1

Mănăstirea Argeșului
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874

I Ca să-mi ridicați, Care s-a ivi

Aici să-mi durați Mâini în zori de zi
Pe Argeș în jos Mănastire naltă Aducând bucate
Pe un mal frumos, Cum n-a mai fost altă, La soț ori la frate.
Negru-vodă trecei Că v-oi da averi, Deci dacă vroiți
Cu tovarăși zece, V-oi face boieri, Ca să isprăviți
Nouă meșteri mari, Iar de nu, apoi Sfânta mănastire
Calfe și zidari, V-oi zidi pe voi, Pentru pomenire,
Și Manole, zece,ii V-oi zidi de vii Noi să ne-apucăm
Care-i și întrece. Chiar în temelii!" Cu toți să jurăm
Merg cu toți pe cale Și să ne legăm
Să aleagă-n vale Taina s-o păstrăm:
Loc de mănastire II Ș-orice soțioară,
Și de pomenire. Orice surioară
Iată, cum mergeau Mâini în zori de zi
Meșterii grăbeau, Întâi s-a ivi,
Că-n drum ajungeau Sferile-ntindeau,
Pe-un biet ciobănaș Pe ea s-o jertfim
Locul măsurau, În zid s-o zidim!"v
Din fluier doinaș,iii Șanțuri largi săpau,
Și cum îl vedea Și mereu lucrau,
Domnul îi zicea: Zidul ridicau,
„Mândre ciobănaș, Dar orice lucra III
Din fluier doinaș! Noaptea se surpa!iv
Pe Argeș în sus A doua zi iar, Iată-n zori de zi
Cu turma te-ai dus, A treia zi iar, Manea se trezi,
Pe Argeș în jos A patra zi iar Ș-apoi se sui
Cu turma ai fost. Lucrau în zadar! Pe grad de nuiele
Nu cumva-ai văzut Domnul se mira Și mai sus, pe schele,
Pe unde-ai trecut Ș-apoi îi mustra, Și-n câmp se uita,
Un zid părăsit Ș-apoi se-ncrunta Drumul cerceta.
Și neisprăvit Și-i amenința Când, vai! Ce zărea?
La loc de grindiș, Să-i puie de vii Cine că venea?
La verde-aluniș?" Chiar în temelii! Soțioara lui,
„Ba, doamne,-am văzut Meșterii cei mari, Floarea câmpului!
Pe unde-am trecut Calfe și zidari, Ea s-apropia
Un zid părăsit Tremurau lucrând, Și îi aducea
Și neisprăvit. Lucrau tremurând Prânz de mâncătură,
Câinii cum îl văd, Zi lungă de vară Vin de băutură.
La el se repăd Ziua pân-în seară, Cât el o zărea,
Și latră-a pustiu Iar Manole sta, Inima-i sărea,
Și urlă-a morțiu." Nici că mai lucra, În genunchi cădea
Cât îl auzea, Ci mi se culca Și plângând zicea:
Domnu-nveselea Și un vis visa, „Dă, Doamne, pe lume
Și curând pleca, Apoi se scula O ploaie cu spume,
Spre zid apuca Ș-astfel cuvânta: Să facă pâraie,
Cu nouă zidari, „Nouă meșteri mari, Să curgă șiroaie,
Nouă meșteri mari Calfe și zidari! Apele să crească,
Și Manole zece Știți ce am visat Mândra să-mi oprească,
Care-i și întrece. De când m-am culcat? S-o oprească-n vale
„Iată zidul meu! O șoapta de sus S-o-ntoarcă din cale!
Aici aleg eu Aievea mi-a spus Domnul se-ndura,
Loc de mănastire Că orice-am lucra Ruga-i asculta,
Și de pomenire. Noaptea s-a surpa Norii aduna,
Deci voi, meșteri mari, Pân-om hotărî Ceru-ntuneca
Calfe și zidari, În zid de-a zidi Și curgea deodată
Curând vă siliți Cea-ntâi soțioară, Ploaie spumegată
Lucrul de-l porniți, Cea-ntâi surioară Ce face pâraie
 2

