acțiunii:
1. este suficientăcertitudinea creanței creditorului la data introducerii acțiunii.
2. actul atacat trebuie să fie prejudiciabil pentru creditor indiferent de natura actului, atât timp
cât își majorează starea de insolvabilitate.
3. frauda debitorului constă în atitudinea subiectivă a debitorului cu prilejul încheierii
contractului sau actului fraudulos, atitudine subiectivă care constă în faptul că debitorul a
cunoscut că prin respectivul act juridic încheiat l-a prejudiciat pe creditorul său. Este vorba
de intenție, culpă gravă, dar și culpă simplă. În legătură cu complicitatea la fraudă a terțului
cocontractant al debitorului, aceasta trebuie dovedită exclusiv în privința contractelor cu
titlu oneros. (art. 1562 alin. (2))
Prescripția acțiunii pauliene este reglementată expres de art. 1564, acesta prevăzând un termen de
prescripție de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau a trebuit să cunoască prejudiciul ce rezultă din
actul atacat.
Efectele acțiunii pauliene sunt declararea inopozabilității față de creditorul reclamant și față de toți
ceilalți creditori intervenienți. Art. 1565 alin. (2), pentru a simplifica relațiile dintre terțul cocontractant și
creditor, reglementează dreptul terțului de a păstra bunul precum și obligația acestuia de a plăti prețul bunului
respectiv.
Comparație între acțiunea oblică și acțiunea pauliană (seminar)

Curs 9 (Baias).Obligațiile afectate de modalități. Obligațiile complexe.

Obligațiile complexe au mai multe subiecte de drept pe ambele laturi ale raportului obligațional sau mai
multe obiecte, debitorul este obligat la mai multe prestații. O obligație este complexă din perspectiva obiectului
său atunci când obligațiile sunt alternative (poate să facă ceva sau altceva, trebuie să facă ceva sau se poate
libera făcând altceva). Dacă însă debitorul este obligat să-i dea și un bun și o sumă de bani, avem o obligație
pur și simplă.
Pluralitate de subiecte. Obligațiile divizibile și indivizibile, obligațiile solidare. Obligațiile divizibile
constituie regula, iar obligațiile indivizibile și/sau solidare reprezintă excepția.
Obligațiile divizibile, conform art. 1421 și art. 1422, sunt obligațiile care, indiferent din ce perspectivă
sunt privite, atât din partea creditorului sau creditorilor cât și din partea debitorului sau debitorilor sunt obligații
divizibile (conjuncte). Obligațiile indivizibile au un obiect indivizibil, fie prin convenția părților fie prin natura
sa.
Proba divizibilității se face conform unei prezumții instituită de art. 1424, anume că orice obligație este
divizibilă dacă părțile nu au convenit altfel sau dacă obiectul este indivizibil. În măsura în care există mai mulți
creditori sau debitori solitari, dacă nu există stipulație contrară, există prezumția că aceștia sunt egali, prezumție
instituită de art. 1423. Obligațiile divizibile se transmit ca atare la moștenitori, chiar dacă în raporturile dintre
debitori și creditori ea a fost privită ca indivizibilă, în această situație se aplică principiul indivizibilității plății.
Dacă într-adevăr nu este indivizibilă obligația, datoria se divide de plin drept prin efectul moștenirii.
Efectele divizibilității, fiecare debitor este ținut de partea sa de prestație, fiecare creditor este îndreptățit
la partea sa de prestație. Insolvabilitatea unui debitor este suportată de un singur creditor.
Punerea în întârziere a unui debitor nu are niciun efect asupra celorlalți debitori.
Prescripția intervenită în legătură cu datoria unuia dintre debitori nu are niciun efect asupra datoriilor
celorlalți debitori.
Plata făcută de către unul de către debitori stinge datoria față de un singur creditor, nu are niciun efect
față de obligațiile celorlalți debitori, sunt separați.
Izvorul indivizibilității sunt convenția părților sau natura obligației. În cazul convenției părților, părțile
fac o obligație inerent divizibilă indivizibilă prin contract. În cazul naturii obligației, există exemple cum ar fi
mai mulți debitori care s-au obligat să dea un cal de curse, sau un animal. Obiectul obligației poate să fie
indivizibil material sau juridic, din natura lucrurlui decurgând indivizibilitatea obligației. În cazul obligației de
garanție pentru evicțiune în cazul vânzării, obligația de garanție este indivizibilă.
Efectele indivizibilității în cazul indivizibilității active (mai mulți creditori)
În primul rând, obligația nu se divide nici între creditori, nici între debitori, nici între moștenitorii
acestora. Pe cale de consecință, fiecare debitor poate fi constrâns să execute întregul, după cum fiecare creditor
este îndreptățit să ceară debitorilor prestația în intergralitatea sa.
În al doilea rând, un al doilea efect este lipsa reprezentării între creditori. De aici decurg câteva
consecințe: în legătură cu novația, remiterea, compensația, confuziunea, în măsura în care un creditor consimte
ca aceste mecanisme să opereze față de debitori, acest tip de consimțământ nu stinge obligația decât față de
partea de creanță a creditorului care a consimțit la aceste mijloace. Față de ceilalți creditori, debitorul rămâne
obligat pentru tot.La executarea în natură, fiecare creditor cere de la debitor prestația în întregul său.
(Novația este o modalitate de transformarea obligației. Remiterea de datorie înseamnă iertarea de
datorie. Compensația intervine în cazul obligațiilor reciproce, au ca obiect bunuri fungibile, părțile își datorează
una alteia ceva, se scade ce se datorează de către fiecare către cealaltă parte. Confuziunea intervine în cazul în
care unul dintre creditori este moștenitorul debitorului sau invers.)
În privința prescripției, neexistând puterea de reprezentare, suspendarea prescripției față de unul dintre
creditori sau debitori produce efecte și față de ceilalți. Același lucru se întâmplă și în privința întreruperii
prescripției (art. 1433)
Efectele indivizibilității în cazul indivizibilității pasive (mai mulți debitori).
În primul rând, în raporturile dintre creditori și debitori indivizibili, creditorul poate să ceară oricăruia
dintre debitori executarea prestației. Dacă un debitor este chemat în judecată de un creditor, el are posibilitatea
să introducă în proces și pe ceilalți codebitori, pentru a sta în justiție împreună. Dacă prestația nu poate fi
executată decât de cel chemat în judecată nu are de ce să-i introducă pe ceilalți în cauză, din moment ce doar el
poate să execute obligația. Dacă va fi constrâns să execute singur, va avea drept de regres împotriva
codebitorilor, dar e mai favorabil să îi cheme în justiție și pe ceilalți debitori, deoarece dacă sunt chemați în
justiție, vor fi constrânși toți debitorii chemați în justiție să execute obligația.
Punerea în întârziere a unuia dintre debitor de drept, nu produce efecte față de ceilalți creditori.
Dacă un debitor beneficiază de mecanismele de mai sus (novația, remiterea de datorie, compensațiunea,
confuziunea), doar față de el își vor produce mecanismele efectele în raport cu creditorul sau creditorii, nu și
față de ceilalți debitori.
Prescripția și împlinirea ei produce efecte și față de ceilalți debitori.
 Indivizibilitatea încetează odată cu încetarea cauzei indivizibilității, moment începând cu care obligația
devine divizibilă. Poate să înceteze cauza, sau se poate ca bunul să nu mai fie indivizibil. Dacă părțile convin
să transforme obligația în divizibilă, indivizibilitatea încetează. Trebuie avute în vedere dispozițiile în materia
restituirii prestațiilor în măsura în care această instituție devine incidentă în cazul unei obligații indivizibile în
care se pierde caracterul indivizibil, obligațiile de restituire a prestațiilor devin divizibile.
Daunele-interese și executarea prin echivalent a unei obligații au aplicare într-o asemenea ipoteză, fiind
o ipoteză în care devine incidentă răspunderea civilă contractuală. Debitorii pot fi obligați la daune interese
pentru prejudiciile cauzate creditorului prin neexecutare. Obligația de a executa prin echivalent o obligație
indivizibilă devine divizibilă.
Obligațiile solidare (apar în cazul răspunderii delictuale) sunt reglementate în art. 1434-1460. Obligația
solidară, din perspectiva laturii active, este obligația care trebuie executată sau poate fi executată în integralitate
față de orice creditor, iar din perspectiva laturii pasive este aceea în care executarea poate fi cerută oricărui
debitor.
Solidaritatea este fie activă, între creditori, fie pasivă, între debitori.
Solidaritatea activă. Debitorul poate să execute valabil plata față de oricare dintre creditori. În art. 1434
este prevăzut dreptul fiecărui creditor de a solicita de la debitor executarea întregii obligații, întregii prestații și
dreptul de a da chitanță liberatorie pentru tot
Izvorul solidarității active este convenția părților, art. 1435 prevede că trebuie prevăzută expres
solidaritatea dintre creditori.
Efectele solidarității active, între creditori. Principiul este reprezentarea reciprocă a creditorilor spre
deosebire de indivizibilitate, enunțat în art. 1436, care prevede în alin. (1) că creditorii solidari sunt prezumați
că și-au încredințat reciproc puterea de a gestiona creanța față de debitor. De aici decurg consecințe, cu privire
la actele care profită tuturor creditorilor.
În materia punerii în întârziere, art. 1526 prevede expres cazul obligațiilor solidare, în ipoteza în care
un creditor pune în întârziere debitorul, profită tuturor creditorilor.
În materia prescripției, suspendarea sau întreruperea profită tuturor creditorilor. Hotărârea
judecătorească pornită doar de către un creditor profită tuturor debitorilor.
Actele care nu profită tuturor creditorilor au un regim diferit. În art. 1436 alin. (2) prevede că actul făcut
de către un singur creditor solidar care are ca efect micșorarea creanței, pierderea creanței sau pierderea
garanției, nu produce efecte față de ceilalți creditori, fiindu-le inopozabile, ci doar față de creditorul care le-a
consimțit.
În privința hotărârii judecătorești, când le este defavorabilă celorlalți creditori care nu au fost parte în
proces, le este inopozabilă acestora, cum e o hotărâre favorabilă debitorului. Dacă un creditor solidar primește
plata, consecința fiind că trebuie să restituie și celorlalți creditori creanța.
Efectele solidarității active în raporturile dintre creditorii solidari și debitor. Debitorul are alegerea cărui
debitor îi plătește, atâta timp cât nu este chemat în judecată. Dacă debitorul este chemat în judecată de către un
creditor, este obligat să plătească către acesta.
Art. 1438 ne spune că dacă operează o compensație între creditor și debitor, aceasta operează numai
pentru partea acelui creditor. Art. 1439 reglementează în teza a doua ipoteza confuziunii între unul dintre
creditori și debitor. Într-o asemenea ipoteză, ceilalți creditori solidari își păstrează dreptul de regres față de noul
creditor dar proporțional cu partea ce revine fiecăruia dintre ei, deci încetează solidaritatea. În cazul remiterii
de datorie, art. 1440 ne spune că și aceasta poate fi consimțită de către unul de către creditorii solidari față de
debitorul său, iar ceilalți creditori care nu au consimțit rămân solidari.
Stingerea solidarității active poate să aibă loc prin convenția părților sau prin transmiterea creanței la
moștenitori. Nu se transmite solidaritatea la moștenitori, ci se transmite o obligație diviziblă, care se împarte de
drept între moștenitori, conform art. 1442.
 Solidaritatea pasivă, între debitori. Creditorul poate să ceară prestația integrală față de oricare dintre
debitori.
Art. 1443 reglementează situația creditorului care se poate îndrepta oricăruia dintre debitori pentru a
obține întreaga prestație și faptul că dacă unul dintre debitori plătește îi liberează pe toți de creanță. Conform
art. 1444, solidaritatea pasivă se păstrează chiar dacă obligația consimțită de către debitor este afectată de diferite
modalități.
Izvoarele solidarității pasive sunt convenția părților și legea, exemplu avem solidaritatea între debitorii
care au cauzat împreună un prejudiciu, conform art. 1382. În art. 1446 este instituită o prezumție de solidaritate
între cei care își asumă o obligație în exercițiul exploatării unei întrepinderi. Aceștia devin debitori solidari,
obligațiile lor fiind întotdeauna solidare până la proba contrară
Efectele solidarității între creditor și debitorii solidari sunt de două feluri:
1. efecte principale
2. efecte secundare
Efectele principale ale solidarității între creditor sau creditori și debitorii solidari.
Creditorul poate să ceară executarea obligației solidare oricărui debitor, iar debitorul nu poate să invoce
beneficiul de diviziune, adică nu poate cere urmărirea între el și ceilalți debitori (?). Dacă este pornită urmărirea
împotriva unui debitor, nu este împiedicat creditorul să-i urmărească și pe ceilalți debitori. Spre deosebire de
indiviziune, debitorul urmărit poate să ceară instanței introducerea celorlalți debitori solidari. Debitorul va face
asta nu pentru a fi toți obligați împreună, ci pentru ca hotărârea să le fie opozabilă celorlalți debitori care sunt
introduși în cauză.
Debitorul poate să ridice în instanță un număr de apărări împotriva creditorului. În cazul în care este
chemat în judecată unul dintre debitorii solidari, acesta poate să invoce aspecte care îi sunt lui (debitorului
chemat în judecată) proprii și personale, cum sunt viciile propriului consimțământ, sau poate să invoce apărări
generale cum sunt nulitatea absolută, prescripția, care sunt valabile pentru toți debitorii. În schimb, debitorul
chemat în judecată nu poate invoca viciile proprii și personale ale celorlalți debitori nechemați în judecată.
