O SORĂ ȘI UN FRATE

Bejenari Gheorghe - n.1926 s.Glinjeni,raionul Fălești (1941-Chișcăreni),

la moment locuiește în Siberia orașul Novosibirsk(se află la pensie)
Bejenari Ana – n.1929 s.Glinjeni,raionul Fălești (la moment locuiește tot
în această localitate-Glinjeni)
FAMILIA:
Bejenari Ioana - mama (n. 1886-1942)
Bejenari Toadre - tata (n. 1885-1941)

SCOPUL LUCRĂRII
,,Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se,, (N.IORGA).
Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sensibili, mai altruiști, mai iubitori de om și viață.
Pentru că ne aflăm într-unul din momentele dificile și repetabile ale istoriei poporului nostru, o lecție
de istorie nu este doar necesară, ci și obligatorie. Din cauza că unii istorici, în schimbul unui tribut,
distorsionează anumite fapte istorice, eu ca reprezentant al generației tinere, conștientizez în numele
generației că trebuie să aflăm adevărul istoric de la origine, de la purtătorii acestei terori istorice.
Auzind despre destinul acestor persoane am hotărât să îi scot din anonimatul vremii pentru ca să
cunoască tânara generație că cei de alături, pe care noi îi considerăm bătrâni și fără valoare sunt
niște eroi de la care putem lua exemplu de viață, de perseverență, de eroism. Ei sunt cei care au
învins soarta și-au recroit destinele și au rămas exemple vii pentru noi. Nu știu dacă noi tânara
generație am putea rezista opresiunilor și terorii instaurate de către regimul stalinist. Din frageda
copilărie să putem recroi viața, să iertăm vrăjmașul, să mergem înainte să creștem și educam alte
generații.
De ce să căutăm eroi prin filme, cărți sau povești? Ei se află chiar lângă noi. Nu iți poți da seama
cu precizie prin ce trece o persoană, până nu îi auzi povestea. Trebuie să asculți povești și să
înțelegi de ce fiecare dintre noi, în felul nostru, suntem eroi. Eroii sunt memoria vie a istoriei noastre.
Nu este suficient să-i cinstim prin discursuri și declarații, ci trebuie să-i cinstim, întâi de toate printr-o
viață curată, frumoasă, demnă de jertfa lor. Eroismul este cel mai demn și mai drept act de vitejie
întâlnită în istoria umanității. În viziunea mea, eroii patriei ar trebui să rămână etern în amintirea
oamenilor și să fie comemorați și de urmașii urmașilor noștri, pentru rolul lor decisiv. Pe de altă
parte, această caracteristică umană poate fi atribuită oricui, dar puțini sunt cei care îi pot îndeplini
sarcinile. Pentru a concluziona, aș vrea să amintesc faptul că pe lângă sarcinile noastre dificile de zi
cu zi, nu trebuie să uităm de eroii care au contribuit la fortificarea neamului nostru.

I. NOTĂ INTRODUCTIVĂ
In urmă cu câteva decenii in Basarabia a început cumplitul val de deportări. Țara trecuse prin
cea mai groaznică perioadă din întreg decursul istoriei sale sub dominația rusească. Această
perioadă a fost nocivă prin regimul sovietic prin ideologia lui, prin nivelul de trai si prin idealurile de
care erau călăuziți. Care a fost consecințele deportării? O Moldova in care comunitățile ramase fără
,,ancorele,, lor, au putut fi mult mai ușor reduse la tăcere, manipulate si deznaționalizate. Starea
deportaților era precară, sufereau de epidemii, erau maltratați si puși la muncă forțată. Un calvar de
nedescris, un infern, un chin, foamete, înjosire, frig. Acei oameni care au suferit atunci acum sunt
uitați de toți. Amintirile rele ii urmăresc si acum. Cicatricele lor întotdeauna vor sângera, durerea din
sufletul lor nu va dispărea niciodată.
Acum aproape 70 de ani când puterea sovietică a organizat cel de-al doilea mare val al
deportările, în întreg ținutul Basarabian se instaurase teroarea si frica. Valul deportărilor a lovit
dureros tot ceea ce înseamnă intelectualitate, om înstărit sau gospodar. Trei valuri de deportări,
foamea din 1946-1947, cortina de fier pe Prut, beciurile de execuție, gropile de var, casele de
nebuni, sistemul educațional sovietic, ateismul, pionerii, Komsomolul, partidul. Crime peste crime.
Una mai odioasă și mai pustiitoare decât alta. Anii de după 28 iunie 1940 au fost, în esența lor, un
proces continuu de judecată. Cine știe dacă ar mai fi dus-o Stalin și după 1953, câte alte valuri de
deportări și genuri de crime ar fi venit peste noi și ce s-ar fi ales din identitatea acestei osândite
palme de Moldovă, amenințate și azi de același proces criminal de judecată. Moartea lui Stalin nu a
pus capăt deportarilor. Stalin a lăsat urmași. Deportarile continuă. De data asta, chiar la noi acasă. E
mai puțin grav aceasta? E grav de tot. Drama deportărilor, chinurile cumplite prin care romanii
basarabeni au fost obligați sa treacă sunt râni încă deschise, iar supraviețuitorii povestesc și acum
cu groază și cu frică despre zilele acestea. Nici măcar războiul, nici foamea ce a urmat nu a distrus
atâtea familii, nu a marcat atâtea destine de copii, nu a cuibărit atâta frică în sufletele oamenilor
1
Potrivit datelor de arhiva, in acea noapte, din Basarabia si Nordul Bucovinei au fost ridicate de la
casele lor 29839 de oameni, dintre care au fost arestați 5479 si 24360 au fost deportați. Din acest
total, doar din RRS Moldova au fost ridicate 18392 persoane, 4507 arestați si 13885 persoane
deportate. In fapt a fost deportate 11293 familii - 35796 persoane, din care 9864 bărbați, 14033
femei și 11886 copii.

