Cap.

I
Balada- Origini şi evoluţie
Literatura şi muzica universală

Termenul de „baladă” provine din italienescul „ballare”, conform

lingviştilor, însă există şi controverse, care justifică existenţa unor rădăcini
puternice şi în Franţa, făcând legătura cu termenul „ballares”. Acesta reprezenta
denumirea unui dans din perioada medievală, în timp ce, în spaţiul nordic şi în
Germania, era mult mai utilizată forma literară. Simpla trecere în revistă a câtorva
repere geografico-istorice ilustrează mai mult decât sugestiv aria largă de
răspândire a genului de baladă, sub toate formele sale. În spaţiul vestic european,
ea se defineşte ca fiind o creaţie muzicală cu caracter narativ care ilustrează textul
unei creaţii epice, sau ca poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau
septenare, care se recită sau se cântă. Cu toate acestea, sensul iniţial s-a modificat
sau a căpătat alte conotaţii, în funcţie de epocă şi ţară.
În Franţa, forma poetico- muzicală s-a consacrat în perioada Ars Nova.
Structura de trei strofe- (fiecare AAB), încheiate cu refren- devine unul dintre
primele tipare clare din istoria muzicii. Deşi limbajul este în general polifonic
liber, balada încă este încadrată ca o creaţie populară. Secolul XIV, reprezentat de
Guillaume de Machault1 va conduce către o rafinare a formei şi, în mod principal
a expresiei muzicale. Compozitorul va lăsa moştenire un număr mare de lucrări
scrise în gen, dovada constând în volumul „ Ballades”, care cuprinde 53 de lucrări,
cu tematici, în mare parte de dragoste şi de vitejie. Ulterior, popularitatea baladei
scade simţitor. În secolul XVI se afirmă compozitorii Gilles Binchois, Guillaume
Dufaz, Josquin du Pre, însă balada nu va mai fi un gen atât de adulat, rămânând
în sfera muzicii populare, astfel că exemplele vor fi considerabil mai puţine ca
număr.

 1
Leech-Wilkinson, Daniel (1990). "Ars Antiqua—Ars Nova—Ars Subtilior". In Antiquity and the Middle
Ages: From Ancient Greece to the 15th Century, edited by James McKinnon, 218–40. Man and Music.
London: Macmillan Publishers. ISBN 0-333-51040-2(cased); ISBN 0-333-53004-7 (pbk).

1
 Italia cunoaşte o interpretare a termenului în cauză, uşor diferită, referindu-
se la baladă ca la un gen muzical-poetic, înrudit cu cele care se dansau în cerc( cel
mai probabil asemănător cu formele timpurii ale rondo-ului). De data aceasta,
diferenţele dintre refren( ripresa) şi strofe(stanza) sunt mai mari, primul fiind
intonat de cor, iar strofele de solist. Ripresa era o structură cu o identitate foarte
bine conturată, prin melodică şi metrică proprii. Şi stanza era diferită, însă melodia
nu se impunea atât de clar ca cea a refrenului. După intonarea strofei, exista o
voltă, care semnifica o cadenţă diferită, cu rolul de tranziţie spre refren. Analiza
câtorva exemple sugerează existenţa unor similarităţi de particularităţi între baladă
şi canzona şi virelai, semn că influenţa rădăcinilor folclorice este foarte puternică
în perioada medievală. La fel ca în Franţa, Ars Nova reprezintă şi pentru Italia
apogeul dezvoltării genului de baladă, prin figura lui Francesco Landini2, ilustru
muzician al vremurilor (compozitor, organist, interpret), care scrie nu mai puţin de
o sută patruzeci de balade, având un conţinut mai dramatic. În secolul XVI se
remarcă şi frottola, care reia din caracteristicile baladei.

Francesco Landini interpretând la orgă în miniatură ( sec. XV- “Squarcialupi Codex”)

 2
Kurt von Fischer, Gianluca D'Agostino: "Francesco Landini", Grove Music Online ed. L. Macy, pg. 213-
243, 2005;

2
Un fenomen care apare pentru prima oară în spaţiul italian este coexistenţa baladei
dansate cu cea nedansată, mai mult pentru ascultare, sau pentru a susţine recitarea
unui text cu subiect de dragoste, eroic, vitejesc, etc.
„Ballad”, pentru englezi era o poezie cu caracter narativ, structură strofică,
interpretată monodic, „întovărăşită” iniţial şi de dans, aspect sporadic menţinut
până în secolul al XVII-lea. Popularitatea baladelor a atins cote maxime cu
precădere în perioada cât pe tron a fost regele Henry al VIII-lea3, fiind un mare
iubitor al acestora. Mai târziu, au căzut în dizgraţie şi sfera cultă în care se
perindau a fost părăsită, pentru a fi folosite, în scop politic, cu caracter satiric, de
caricatură.
Importantă a fost contribuţia lui Thomas Percy şi Walter Scott, care au
alcătuit culegeri de folclor în care se află şi textele a numeroase balade. Acestea au
stimulat imaginaţia poeţilor romantici germani- Herder, Schiller, Goethe-
rafinând textele, până la variantă literară cultă. Totodată, cele din urmă au servit
drept suport pieselor vocale, de tipul lied-ului pentru compozitori precum Franz
Schubert, Richard Wagner( Balada Sentei- „Olandezul zburător”), Charles
Gounod( Balada regelui Thule- „Faust”).
Carl Loewe scrie 17 volume de balade, cu tematică diversă, având formă liberă,
strofică, intonaţii recitativice cu fraze cantabile. Acompaniamentul avea rolul mai
mult de a contura starea şi nu presupunea o tratare motivico-celulară anume.