În ipoteza compensației, art. 1450 ne spune că aceasta nu operează decât în limita datoriei dintre acel
debitor și creditor, aceasta nu va stinge întreaga datorie. Ceilalți debitori vor fi ținuți solidar pentru partea rămasă
din datorie, deci solidaritatea se păstrează. În cazul remiterii de datorie, art. 1451 prevede posibilitatea
creditorului de a consimți la iertarea de datorie a tuturor debitorilor, printr-o declarație expresă în acest, fie prin
remiterea înscrisului original constatator al creanței, sub semnătură privată. Dacă creditorul îi remite debitorului
înscrisul autentic creditorul poate demonstra că nu a consimțit remiterea de datorie decât în privința acelui
debitor. Însă, regula instituită de acest articol ne spune că ceilalți debitori rămân obligați solidar în continuare,
pentru partea de datorie rămasă. În mateira confuziunii avem art. 1452, textul prevăzând că îi liberează pe ceilalți
debitori pentru partea aceluia care reunește în persoana sa calitățile de creditor și debitor al obligației solidare.
În materia punerii în întârziere, art. 1526 ne spune că odată pus în întârziere unul dintre debitorii solidari,
efectele acesteia operează față de toți debitorii solidari.
Prescripția, suspendarea sau întreruperea acesteia produc efecte față de toți debitorii
Efectele secundare ale solidarității între creditor sau creditori și debitorii solidari.
Imposibilitatea executării în natură a obligației poate fi fie din vina debitorului, fie dintr-o cauză externă
neimputabilă acestuia. În art. 1454 sunt reglementate consecințele imposibilității de executare, care sunt diferite
în funcție de cauza imposibilității. În cazul în care cauza imposibilității de executare este externă și neimputabilă
acestuia și debitorul fost pus în întârziere, ceilalți codebitori nu sunt liberați de obligația de a-i plăti creditorului
prin echivalent, însă nu răspund de daunele interese suplimentare care s-ar cuveni. Același lucru este valabil și
în cazul în care cauza imposiblității executării în natură este vina debitorului, caz în care punerea în întârziere
nu mai este o condiție necesară pentru a se activa consecințele de mai sus. Daunele interse suplimentare se cer
debitorului care a făcut imposibilă executarea precum și celor care se aflau în întârziere când obligația a devenit
imposibil de executat.
Efectele hotărârii judecătorești în cazul solidarității pasive sunt asemănătoare cu cele din cazul
solidarității activă. Hotărârea judecătorească care îl obligă pe un debitor nu are autoritate de lucru judecat față
de ceilalți debitori. Astfel, creditorul deștept îi cheamă în judecată pe toți debitorii. Dacă hotărârea
judecătorească este favorabilă unui debitor, aceasta profită tuturor codebitorilor
Efectele solidarității în raporturile dintre debitori.
În ipoteza în care un singur debitor plătește, se va naște în patrimoniul său dreptul de regres împotriva
celorlalți codebitori în mod divizibil, nu se păstrează solidaritatea.
Insolvabilitatea debitorilor. În cazul insolvabilității unui singur debitor, solidaritatea funcționează ca o
garanție, din moment ce avem mai mult de un debitor, creditorul crede, are nădejdea că cel puțin unul va fi
solvabil la scadență.
Apărările și excepțiile pe care le pot ridica debitorii în cazul acțiunii în regres se supun aceluiași
raționament cu cel de la creditorii solidari. Debitorii pot invoca toate apărările personale și apărările care țin de
contract, generale. Debitorii solidari chemați în judecată de către un debitor prin acțiunea în regres nu pot invoca
apărări pure și personale ale altor creditori.
În ipoteza în care un debitor solidar a plătit și se poate întoarce împotriva celorlalți, cum ar fi ipoteza
comitentului pentru prepus, intervine art. 1459. Articolul reglementează faptul că dacă obligația solidară este
contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ținut
singur de întreaga datorie față de ceilalți codebitori, care, în acest caz, sunt considerați fideiusori în raport cu
acesta.
Solidaritatea pasivă se stinge prin convenție, prin renunțare și prin decesul unuia dintre debitorii
solidari.
În art. 1426, este prevăzut faptul căsolidaritatea nu atrage după sine automat și indivizibilitatea, însă
părțile pot conveni ca debitorii să fie obligați solidari și indivizibili.
Comparație între solidaritate și indivizibilitate.
Indivizibilitate:
1. Izvorul poate fi legal sau consensual
2. Reprezentarea reciprocă nu este prezumată
3. Punerea în întârziere a unuia dintre debitori nu își produce efectele și față de ceilalți debitori
4. Chemarea în judecată a tuturor debitorilor se face pentru a fi obligați să execute împreună
5. În cazul succesiunii se transmite și starea de indiviziune
Solidaritate:
1. Izvorul poate fi doar consensual
2. Reprezentarea reciprocă este prezumată
3. Punerea în întârzierea unuia dintre debitori își produce efectele și față de ceilalți debitori
4. Chemarea în judecată a tuturor debitorilor se face pentru motive de opozabilitate
5. În cazul succesiunii nu se transmite și starea de solidaritate
Justificarea existenței obligațiilor solidare și indivizibile rezidă în comparația de mai sus.
Pluralitatea de obiecte ale obligației are două feluri:
1. obligațiile alternative
2. obligațiile facultative
 Obligațiile alternative există în cazul în care obligațiile au două sau mai multe obiecte, prestații pe care
poate să le execute debitorul, alegerea fiind fie a debitorului, fie a creditorului după caz. Art. 1462 prevede, ca
principiu, că alegerea e a debitorului, în lipsă de stipulație expresă contrară. Limitele alegerii sunt prevăzute de
art. 1463, anume debitorul nu poate alege să execute o parte dintr-o prestație și o parte dintr-o prestație, conform
principiului indivizibilității plății.
Obligația alternativă se stinge prin executare, însă dacă toate obligațiile debitorului devin imposibil de
executat fără culpa debitorului, obligația se stinge de drept cu condiția ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere
anterior, conform art. 1466
Obligațiile facultative sunt reglementate în art. 1468 alin. (1). În acest caz, debitorul este obligat să-i
presteze un anumit lucru creditorului, dar el se poate libera executând o altă prestație determinată. Ambele
prestații trebuie să fie determinate. Diferența față de obligațiile alternative constă în faptul că obligația are un
obiect principal, numai în ipoteza în care debitorul își manifestă dorința, se poate libera oferindu-i creditorului
celălalt obiect.
Obligația facultativă se stinge prin orice mod de stingere a obligațiilor, dar are și un mod specific de
stingere, care rezultă din art. 1468 alin. (2). Debitorul este eliberat dacă, fără culpa sa, prestația principală devine
imposibil de executat.

Curs 10. Transmiterea și transformarea obligațiilor

Transmiterea obligațiilor are mai multe mecanisme: cesiunea de creanță, cesiunea contractului,
subrogarea personală și preluarea de datorie.
Transformarea comportă un singur procedeu, novația.
Cesiunea de creanță.
Din perspectiva reglementării Noului Cod civil, există două secțiuni de reglementare a materiei cesiunii
de creanță:
1. prima secțiune, cesiunea de creanță în general, are sediul materiei în art. art. 1566- 1586
2. a doua secțiuneeste intitulată cesiunea de creanță constatată printr-un titlu nominativ sau la
purtător, reglementată în art. 1587 și următoarele
În materia teoriei generale a obligațiilor, o să ne ocupăm de studierea primei secțiuni, dispozițiile cu
caracter general din materia cesiunii de creanță.
Ca noțiune, cesiunea de creanță reprezintă o convenție prin care creditorul cedent transmite unei alte
persoane (cesionar), cu titlu gratuit sau cu titlu oneros dreptul său de creanță pe care îl are împotriva unui terț
(debitorul cedat).
Cesiunea de creanță, privită ca operațiune juridică, implică 3 subiecte de drept, creditorul cedent,
creditorul cesionar și debitorul cedat însă, potrivit naturii sale juridice de convenție, pentru formarea valabilă a
convenției de cesiune de creanță este necesar doar consimțământul creditorului cedent și al creditorului cesionar.
Așadar, doar cei doi creditori sunt părți ale cesiunii de creanță. Debitorul cedat este terț prin raportare la
convenția de cesiune de creanță, iar pentru a-i fi opozabilă cesiunea trebuie îndeplinite formalități de publicitate.
Prin excepție, consimțământul debitorului este necesar în două situații:
1. art. 1570 alin. (2) lit. a), ipoteza cedării unei creanțe inițial inalienabilă convențional (pentru
a fi valabilă este necesar și consimțământul debitorului, pentru a se înlătura
inalienabilitatea)
2. art. 1573 alin. (2), ipoteza cesiunii unei creanțe strâns legată de persoana
debitorului(debitorului nu îi este indiferent cu ce debitor va avea de tratat, de aceea este
necesar consimțământul debitorului)
 Cesiunea de creanță nu e un contract de sine stătător, ea reprezintă un mecanism care în concret se
realizează prin intermediul unui contract numit sau nenumit, contract de vânzare-cumpărare sau de donație,
după titlul oneros sau gratuit al cesiunii.
Funcțiile cesiunii de creanță. Principala funcție este de transmitere a creanței de la creditorul cedent la
creditorul cesionar, creanță care se poate trasmite în patrimoniul cesionarului, păstrându-și natura juridică,
garanțiile și accesoriile sale. Cesiunea de creanță mai poate îndeplini funcția de instrument de plată, în ipoteza
în care cedentul are o datorie față de cesionar, sau funcția de garanție, care presupune imobilizarea creanței în
patrimoniul cesionarului, până la executarea unei anumite obligații a cedentului față de acesta. Ultimele două
funcții presupun raporturi preexistente între cesionar și cedent.
Domeniul de aplicație al cesiunii de creanță. Principalul domeniu de aplicare este cesionarea unei
creanțe pe o bază contractuală.Prin coroborarea art. 1566 alin. (2) și art. 1591 dispozițiile în materia cesiunii de
creanță nu sunt aplicabile în următoarele ipoteze: în ipoteza unei transmiteri universale sau cu titlu universal,
inter vivos sau mortis causa. A nu se confunda caracterul universal sau cu titlu universal al modului de
transmitere al creanței cu posibilitatea cesiunii unei universalități de creanță, potrivit art. 1579.
Dispozițiile cesiunii nu se aplică transferurilor titlurilor de valoare, întrucât avem o secțiune specială în
această materie. Dispozițiile în această materie nu se aplică nici transmisiunilor cu titlu particular a unei creanțe
prin intermediul unui legat, legatul fiind un act unilateral.
Obiectul cesiunii.În principiu toate creanțele civile sunt trasmisibile sau cesibile, operează regula
cesibilității creanței indiferent de izvorul lor, indiferent dacă sunt pure și simple sau afectate de modalități și
indiferent de obiectul prestației. De la această regulă, a transmisibilității creanțelor, există trei excepții:
1. art. 1569 alin. (1), în ipoteza creanțelor inalienabile potrivit legii (în materia contractului
de întreținere)
2. din coroborarea art. 1569 alin. (2) și art. 1571 alin. (2), nu sunt transmisibile creanțele având
ca obiect o altă prestație decât plata unei sume de bani sau obligațiile în natură dacă prin
efectul cesiunii, respectivele obligații ar deveni substanțial mai oneroase pentru debitor.
3. nu sunt transmisibile creanțele convenite ca fiind inalienabile, cu condiția asigurării unui
interes serios și legitim al inalienabilității. Avem excepții de la această excepție, în situațiile
reglementate la art. 1570 alin. (1) lit. a), b), c), când debitorul a consimțit la cesionarea unei
creanțe considerate inalienabile (lit. a)) (acasă)
Felurile cesiunii:
1. cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
2. totală sau parțială, cea parțială, art. 1571 (seminar)
3. cesiunea unei creanțe ut singuli și cesiunea unei universalități de creanțe
4. cesiunea unei creanțe prezente și cesiunea unei creanțe viitoare (art. 1572), operează de la
momentul cesiunii, nu de la momentul la care creanțele sunt prezente.
Condițiile de valabilitate ale cesiunii de creanță.
Cesiunea de creanță, fiind o convenție bilaterală, trebuie să îndeplinească condițiile art. 1179 alin. (1),
care trebuie îndeplinite pentru încheierea valabilă a oricărui contract, fiind de asemenea un contract consensual,
cu anumite excepții. Cesiunea de creanță mai trebuie să îndeplinească și condiții speciale de fond și de formă
menționate de lege pentru contractul special prin intermediul căruia se realizează cesiunea (vânzare, donație).
În prezența unei cesiuni cu titlu oneros, Codul civil trimite la respectarea dispozițiilor legale din materia
contractului de vânzare (condiția unui preț serios). În prezența unei cesiuni cu titlu gratuit, Codul civil trimite
la respectarea dispozițiilor legale din materia contractului de donație, forma autentică, etc.
Condițiile de opozabilitate față de terți.
Cine sunt terții? Debitorul cedat, creditorii cedentului și cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe (în
ipoteza unor cesiuni succesive ale aceleiași creanțe)
 Deși cesiunea de creanță produce efecte din momentul încheierii convenției, față de terți, cesiunea va
produce efecte doar dacă sunt îndeplinite formalitățile de publicitate, prevăzute în art. 1578 – 1581. Sintetizând,
următoarele formalități sunt specifice cesiunii de creanță. În orice moment, până la îndeplinirea uneia dintre
formalitățile de publicitate prevăzute de lege, debitorul poate să plătească valabil creditorului cedent.