Și umflă șiroaie. Manole, Manole, Ș-apoi răspundeau:

Dar oricât cădea Meștere Manole! „Ca noi, meșteri mari,
Mândra n-o oprea, Zidul rău mă strânge, Calfe și zidari,
Ci ea tot venea, Trupușoru-mi frânge!" Alții nici că sânt
Și s-apropia. Iar Manea tăcea Pe acest pământ!
Manea mi-o vedea, Și mereu zidea. Află că noi știm
Inima-i plângea, Zidul se suia Oricând să zidim
Și iar se-nchina, Și o cuprindea Altă mănăstire
Și iar se ruga: Pân' la gleznișoare, Pentru pomenire,
„Suflă, Doamne,-un vânt Pân' la pulpișoare, Mult mai luminoasă
Suflă-l pe pământ, Pân' la costișoare, Și mult mai frumoasă.
Brazii să-i despoaie, Pân' la țâțișoare. Domnu-i asculta
Paltini să îndoaie, Dar ea, vai de ea, Și pe gânduri sta,
Munții să răstoarne, Tot mereu plângea Apoi poruncea
Mândra să-mi întoarne, Și mereu zicea: Schelele să strice,
Să mi-o-ntoarne-n cale, „Manole, Manole Scări să le ridice.
S-o ducă de vale!" Meștere Manole! Iar pe cei zidari,
Domnul se-ndura, Zidul rău mă strânge, Zece meșteri mari,
Ruga-i asculta Țâțișoara-mi plânge, Să mi-i părăsească
Și sufla un vânt Copilașu-mi frânge!" Ca să putrezească
Un vânt pe pământ Manole turba Colo pe grindiș,
Paltini că-ndoia, Și mereu lucra. Sus pe coperiș.
Brazi că despoia, Zidul se suia Meșterii gândeau
Munții răsturna, Și o cuprindea Și ei își făceau
Iară pe Ana Pân' la costișoare, Aripi zburătoare
Nici c-o înturna! Pân' la țâțișoare, De șindrili ușoare,
Ea mereu venea, Pân' la buzișoare, Apoi le-ntindeau
Pe drum șovăia Pân' la ochișori, Și-n văzduh săreau
Și s-apropia Încât, vai de ea, Dar pe loc cădeau,
Și amar de ea, Nu se mai vedea, Și unde picau
Iată c-ajungea! Ci se auzea Trupu-și despicau.
Din zid că zicea: Iar bietul Manole,
„Manole, Manole Meșterul Manole,
IV Meștere Manole! Când se încerca
Zidul rău mă strânge, De-a se arunca,
Viața mi se stinge!" Iată c-auzea
Meșterii cei mari Din zid că ieșea
Calfe și zidari, Un glas nădușit,
Mult înveselea Un glas mult iubit
Dacă o vedea, V
Care greu gemea
Iar Manea turba, Și mereu zicea:
Mândra-și săruta, Pe Argeș în gios, „Manole, Manole,
În brațe-o lua, Pe un mal frumos, Meștere Manole!
Pe schele-o urca, Negru-vodă vine Zidul rău mă strânge,
Pe zid o punea Ca să se închine Țâțișoara-mi plânge,
Și, glumind, zicea: La cea mănăstire, Copilașu-mi frânge,
„Stai, mândruța mea, Falnică zidire, Viața mi se stinge!"
Nu te speria, Mănăstire naltă Cum o auzea,
Că vrem să glumim Cum n-a mai fost altă. Manea se pierdea,
Și să te zidim!" Domnul o privea Ochii-i se-nvelea,
Ana se-ncredea Și se-nveselea Lumea se-ntorcea,
Și vesel râdea. Și astfel grăia: Norii se-nvârtea,
Iar Manole ofta „Voi, meșteri zidari, Și de pe grindiș,
Și se apuca Zece meșteri mari! De pe coperiș,
Zidul de zidit, Spuneți-mi cu drept, Mort bietul cădea!
Visul de-mplinit. Cu mâna la piept, Iar unde cădea,
Zidul se suia De-aveți meșterie Ce se mai făcea?
Și o cuprindea Ca să-mi faceți mie O fântâna lină,
Pân' la gleznișoare, Altă mănastire Cu apa puțină,
Pân' la pulpișoare. Pentru pomenire Cu apă sărată
Iar ea, vai de ea! Mult mai luminoasă Cu lacrimi udată!
Nici că mai râdea, Și mult mai frumoasă!
Ci mereu zicea: Iar cei meșteri mari,
„Manole, Manole, Calfe și zidari,
Meștere Manole! Cum sta pe grindiș,
Ajungă-ți de șagă, Sus pe coperiș,
Că nu-i bună, dragă. Vesel se mândreau
3
i După cronicile Țării Românești, Radul Negru voievod domnea dincolo de Carpați, pre Almaș și pe Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu
toată casa lui și mult norod și pogorându-se pe apa Dâmboviței început-a a face țară nouă. Întâi a făcut orașul Câmpulung unde a
ridicat și o biserică naltă și frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeș, unde și-a pus scaunul domniei zidind curți de piatră și case domnești,
și o biserică mare și mândru lucrată. În Revista română, publicată la București, se găsește descrierea acestei biserici împreună cu stampe
litografiate ce reprezintă frumusețile arhitecturii sale.