II. VIAȚA ȘI FAMILIA LA DEPORTARE

Marea tragedie nu a ocolit și satul Glinjeni din raionul Fălești. Astăzi in această localitate mai
putem găsi doar câteva dintre victimele deportărilor. Clipele de groază despre acele vremuri au
rămas vii în amintirea lor. Eroii despre care voi povesti nu sunt oameni politici, savanți sau directori,
sunt simpli cetățeni, o soră și un frate, ANA și GHEORHE BEJENARI. Ei acum sunt la sute de
kilometri distanță unul de altul, pentru că Gheorghe a rămas acolo cu traiul, în Siberia și nu s-a mai
întors acasă, în Moldova. S-au născut in satul Glinjeni, nu departe de orașul Bălti. Un sat foarte
mare, prin anii 1939 avea in jur de 2000 de gospodarii. Oamenii erau gospodari, se ocupau cu
plantarea fasolei, porumbului, grâului, pomilor fructiferi. Represiile Staliniste s-au abătut asupra
satului în 1941 când Timofei Lazarchevici a fost înclus în lista persoanelor deportate doar din motivul
că a fost funcționar al statului român,adică șef de post.

11 http://bucpress.eu/politica/1941-in-noaptea-de-12-4315
 Despre arborele genealogic al familiei Bejenari am aflat puțin, doar cel mai esențial. Pe străbunelul
îl știa puțin, din povestiri, a plecat din viața când Gheorghe avea 5 ani, dar îl ține minte ca era un
bătran frumos care își iubea nepoții. Străbunelul și străbunica au avut 11 băieții si nici o fată. Însa
bunelul avea 14 băieți și o singură fată(ea a murit cu cîțiva ani în urmă avea 104 ani). Străbunelul a
trăit 96 de ani, bunelul 97 și tată-l era să trăiască mai mult dacă în timpul războiului nu era să-l
omoare. Pe străbunelul îl chema Fiodor Ivanovici, pe bunel Ivan Fiodorovici și pe tata Fiodor
Ivanovici. Era tradiția de a transmite numele. Cât despre bunica (de pe mamă) ea lecuia oamenii din
sat și de asemenea din împrejurime. Ierburile erau leacul, știa mereu când trebuie de strâns și cum
de păstrat. Niciodată nu lua bani. Ea a murit după război 1946-1947, o chema Vasilisa Corlăteanu.
Bunica de pe tată aproape că nu o cunoștea, o chema Eudochia. Ea cu bunelul trăiau departe. Se
ocupau cu albinăritul și aveau o gradină mare. Părinții s-au căsătorit în Glinjeni. Tata avea 17 ani și
mama 16 ani. Toate rudele s-au căsătorit de tineri și au trăit până moartea nu i-au despărițit. Tată-l
era conducătorul satului. El era un fel de ,,staroste,, când au început sa organizeze colhozul,
oamenii plecau din colhoz și trebuia cineva să conducă satul. După ce l-au luat, nimeni nu a auzit de
el, se auzea ca vagonul în care el era când trecea peste Nistru a explodat. Tata a trăit 56 de ani.
VIAȚA LUI GHEORGHE
Hai să vă spun câteva ceva despre GHEORGHE BEJENARI (fratele mai mare). El datorită
propriei sale ambiții, împreună cu mâinile sale de aur, a ridicat și a crescut 15 copii! Fără a lua bani
de la stat. Să privim faptul că șotia lui mereu se uita după copii, dar banii pentru familie îi făcea el
singur, oare aceasta nu este o faptă eroică? Foarte interesant că, familia Bejenari indiferent de câți
copii aveau niciodată nu a fost săracă. A trăit bine și se smereau cu ce aveau și așa Dumnezeu îi
Binecuvânta și mai mult. De ce anume eu ii consider eroii veți afla in continuare !!.......

III. ZIUA RIDICĂRII

Răscolind prin pizma amintirilor își aduc aminte cum într-o zi au venit 2 soldați ruși după ei, nu
le-au explicat nimic ei nici nu știau limba rusă. Soldații i-au dat de înțeles că trebuie să ia cel mai
important din produse. Mașini militare intrau în șir, luând cu asalt întregul sat. I-au ridicat în timpul
nopții, amenințați cu armă, terorizați și înfricoșați în permanență. Rapid, din scurt, fără nici o explicați.
Peste tot numai vaiet. Unii au fugit, alții s-au ascuns. Era o dramă cumplită. Așa era cu toți, listele
cu cei deportați erau pregătite din timp, cu câteva săptămâni înainte. Familia care urma a fi deportată
era trezită noaptea, câteva persoane în uniformă militară și alții în civil pătrundeau în casă, verificau
pașapoartele și dacă numele era găsite în lista făcută de consiliu sătesc în ajun și aprobată la centru,
urma un anunț scurt:,,În numele conducerii supreme, sunteți deportați în locurile îndepărtate de nord,
în Siberia,,Se acordă 40 de minute pentru facerea bagajelor, care nu trebuia să depășească 40
kilograme de fiecare familie,,. Urma încărcarea în mașini și transportarea până la cea mai apropiată
stație feroviară, unde se făcea repartizarea conform locului de destinație stabilit din timp. Pe Ana,
Gheorghe și mama lor i-au încărcat în vagon. Fratele mai mare era căsătorit și el a rămas acasă.