1. art. 1578 alin. (1), acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris cu dată certă. Ce
înseamnă acceptare?Luarea la cunoștință a debitorului că acesta va trebui să plătească
cesionarului (seminar).
2. comunicarea scrisă a cesiunii de către părțile cesiunii către debitor, pe suport de hârtie sau
electronic. Dacă comunicarea este făcută debitorului de către cesionar, debitorul este
îndreptățit să condiționeze plata de probarea efectuării cesiunii de către cesionar.
3. înscrierea cesiunii în AEGM (Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare). Această
formalitate de publicitate mai trebuie dublată de o altă formalitate de publicitate, anume
comunicarea cesiunii către creditor. Înscrierea cesiunii are rol de a da preferință unui
cesionar, în ipoteza unor cesiuni succesive, iar a doua formalitate are în vedere relația cu
debitorul. Această înscriere are trei roluri:
a. este obligatorie potrivit art. 1579 pentru ipoteza cesiunii unei universalități de
creanță
b. este necesară potrivit art. 1583 alin. (3) pentru ipoteza unei cesionări succesive ale
aceleiași creanțe și anume pentru a se stabili regula de preferință față de cesionarii
succesivi. Potrivit acestui articol, va fi preferat acel cesionar succesiv care își va
înscrie primul cesiunea în AEGM, indiferent de data cesiunii și indiferent de
comunicarea cesiunii către debitor.
c. este facultativă, pentru restul de ipoteze de cesiuni de creanță.
4. cererea de chemare în judecată a debitorului pentru a se face plata către cesionar, nu e o
modalitate specifică.
5. notarea în cartea funciară a cesiunii cu privire la chiriile viitoare, potrivit art. 902 NCC.
Efectele cesiunii de creanță. Avem efecte între părți și față de terți.
Efectul principal al cesiunii de creanță între părți este transmiterea creanței între creditori, producându-
se și efectele contractului special prin care se realizează cesiunea. În ipoteza unei cesiuni cu titlu oneros, potrivit
art. 1585, cedentul are obligația legală de garanție față de cesionar. Obiectul obligației legale de garanție se
referă la existența creanței și a accesoriilor sale. Este vorba de o obligație de garanție ex lege pentru a cărei
existență nu este necesară introducerea unei clauze contractuale în contractul prin care se realizează cesiunea cu
titlu oneros. Dacă se dorește ca obligația de garanție să vizeze și solvabilitatea debitorului, va fi nevoie de
inserarea unei astfel de clauze în convenția de cesiune de creanță. Pentru ipoteza unei cesiuni de creanță cu titlu
gratuit, potrivit legii, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici existența creanței, în lipsa unei stipulații
contractuale exprese.
Efectele față de terți se produc din momentul îndeplinirii uneia dintre formalitățile de publicitate față
de aceștia. Până la îndeplinirea acestor formalități, debitorul cedat poate ignora cesiunea și plăti valabil
cedentului. Față de creditorii chirografari ai cedentului, din momentul îndeplinirii formalităților de publicitate,
aceștia nu mai pot urmări creanța, din moment ce nu mai face parte din patrimoniul cedentului. Creditorii
chirografari pot intenta acțiunea pauliană în caz de fraudă. Față de cesionarii aceleiași creanțe, conflictul se
soluționează potrivit art. 1583, fiind preferat cesionarul care și-a înscris primul creanța în AEGM. Înscrierea
cesiunii de creanță a unei creanțe având ca obiect o universalitate îi vizează pe terți, conform art. 1579, așadar
este necesară comunicarea acesteia către debitor.
Cesiunea contractului este reglementată în art. 1315 – 1320
Trăsăturile juridice ale cesiunii contractului:
1. este o transmisiune inter vivos cu titlu particular a raportului juridic obligațional
2. este nevoie de consimțământul părții care rămâne în contract, se transmit în această ipoteză
atât latura activă cât și latura pasivă a raportului juridic obligațional.
 În această operațiune sunt implicate trei subiecte de drept, cedentul care își cedează poziția contractuală,
cesionarul este terțul care se substituie cedentului în contract, partea cedată este cea care își păstrează poziția
contractuală înraportul obligațional, în contract.
Doctrina este împărțită în a considera cesiunea de contract o convenție bilaterală sau trilaterală în funcție
de rolul care se atribuie consimțământului părții cedate. Potrivit unor autori, partea cedată trebuie să dea
consimțământul pentru însăși valabilitatea întregii operațiuni de cesiune a contractului, potrivit acestei opinii,
consimțământul părții cedate are rol de element constitutiv al cesiunii. Conform celeilalte opinii,
consimțământul părții cedate trebuie dat pentru ca cesiunea de contract să fie efectivă. Cesiune de contract
imperfectă și perfectă (seminar)
Domeniul de aplicație al cesiunii contractului.Poate fi obiect de cesiune de contract orice raport juridic
obligațional în curs de executare. Excepțiile sunt situațiile în care contractul are caracter intuitu personae sau nu
este posibilă cesionarea prin natura contractului. Există și cazuri legale de interzicere a cesiunii de contract
(interzicerea cesiunii contractului de întreținere).
Condițiile de validitate ale cesiunii de contract.(pe lângă cele instituite de art. 1179 alin. (1), necesare
pentru valabilitatea oricărui contract)
Potrivit art. 1316, consimțământul părților implicate trebuie să îmbrace forma juridică prevăzută de lege
pentru valabilitatea contractului cedat. Este necesară condiția consimțământului părții cedate, care poate
fianticipat sau posterior.În funcție de rolul atribuit părții cedate, această condiție este fie una de validitate, fie
una de efectivitate.
Cesiunea de contract produce efecte din momentul în care părții cedate îi este notificată cesiunea
efectivă a contractului. Consimțământul anticipat al părții cedate se realizează printr-o clauză introdusă în
contract care permite cesiunea contractului fără a fi nevoie de manifestare de voință ulterioară a părții cedate.
Efectele cesiunii contractului sunt prevăzute de art. 1318 – 1320, cu titlu de reguli supletive, care se
aplică în tăcerea părților. Principalele efecte sunt:
1. cedentul este eliberat de efectele contractului dacă părțile nu au stabilit altfel. Pentru ipoteza
în care cedentul nu a fost liberat, el poate fi urmărit în ipoteza în care cesionarul nu-și va fi
executat obligația
2. este reglementată obligația legală de garanție a valabilității contractului de către cedent.
Obiectul obligației legale de garanție se referă doar la valabilitatea contractului, dacă se
dorește garantarea și executarea contractului, este necesară inserarea unei clauze separate
și exprese în contract, cedentul se comportă ca un fideiusor
3. cocontractantul cedat îi poate opune cesionarului toate excepțiile care rezultă din contract,
însă nu pot fi invocate față de cesionar viciile de consimțământ sau orice apărări sau excepții
născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă și-a rezervat acest drept când a consimțit
la substituire
Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței, subrogația personală.
Subrogația personală reprezintă un mijloc de transmitere legală sau convențională a unui drept de
creanță cu toate garanțiile și accesoriile sale către un terț care a plătit pe creditor în locul debitorului, operând
ca urmare a acestei plăți o înlocuire sau o subrogare în drepturi a creditorului cu terțul plătitor.
Subrogația este de două feluri:
1. convențională
2. legală
Funcțiile subrogației:
1. Prima funcție este funcția de plată a unei obligații, plată făcută de debitor, nu de către terț.
2. A doua funcție a subrogației este de transmitere a obligației de la creditorul inițial la terțul
plătitor.
 Utilitatea subrogației. În lipsa subrogației, terțul plătitor, pentru a-și recupera plata efectuată ar fi avut
un recurs în contra debitorului, recurs fundamentat în funcție de temeiul juridic al plății efectuate. Terțul a
efectuat plata în locul debitorului în baza unui mandat sau în baza unei gestiuni de afaceri, iar dacă a fost
dezinteresat, nu mai există recurs. În ipoteza recursului, terțul plătitor ar fi avut calitatea unui simplu creditor
chirografar care ar fi intrat în concurs cu alți creditori chirografari ai debitorului. Importanța practică a
subrogației este că terțul plătitor nu va intra în concurs cu ceilalți creditori ai debitorului și va beneficia de toate
drepturile accesorii ale creanței și de dobânzi, fără a intra în categoria creditorilor chirografari. Însă, subrogarea
terțului plătitor în drepturile creditorului poate opera prin două modalități:
1. convențional
2. legal
Subrogația convențională, art. 1594 și 1595, este operațiunea juridică prin care creditorul subrogant
subrogă în drepturile sale și împotriva debitorului pe cel care i-a făcut plata în locul acestuia. Subrogația
convențională este de două feluri:
1. consimțită de creditor
2. consimțită de debitor
Condițiile subrogației convenționale consimțită de creditor. (pe lângă cele instituite de art. 1179 alin.
(1), necesare pentru valabilitatea oricărui contract)
Subrogația convențională consimțită de creditor este reglementată în art. 1594 și impune existența unui
contract între creditor și terțul plătitor.Contractul existent între cei doi este un contract consensual care trebuie
să fie consemnat printr-un înscris pentru a fi opozabil terțului, art. 1593 alin. (3). O altă condiție este că
transmiterea dreptului de creanță de la creditor către terțul plătitor are loc concomitent cu plata. Reținerea acestei
condiții temporale face diferența între această operațiune și cesiunea de creanță, unde nu este condiționată
cesiunea creanței de efectuarea plății. De asemenea, înscrisul care atestă plata trebuie să aibă dată certă, pentru
a se dovedi condiția de mai sus, anume că subrogarea terțului în locul creditorului are loc concomitent cu plata.
Mai avem o condiție negativă, nu este necesar consimțământul debitorului.
Condițiile subrogației convenționale consimțită de debitor
Subrogația convențională consimțită de debitor este reglementată în art. 1595, este operațiunea prin care
debitorul ia inițiativa să subroge în drepturile creditorului pe cel care l-a împrumutat pe debitor în scopul
efectuării plății. Contractul de împrumut trebuie să existe între debitor și terț, scopul contractului de împrumut
fiind acela de a se asigura plata de către debitor creditorului. Trebuie precizat în mod expres, exact, suma
împrumutată și scopul, anume pentru a plăti o datorie. Contractul de împrumut precum și chitanța de plată a
datoriei trebuie să aibă forma înscrisului sub semnătură privată cu dată certă. (vechiul Cod civil conținea condiții
de formă mai riguroase (forma autentică)). În chitanța de plată a datoriei trebuie precizat că datoria se plătește
cu suma împrumutată. Nu este necesar consimțământul creditorului, în lipsă de stipulație contrară expresă. Dacă
nu există stipulație expresă creditorul nu acceptă plata, acesta poate fi pus în întârziere de către debitor
Subrogația legală, art. 1596 reglementează cazurile acesteia.
Cazurile de subrogație legală reglementate în art. 1596 se referă la acele situații în care terțul plătitor
are un interes de a efectua plata sau este îndatorat alături de debitor sau pentru debitor. Specificul subrogației
legale constă în faptul că suborgarea terțului plătitor are loc automat, independent de o convenție.
Vom reține toate cazurile de subrogație legală de la art. 1596.
1. litera a) Subrogația se produce în folosul creditorului care plătește altui creditor care are
preferință. Un creditor chirografar plătește unui creditor care are preferință, ca să aibă și el
preferință.
2. litera b) Subrogația se produce în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul
creanței având o garanție asupra bunului respectiv. Plătește celui care are ipoteca ca să
scape de ea.
 3. litera c) Subrogația se produce în folosul aceluia care, fiind obligat cu alții sau pentru alții
la plata datoriei are interes de a o desface. Codebitorul solidar plătește ca să nu mai fie
obligat.
4. litera d) Subrogația se produce în folosul moștenitorului care a plătit din bunurile sale
datoriile succesiunii.
Cazuri speciale se subrogație: în materia asigurărilor, etc. (?)
Efectele subrogației sunt comune indiferent de felul subrogației de a fi convențională sau legală.
Subrogatul, solvensul, dobândește toate drepturile și acțiunile și garanțiile creditorului căruia a plătit. Cu privire
la debitor, nu se schimbă cu nimic situația acestuia în cazul în care operează subrogația, deci acesta poate să
opună noului creditor orice mijloace de apărare. Subrogația operează numai în măsura sau în limita plății
efectuate. Art. 1598 reglementează ipoteza unei subrogații parțiale. (seminar)
Preluarea datoriei este un alt mod de transmitere a obligațiilor,art. 1599- 1608.
Conform art. 1599, preluarea de datorie reprezintă operațiunea juridică prin care datoria se transmite
din patrimoniul debitorului inițial în patrimoniul altei persoane, în baza acordului între debitorul inițial și noul
debitor, cu consimțământul creditorului sau în baza acordului de voință dintre creditor și noul debitor.
Cele două tipuri de preluare de datorie sunt:
1. preluarea inițiată de crebitor
2. preluarea inițiată de debitor.
