CARACTERIZAREA LUI HARAP-ALB

Personalitatea literară Ion Creangă este unul dintre scriitorii români care se
individualizează prin originalitate. Sinteză a spiritului ţărănesc, autorul aparţine perioadei
Marilor Clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare
ale unor valori simbolice, cu o acţiune de tip sablon structurată pe un plan real şi unul
supranatural, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou, conflictul
ce are la origine lupta binelui cu răul se încheie cu victoria forţelui binelui, iar naraţiunea
se îmbină cu dialogul şi descrierea.
„Povestea lui Harap-Alb”, publicată în anul 1877 în revista „Convorbiri literare”,
reprezintă o capodoperă a scrisului lui Creangă, autorul manifestând un interes faţă de
creaţia folclorică prin valorificarea în mod original a acestor valenţe estetice în basmele
sale, opera lui fiind „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu).
Tema prezintă conflictului dintre bine şi rău derulat pe 2 coordonate spaţiale:
universul real şi cel fabulos.
Vladimir Propp considera că basmul este o creaţie care urmăreşte un anumit
şablon: starea iniţială de echilibru, apariţia unui element perturbator care produce un
dezechilibru, încercarea de recuperare a echilibrului iniţial, restabilirea echilibrului,
pedepsirea răului şi recompensa eroului. Elementele acestui tipar narativ sunt prezente
în opera lui Creangă şi coincid cu momentele subiectului.
Textul se deschide cu formulă iniţială („Amu cică era odată”) prin intermediul
căreia suntem plasaţi în timp şi spaţiu nedeterminate, acţiunea având o valoare
arhetipală.
Expoziţiunea, comprimată în intrigă, este constituită din primirea unei scrisori de
către Crai de la fratele său, Împăratul Verde, în care îi cere să i-l trimită pe unul dintre fii
pentru a-i succeda la împărăţie. Craiul îi supune pe fii la proba curajului, pe care doar
mezinul reuşeşte să o treacă datoritei îndrumărilor Sfintei Duminici de a cere armele, calul
şi hainele tatălui său. Deşi sfătuit să se ferească de omul Roş şi omul Spân, eroul ignoră
cuvintele părintelui său şi acceptă tovărăşia Spânului. Acesta îl înrobeşte prin vicleşug pe
fiul de Crai în episodul de la fântână, dându-i numele de Harap-Alb.
În desfăşurarea acţiunii, eroul, ajuns sclav, va fi supus unor probe la curtea
Împăratului Verde: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, a pietrelor preţioase ale
cerbului şi a fetei Împăratului Roşu. Primele două le trece împreună cu Sfinta Duminică,
ultima implicând un număr mai mare de ajutoare, dar şi o altă serie de probe. Însoţit de
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, şi sprijinit de vietăţile pe care le-a
ajutat: furnicile şi albinele, Harap-Alb va trece şi celelalte probe impuse de Împăratul Roş
şi fiica acestuia: înnoptarea în casa de aramă, ospăţul pantagruelic, alegerea macului de
nisip, păzirea şi ghicitul fetei de împărat, aducerea elementelor magice.
Probele fiind trecut, fata îl urmează pe Harap-Alb la curtea Împăratului Verde, unde
îl demască pe Spân, acesta acuzându-l pe erou că a încălcat jurământul, moment ce
constituie punctul culminant.
 Deznodământul prezintă reînvierea eroului cu elementele magice, omorârea
răufăcătorului, dar şi nunta lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roşu.
Spre deosebire de basmul popular unde predomină naraţiunea, basmul cult
presupune îmbinarea acesteia cu dialogul şi descrierea. Naraţiunea la persoana a III-a este
realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii şi reflecţii (“Ce-mi pasă mie?”). El adoptă o atitudine ludică, şi anume poziţia
unui narator auctorial la început sau în final a unui narator invitat la ospăţ: „un păcat de
povestariu fără bani în buzunar”.
Personajul principal al basmului este Harap-Alb, un erou atipic, în sensul că nu are
puteri supranaturale, dar se aseamănă cu Făt-Frumos din basmele populare prin faptul că
deţine o serie de trăsături excepţionale (frumuseţe interioară, vitejie, dârzenie şi
isteţime). El are calităţi şi defecte, sugerate şi de oximoronul din numele său. Prin trecerea
probelor la care îl supune Spânul, pe parcursul călătoriei iniţiatice, fiul cel mic al craiului
va dobândi calităţi necesare unui viitor împărat (milă, generozitate, curaj, prietenia,
înţelegerea faţă de cei mai slabi decât el, capacitatea de a-şi respecta jurământul). Din
acest punct de vedere, basmul poate fi considerat şi un bildungsroman cu subiect fabulos.