Secolul XVI4 aduce o ruptură între cele două ramuri de dezvoltare: cultă şi
populară, prima găsindu-şi mediul propice în Franţa, la muzica de curte, iar cea de-
a doua, în Anglia, în mediul rural.
Cu toate că spaţiile geografice diferite au influenţat, fireşte, în mod diferit
dezvoltarea genului de baladă, există totuşi trăsături comune, cum ar fi: forma
strofică, principiul alternanţei şi nu în ultimul rând tematica. Aceasta putea varia de
la subiecte de dragoste- poveşti de iubire neîmpărtăşită, întâmplări de însemnătate
mare pentru autorii textelor- la subiecte de vitejie, eroism, fapte istorice,

 3
Snellings, Dirk (2003). "Ars Nova and Trecento Music in 14th Century Europe" (retrieved on 2008-06-
14), translated by Stratton Bull, 12. CD Booklet CAPI 2003.

 4
Gleason, Harold, and Warren Becker (1986). Music in the Middle Ages and Renaissance. Music
Literature Outlines Series 1. Bloomington, Indiana: Frangipani Press. ISBN 0-89917-034-X

3
 rememorarea unor acte de curaj, sacrificiu pentru ţară, comunitate sau concepţii
filosice.

În literatura universală, balada s-a manifestat şi în perioada Renasterii, fiind

cultivată de: G. A. Burger; Fr. Schiller; L. Uhland; G. G. Byron; V. Hugo, însă
există şi titluri celebre, în ciuda faptului că nu toţi autorii au rămas cunoscuţi până
în ziua de azi, ci au fost consacraţi în timpul perioadei în care au trăit:” Ballad of
Orange and Grape”- Muriel Rukeyser, “The Lullaby of a lover”- George
Gascoigne, “In the past”-Trumbull Stickney, “The hunting of the Snark”- Lewis
Caroll,” La Belle Dame sans merci”-John Keats, “A Ballad upon a wedding” –
Sir John Suckling, “Chams d`Honneur”- Ernest. M. Hemingway, “The Ballad of
Othello Clemence-“George Elliott Clarke, “The Bear Hunt”- Abraham Lincoln.

“Champs d’Honneur”
BY ERNEST M. HEMINGWAY

Soldiers never do die well;

Crosses mark the places—
Wooden crosses where they fell,
Stuck above their faces.
Soldiers pitch and cough and twitch—
All the world roars red and black;
Soldiers smother in a ditch,
Choking through the whole attack

“La Belle Dame sans Merci: A Ballad”

BY JOHN KEATS
O what can ail thee, knight-at-arms,
Alone and palely loitering?
The sedge has withered from the lake,
And no birds sing.

4
 O what can ail thee, knight-at-arms,
So haggard and so woe-begone?
The squirrel’s granary is full,
And the harvest’s done.

I see a lily on thy brow,

With anguish moist and fever-dew,
And on thy cheeks a fading rose
Fast withereth too.

I met a lady in the meads,

Full beautiful—a faery’s child,
Her hair was long, her foot was light,
And her eyes were wild.

I made a garland for her head,

And bracelets too, and fragrant zone;
She looked at me as she did love,
And made sweet moan

I set her on my pacing steed,

And nothing else saw all day long,
For sidelong would she bend, and sing
A faery’s song.

She found me roots of relish sweet,

And honey wild, and manna-dew,
And sure in language strange she said—
‘I love thee true’.

5
She took me to her Elfin grot,
And there she wept and sighed full sore,
And there I shut her wild wild eyes
With kisses four.

And there she lullèd me asleep,

And there I dreamed—Ah! woe betide!—
The latest dream I ever dreamt
On the cold hill side.

I saw pale kings and princes too,

Pale warriors, death-pale were they all;
They cried—‘La Belle Dame sans Merci
Thee hath in thrall!’

I saw their starved lips in the gloam,

With horrid warning gapèd wide,
And I awoke and found me here,
On the cold hill’s side.

And this is why I sojourn here,

Alone an d palely loitering,
Though the sedge is withered from the lake,
And no birds sing.