Condițiile de validitate ale preluării de datorie (pe lângă cele instituite de art. 1179 alin. (1), necesare
pentru valabilitatea oricărui contract)
Pentru prima formă, este necesar acordul de voință între creditor și noul debitor, nu este necesar
consimțământul debitorului inițial, este necesară notificarea lui însă? (seminar). Deoarece această formă de
preluare nu are drept condiție necesară consimțământul debitorului, se aseamănă cu novația prin schimbare de
debitor. Pentru a doua formă este nevoie de consimțământul creditorului. Într-o opinie, consimțământul
creditorului are rol de valabilitate, condiționează încheierea valabilă a preluării de datorie, într-o a doua opinie,
consimțământul are rol de efectivitate. Preluarea de datorie este exclusiv operațiunea de transmitere a datoriei
sau înglobează și celelalte aspecte contractuale dintre debitorul inițial și noul debitor? (seminar)
Efectele preluării de datorie sunt comune celor două forme, efectul principal constă în înlocuirea
vechiului debitor în obligație cu noul debitor, al doilea efect este că vechiul debitor va fi liberat dacă nu s-a
stipulat altfel, cu observațiile art. 1601, art. 1604. Liberarea de datorie a vechiului debitor nu operează decât
dacă noul debitor este solvabil la data preluării. Dacă contractul de preluare de datorie a fost desființat, debitorul
vechi se va întoarce în raportul contractual.
Transformarea obligațiilor are reglementat un singur mecanism prin care operează, novația,
reglementată în art. 1609-1614.
Novația este o convenție, din punct de vedere al naturii juridice, o convenție prin care părțile urmăresc
stingerea unei obligații vechi și înlocuirea ei cu o nouă obligație.
Novația îndeplinește două funcții, de stingere a unei obligații vechi, preexistente, și de naștere a unei
obligații noi, prin introducerea unui element esențial nou al obligației.
Avem două feluri de novație:
1. obiectivă
2. subiectivă.
Novația obiectivă este reglementată în art. 1609 alin. (1). Novația obiectivă are loc prin schimbarea
obiectului sau prin schimbarea cauzei juridice a raportului juridic obligațional, menținându-se aceeași prestație
dar cu alt temei. Cumpărătorul păstrează prețul cu titlu de împrumut. Obiectul și cauza juridică reprezintă
elemente esențiale, dar nu sunt elemente esențiale moneda de plată sau adăugarea sau suprimarea unei garanții.
 Novația subiectivă este reglementată în art. 1609 alin. (2) și (3), când se înlocuiește una din părțile
raportului obligațional, creditorul sau debitorul. Nu trebuie confundată cu cesiunea de creanță pentru că raportul
obligațional inițial se stinge.
Condițiile novației, pe lângă cele de la art. 1179 alin. (1) sunt :
1. existența unei obligații valabile care se va stinge prin novație. Dacă nu avem obligație
valabilădin cauza unei nulități absolute nu se poate nova, dar dacă avem o nulitate relativă
ea este confirmată prin novare
2. nașterea unei obligații noi, valabile, dacă e lovită de nulitate relativă, atunci e confirmabilă,
dacă e nulă absolut, se va anula novația, ne întoarcem la vechea obligație
3. aliquid novi, obligația nouă să conțină un element obiectiv, esențial, nou sau un element
subiectiv nou. Dacă avem adăugare de termen sau condiție e novație sau nu? (seminar)
4. animus novandi, intenția părților de a nova, care trebuie să fie neîndoielnică, deci nu trebuie
obligatoriu să fie scrisă, dar trebuie să reiasă din modul în care este redactat actul juridic ca
negotium iuris
Efectele novației sunt stingerea obligației vechi, efectul extinctiv al novației, se va stinge obligație veche
împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale. Art. 1611 alin. (1) menționează regula privind ipotecile, anume
ipotecile garantând creanța inițială nu vor greva creanța novată. Alin. (2) ne spune că în privința unei novații
subiective, ipotecile pot subzista dacă debitorul și-a dat acordul. Al doilea efect este cel creator, se naște simultan
o nouă obligație. Noua obligație are un nou termen de prescripție.

Curs 11. Stingerea obligațiilor. Restituirea prestațiilor.

Stingerea obligațiilor. Modurile de stingere a obligațiilor sunt reglementate în art. 1615. Primul mod de
stingere a obligațiilor menționat în art. 1615 este plata. Am vorbit despre plată mai înainte deoarece plata este
un mod voluntar de stingere a obligațiilor și modul principal.
Art. 1615 mai menționează moduri de stingere precum compensația, confuziunea, remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuită de executare precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.
Clasificarea modurilor de stingere a obligației după criteriul rolului voinței părților în ceea ce privește
stingerea obligațiilor.
1. voluntare: plata remiterea de datorie, compensația convențională
2. involuntare: compensația legală și judiciară, confuziunea, imposibilitatea fortuită de
executare
Clasificarea modurilor de stingere a obligației după criteriul realizării creanței, după cum aceste moduri
de stingere duc sau nu la realizarea creanței:
1. care duc la realizarea creanței: plata, executarea silită, compensația, darea în plată,
confuziunea
2. care nu duc la realizarea creanței: imposibilitatea fortuită de executare, remiterea de datorie
Compensația, reglementată în art. 1616-1623. Codul civil utilizează noțiunea de compensație cu două
sensuri:
1. compensația este utilizată de Codul civil în anumite materii cu titlu de prestație acordată
pentru compensarea unei pierderi sau pentru repararea unui prejudiciu (art. 1757,
rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare)
2. compensația este utilizată de Codul civil cu titlu de stingere a obligației, sensul pe care îl
vom reține astăzi în discuție.
Compensația poate fi definită ca un mod de stingere a două obligații reciproce, până la concurența celei
mai mici dintre ele, obligații ce aparțin unor subiecte de drept care au concomitent calitatea de creditor și debitor.
Dacă obligațiile reciproce sunt egale, se vor stinge în întregime, dacă există o diferență de valoare va rămâne
nestinsă obligația cea mai mare. Compensația este o excepție de la principiul plății integrale.
Domeniul de aplicare. Compensația se aplică în toate cazurile în care există obligații reciproce,
indiferent de izvor. Utilitatea compensației constă în faptul că prin intermediul acesteia se evită plăți
suplimentare. Art. 1618 reglementează cazul în care compensația este exclusă:
1. dacă una dintre creanțe rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi (uzurpator). Chiar
dacă uzurpatorul este în același timp creditor, acesta nu poate opune compensația
2. dacă una dintre datorii are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de
comodat. Depozitarul este creditor al deponentului, este exclusă de la compensație din
cauza specificul executării celor două contracte, la fel și în cazul comodatului. Debitorul
contractului trebuie să restituie la cerere proprietarului bunul dat.
3. dacă una dintre obligații are ca obiect un bun insesizabil, afectat de o inalienabilitate legală
sau convențională, insesizabilitatea este menționată în Codul de Procedură Civilă și poate
avea ca efect inalienabilitatea legală sau convențională. Trebuie îndeplinite formalități de
publicitate pentru insesizabilitatea convențională
Compensația se clasifică în funcție de izvorul ei, avem compensație:
1. legală, care se produce prin efectul legii, ope legis, deîndată ce sunt îndeplinite condițiile
prevăzute în art. 1617.
a. să existe obligații reciproce între creditor și debitor, care au acest titlu concomitent.
b. să fie obligațiile certe, lichide și exigibile, iar termenul de grație acordat pentru
plata unei datorii nu împiedică operarea compensației (seminar)
c. obligațiile să aibă ca obiect material o sumă de bani sau bunuri fungibile de aceeași
natură. Nu putem compensa mere cu pere.
d. părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la compensație, această condiție rezultă din
art. 1617 alin. (3), oricare dintre părți poate renunța expres sau tacit la compensație.
Renunțarea poate fi tacită însă neechivocă, spre exemplu executarea propriei
obligații de către una dintre părți.
Există o situație în care îndeplinirea celor 4 condiții nu este necesară pentru a putea opera
compensația legală, art. 1158 alin. (3), prevede situația moștenitorului care este atât creditor
cât și debitor al moștenirii. Acesta se poate prevala de compensația legală chiar dacă nu
sunt îndeplinite toate condițiile acesteia
2. judiciară, art. 1617 alin. (2), o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a
putea opune compensația. Noțiunea de lichidare este specifică procedurii insolvenței,
folosirea termenului este nefericită, iar o parte a doctrinei susține că acest mecanism poate
opera doar în cadrul procedurii insolvenței. La acest fel de compensație se apelează atunci
când nu sunt îndeplinite condițiile compensației legale. Una dintre părți se adresează
instanței pentru a se fixa caracterul lichid al unei creanțe sau pentru a se stabili
contravaloarea în cazul compensației pentru obligațiile de naturi diferite. Compensația
judiciară poate fi opusă și cu titlu de apărare de către debitorul pârât față de care se cere
executarea unei obligații, acesta solicită instanței să se facă compensația judiciară.
3. convențională, acest mod nu este expres reglementat, însă posibilitatea de a recurge la acest
mod de compensație decurge din principiul libertății contractuale. Asemănător
compensației judiciare, se ajunge la acest mod de compensație pentru că nu sunt îndeplinite
condițiile compensației legale, se înțeleg părțile să compenseze. Compensația trebuie să
respecte condițiile art. 1179 alin. (2)
Efectele compensației sunt comune pentru cele trei tipuri de compensație:
1. între părți se sting obligațiile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele.
Compensația operează ca o dublă plată, se evită efectuarea a două plăți.
2. față de terți, art. 1622 prevede că compensația trebuie să aibă loc cu respectarea drepturilor
dobândite de terți în legătură cu obligații ce urmează a fi stinse prin compensație cât și
 accesoriile, garanțiile respectivelor obligații. Fideiusorul, garant personal, art. 1621,poate
opune prin compensația creanța pe care debitorul principal o obține împotriva creditorului
obligației garantate. Debitorul principal nu poate opune compensația pe care creditorul o
datorează fideiusorului.
Confuziunea, reglementată în art. 1624-1628, reprezintă acel mod de stingere aobligațiilor care
presupune întrunirea în aceeași persoană a creditorului și debitorului. Vorbim de ipoteza moștenirii, pentru
persoana fizică, și de ipoteza reorganizării, pentru persoana juridică.
Condițiile confuziunii.
Confuziunea operează atunci când se întrunesc în aceeași persoană și debitorul și creditorul.
Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri
diferite.
Efectele confuziunii. Efectul principal este stingerea obligației, dar mai putem avea efecte în situații
speciale, cum ar fi în cazul obligațiilor divizibile, art. 1431, art. 1432, sau în cazul obligațiilor solidare, art. 1439,
art.1452
Ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat, așa
operează ipoteca în general. (?)
Efecte față de terți. Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terți în legătură cu
creanța stinsă pe această cale. Dacă se desființează confuziunea, dispariția cauzei care a determinat confuziunea
face să renască obligația cu efect retroactiv. Această ipoteză devine incidentă în cazul unei anulări a hotărârii
de declarare a morții.
Darea în plată, reglementată în art 1492 și art. 1493, este o convenție, un contract care are ca efect
stingerea unei obligații printr-o plată având ca obiect un alt bun sau altă valoare decât cel stabilit inițial de către
părți. Creditorul nu poate fi constrâns să primească un alt bun, chiar dacă avea o mai mare valoare decât cel
stabilit inițial.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată decât dacă creditorul consimte
la aceasta, prin intermediul convenției de dare în plată.
Condițiile generale ale dării în plată sunt cele impuse de lege pentru valabilitatea oricărui contract,
prevăzute în art. 1179 alin. (2).
Condițiile speciale ale dării în plată:
1. să existe obligație valabilă pe care părțile doresc să o stingă
2. să întrunească cerințele de a face o plată valabilă
3. debitorul să fie proprietarul bunului dat în plată
Darea în plată stinge obligația, iar stingerea obligației este condiționată de efectuarea unei noi plăți
valabile, având în vedere noul bun sau noua valoare. Simpla acceptare a noii prestații de către creditor nu-l
liberează pe debitor, efectul înțelegerii fiind nașterea convenției de dare în plată, obligația trebuind executată
ulterior. De asemenea, se sting garanțiile și accesoriile vechii obligații. Art. 1492 alin. (2), pentru ipoteza în care
din anumite motive se ajunge la caducitatea convenției de dare în plată cu consecința reactivării vechii prestații
a debitorului, nu vor renaște vechile garanții.
Cazurile speciale ale dării în plată sunt prevăzute de art. 1493, avem exemplul cesiunii de creanță în
locul executării, darea în plată având ca obiect cedarea unei creanțe. Pentru a fi valabilă darea în plată, avem
trei seturi de condiții, cele generale și speciale menționate mai sus, și condițiile de valabilitate și opozabilitate
ale cesiunii de creanță. Părțile să aibă grijă!
Efectele dării în plată având ca obiect darea unei creanțe. Art. 1493 alin. (1)ne dă regula supletivă a
stingerii obligației debitorului din momentul satisfacerii creanței cedate, moment în care creditorul își va
satisface creanța față de terț, terț care este debitorul debitorului. Este o regulă supletivă, se poate deroga de la
această regulă. Art. 1493 alin. (2) reglementează ipoteza în care se stinge obligația și se liberează debitorul la
momentul dării în plată a creanței, prin convenție, situația în care pot apărea probleme.Legiuitorul a prevăzut
două posibilități,în primul rând, în ipoteza în care creanța cedată nu se mai execută, și datoria s-a stins prin darea
în plată la momentul cesiunii, se vor aplica art. 1586, garanțiile pentru evicțiune aplicabile pentru creditor. A
doua posibilitate este ca creditorul să opteze pentru executarea prestației inițiale, invocând caducitatea
convenției de dare în plată specială. Se aplică soluțiile menționate la art. 1492 privitoare la caducitatea
convenției de dare în plată. Trebuie să avem în vedere atât valabilitatea din materia plății, dacă se ajunge la
evingerea creditorului avem art. 1568 în materia garanțiilor pentru evicțiune în cazul contractului de vânzare
cumpărare, cât și dispozițiile și condițiile cesiunii de creanță
Remiterea de datorie, reglementată de art. 1629-1633, ca natură juridică este un act juridic bilateral, o
convenție prin care creditorul renunță în favoarea debitorului la executarea prestației acestuia.