Dar restul copii au murit, ei au trăit pana la 2,3 ani. In Bălti i-au încărcat și i-au dus în Siberia. Și aici
încă un aspect al acestor acțiuni inumane este faptul că familiile erau dezmembrate, după bunul plac
al lor. Astfel, capii familiei au fost trimise în lagărele de concentrare, iar membrii familiilor - în
localități speciale pentru ,,strămutați,,. Bărbații erau duși în Siberia la munci grele: în mine, în cariere
de piatră, la defrișări de pădure, la construcții de drumuri și poduri etc. Foarte puțini și-au regăsit
familiile, foarte puține familii s-au reunit după ani de detenție, de deportare. Majoritatea și-au luat
rămas bun pentru totdeauna.
IV. DRUMUL
Lungul drum se străbătea în vagoane pentru vite. Vagoanele stăteau în șir pline cu lume. I-au
ticsit acolo și au trântit ușa în urma lor. Toți strigau, răcăneau, și nu se opreau din plâns. I-au trântit
ca niște vite în vagon. În vagonul în care au fost îmbarcați erau foarte mulți copii mici, de care Iți era
foarte jale,sa-i vezi cum le cer de mâncare mamelor,oamenilor din jur. Dar și maturii suportau la fel
de greu atmosfera peste tot doar numai trupuri transpirate si nespălate. Se umpluseră cu toții de
păduchi. Nu era laiță, scaune, deloc. Ședea toată lumea jos la pămant. Nici nu știau când e noapte,
când e ziua, un mic geam, sus, acoperită cu plasă de fier, abia lăsa să pătrundă câteva raze de
soare. Trenul nu se grăbea. Își urma drumul încetișor, în ritm greoi, sub o arșiță nemiloasă. Cei din
vagon sufereau fiecare în felul său: cineva povestea că gospodăria lui le-a rămas trândavilor din sat,
care acum o să pricopsească, femeile mai emotive plângeau după cei dragi. Bărbații au făcut o
gaură care ținea loc de WC-nevoia te învață să te descurci... Au rămas fără apă, fără mâncare
suficientă. Rușii le dădeau să mănânce pește sărat, pentru că apoi să moară de sete. Până
ajungeau la alta stație,o parte mureau. Îi scoteau, îi aruncau în gropi comune și plecau mai departe.
Erau supravegheați de câini-lupi dresați, gata să facă moarte de om daca nu te supunea-i lor. Unii
luau făină, sare, alte produse, căutând să aprindă un foc pe pietre și să facă în grabă o fiertură
pentru copii flămânzi. Dar nu reușeau, se dădea comandă să între toți din nou în vagon. II mai
hrăneau cu supă prin care alergă câte o bucată de frunză de curechi și pâine neagră ,dacă
următoarea stație era departe le dădeau câte o chiflă la o familie, indiferent câți membri erau. Câte o
hrincă de pâine la fiecare. Pe urmă a început să le dea ceai, dar ceaiul era abia călduț, cum e vara la
soare. De zahăr? nici vorbă. Venea uneori un bărbat care le aducea cașă. Erau niște crupe de orz
fierte, fără zahăr, fără sare. Când puneai lingura în ele, se întindeau ca mucii. Sau le aducea o
,,vadră de chisele,,. Niște apă roșie, închegată, nici dulce, nici sărată, dar se întindea așa de urât, de
îți era greață să te uiți, nu să o pui în gură. Cei mai înstăriți mureau mai repede pentru că nu erau
adaptați la așa condiții, dar cei simpli mai rezistau.
A fost o călătorie chinuitoare, de săptămâni întregi, din care au reușit sa scape teferi doar cei mai
puternici. În vagoanele erau mai multe familii de diferite naționalități: germani, ucraineni, evrei etc.
Toți se rugau la Dumnezeu să le dea puteri să poată să reziste tot ce vine înainte. Era un aer greu în
vagon, de nu aveai ce respira. Vă imaginați câteva săptămânii să nu ieși afară, cum putea sa fie
aerul? Stăteau și așteptau toți așa ca vitele la abator. Se mai întrebau ce vor face cu ei?

V. SIBERIA
REPARTIZAREA:
 Când au ajuns i-au scos din vagon și au început să-i împărățească, îi trimeteau în cele mai
îndepărtate raioane. Veneau mașini, camioane de cele mari, îi citeau pe listă și îi încărcau. Ce îi
spuneau, ei nu înțelegeau pentru că nu cunoștea limba rusă deloc. Au mers ceasuri întregi. Nu
întâlneau nici sate, nici orașe. Drumurile rele cu hopuri, pustietate. Au trecut printr-o pădure deasă și
întunecoasă și toți câți erau acolo au început a răcni cât îi țineau gura. Ei credeau că îi duce în
pădurea aceea, să îi verse într-o prăpastie, să nu mai știe nimeni de ei. Satul în care a ajuns Ana,
Gheorghe și mama lor era în jur de 600 de case.