ii Acest meșter Manole a rămas în tradiție un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din
țară.
iii Toți păstorii români poartă în brâu un fluier mic ce se numește fluier ciobănesc, și sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai
multe melancolice și foarte expresive. Un călător străin, muzician de mare talent, zice „că adeseori, când cineva umblă în munții țărilor
române, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceața un cântec de dor. Atunci el se oprește fără voie, dominat de un
farmec necunoscut pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui." În călătoriile mele prin munți după căutarea baladelor
poporale, am auzit multe fluiere răsunând prin poienele codrilor și am rămas încântat de frumusețea originală a acelor sunete
pătrunzătoare, iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriței, am întâlnit un păstor anume Brândușă, care se înălța la gradul unui
adevărat artist prin talentul cu care cânta Doina din fluierul său.
iv Superstițiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Așa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc
oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua
măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până la 40 de zile și devine stafie
nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, și
aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina. Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea
întâi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după
ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri ale casei, iar
în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roșii pline cu apă ne-ncepută. Iar după ce lucrul se săvârșește, românii nu se mută în casă
până ce mai întâi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pâine și sare, și după mutare ei dau masă mare de bună locuință.
v Nenorocita este menită a-și pierde viața pentru mântuirea zidirii și a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit
mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim și de alte
crederi superstițioase ale poporului român. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sunt morții care se scoală din morminte și
merg în noaptea Sfântului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Românii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare
au obicei a freca ușile și ferestrele cu usturoi în ajunul Șf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sunt iarăși un soi de strigoi
mici ce vin de cer țâță la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuți ce mor până a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu
gura, șapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare și să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sunt trei fete de
împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânșii în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoperă
casele românilor, vârtejuri ce ridiă pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură și copii de
lângă mamele lor și îi duc peste ape și peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! Femeile românce păzesc cu sfințenie ziua de
Rusalii, și în vreme de nouă săptămâni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienile sunt pișcate de rusalii și
nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienelor, toate româncile aleargă pe câmp la culesul de buruiene crezând ca în acea zi
toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătâiul patului și a purta a
doua zi pelinul la brâu. Subiectul acestei balade este cântat și de poeții poporali ai Sârbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sârbească
se numește Fondarea cetății Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei frați Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul
Ugljescha și tânărul Gojko. Meșterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei
balade se vede însă că aceeași superstiție există pe ambele maluri ale Dunării.