Clasificarea remiterii de datorie:
1. totală sau parțială. Art. 1629 alin. (2) reglementează prezumția de remitere de datorie totală
2. expresă sau tacită. Cazuri de remitere tacită de datorie:din partea debitorului se face o ofertă
de remitere de datorie, creditorul îi remite înscrisul constatator al creanței, sau creditorul
rupe chitanța, înscrisul constatator al creanței. Remiterea de datorie nu este un act unilateral,
de fapt, este o convenție, poate că debitorul nu vrea să fie remis de datorie, este necesar și
consimțământul expres sau tacit al debitorului
3. cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Cu titlu gratuit, remiterea de datorie este tot contract, este
o donație, o donație indirectă, trebuie îndeplinite condițiile din punctul de vedere a fondului,
dar nu este necesară condiția formei pentru donația prin remiterea de datorie cu titlu gratuit.
Remiterea de datorie cu titlu oneros este asemănătoare cu o novație cu schimbare de obiect,
sau cu darea în plată, sau cu o tranzacție (seminar)
Condițiile de valabilitate ale remiterii de datorie:
1. condițiile generale, art. 1179 alin. (2)
2. condițiile speciale, sunt prevăzute în cadrul condițiilor pentru contractul prin care se face
remiterea, condițiile de fond la donație, vânzare cumpărare la titlu oneros.
În privința probării remiterii de datorie, art. 1631, dovada remiterii de datorie se face în condițiile art.
1499, în materia plății, care reglementează libertatea formelor de probă a plății. Dacă nu am fi avut norma de
trimitere, am fi avut regula înscrisului pentru datorii mai mari de 250 de lei. Avem cazuri în care debitorul
consideră că nu se poate preconstitui un înscris, cazuri în care datoriile se pot proba cu prezumții și cu martori.
Asemenea cazuri sunt cazul șeful împrumută bani subalternului, prietenii între ei, familia, etc.
Efectele remiterii de datorie între părți sunt stingerea totală sau parțială a obligației, împreună cu efectele
contractului prin intermediul căruia s-a procedat la remiterea de datorie. În legătură cu efectele față de terți,
legiuitorul s-a preocupat în special de fideiusor, în art. 1633 ne spune că remiterea de datorie făcută debitorului
principal liberează pe fideiusor, ca și pe oricare persoane ținute pentru el, însă remiterea de datorie consimțită
în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul principal. Efectele speciale ale remiterii intervin în ipoteza
unor obligații indivizibile, sau unor obligații solidare, art. 1431, art. 1432, art. 1440, art. 1451
Imposibilitatea fortuită de executare.
Este reglementată în art. 1634, însă pentru a avea o imagine de ansamblu asupra efectelor imposibilității
fortuite de executare, art. 1634 trebuie coroborat cu art. 1557 alin. (1), cu art. 1511, art. 1525, cu art. 1351, art.
1352, art. 1624.
Imposibilitatea fortuită de executare este acel mod de stingere a obligațiilor care constă în
imposibilitatea absolută a debitorului de executare a prestației la care sau obligat, fapt datorită căruia se stinge
obligația
Condițiile imposibilității fortuite de executare sunt menționate în art. 1634.
 1. alin. (1), imposibilitatea trebuie să fie cauzată de o situație de caz fortuit, forță majoră (art.
1351) sau evenimente asimilate acestora (art. 1352)
2. teza a II-a alin. (1), debitorul să nu fi fost pus în întârziere. Excepție în alin. (2), debitorul
este de asemenea liberat chiar dacă a fost pus în întârziere dacă creditorul nu ar fi putut să
beneficieze de executarea obligației, afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul
producerii acestora
3. alin. (3), imposibilitatea să fie absolută și perpetuă, pentru că, în caz contrar, dacă
imposiblitatea este temporară, se poate suspenda obligația, nu se desființează automat
4. alin. (5), debitorul trebuie să-l notifice pe creditor despre intervenția sau apariția
evenimentului fortuit, într-un termen rezonabil de la constatarea acestei apariții. Dacă nu
este efectuată și transmisă notificarea, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat
creditorului din cauza lipsei de notificare, aici nu e vorba de prejudiciul cauzat de
imposibilitatea de executare, aici e ipoteza unui prejudiciu cauzat creditorului care putea fi
evitat în cazul în care debitorul îl notifica mai repede pe creditor.
5. alin. (6), condiție negativă a imposibilității de executare cu privire la obiectul prestației
imposibil de executat, prestația obligației imposibil de executat nu trebuie să aibă ca obiect
bunuri de gen. Genera non perunt.
În materia aceasta, trebuie să avem în vedere efectele pe care imposibilitatea de executare le are asupra
contractului. Art. 1634 nu ne oferă o imagine de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă cu contractul, ne spune
doar ce se întâmplă cu debitorul. La prima întrebare ne răspunde art. 1557 alin. (1), se va ajunge la desființarea
contractului în condițiile respectivului articol pentru ipoteza unei imposibilități totale și definitive ale unei
obligații contractuale importante. Desființarea contractului se produce automat, de plin drept, fără a fi necesară
vreo formalitate sau notificare.
Art. 1634 alin. (5) vs art. 1557 alin. (1), între respectivele articole se naște un conflict în ceea ce privește
desființarea și necesitatea notificării.În ipoteza prevăzută de art. 1557, desființarea se produce retroactiv, din
momentul producerii evenimentului fortuit. Articolul face trimite la art. 1274, pentru a se rezolva problema
subrogării riscului în contractele translative de proprietate.
Dacă imposibilitatea de executare nu este totală, absolută și perpetuă cu privire la o obligație importantă,
atunci se suspendă contractul, nu se desființează. Efectul suspendării nu se produce ope legis, acesta poate să
rezulte normal și logic din natura contractului, sau rămâne la latitudinea creditorului.
Efectele imposibilității fortuite de executare
Primul efect al este liberarea debitorului, sub rezerva art. 1634 alin. (5), iar al doilea efect e stingerea
obligației imposibil de executat și stingerea dreptului corelativ, desființarea contractului/suspendarea
contractului, cu precizările în materia suspendării.
În materii speciale, cu privire la obligații alternative, facultative, art. 1468 alin. (2), vom avea efecte
speciale ale imposibilității fortuite de executare.
Ce am prezentat mai sus reprezintă reguli supletive, părțile pot deroga în mai multe direcții, pot defini
forța majoră, art. 1351 sau pot deroga de la art. 1634, părțile putând prevedea ca debitorul să execute și în caz
de forță majoră.
Nu trebuie confundată imposibilitatea fortuită de executare cu impreviziunea contractuală. Cele două
se aseamănă prin imprevizibilitate, dar se măsoară diferit, la forță majoră se măsoară folosind criteriul absolut
și la impreviziune se măsoară folosind criteriul rezonabilității.
Restituirea prestațiilor este reglementată în art. 1635-1649 cu titlu de noutate, se reglementează de o
manieră unitară regulile supletive de restituire a unor prestații primite, generic vorbind, fără temei. Articolele
menționate reprezintă dreptul comun în materia restituirii prestațiilor, care se aplică ori de câte ori nu există
reguli speciale în alte materii (rezoluțiune, nulitate, plată nedatorată)
Art. 1635 reglementează principalele cauze sau ipoteze care generează restituirea prestațiilor.
 1. prima situație este a prestațiilor primite fără drept, plata nedatorată fără eroare, restituirea
bunului donat în cazul restituirii donației, în ipoteza încetării contractului, în cazul ruperii
logodnei.
2. a doua situație are în vedere prestațiile primite din eroare, plata nedatorată cu condiția erorii.
3. a treia situație este situația prestațiilor efectuate în temeiul unui act juridic desființat ulterior
cu efect retroactiv, nulitate, rezoluțiune.
4. a patra situație intervine când prestația a fost primit în baza unui act juridic din care izvorăsc
obligații imposibil de executat, forță majoră, se restituie prestația corelativă celei imposibil
de executat.
5. a cincea situație este cea a restituirii a ceea ce s-a prestat în temeiul unei cauze viitoare care
nu s-a înfăptuit, vânzarea unui bun viitor, afară numai dacă cel care a prestat-o a făcut-o
știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea
ei.
Astfel, se sancționează reaua-credință a celui care a prestatdacă a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei
este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea ei, avem exemplul logodnei știind că nu se va
căsători niciodată, fără intenția de a se căsători.
Conform alin. (3) art. 1635, se vor strămuta garanțiile care au însoțit obligația inițială asupra obligației
de restituire dacă garanția a fost constituită de creditor sau de un terț. Aceste situații cu titlu generic reglementate
în art. 1635.
Avem două situații speciale, art. 1638, restituirea pentru o cauză ilicită. Prestația primită sau executată
în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii. În sistemul vechiuluiCod civil,
aveam o soluție complet diferită, se aplica principiul conform căruia nimeni nu poate invoca propria culpă, deci
unul care încheia un contract ilicit nu își va lua prestația înapoi obligatoriu, pentru că trebuie și el sancționat că
a avut un obiect ilicit. În sistemul noului Cod civil se acordă prioritate principiului restitutio in integrum.
Art. 1471 prevede că restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de
bunăvoie, adică la inițiativa debitorului acestei obligații, fără a fi importantă buna-credință a acestuia. În materia
obligațiilor naturale prescrise, mai avem reguli speciale în materia prescripției. (?)
Regimul restituirii prestațiilor
Titularul restituirii, conform art. 1636, este cel care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz,
unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii. Codul civil nu ne spune fundamentul restituirii prestațiilor, iar în
art. 1635 sunt enumerate doar situațiile.Vechiul Cod civil era sărac în această materie, nu exista expres temeiul
legal al restituirii prestațiilor, iar dispozițiile de la nulitate și rezoluțiune erau sărace. Doctrinarii discutau care
este temeiul filosofic juridic al restituirii, în fața instanței argumentele aduse în cazul constatării nulității erau
tranformarea într-un fapt juridic, anume plata nedatorată, acesta fiind temeiul restituirii.
Formele restituirii sunt prevăzute de art. 1637, restituirea se face în natură dacă este posibil, dacă nu,
prin echivalent. Art. 1639 ne spune că restituirea se face în natură, prin înapoierea bunului primit,iar dacă bunul
a fost înstrăinat unui terț de bună-credință sau a pierit, se va restitui prin echivalent, la fel în cazul serviciilor
deja prestate. În aceste cazuri, se va executa indirect obligația de restituire, fiind înlocuit obiectul obligației cu
o sumă de bani.
Art. 1640 reglementează restituirea prin echivalent în cazul în care restituirea prin natură este
împiedicată de imposibilitatea unei astfel de executări sau de un impediment serios. În aceste cazuri, valoarea
prestațiilor se apreciază la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuia să restituie. Câtimea restituirii
este influențată de buna sau reaua-credință a debitorului, care se raportează la data cauzei de restituire. Dacă el
a provocat nulitatea sau rezoluțiunea din culpa, atunci e de rea-credință debitorul,conform art. 1641. În acest
caz, al debitorului de rea-credință, el va restitui mai mult, fructe, daune interese, etc. (?)
Art. 1639 alin. (2) face vorbire despre restituirea prestațiilor are loc chiar dacă, potrivit legi, nu sunt
datorate daune-interese. Restituirea prestațiilor poate coexista pe lângă cererea unor daune-interese. În acest caz
avem răspundere delictuală, va datora daune-interese debitorul de rea-credință.
 O acțiune în restituirea prestațiilor va avea mai multe capete de cerere, primul capăt de cerere fiind legat
de cauza de ineficacitate(nulitatea, rezoluțiunea).Al doilea capăt de cerere va fi restituirea prestațiilor, acest
capăt de cerere poate apărea și ca o acțiune separată într-un proces ulterior, dar e mai complicat (?).Al treilea
capăt de cerere va fi legat de daunele-interese dacă e cazul. Unii doctrinari consideră că instanța poate băga
restituirea prestațiilor automat în cazul în care se cere nulitatea.
Efectele restituirii față de terți sunt stabilite de art. 1648. În principiu, toate actele juridice făcute în
favoarea unui terț în legătură cu un bun care a făcut obiectul unui act desfiinșat sunt opozabile adevăratului
proprietar, cu observarea tezei a II-a a art. 1648 alin. (1), care se referă la protejarea terțului dobânditor de bună-
credință, în funcție de natura mobiliară sau imobiliară a bunului respectiv.
Prescripția cererii de restituire a prestațiilor. Dreptul la restituirea prestațiilor se prescrie în termenul
general de 3 ani, data de la care curge este precizată de art. 2525, anume data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a constatat nulitatea sau data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă, în
cazul restituirii prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de
ineficacitate.