CALVARUL SIBERIAN:
Siberia este regiunea unde temperaturile coboară până la 70 grade Celsius. Nici un film artistic
nu vor fi în stare să redea vreodată calvarul siberian, infernul bolșevic prin care a trecut poporul
nostru și atâtea popoare subjugate de satana roșie. Viața siberiană decurgea încet si greu. Simpla
pronunțare a cuvântului ,,Siberia,, stârnește amintiri dureroase, lacrimi și mai ales, frica. O frica
strecurată parcă în fiecare fibră, fiecare por, de care oamenii nu reușesc să scape. Din cauza
condițiilor inumane de trai și muncă, mulți dintre cei deportați și-au dat obștescul sfârșit pe întinsurile
înghețate ale Siberiei.
MANCAREA ȘI ÎMBRĂCĂMINTEA :
Nu avea ce manca, cu ce se îmbrăca, unde să doarmă. Se hrăneau cu rumeguș, buruieni și
hoituri. Toată populația mâncau fân și vite moarte. Sau mai mâncau tescovina și ciocleje. Mâncarea
cea mai bună pe care putea să o mănânce Gheorghe cu Ana a fost cojile de cartoafe. Mâncau porția
de cartofi cu tot cu coajă, ca să se țină mai sătui. Cel mai tare îi chinuia foamea și frica. Dacă nu ai
ce manca, nu poți lucra. Dacă nu poți lucra, nu ai ce manca. Un cerc vicios din care nu ai nici o
ieșire. Munca silnică se făcea pe stomacul gol. Dacă vara prindeau pește și strângeau oua de la
rațele sălbatice, iarna mâncau numai cartofi, dar nici aceea nu erau de ajuns. Băuturile cele mai
,,populare,, era ceaiul fără zahăr și compotul din căpșune uscate. Atâtea căpșune au mâncat încât și
acum au alergie de la ele. La toate se adăuga gerul nemilos. Ca să reziste frigului nemilos trebuia nu
doar sa mănânce, ci și haine deosebit de groase. Băștinașii de acolo aveau fiecare câte doua
tulupuri lungi, în timp ce eroii noștri erau îmbrăcați cu niște pufoaice rupte si murdare pe care le luau
de la ei la schimb, contra bunurilor cu care au reușit sa se pornească de acasă. Timpul înghețat
trecea cu chiu, cu vai. Era o tristețe nemaipomenită, mai ales noaptea, când se auzea numai lupii
urlând. O pustietate într-o țară imensă, care părea că este uitată de Dumnezeu. Realitatea era crudă
și îngrozitor de inumană. I-au lipsit de copilărie fără pic de vină, la frig și la foame, numai ca să
acapareze câteva gospodării frumoase, muncite din tată-n fiu, cinstit și în sudoarea frunții, ca să
zidească ei colhozul bolșevic prin minciună, trândăvie, beție, destrămare etc.
VI. VIAȚA ÎN BASARABIA
FOAMEA,CANIBALISMUL:
2
Intre timp în Moldova era un mare dezastru. Mureau de foame zeci de mii de basarabeni.
Toate produsele care le aveau au fost sechestrate de la țărani si exportate in URSS. Cu regret ceea

2https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/canibalismul-provocat-de-sovietici-in-basarabia
07.02.2000
ce se întâmpla, depășea cu ușurința orice film de groaza. Anul 1947, canibalismul în socialism.
Canibalismul era un secret de stat. Era interzis de a vorbi sau a scrie despre cruzimea activiștilor
sovietici, care au luat toate rezervele de hrană și le matura podurile. Nu vei găsi nici un ziar sau o
revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, cel puțin statistic cazuri multiple de
canibalism. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. Este foarte dificil de a vorbi despre canibalism.
Cu atât mai mult despre canibalismul din Basarabia, în Estul Europei. Nu in Africa, nici in Amazonia,
ci la Chișinău, Orhei, Bălti, Cahul etc. E foarte greu de imaginat că în această provincie românească,
existau case sigilate, pe ele fiind afișate inscripția ,,Toți au murit de foame,. E foarte greu de imaginat
că în această parte a Moldovei copii erau vânați pe străzi, aduși în case, omorați și mâncați…
Din cauza secetei și a neroadei, în Republica Moldova s-au creat condiții extrem de dificile
privind situația alimentară, care au adus complicații populației, îndeosebi de la sate, în consecința
îmbolnăvirii de distrofie in masă, creșterea mortalității și a cazurilor de canibalism. Au fost
înregistrare 34 cazuri de canibalism. Potrivit datelor oficiale in 1945 populația Basarabiei era de 2,2
milioane de oameni. În luna martie 1947,1,7 milioane de oameni sufereau din cauza foamei, iar 230
de mii sufereau de distrofie alimentară. Moldova a avut cele mai grave forme de înfometări din toată
Uniunea Sovietică, iar oamenii decedau mergând pe stradă. Haosul s-a instaurat în țară,
criminalitatea înflorea, iar oamenii luptau pentru fiecare grăunte. Mâncau buruieni, mureau pe drum,
iar seara preotul îi strângea și îi duceau la cimitir. Oamenii mâncau cai morți, țâstari , pisici, șoareci
alte scârboșenie. Mergeau, legănându-se ca bețivii de foame. In luna iulie 1946, în plină campanie
de recoltă, a fost înregistrat primul caz de canibalism în satul Molești,raionul Nisporeni.