Construcţia personajului este realizată pe baza unor serii de elemente.
Din punct de vedere social, protagonistul este prezentat în evoluţie. La începutul
basmului este surprins ca mezin al Craiului. În urma eşecului fraţilor săi, acesta se
lamentează, dar după ce primeşte ajutor de la Sfânta Duminică, personaj care îi prezice
că va ajunge împărat, începe să capete încredere în sine. În momentul în care, nesocotind
poveştile tatălui, acceptă tovărăşia Spânului, acesta devine slugă (coborârea în fântână)
şi va îndeplini o serie de saricini umilitoare: să doarmă în grajd alături de calul său ori să
stea în spatele Spânului la masă. În finalul basmului, după ce antagonistul este învins,
eroul este înfăţişat într-o altă ipostază, şi anume aceea de împărat vrednic să conducă
regatul unchiului său, şi totodată acesta se căsătoreşte cu fata Împăratului Roş, element
ce ilustrează o altă faţetă a împlinirii sale sociale.
În plan psihologic este un personaj care, de-a lungul operei, suferă anumite
mutaţii. Iniţial dă dovadă de slăbiciune (se lamentează după dojana tatălui), însă
îmbărbătat de Sfânta Duminică, începe să dobândească încredere în sine. Odată ce se
întâlneşte cu Spânul se ilustrează naivitatea lui, naratorul descriindu-l ca fiind „boboc în
felul său la trebi de aieste” (caracterizare directă), reflectându-se şi caracterul său neofit.
Pe parcurs începe să distingă aparenţa de esenţă, având un anumit fond de omenie care
îl determină să îi accepte ca tovarăşi la drum pe cei cinci năzdrăvani, în ciuda aspectului
lor grotesc.
 Două dintre momentele importante care marchează evoluţia în plan psihologic şi
social a pesonajului central sunt, pe de o parte, supunearea prin vicleşug la fântână şi pe
de altă parte, demascarea răufăcătorului.
Coborârea în fântână are o dublă semnificaţie: decăderea pe scara ierarhiei
sociale, din fiul de Crai devine sluga Spânului, dar echivalează şi cu un nou botez, întrucât
Spânul îi schimba numele, din momentul acesta numindu-se Harap-Alb („sclav alb”). Eroul
jură „pe ascuţişul paloşului” să-i dea ascultare în toate, „până când va muri şi iar va învia”,
condiţie paradoxală, dar care arată şi modul de eliberare.
Demascarea răufăcătorului de către fata împăratului Roş prezintă o altă secvenţă
ilustrativă pentru evoluţia lui Harap-Alb. Astfel, Spânul îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat
secretul şi îi taie capul. Eroul este astfel dezlegat de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată. Harap-Alb moare ucis de sabia tatălui său, slugă, ucenic şi învie mirele împărat,
iniţiatul, învestit cu aceste atribuţie tot prin puterea paloşului, simbol cavaleresc.
Sub aspect moral, eroul este văzut ca un reprezentant al binelui, caracteristică
esenţială prin care se individualizează pe tot parcursul acţiunii. Naivitatea lui din
momentul în care este transformat în sclav de către Spân nu este văzută ca o trăsătură
negativă, ci este o evidenţiere a ideii că personajul manifestă o anumită puritate
sufletească. Harap-Alb se caracterizează prin milostivenie faţă de Sfânta Duminică; dă
dovadă de capacitate de sacrificiu, ocolind furnicile; începe să aibă încredere în
sentimentul prieteniei când îi întâlneşte pe cei 5 năzdravani; este loial faţă de Spân căruia
îi jură credinţă pe ascuţişul paloşului şi duce la bun sfârşit probele la care este supus fără
să-şi piardă încrederea în sine. Toata aceste trăsături reies din caracterizarea indirectă
prin fapte, comportament, atitudine şi gesturi.
În opinia mea, construcţia spirituală a unui individ, împlinirea lui morală sunt
elemente posibile prin interacţiunea cu o serie de personaje sau situaţii antagoniste, lucru
reliefat şi în opera lui Creangă. De exemplu, pentru Harap-Alb, Spânul, deşi reprezintă
răul, constituie totodată o etapă necesară a vieţii lui, probe la care îl supune ajutându-l
să-şi contureze personalitatea.
În concluzie, Harap-Alb este un personaj de basm a cărei evoluţie reflectă
concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul
traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează, pentru a
merita să devină împărat, desăvârşindu-se totodată şi spiritual prin intermediul iubirii.