Curs 12. Garanții

Garanțiile se află la intersecția dintre drepturile reale și teoria generală a obligațiilor, în probleme cum
ar fi rangul lor sau concursul dintre ele, prioritatea se stabilește în funcție de rangul fiecărei creanțe, drepturile
reale sunt incidente în materia ipotecii imobiliare.
Garanțiile se împart în:
1. garanții personale: fideiusiunea
2. garanții reale:
a. ipoteca, imobiliară și mobiliară pe noul Cod civil, cea din urmă nu exista pe vechiul
cod
b. gajul, cunoscut și sub numele de amanet
c. dreptul de retenție, o garanție extrem de atipică, prin faptul că nu oferă creditorului
său drept de preferință și drept de urmărire, se oferă creditorului doar un drept de a
se opune la restituirea bunului către debitor. Distincția între dreptul de retenție și
un efect specific al contractului sinalagmatic, anume excepția de neexecutare, cele
două instituții au o legătură strânsă (seminar).
d. privilegiile, magie neagră a garanțiilor, dacă la restul de garanții avemcâte o formă
de pubilcitate (cartea funciară, AEGRM, prin posesie la gaj) la privilegii nu avem
publicitate. Astfel, este posibil să ne împiedicăm când se pune problema satisfacerii
unei creanțe de către creditorul privilegiat, chiar dacă suntem creditori ipotecari de
rangul I. Privilegiile au caracter ocult, deși noul Cod civil a încercat să rezolve
problema în special în materia concursului dintre ipoteca imobiliare și privilegii,
supunând privilegiile unei forme de publicitate, dar numai pentru cele înscrise în
cartea funciară. Ordinea privilegiilor este stabilită de Codul de procedură civilă,
avem privilegiul pentru cheltuielile de judecată rang I, după cheltuielile cu
înmormântarea, de rang II, cu mult înaintea oricărei creanțe ipotecare.
Fideiusiunea, o garanție personală prin definiție, este o instituție cu o fizionomie puțin modificată față
de dreptul roman, unde a luat ființă. Fideiusiunea reprezintă un contract, de regulă bipartit, încheiat între creditor
și fideiusor prin care fideiusorul se obligă față de creditor să execute fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros,
obligația debitorului în cazul în care debitorul nu o va executa.
Dacă fideiusiunea va exista, creditorul va avea la dispoziție două patrimonii în loc de unul, atât pe cel
al debitorului principal cât și pe cel al fideiusorului. Fideiusiunea este o garanție extrem de întâlnită în special
în cazul contractelor bancare, pentru că chiar dacă mecanismul nu e tocmai nou, exista și înainte de 1989, exista
posibilitatea de a aduce un garant în astfel de contracte, anume un fideiusor.
 Fideiusiunea este o garanție extrem de adaptabilă, ea se poate constitui inclusiv pentru a garanta dreptul
de regres al altui fideiusor față de debitorul principal, în ipoteza în care există un creditor, un debitor și doi
fideiusori. Fideiusiunea poate avea ca obiect garantarea dreptului de regres a fideiusorului 1 față de debitorul
principal. Nimic nu împiedică constituirea unei astfel de garanții, însă nu este prea întâlnită în practică.
Fideiusiunea este de 3 tipuri:
1. contractuală, este o convenție
2. legală, cu aceasta ne-am întâlnit în materia drepturilor reale, când uzufructuarul cesionar
garantează față de nudul proprietar.
3. judiciară, însă în acest caz, practica, deși neunitară, în principiu ar spune că este un contract
forțat pentru că în ipoteza fideiusiunii judiciare, fideiusorul este chemat prin intermediul
hotărârii pentru a garanta obligația debitorului.
În cazul fideiusiunii legale sau judiciare, regimul este mai strict, în aceste cazuri fideiusorul trebuie să
fie obligatoriu o persoană capabilă de a contracta, care domiciliază în România și care deține bunuri urmăribile
pe teritoriul României, într-o măsură suficientă pentru a garanta executarea obligației. De asemenea, la aceste
ultime două tipuri de fideiusiune nu există beneficiul de discuțiune, iar potrivit art. 2316, fideiusorul judiciar nu
poate constata rezilierea unilaterală a fideiusiunii dacă, fie garantează pentru o perioadă nedeterminată, fie
pentru obligații viitoare și nedeterminate.
O figură juridică aparte este fideiusiunea asimilată (examen), prevăzută de art. 2292.Este o aplicație
particulară a stipulației pentru altul (care de altfel funcționează ca un briceag elvețian). În această ipoteză,
stipulația pentru altul constituie mecanismul pe baza căreia se realizează fideiusiunea asimilată, prin care
stipulantul devenind fideiusorul promitentului. Poate să meargă acest mecanism la art. 714 alin. (3), se poate
aplica acest mecanism și în cazul fideiusiunii asimilate? E o problemă legată de caracterul cesibil al uzufructului,
de vreme ce pe vechiul cod era uzufructul incesibil, cu o singură excepție, iar acum uzufructul e cesibil chiar
fără acordul nudului proprietar de la momentul încheierii contractului, dar în aceste cazuri trebuie asigurată o
protecție juridică nudului proprietar. La art. 714 alin. (3) nu e vorba de un împrumut acordat unui terț, deci e
discutabil dacă în acest caz avem o fideiusiune asimilată. În orice caz, protecția juridică a nudului proprietar
trebuie să se realizeze, chiar dacă am avea ofideiusiune sui generis și nu una asimilată în materia uzufructului,
protecția nudului proprietar este capitală pentru legiuitor. Sunt aplicabile acestui mecanism toate principiile din
materia fideiusiunii? (seminar).
Caracterele contractului de fideiusiune.
1. este un contract solemn ca natură juridică, se încheie fie în forma înscrisului autentic fie în
forma înscrisului sub semnătură privată, conform art. 2282. În principiu ste un contract
unilateral, obligații sunt doar din partea fideiusorului, însă acest lucru nu este de esența
fideiusiunii ci de natura ei, astel la fideiusiunea oneroasă, contractul va avea caracter
sinalagmatic, deoarece și debitorul va fi obligat la o anumită prestație.
2. este un contract cu titlu gratuit, de principiu, dar se poate transforma foarte ușor într-un
contract cu titlu oneros.
3. este un contract accesoriu, viețuiește din punct de vedere juridic pe lângă o obligație
principală, de regulă de a da sau de a face. De regulă, obligația principală este o obligație
mixtă, fideiusiunea în contractele bancare privește obligația de a da o sumă de bani, o
obligație cu natură juridică mixtă, obligație de a da și de a face în egală măsură.
În legătură cu caracterul accesoriu al fideiusiunii, prin fideiusiune se pot garanta și obligații naturale,
condiția esențială este ca fideiusorul să fie înștiințat de la bun început de acest caracter al obligației. Doctrina
franceză a zis că în cazul fideiusiunii unei obligații naturale, în realitate între fideiusor și creditor se încheie o
convenție porte-fort, o promisiune a faptei alteia prin care fideiusorul se obligă față de creditor să-l determine
pe debitor să transforme obligația dintr-una naturală înuna civilă (seminar)
Consecințe ale caracterului accesoriu.
 1. fideiusiunea se poate da doar pentru o obligație valabilă, conform art. 2288, nulitatea
obligației principale atragând nulitatea fideiusiunii, cu excepția ipotezei incapacității
debitorului, care trebuia să fie cunoscută de către fideiusorLa vânzare, garanția
supraviețuiește creanței, în mod ciudat (seminar)
2. în ceea ce privește întinderea fideiusiunii, regula e că fideiusiunea nu poate depăși
întinderea obligației principale, și nici nu poate fi contractată în condiții mai oneroase decât
obligația principală asumată de debitor.
3. fideiusorul va datora toate cheltuielile de executare cu excepția celor avansate de către
creditor pentru care fideiusorul nu a fost înștiințat la timp. (seminar)
4. beneficiile de discuțiune și diviziune, vom vedea cum funcționează mecanismele în cele ce
urmează
O chestiune complicată apare la art. 2312 alin. (2) și anume regresul anticipat al fideiusorului. Formal,
fideiusiunea funcționează după cum urmează: dacă debitorul principal nu plătește, atunci creditorul se întoarce
împotriva fideiusorului, care îl satisface pe creditor în baza convenției de fideiusiune, urmând ca fideiusorul să
se întoarcă împotriva debitorului. Există și cazuri în care anterior cererii creditorului, fideiusorului se poate
regresa împotriva debitorului. Pentru mecanismul regresului anticipat ste esențial ca fideiusorul să se oblige față
de creditor cu acordul debitorului. Este vorba de o convenție în trei, între fideiusor, creditor și debitor, care
trebuie încadrată pe una din ipotezele de la art. 2312, pentru a vedea exact cum trebuie făcut regresul anticipat
al fideiusorului.
Efectele fideiusiunii se împart în trei categorii:
1. între creditor și fideiusor
2. între debitor și fideiusor
3. între cofideiusori
Efectele fideiusiunii în raporturile dintre creditor și fideiusor
Dacă debitorul nu plătește, creditorul îl poate urmări direct pe fideiusor. Împotriva debitorului,
fideiusorul poate să invoce toate excepțiile personale, cum e de exemplu remiterea de fideiusiune din partea
creditorului. De asemenea, fideiusorul poate invoca efectele nulității deduse din anularea obligației principale,
cea asumată de către debitor.
Totuși, fideiusorului îi sunt proprii două apărări distincte:
1. beneficiul de discuțiune
2. beneficiul de diviziune.
Beneficiul de discuțiune, reglementat de art. 2294, reprezintă posibilitatea fideiusorului de a cere
creditorului să urmărească cu prioritate bunurile debitorului. Condițiile pentru a fi invocat beneficiul de
discuțiune sunt următoarele:
1. trebuie să fie invocat înainte de fondul procesului
2. fideiusorul trebuie să arate executorului care sunt bunurile urmăribile ale debitorului
3. fideiusorul trebuie să avanseze și cheltuieli de executare, complicat în unele ipoteze.
Dacă beneficiul este invocat cu succes, produce efectul procedural dilatoriu, anume se suspendă
urmărirea bunurilor fideiusorului
Nu e accesibil beneficiul în următoarele ipoteze:
1. fideiusorilor care au renunțat la el, cum e cazul contractelor bancare (de adeziune, cu clauze
de renunțare la beneficiu)
2. în ipoteza solidarității dintre fideiusor și debitor
3. în ipoteza fideiusiunii judiciare, unde legea nu permite invocarea beneficiului de discuțiune.
Beneficiul de diviziune, reglementat de art. 2298, se activează într-o ipoteză specifică, a pluralității de
fideiusori, ipoteza cofideiusorilor. Beneficiul reprezintă în acest caz posibilitatea fiecărui fideiusor de a cere
creditorului să-și dividă urmărirea pentru fiecare cofideiusor în parte. Beneficiul de diviziune trebuie să fie
invocat de fideiusori, nu poate fi invocat de instanță din oficiu, aceasta fiind o altă excepție de la principiul
indivizibilității plății. Este importantă invocarea beneficiului de diviziune, când unul sau mai mulți fideiusori se
știu insolvabili sau foarte aproape de starea de insolvabilitate. Mecanismul funcționează astfel: dacă
insolvabilitatea fideiusorului intervine anterior invocării beneficiului de diviziune, atunci riscul insolvabilității
unui fideiusor se va suporta de către ceilalți rămași. Dacă invocarea beneficiului intervine anterior
insolvabilității, atunci creditorul va suporta această insolvabilitate deoarece urmărirea sa se va divide.
Nu poate fi invocat în cazul în care :
1. se renunță la el
2. în cazul fideiusiunii solidare. Este vorba de art. 2300. Fie fideiusorul este un codebitor
solidar cu debitorul, fie fideiusorul nu este un codebitor solidar alături de debitorul
principal, caz în care acesta este un garant, fie sunt mai mulți fideiusori. Dacă există un
singur debitor și un singur fideiusor și fideiusorul se obligă solidar față de debitor, niciunul
dintre cele două beneficii nu se poate aplica.
Beneficiul de diviziune ridică o problemă interesantă în cazul pluralității de fideiusori, pentru că sunt
posibile mai multe ipoteze:
1. dacă avem un creditor, un debitor și mai mulți fideiusori între care există solidaritate dar
nu există solidaritate cu debitorul, atunci cofideiusorii au discuțiune dar nu au diviziune.
2. dacă fideiusorii sunt solidari și între ei și cu debitorul principal, aceștia nu au niciun
beneficiu.
3. dacă fiecare dintre fideiusori este obligat solidar cu debitorul principal, nu au discuțiune,
dar au diviziune.
Efectele fideiusiunii între debitor și fideiusor
Ne interesează aici regresul fideiusorului înainte sau după plată. Catemei juridic al acestei acțiuni putem
avea gestiune, mandat, subrogație în drepturilecreditorului plătit. Ne interesează dacă fideiusorul se poate
regresa pentru tot sau nu, cea mai bună variantă e subrogația în drepturile, dar aici fideiusorul poate cere doar
ceea a plătit. Aici apar avantajele mandatului sau ale gestiunii. Problema la mandat este că acesta trebuie să fie
ratificat de către debitor. Dacă temeiul este gestiunea, atunci avantajele vor fi mai mari, pentru că se poate face
regresul pentru ce s-a plătit și pentru cheltuielile utile, nu numai cele necesare. La subrogație, instituția este mult
mai fixată, are în vedere efectiv ceea ce s-a plătit, cheltuielile necesare.