Un caz de canibalism a fost de depistat și in satul Glinjeni. La 30 ianuarie, Marineac Pavel,
născut in anul 1928, a invitat la el pe cetățeanca Malarciuc Maria, născută în anul 1928, ea fiind
strangulată, tăiată în bucăți pentru a fi preparată și consumată ca hrană. Marineac și șotia sa avea
,,distrofie,, de gradul I. Soții Marineac au fost arestați. Aceste cazuri au avut loc în toate județele
republicii, în afară de Soroca și unul din raioanele din stânga Nistrului. Acesta a fost doar vârful unui
aisberg, deoarece multe cazuri nu au fost înregistrate pentru că pedeapsa era foarte crudă-moarte
prin împușcare.
VII. VIAȚA COTIDIANĂ
MOARTEA MAMEI:
După un an si 3 luni, mama Anei și a lui Gheorghe moare. Mama a murit străpunsă de durere
si inhibată de frică și teroare că soțul ei a murit. Mama a trăit din 1886 pana in 1941(55 ani), tata din
1885 până în 1941(56 ani). Pe Ana a vrut să o de-a la orfelinat. Ea avea 12 ani și Gheorghe 15 ani.
A fost o perioadă foarte grea.
CASA:
Dormeau în paie. După ceva timp au reușit să își facă o cocioabă, unde cât de cât să se
încălzească. Și după mult chin au reușit să-și construiască o casă. Gheorghe lucra in Colhoz, se
ocupa cu caii. Dacă lucra bine le dădea câte un porc. Ana a adus în scurt timp 19 porci. O parte din
porci o vindea cu 15 ruble (puteai să-ți cumperi un costum, era mult pe atunci).
VIII. SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI
SĂRBATOARE:
In 1945 au aflat de la rude că s-a terminat războiul. S-au adunat tot satul și au sărbătorit 3 zile.
Stalin a fost obișnuit s-ar putea spune. Dar el avea mai mult dorința de putere absolută, care l-a
transformat într-un tiran. Mii de ruși s-au adunat în Piața Roșie pe 5 martie 1953, când a murit
,,TATUCUL,- cum i se mai spunea. Poporul se comporta bine cu el, pentru că viața era mai bună pe
zi ce trecea. Gheorghe poate că și vroia ca să-l împuște, pentru că l-a lăsat fără parinți și fără frații .
Dar el vedea că în toate era bine. Chiar în 1960 s-a oferit bani pentru că lucrai, un fel de salariu. Ziua
când a murit Stalin toți erau ca in tuman. Nu se vedea oameni care sa fie fericiti. Toti trăiau foarte
bine. Se ajutau reciproc. De exemplu era ,,Casa pentru ajutor,,daca de exemplu o vaca se perdea
sau se întâmpla ceva ,se dădea mereu bani.
O VIAȚĂ NOUĂ
Războiul se sfârșise, soldații reveneau acasă si tot ce era mai cumplit părea sa fi rămas în
urmă. Oamenii începeau o viața nouă, sovietică. Își semănau lanurile, curățau viile, livezile și
așteptau ploaia. Obișnuiți de secole, să înfrunte veri călduroase și lungi, ierni aspre, ploi abundente
sau secetă, moldovenii din Basarabia niciodată nu au suferit de foame și au făcut față tuturor
problemelor. Însă în anul acela peste ei se abătuse o calamitate nemaiîntâlnită, deosebit de
păguboasă, pe care n-au putut-o înfrunta - puterea sovietică.
IX. SORA ȘI FRATELE
FAMILIA LUI ANA
Ana fost o elevă foarte exemplară, îi plăcea cartea, îi plăcea să cunoască lucruri noi, doar că
studiile ei au durat puțin. A fost o fată frumoasă, gingașă. Era cea mai mica din familie și de aceea
putem spune că era și cea mai alintată. Își amintea cum părinții ei mergeau la deal cu căruța și ea
stătea toată ziua în căruță, și culegea flori, și se juca zglobiu. Toți o îndrăgeau și o iubeau. Era
cuminte și ascultătoare, așa cum trebuie sa fie o fetița de vârsta ei. S-a căsătorit în 1949, a avut 9
copii dintre care au rămas doar cu 4. La momentul actual fiica Galina are grija de Ana de câțiva ani,
pentru că este la vârsta când nu mai poate să facă nimic singură. Intr-o casă simplă veche, cu
crăpături își duce bătrânețea. Pentru ea acum nu mai contează averea. Tot ce a avut cel mai scump
i-a fost luat. In 1959 s-a întors în Moldova. Aici situația nu era chiar atât de bună. Acum Ana cu
lacrimi în ochi spune că a avut cel mai bun soț, dar Dumnezeu l-a luat. A stat 17 ani la pat, paralizat.
FAMILIA LUI GHEORGHE
In 1943 Ana(sora) i-a făcut cunoștință cu viitoarea șotie. Mereu erau împreună și la lucru și la
odihnă, la greu și la bine. In 1948 au creat o familie și în 1950 s-a născut primul copil. Vreau să
menționez că cu timpul această familie devine una exemplu. Nu conta banii sau sărăcia, în familia lor
exista iubire, căldură sufletească, înțelegere și comunicare. Viața de familie era bazată pe dragoste,
înțelegere, respect reciproc și încredere! Asta a existat și în lipsa banilor, de aceea greutățile au fost
duse mai ușor de amândoi.
Gheorghe împreună cu șotia sa a adus pe lume 17 copii, dar au supraviețuit din păcate doar
15 copii, 6 băieți și 9 fete (2 băieții au murit la spital). Casa și-au construit-o în 1960 și atunci și s-au
mutat în ea. Din 1960 până în 1990 au ținut în jur de 50 de oi. Pe atunci se vindeau bine carnea și
pielea. Carnea o vindeau cu 4 ruble kilogramul și pielea de la 11-13 ruble. Toți copii erau lângă
părinți. Părinții îi îmbrăcau, îi încălțau. Soția singură făcea haine, câte 15-25 bănuți metrul pătrat și
restul bani îi puneau la carte. Aveau un ajutor enorm. Când au crescut mai mari au început toți copii
să se căsătorească . Alexandra,Vasile și Gheorghe erau printre primii care au întemeiat o familie.
Soția lui Vasile era de mare ajutor, ea învățase la ,,Instituția de Economie,,. Toți erau harnici și
Nicolae, Dima, Anatolii și Aleoșa. După școală toți se duceau pe deal. Galea cum a terminat 10
clase s-a căsătorit și ea avea ca profesie, bucătăreasă. A lucrat și curățătoare chimică la o fabrică de
motoare, lucra bine și salariu bun avea. Unii copii au trecut cu traiul la oraș, restul au rămas lângă
părinți. Aveau 106 ha de pământ, 8 cai, 3 vaci. Statul le plătea câte 5 ruble pentru fiecare copil, până
când copilul împlinea 5 ani. Soția singură făcea haine copiilor. La familiile mari le dădeau mașini de
cusut. Familia Bejenari a fost printre prima familie care a primit și mașină de spălat. Lumina a apărut
în 1946 când Gheorghe lucra pe tractor. După s-a angajat la o stație . Îi plătea bine, câte o dată 280
câte o dată 300 ruble.
Gheorghe a învățat de mecanic și s-a angajat la o stație unde primea 280-300 ruble. După s-au
mutat în Novosibirsk deoarece din satul unde trăiau au început să ia totul: poșta, școala, etc.
Gheorghe susține că așa ei au vrut sa-i distrugă prietenia care era intre ei. Le era dor de Tomsk . De
locurile de acolo, de pădurile frumoase. Se întorc uneori acolo, pentru că mama este îngropată acolo
și cei doi fii care au murit. Aleoșa dorește cel mai tare, pentru că el s-a născut acolo, sub un brad.
NAȘTEREA SUB BRAD
Pe 4 mai, ei s-au pornit spre spital și pe soția au început-o durerile. În taiga era încă zăpada, de
sus apă, iar sub apă zăpadă. Până la spital erau 15 kilometri, mai rămăsese încă 7 kilometri însă ei
s-au oprit pentru că ea nu mai rezistă. Cu ei era și sora medicală și ea a fost cea care a primit
nașterea sub brad, unde iarba era mai uscată. Slava Domnului că băiatul s-a născut sănătos și
frumos.
La început li s-a oferit un apartament cu 4 camere. Bani pentru alimente aveau, pentru că s-au
învățat cum să economisească banii și să-i gestioneze corect. Chiar a doua zi s-au cumpărat o vacă,
porci, lopeți, topoare tot necesarul pentru casă. Băieții au început să se ducă la armată. Când au
devenit mai progresivi și-au cumpărat o casă mare. Lucrând mult le-au dat 100 de tauri ca să-i
îngrijească pe o leșie mare. Câștiga 400 de ruble pentru creșterea lor. Oamenii aveau 7h de pământ
dar familia BejenarI 10-13 ha.
MOARTEA SOȚIEI
Toți copii absolviseră școlile. Toți copii au mers la școală de la 7 ani. Se pregăteau de școală
de cu vară. Toți primeau câte o cutie cu caiete. Soția era cea care făcea temele cu ei, mai ales
matematica. Gheorghe mereu spune că a avut o șotie minunată și se închină în fața ei. Ea îi spăla,
ea îi îmbrăca, îi hrănea, ea împărțea treburile casei. Când soția lui a murit, cel mai mic avea 8 ani.
Gheorghe se ocupa singur de grija copiilor. Copii mai mari îl ajutau. Sașa,Vasile,Nicu îl ajutau cel
mai mult. De spălat se ocupa Alexandra cu Galea. Gheorghe(fiul) îl ajuta cu hrana la animale. În
fiecare lună primea câte 800-1000 de ruble. Fiecare avea funcția lui. Toți erau responsabili și
ascultători.
ULTIMA VIZITĂ ÎN MOLDOVA
Ultima dată când a fost în Moldova a fost în 1993. Atunci era o perioadă mai grea. Era multă
producție însă nu era utilaj cu ce sa o adune. Și oamenii plângeau pentru că stătea poama pe deal și
o mânca cioroii.