Este posibil ca înainte de toate fideiusorul să fie interesat să se întoarcă împotriva debitorului nu pentru
capital, dar pentru dobânzi și pentru daune-interese. Doctrina și jurisprudența au acceptat faptul că acțiunea
poate să se întemeieze pe subrogație, mandat, gestiune, sau cumulul dintre aceste trei instituții.
Când se pierde regresul fideiusorului? Acesta se pierde, de exemplu, în ipoteza unei duble plăți, atunci
când fideiusorul plătește și nu îl înștiințează pe debitor că a făcut plata, urmând ca debitorul să plătească din
nou. O altă ipoteză există atunci când fideiusorul, deși plătește, debitorul vine și spune că avea mijloace
suficiente ca să stingă creanța creditorului la momentul respectiv, dreptul de regres se pierde. Fideiusorul își va
putea lua banii înapoi în temeiul plății nedatorate (seminar).
Regresul anticipat, vom detalia la seminar ipoteza debitorului insolvabil sau când fideiusorul s-a obligat
să-l libereze pe debitor într-un anumit termen (seminar).
Efectele fideiusiunii între cofideiusori
Ne interesează aici temeiul acțiunii unui cofideiusor care a plătit tot. Împotriva celorlalți cofideiusori,
fideiusorul plătitor are o acțiune întemeiată fie pe mandat, fie pe subrogație. În principiu, acțiunea rămâne
divizibilă, fideiusorul care a plătit tot se poate întoarce împotriva celorlalți cofideiusori pentru partea fiecăruia
de datorie, insolvabilitatea unui fideiusor se va suporta proporțional de către ceilalți
Stingerea fideiusiunii
 Fiind o garanție accesorie sunt aplicabile cele două moduri de stingere:
1. pe cale principală
2. pe cale accesorie
Pe cale principală cel mai important mod de stingere este remiterea de fideiusiune, care are natura
juridică a unui contract, nu a unui act unilateral, un mutuus dissensus în materia fideiusiunii, din moment ce
contractul este consensual. Compensația și confuziunea sting și ele fideiusiunea, pe cale principală, mai ales
atunci când ele operează de drept.
Pe cale accesorie stingerea este ceva mai complicată, ea are în vedere în primul rând darea în plată, care
are rol liberator în ceea ce privește garanțiile și novația care are, ca regulă, același efect extinctiv de garanții.
Confuziunea și remiterea de datorie produc același efect, la fel și compensația, însă în ipoteza particulară de la
art. 1621 alin. (1), cea în care fideiusorul poate opune creditorului compensația unei creanțe pe care debitorul o
obține la rândul său împotriva creditorului.
În afară de aceste două moduri, doctrina a identificat modurile specifice de stingere a fideiusiunii,cel
mai important fiind rezilierea unilaterală, pe ipoteza art. 2316. Regula instituită de articol nu se aplică în cazul
fideiusiunii judiciare. În această ipoteză, fideiusiunea se dă pentru obligații viitoare nedeterminate și trece un
termen de 3 ani de la contractarea acesteia, caz în care scopul fideiusiunii este posibil să nu mai poatăfi
îndeplinit, iar executarea contractului poate deveni sarcina mai oneroasă pentru fideiusor. De asemenea, decesul
fideiusorului stinge obligația, din moment ce obligația este intuitu personae. (ipotezele fideiusiunii, seminar)
Ipoteca imobiliară
Caracterele ipotecii imobiliare
Este un drept real imobiliar ce conferă titularului său atributele de preferință și de urmărire. Așadar,
dacă debitorul a înstrăinat bunul respectiv, creditorul îl poate urmări în orice patrimoniu ar intra, iar preferința
reprezintă posibilitatea creditorului de a se satisface cu prioritate, ca urmare a executării silite a bunului, din
valoarea acestuia.
Are caracter accesoriu, el trăiește pentru a garanta un drept de creanță. Ipotecii i se poate aplica
principiul accesorium sequitur principale,stingerea obligației principale urmând a duce și la stingerea garanției.
Avem o excepție în materia prescripției, art. 2504. Acțiunea ipotecară este imprescriptibilă, dacă ne uitămCodul
de procedură civilă, lucru foarte ciudat după 170 de ani de tradiție, în care acțiunea era prescriptibilă în 30 de
ani. Legiuitorul a făcut acțiunea ipotecară imprescriptibilă, detașând caracterul prescriptibil al acțiunii de
caracterul prescriptibil al creanței. Așadar, conform art. 2504, dacă se prescrie creanța garantată prin ipotecă,
singura pierdere pe care o are creditorul sunt dobânzile, dar poate fi recuperat în totalitate capitalul, acțiunea
ipotecară fiind imprescriptibilă.
Cesiunea de ipotecă și cesiunea de rang sunt alte excepții la caracterul accesoriu al ipotecii. Se au în
vedere două elemente, la cesiunea de ipotecă (seminar), ipoteca este efectiv ruptă de creanța garantată și este
atașată unei alte creanțe. Practic, un creditor ipotecar devine chirografar și viceversa, astfel încât cesiunea de
ipotecă este doar o excepție aparentă, deși ipoteca este ruptă de creanța garantată va fi imediat atașată unei alte
creanțe. Se poate face doar cesiunea de rang care, spre deosebire de cesiunea de ipotecă, se face numai între
creditorii ipotecari, de exemplu creditorul de rang I face schimb cu unul de rang III. În acest caz, ipoteca rămâne
atașată de creanța inițială, ce se rupe este numai rangul, prioritatea pe care o are la satisfacere respectiva creanța
ipotecară.
Ipoteca a fost, este și va fi, un drept indivizibil ca regulă, ea va continua să garanteze întreaga sumă
chiar și atunci când s-a plătit doar o parte din aceasta. Chiar și în ipoteza în care mai rămâne un euro de plătit
din 20.000 de euro, ipoteca va continua să greveze bunul pentru toți cei 20.000 euro luați.Acest lucru e de natura
ipotecii și nu de esența ei, pentru că se poate face o remitere parțială de ipotecă din partea creditorului.
Obiectul ipotecii imobiliare
 Obiectul ipotecii imobiliare îl reprezintă bunurile imobile prin natura lor, bunurile imobile prin
destinație, cu excepția situației în care ipoteca poartă asupra materialelor de construcție, art. 2356, caz în care
vom avea o ipotecă mobiliară.
Art. 2350 ne introduce o ipoteză ciudată, a universalităților de bunuri, reglementare situată în secțiunea
dispozițiilor generale în materia ipotecii. Ipoteca mobiliară este o instituție interesantă care a avut ca sursă de
inspirație Uniform Commercial Code din SUA, care introduc criterii foarte interesante în ceea ce privește
valorificarea, exectuarea și efectele ipotecii mobiliare. Ipoteca mobiliară este mult mai adaptabilă decât cea
imobiliară,fiind o chestiune de vârf în reglementarea noului Cod civil, cu reglementare bună și detaliată.
Ce universalități pot fi grevate cu o ipotecă imobiliară? Cele de drept, cele de fapt sau ambele? La o
primă vedere, pot fi imobiliar ipotecate doar cele de fapt. Totuși, nu este exclusă ipoteca imobiliată a unei
universalități de drept, dacă există elemente care pot fi individualizate din punct de vedere al cărții funciare.
Constituirea ipotecii imobiliare, conform art. 2377, se face prin înscriere în carte funciară. Acest lucru încă nu
se va aplica până când sistemul de carte funciară nu e aplicat nivel național, nu va avea aplicație, cel puțin nu
generală, până când nu e terminat cadastrul. Așadar, mecanismul de la art. 2377 alin. (1) e suspendat, cu excepția
cazului în care avem bunuri imobile situate în uat-uri cu cadastrul terminat, în acele cazuri ipoteca se va constitui
prin înscriere în cartea funciară. Ipoteca se intabulează, intenția de a ipoteca se notează.
Nu se pot ipoteca bunurile inalienabile și insesizabile, din moment ce primele nu se pot executa silit, nu
se pot înstrăina, iar cele din urmă nu pot fi urmărite. Întrebarea e dacă se pot ipoteca bunurile altei persoane, din
moment avem vânzarea bunului altuia, donația bunului altuia, legatul bunului altuia, de ce nu și ipoteca bunului
altuia?Dacă pur și simplu asimilăm ipoteca bunului altuia cu o ipotecă sub condiție, răspunsul ar fi da, însă nu
e tocmai așa. Încă un element care intră în aceeași sferă ar fi ipoteca asupra unui bun viitor. Așadar, avem 3
instituții aparent distincte, ipoteca asupra bunului altuia, ipoteca sub condiție și ipoteca asupra unui bun viitor.
Tradițional, doctrina veche a spus că ipoteca sub condiție nu are nicio problemă în a exista din punct de
vedere juridic, acesta se poate înscrie provizoriu în cartea funciară, și se va definitiva sau se va radia în funcție
de soarta condiției. Ipoteca asupra unui bun lovit de o clauză de inalienabilitate va exista doar ca o ipotecă sub
condiție, sub condiția împlinirii termenului sau radierii clauzei de inalienabilitate înainte de împlinirea
termenului din cartea funciară
Ipoteca asupra unui bun viitor poate semăna cu ipoteca sub condiție, însă nu este chiar același lucru. În
mod formal, condiția că un bunpoate deveni proprietatea debitorului se poate accepta, dar ipoteca asupra unui
bun proprietatea viitor vizează bunurile aflate în construcție, spre exemplu cazul unui un imobil. În cazul
acestora, art. 2380 ne spune că ipoteca asupra unei construcții viitoare se poate doar înscrie provizoriu, dar
Legea nr. 7/1996 ne spune că ipoteca asupra bunului viitor, dacă avem un proces verbal de recepție parțială, se
poate și intabula. Dacă nu avem proces verbal de recepție, se poate face doar înscrierea provizorie.
Ipoteca asupra bunului altuia este posibilă sau nu?Doctrina franceză a zis că nu, o astfel de ipotecă
deschide o cutie a pandorei, iar tot sistemul economic și social va fi în umbra deznădejdii și nesiguranței. Dacă
creditorul ipotecar e banca, banca va zice nu, nu va admite o ipotecă asupra bunului altuia. Dacă o persoana
fizică va fi creditor ipotecar atunci e posibilă discuția. Un posibil răspuns în sensul că da, s-ar putea, este dacă
împachetăm ipoteca asupra unui bun viitor sub forma unei ipoteci sub condiție, care se va înscrie provizoriu în
cartea funciară. Art. 1230 și art. 1638, privind bunurile altuia sunt norme speciale față de normele generale,
regula fiind că astfel de operațiuni, cu bunurile altuia, nu sunt permise, fiind nevoie de un text expres în acest
sens. În cazul ipotecii nu avem text expres, cum există în materia vânzării.
În ipoteza în care se ipotechează un bun, ambele înscrieri se cer deodată în materia cărții funciare. Avem
ipoteza în care A cumpără un bun de la B, n-are bani să plătească tot prețul, A apelează la C să ia împrumut de
la el, care îi cere ipotecă, și A îi oferă ipotecă asupra bunului cumpărat pe care urmează să-l primească. Regulile
de la cartea funciară ne spun că ambele înscrieri se cer deodată, atât intabularea lui A ca proprietar, cât și
intabularea lui C ca și creditor ipotecar. În această ipoteză, dacă bunul nu este în proprietatea lui A (debitorul
ipotecar), atunci ipoteca nu se poate naște valabil. Răspunsul, de principiu ar fi că nu se poate face o ipotecă
asupra bunului altuia,ipoteca are efecte mult mai perverse decât la prima vedere, iar nici statele din Europa nu
permit, în principiu ipoteca asupra bunului altuia. Tripla comparație dintre cele trei ipoteci, ipoteca sub condiție,
ipoteca asurpa unui bun viitor, ipoteca asupra bunului altuia suntfoarte asemănătoare dar fiecare are fizionomia
ei juridică
Felurile ipotecii imobiliare
1. convențională, se naște din contractul de ipotecă. Ipoteca trebuie să descrie bunul ipotecat
sub sancțiunea nulității, trebuie să arate cine este titularul sau proprietarul acestuia. Se poate
ipoteca un bun care nu este al debitorului, în garantarea unei obligații, nu aici suntem în
ipoteza unei fideiusiuni, deoarece fideiusiunea este o garanție personală, acest mecanism
se numește cauțiune reală, reprezintă situația în care un terț garantează cu bunul său propriu
sau cu bunurile sale proprii determinate obligația asumată de către debitor față de creditor.
Terțul nu va avea regimul unui fideiusor, iar conform art. 163 LPA, acesta va avea
drepturile și obligațiile unui debitor ipotecar, fără a fi supus regimului garanțiilor personale.
Principiul specializării ipotecii ne spune că ipoteca trebuie să arate de la început asupra a
ceea ce poartă, nu cu privire la bun, ci cu privire la cuantum. Cuantumul este mai complicat
de determinat, mai ales în ipoteca ipotecărilor succesive. Ipoteca va garanta, în acest caz
capitalul, dobânzile și penalitățile și alte accesorii ale creanței. Trebuie văzut dacă bunul
respectiv acoperă toate cele dinainte, dacă cineva vrea să devină creditor de ultim rang,
lucru care poate fi greu de calculat. La cartea funciară scrie, ipoteca nr 1, cu suma de
(exprimată în bani) + dobânzi, penalități, etc. Pentru a putea face un calcul, trebuie ca cel
care dorește să devină creditor ipotecar să vorbească cu ceilalți pentru a vedea ce creanțe
au scadente și ce dobânzi și penalități au. La Roma, delictul de stelionat, ipotecarea
succesivă, unde nu exista sistem de publicitate, se pedepsea cu deportarea și munca în mină.