ACTUALITATEA FAMILIEI
Actualmente Gheorghe are in jur de 50 de nepoți și 30 de strănepoți. Se adună acasă de
sărbători cel mai des de ziua de naștere a lui Gheorghe. Această familie este una care indiferent că
au plecat prin alte regiuni oricum se întorc acasă. Au unde veni pentru că a rămas cel mai bun si mai
grijuliu ,,Tată,,. Tații responsabili sunt pe cale de dispariție în ziua de azi. Tatăl responsabil este un
bărbat adevărat, un om întreg și un soț exemplar. Mamele sunt cele care preiau controlul asupra
familiei. Ele tind tot mai mult către un statut de eroina sau super-femeie. Așa era și soția lui
Gheorghe, o super-eroina. ,,Un erou nu este mai curajos decât un om obișnuit,dar este curajos cu
cinci minute mai mult. ,,Adevăratul eroism constă în a fi superior față de problemele vieții, în orice
formă ne-ar provoca la lupta. ,,Eroi sunt cei care și-au păstrat raționamentul și umanitatea intacte în
fața suferințelor groaznice,,.
X. UN PIC DESPRE STALIN
In mod ciudat Iosif Vissarionovici Stalin era la fel de rus cât era Adolf Hitler de german, adică
deloc. El era georgian, iar numele de Stalin, ce înseamnă ,,Omul de fier,,(in rusa) era în realitate o
poreclă pe care și-a pus-o singur după ce s-apropiat de bolșevici. Uniunea sovietică de și era
dominată de Rusia, era așa cum se și zice ,,O Uniune,,- formată din Rusia, Kazahstan, Ucraina,
Belarusa, Moldova, Letonia, Uzbekistan, Georgia, Turkmenistan etc.
NEDREPTATEA
Ce înseamnă nedreptatea? Mie, într-o zi, stând în rând la oficiul poștal, mi-a dat această
întrebare, dar nici nu am putut repede să răspund, măcar ceva. M-a ajutat o bătrânică care tot stătea
in rând. Toate s-au întâmplat cam așa: stau eu în rând, erau vreo 15 oameni și o doamnă s-a pus
înaintea rândului și a început atunci să strige la toți cu maturi și etc. Se întoarce un om spre mine și
mă întreabă ,,Dar eu totul fac corect, stau în rând de vreo 30 minute, dar ea a venit și s-a pus
înaintea la toți, de ce ea așa trebuie să se simte mai bine decât mine?,, Ce înseamnă dar dreptatea?
Cum știți eu nu am putut să răspund la această întrebare și bunica din rând vorbea câtă nedreptate
este în țara asta a noastră mică, unde ar trebui sa fie totul bine. Mie un prieten mi-a arătat poze cum
trăiesc nemții acum, cei din Germania. Cu niște case mari și bătrânii cu pensii că poți să pleci odată
la doua luni în Malaeza, adică ei își pot permite să plece prin alte țari, oriunde vor. Nu dragii mei, mie
nu mie ciudă mie îmi este înjositor. Majoritatea bătrânilor cu mare greu își plătesc facturile lunar,
având o pensie mizerabilă, care nu ajunge nici măcar pentru strictul alimentar. Cât de alimente ce să
mai vorbim, rar își permit să-și cumpere o bucată de salam și cașcaval. Persoanele care au suferit
deportările primesc doar 200 lei, ceea e echivalent cu aproape 10 Euro pe lună. Tot pentru ce ii
ajunge este doar cartoafe și macaroane. Dar cine atunci a câștigat războiul rușii sau nemții, pentru
că în Rusia în sate mai ales situația nu e cu nimic mai bună că la noi în Moldova. Dar cine trăiește
mai bine, noi sau nemții? Mie mi se pare că nemții au câștigat războiul, dar în realitate ei au pierdut.
Ei trăiesc că în poveste, merg toți fericiți, înstăriți, au mereu ce pune pe masă, toți zâmbesc. Reiese
că cei care au aruncat bombe în noi trăiesc în case cu 3 etaje, dar noi ca șoarecii pe sub sol. Cine a
câștigat? Asta după regulă ei trebuie să se uite pe poză cum trăiesc învingătorii, după 70 de ani de
biruință. Însa nu, acolo bătrânii și cei din parlament pot să meargă la odihnă în aceeași țară, aceeași
insulă, pentru că ei au de unde. Însa la noi parlamentarii trăiesc în castele și au câte 4,5 mașini de
lux pe când cei bătrânii, care sunt uitați de toți trăiesc la țară, îndură și acum poate frig și foame. Se
trezesc dimineața la ora 4 pentru a da mâncare la niște animale de prin curte cu o tensiune de 220.
Lor nu le pasă, ei habar nu au ce înseamnă asta. Mai sunt voluntarii noștri activi care se mobilizează
și se duc la casele celor săraci și bătrânii și îi ajută. Asta înseamnă nedreptatea, asta numesc eu
nedreptate.
MOLDOVA ÎN SECOLUL XXI CONCLUZIE
Sunt atât de săraci încât se hrănesc cu firimituri, ar trebui să fie la scoală, dar ei nici nu știu să
vorbească. Trec prin iarna într-o colibă fără geamuri, în Moldova în secolul XXI încă mai există copii
care straiesc în sărăcie. In sărăcie cruntă și condiții inumane.
Cred că oamenii nu mai au nicio așteptare de la actuala coaliție de guvernare. Și-au luat toate
grijile în spate și fiecare își caută de viața așa cum poate. Cu părere de rău, ceea ce se întâmplă în
coaliție de guvernare este rupt de interesele cetățenilor. Este păcat, pentru că avem o țară frumoasă,
dar care pur și simplu se distruge din cauza unor interese derizorii. Ne dorim să avem în politică
oameni adevărați, dar nu știu când vom avea parte de așa ceva și dacă, atunci când vor ajunge la
putere, vor mai avea ce dirija.