Exista și ipoteca statului, care se realiza prin punerea steagului statului pe un teren. La greci,
structura era mult mai suplă, sistemul de publicitate era tăblița de la intrarea casei, pe care
scria denumirea creditorului și valoarea creanței. Se pot ipoteca și dezmembrămintele
dreptului de proprietate, cel mai la modă e superficia, urmează servitutea și uzufructul.
Ipoteca asupra superficiei și servituții este acceptată forțat de către bănci,asupra
uzufructului nu prea se admit. Se poate ipoteca, lato sensu, și un drept de folosință care se
acordă asupra terenurilor, în special pentru străinii care au dobândit acest drept fără să poată
să devină proprietari la acel moment. Și nuda proprietate poate fi ipotecată, se reîntregește
la momentul stingerii dezmembrământului. Un text ciudat îl avem la art. 2382, în materia
extinderii ipotecii prin ipoteca accesiunii, unde avem 3 categorii de extinderi
a. construcții, durabile cu caracter adăugat
b. îmbunățiri, autonome cu caracter durabil, adăugate cu caracter durabil
c. accesoriile, servituțile constituite în favoarea imobilului, alte dezmembrăminte
care profită fondului respectiv.
Sunt ipoteze mai dubioase în care ipoteca nu se extinde prin accesiune, anume dacă
debitorul ipotecar cumpără o suprafață de teren lângă bunul ipotecat dar nu o alipește, în
acest caz ipoteca nu se va extinde prin accesiune, chiar dacă se desființează gardul. Ipoteca
se va extinde asupra imobilului nou format prin alipire. Art. 699 alin. (3), (4), art. 700, art.
701. (seminar)
2. legală, care are foarte multe cazuri de aplicabilitate. Pe vechiul cod civil această ipotecă
exista sub forma unui privilegiu special imobiliar, sediu ocult. Legiuitorul a zis că ne
întoarcem la natura de ipotecă legală a acestei instituții.Ele se bazează pe același mecanism,
creditorul ipotecar aduce în patrimoniul debitorului o valoare, caz în care un patrimoniu
crește și unul scade, astfel, el devine chirografar. Art. 2386 ne enumeră ipotecile legale din
Codul civil:
a. pct. 1. Problema este executarea obligațiilor de a da. Se cumpără cu credit, la
momentul tranzacției cumpărătorul devine proprietar, dar prețul se plătește după.În
acest caz, vânzătorul, lipsit de bun și de bani, primește o ipotecă legală ca să se
chilleze, ipoteca va purta asupra prețului sau restului de preț. Părțile apelează la
pactul comisoriu, pentru că băncile nu permit asta.
 b. pct. 2. Ipoteza antecontractului de vânzare care are ca obiect un imobil înscris în
cartea funciară, ea garantează pentru promitentul vânzător în cazul în care
promitentul cumpărător zice că nu mai vrea să cumpere.Ipoteca legală poartă
asupra a ceea ce s-a plătit, nu va fi acoperită clauza de arvună, doar dacă cel care a
plătit se obligă să o restituie
c. pct. 3. Ipotecă legală, plecând de la principiul la creditorul chior îi face legiuitorul
ipotecă legală. Pentru creditorul care nu-și rezervă o ipotecă convențională când ar
trebui, legiuitorul oferă din partea lui o ipotecă legală, care garantează doar
împrumutul, capitalul, nu și dobânzile, penalitățile, accesoriile
d. pct. 4. Acest caz de ipotecă legală a apărut ca urmare a exceselor făcute de debitorii
întreținerii în cadrul contractelor de întreținere, neexistând pe vechiul Cod civil. În
majoritatea cazurilor,aceste contracte ascund din partea debitorului întreținerii o
avidă și nesățioasă dorință de a se îmbogăți rapid cu bunul care îi va reveni la final.
Erau multe cazuri în care se vindea imobilul care venea în schimbul întreținerii
după puțin timp în întreținere, iar cel care a dat imobilul în schimbul întreținerii,
creditorul întreținere rămânea cu nimic. Nu se va putea înscrie dreptul de
proprietate al debitorului întreținerii fără ipotecă. În acest caz, spre deosebire de
primele 3, nu se poate renunța
e. pct. 5. Această ipotecă legalăgarantează plata sultei la partaj sau a creanței rezultate
din evicțiune dacă unul dintre copartajanți este evins de un terț, caz în care se poate
întoarce împotriva copartajanților pentru a fi despăgubit.
f. pct. 6. Această ipotecă legală garantează numai sporul de valoare obținut. Astfel,
antreprenorulevaluează valoarea lucrării ca să știe de unde a plecat, deoarece atunci
când termină lucrarea trage linie și vede care e sporul de valoare, diferența.
Constructorul va avea ipotecă legală asupra diferenței
g. pct. 7. Ipoteca legală este a legatarilor cu titlu particular pentru a le asigura plata,
executarea legatului din partea executorului testamentar. Executorul testamentar
trebuie să existe, să fie determinat de către defunct, trebuie să aibă bunuri imobile
în masa patrimonială din succesiune, trebuie să avem legatar cu titlu particular
căruia legatul să nu-i fie predat bunul. În acest caz, legatarul cu titlu particular
Ipotecile legale există instituite de legile speciale, mult mai multe, aceste sunt doar cele 7
din Codul civil. Ordonanța nr. 68/2007, spre exemplu, prevede ipotecă legală a agenției de
protecție a mediului asupra tuturor bunurilor poluatorului.
Ipoteca se poate stinge:
1. pe cale principală (acasă)
2. pe cale accesorie (acasă)
Cesiunea de rang și cesiunea de ipotecă (seminar)
Dispoziții interesante în materia ipotecii avem la art. 2385, anume o instituție care a existat până în
1930, antihreza. Legiuitorul spune expres că n-ai voie ca cel puțin până la data executării silite, tu creditor n-ai
voie să-ți însușești imobilul sau să îți însușești fructele sau veniturile acestora. Pe vechiul Cod civil se permitea
acest lucru, posibilitaea ca respectiva creanță să se impute asupra veniturilor făcute de respectivul imobil, dacă
luai chirie, putea să impute creditorul respectiva creanță asupra sumei pe care o primea. Acest lucru se poate
întâmpla în cadrul executării silite dar numai sub tutela instanței de executare. Poate creditorul ipotecar poate
să-și însușească bunul ipotecar în contul creanței?Această instituție se numește pact comisoriu ipotecar în
Franța. Până la apariția legii dării în plată, acest mecanism era aplicabil pe baza regulilor generale, formal, acest
lucru presupune o convenție din care rezultă acest lucru. Legea dării în plată se aplică doar pentru imobilele
pentru care a intervenit impreviziunea. Dacă nu suntem într-o situație de impreviziune și vreau să dau bunul în
contul creanței, nu se poate face darea în plată decât dacă se face o convenție de dare în plată. Acest lucru nu se
poate face la ipoteca imobiliară, dar se poate face de către la ipoteca mobiliară.
 Antihreza ar fi utilă pentru evitarea unei duble plăți, dar legiuitorul interzic expres acest lucru. Băncile
interzic ca asupra bunului să se facă locațiuni fără ca banca să fie notificată. În practică, e cam la liber în situația
asta. Banca poate avea drept de inspecție în caz de locațiune a bunului ipotecat.
Gajul.
Gajul este o garanție eminamente mobiliară. Acesta se constituie întotdeauna prin deposedarea
debitorului de bun. Gajul este un contract real, nu se poate naște valabil fără remiterea materială a bunului.
Creditorul gajist are în acest caz preferința și urmărirea, și este o garanție mobiliară, nu se aplică la bunuri
imobile.
Forma gajului. În principiu ad validitatem gajul nu trebuie întocmit în nicio fomră, dar ad probationem
da.
Caracterele accesorii și indivizibile sunt la fel ca la ipotecă, nu e nicio distincție.
Gajul se poate forma și într-un mod mai ciudat, specific lui, și anume ipoteza de la art. 2481, dacă bunul
deja se află în detenția creditorului gajist, gajul se poate constitui numai dacă debitorul își dă acordul. Dacă se
gajează titlul la ordin, acest lucru se face printr-o procedură specifică care poartă denumirea de andosament,
provenind din franceză,unde înseamnă a scrie pe spate.
Publicitatea gajului se face prin remiterea bunului către creditorul gajist. Art. 2483 instituie aparența
față de terți,da că se creează impresia că debitorul deține bunul, gajul nu poate fi opus terților.
Creditorul gajist este un detentor precar, ceea ce înseamnă că el nu poate să facă intervertire decât pe
mecanismul de la art. 920. Gajul poate constitui obiect al mecanismului de la art. 937 alin. (2), dobândirea
bunurilor mobile prin posesia de bună-credință, numai că aici nu se dobândește proprietatea, ci este vorba de o
formă extinsă de publicitate a gajului. Avem ipoteza în care A îi dă în detenție lui B în bun, iar B îi dă bunul în
gaj lui C, dacă în persoana lui C sunt îndeplinite condițiile de la art. 937, creditorul gajist C poate să opună gajul
adevăratului proprietar A, putând să se opună ala restituire. Gajul se mai poate înscrie la Arhiva Electronică de
Garanții Reale și Mobliare, dacă bunurile respective sunt susceptibile de publicitate.
Efectele gajului
Efectele gajului sunt urmărirea și preferința (seminar). Dreptul de urmărire poate fi foarte eficient în
materia gajului, mai ales când creditorul a pierdut detenția bunului, caz în care creditorul poate urmări bunul în
mâinile oricărui dobânditor, cu excepția cazului unui creditor gajist superior sau unui creditor ipotecar
privilegiat. Preferința acordată creditorului gajist este din valoarea de executare a bunului gajat.
Obligațiile creditorului gajist.
Creditorul gajist trebuie să conserve bunul respectiv și să-l administreze, el fiind în postura unui
administrator al bunului altuia. În materia gajului se practică antihreza, exact ca la reglementarea din materia
ipotecii. Creditorul trebuie să restituie bunul dacă obligația a fost executată, lucru care în practică poate fi uneori
extrem de anevoios. Creditorul va răspunde de bun în cazul în care el piere fortuit
Stingerea gajului
Stingerea gajului se face prin renunțarea creditorului gajist la beneficiul gajului, care se face tacit sau
expres, mai complicat când se face tacit. Ipoteza în care bunul se remite pentru reparație, întreținere,
îmbunătățire, nu avem renunțare tacită în acest caz, chiar dacă creditorul gajist pierde detenția. O altă ipoteză
de stingere este decăderea creditorului din dreptul de gaj pentru abuz de folosință.
Dreptul de retenție
Dreptul de retenție este dreptul unei persoane de a reține și refuza restituirea unui bun până când
debitorul nu va plăti datoria născută în legătură cu bunul. Dreptul de retenție se bazează pe o instituție din dreptul
roman, anume o datorie aflată în strânsă legătură cu bunul respectiv, lucru care îl diferențiază de excepția de
neexecutare a contractului. La dreptul de retenție avem o problemă de fapt, iar în cazul excepției de neexecutare
avem o problemă de drept, dar avem același efect în principiu. În primul caz, se va refuza restituirea bunului,
iar în al doilea caz, poate suspenda forța obligatorie a contactului.
Dreptul de retenție nu are nici preferință și nici urmărire, nu conferă creditorului niciuna din aceste
prerogative, motiv pentru care principalul inamic al dreptului de retenție îl reprezintă alte garanții asupra
bunului. Dreptul de retenție va funcționa foarte bine când bunul nu va fi grevat cu nicio altă garanție și debitorul
să vrea bunul înapoi, ar face orice pentru a-l lua înapoi, se bazează pe legătura dintre debitor și bun
Aplicații ale dreptului de retenție avem la acțiunea în revendicare, art. 566, art. 937 alin. (3), când e
vorba de bunurile vândute într-un loc public în care se comercializează bunuri de același fel. În acțiunea în
revendicare, verus dominus va trebui să-l despăgubească pe terțul dobânditor cu prețul plătit de acesta
vânzătorului de rea-credință, urmând ca adevăratul proprietar să se subroge în drepturile terțului cu prețul plătit.
Condițiile dreptului de retenție.
Presupune o creanță certă, lichidă și exigibilă. Teoretic, la fel ca la acțiunea pauliană, creanța trebuie să
fie anterioară intrării în stăpânirea bunului, bunul să se afle în detenția creditorului și bunul să fie corporal.
Dreptul de retenție este uneori interzis expres de lege, spre exemplu la comodat, în cazul art. 2153.
Privilegiile le vom face la ultimul seminar de săptămâna viitoare (seminar)
Concursul între gaj, ipoteci și privilegii. (seminar)
La examen nu intră ipoteca mobiliară, scrisoarea de confort și scrisoarea de garanție bancară, nu vor
intra termenul și condiția la obligațiile complexe, nu vor intra răspunderile pe legile speciale, anume pentru
dauna ecologică, răspunderea pentru daunele nucleare, răspunderea statului pentru erorilor judiciare,
răspunderea medicilor pe malpraxis, legea produsele cu defecte. În rest intră tot, inclusiv răspunderea pentru
animalele sălbatice.