Studiind și reflectând asupra acestui proiect am aflat multe lucruri noi și am rămas surprinsă și
poate și rănită din ceea ce am aflat. Nimeni nu-și vede viitorul în țara asta! Aici e greu să-ți găsești
un serviciu bine plătit. Cei care au familii nu pot accepta gândul că urmașii lor ar trebui să trăiască
Intr-o lume atât de săracă și de coruptă. Fiecare își dorește o stabilitate și aici nu-i vorba de cea
politică, dar de una economică sau emoțională, la urma urmei. La noi totul este într-o permanentă
schimbare. Politicienii se schimbă, iar odată cu ei și cursul politic al țării și economia, și proiectele, și
respectiv viața oamenilor.
Nimeni nu pleacă de viață bună - majoritatea sunt nevoiți... Majoritatea tinerilor vor o viață mai
bună. Ei susțin că în țara noastră nu prea ai multe posibilități, de aceea ei își caută norocul peste
hotare. Mă tem că peste 50-100 de ani aici nu va rămâne nici un suflet. Dacă ultimii 25 de ani nu au
dat roade până acum... Și, de fapt dacă noi am stagna, încă ar fi un lucru, dar noi mergem mai jos de
acolo de unde ni-am pornit și înrăutățim situația, de fapt, a întregii țări. Dacă stau să mă gândesc la
faptul că populația noastră scade cu o viteză vertiginoasă, după statistici, nu va rămâne, practic,
nimeni în următorii 70 de ani. Cunosc mulți oameni care au plecat dar au revenit. Ei spun că acolo
nu te așteptă câinii cu colaci în coadă. Eu aș zice că trebuie să depunem tot efortul ca să schimbăm
lucrurile la noi acasă și să nu încercăm să fugim de probleme. Da, în Moldova lucrurile nu merg tare
bine, dar cu siguranță ceva se va schimba în următorii ani, eu cred în aceasta. Cetățenii au nevoie
de siguranță, iar statul trebuie să asigure acest lucru. Toți ar vrea să trăiască decent lângă părinți ,
copii, rude, dar în țara noastră acest lucru este cam greu. Nimeni nu își dorește să trăiască printre
străini, dar nici nu vor să stea aici, unde trebuie să supraviețuiești de la salariu la salariu. Mulți spun
că statul e de vină, are și el partea lui de vină dar cea mai mare parte de vină o are oamenii,
cetățenii acestei țări. Avem exact ceea ce am votat și nu trebuie să ne plângem la fiecare pas.
Oamenii își iubesc țara și locurile, dar detestă starea în care i-a adus clasa politică. Un sfert de
secol de independență - tot mai puține motive de bucurie. Nu îmi plac revoluțiile și nu-mi plac
chestiile sângeroase și nu aș vrea ca aceasta să se întâmple în Moldova, dar odată ce ajungi la o
anumită perioadă, odată ce cade ultima picătură în păhar, poate acesta ar fi un moment de trezire
pentru popor, deși noi am avut deja revoluțiile noastre în ultimii 10-15 ani, ceea ce nu a adus
schimbări radicale.
Lucrând asupra acestui proiect am început să mă gândesc mai mult la istorie, memorie și
identitate într-un mod diferit decât cel formal. ,,Un om care nu-și cunoaște istoria, este un om fără
identitate,,. Indiferent de motive,de consecințe, de ce facem sau nu facem cu ea, istoria a fost și va fi
mereu o posibilitate infinită de a cunoaște, a înțelege și complementa umanitatea în toată
diversitatea sa. Jocul cu trecutul ne poartă spre tărâmul de poveștilor, o poveste care este chiar a
noastră și pe care este păcat să nu o investigăm și să o trăim. ,,Trebuie să știm cine suntem noi, să
știm istoria neamului, pentru ca să știm viitorul, să mergem mai departe. Cei de pe timpul Unirii
Sovietice câteva generații pierdute, fără trecut și fără viitor. Acum depinde cum o să interpreteze
istoria tinerei generații, ei trebuie să o cunoască. Că o țară fără istorie nu-i țară. Sunt niște lucruri
care nu trebuie uitate. Orișicare orânduire, orișicare societate are scări, cum zice bunica mea, de
urcat și de coborât. Situația noastră materială ,financiară e precară , e groaznică. Dacă mai uităm și
de noi cine suntem, nu știu, ne facem niște pietre. ,,Trecutul este așa cum este. E bun, e rău – e al
nostru. Este o experiență ,este un trai,,.
3
O lume mică
Avem o lume mică, Tinerii tăi pleacă
A mea,a ta, a lor Și-acolo-n pleacă
Unde îmi este frică Plâng, dar n-o să se întoarcă
Că n-avem viitor În schimb avem bătrâne,
O țărișoară dragă Ce numără cu teamă
Ascunsă de furtuni Bănuții pentru pâine,
Dar unde tot se leagă Le ține trist pe palmă.
Mii de amărăciuni Si-n palma îmbătrânită
Avem țăranii dornici Se-ascunde atâta muncă
Lucrează înflăcărați Ce este răsplătită,
Dar cât nu ar fi de darnici Cu lacrimi,vorbe surde
Rămân neajutorați În piept ascund durerea, Iar cei ce stric tăcerea
O,dragă Moldovioară Dar stau toți neclintiți. Tind a fi umiliți.

3 http://www.poezii.md/poezie/42460/o-lume-mica/