6
 Între anii 1720- 1830 se produce o ruptură şi între scriitorii de balade,
deoarece o parte, reprezentată de scriitorul german Johann Gottfried Herder
(1740- 1803) şi fraţii Grimm considerau specia în cauză ca o creaţie colectivă, a
unei comunităţi, transmisă pe cale orală şi prin scris, în timp ce, de partea cealaltă
se situau scriitorii englezi, în frunte cu Cecil Sharp5, care afirmau că balada este
produsul unei singure concepţii,a unei singure minţi. În schimb, ambele grupuri
erau de acord cu faptul că schimbarea cât de mică a textului original corupe
varianta iniţială a textului şi că aceasta mai poate proveni şi din căutarea a prea
multor variante existente ale aceluiaşi subiect. Însă, transmisiunea pe cale orală
conducea, în definitive către un soi de “rescriere” a operei, fiecare povestitor
aducându-şi aportul său personal. În concepţia scriitorului Walter Scott6,
transcrierea şi retranscrierea baladelor are ceva “insipid şi lipsit de farmec”, în
comparaţia cu varianta orală, proaspătă şi plină de esenţă.
Treptat, tematica baladelor a devenit din ce în ce mai variată, fiind strâns
legată de evenimentele socio- istorice, progresul omenirii şi, bineînţeles contextual
emoţional, acesta nemaifiind direct corelat cu sentimentul de iubire, ci şi cu
prietenia, suferinţa. Acest aspect este relevant şi în cazul baladei, ca gen muzical,
pentru instrument şi voce , fiindcă, de cele mai multe ori, se foloseau texte deja
existente, al căror conţinut era sugestiv ilustrat de muzică, mai ales datorită
fuziunii dintre muzică şi literatură produsă în secolul XIX . Eroii romantici,
sentimentele exacerbate, patosul şi personajele antagonice care se completează
într-un tot unitar, erau noi surse de inspiraţie pentru autori. Apare însă un gen
diferit în perioada Romantismului, ale cărui prime rădăcini se observă încă din
perioada Renaşterii, nefiind însă foarte clară direcţia sa şi anume, balada
instrumentală. Abordată în creaţia mai multor compozitori, dar rafinată şi adusă la
forma ei maximă de expresivitate de către Frederick Chopin. În Polonia, balada a
luat forma unui mijloc de manifestare a sentimentelor pariotice, în care idea
independenţei naţionale era întruchipată de legende şi fapte istorice. Atras de
baladele scriitorului Mickiewicz7- patriotice, romantic, emoţionante, Chopin
introduce genul de baladă instrumentală, în loc de cea vocală, scriind patru balade
pentru pian, al căror scriitură poate cu uşurinţă transpusă pentru orchestră, datorită
complexităţii sale: 1831-1835- Balada în sol minor, op. 23; 1836-1839- Balda în
Fa major, op.38; 1840-1841- Balada în La bemol Major. Op. 47; 1842-1843-
Balada în fa minor, op.52.

 5
M. Hawkins-Dady, Reader's Guide to Literature in English (Taylor & Francis, 1996), p. 54.
 6
The Influence of transmission on the English Ballads", Modern Language Review 11 (1916), p. 387.
 7
Zakrzewska, Dorota (1999). "Adam Mickiewicz's "Ballady" and Chopin's Ballades". Polish Music
Journal 2 (1–2). ISSN 1521-6039. Retrieved 2010-01-07.

7
 Ca expresie, contrastele din muzica sa se referă la binomurile agonie- extaz,
cer- pământ, linişte-disperare, etc. Ca formă, acestea se încadrează în tiparele
consacrate de sonată, sau temă cu variaţiuni, aspect redat de conturul clar al
expoziţiei, dezvoltării şi reprizei, planul tonal asemănător sonatei, temele
principale, de legătură şi cele secundare. Totuşi, îmbinarea tiparului cu cel de
rondo sau temă cu variaţiuni oferă un caracter mai liber, ceea ce face ca balada
însăşi să fie o formă liberă.
Alţi reprezentanţi de seamă sunt Fr. F. Liszt, J. Brahms, Vieuxtemps, G.
Faure, etc.
Apariţia baladelor pentru orchestră se apropie de genul de poem simfonic
( “Blanik”- Laos Ianacek) sau cel concertant ( “Balade pur piano et
orchestre”- Gabriel Faure).

Literatura şi muzica română

Literatura

Nu se cunoaşte exact momentul apariţiei baladei în spaţiul românesc, însă

este ştiut faptul că ea cuprinde mituri fundamentale şi are o istorie milenară.
Poporul român a trăit şi a evoluat cu precădere în mediul rural, acest aspect
permiţând transmiterea baladei pe cale orală, justificând provenienţa profund
folclorică. Cel mai adesea era recitată de persoane din comunitate înzestrate cu
darul oratoriei, însă din pricina anumitor fragmente care se cântau şi a anumitor
intonaţii încărcate de emoţie, balada era confundată cu o altă formă de manifestare
artistică arhaică şi anume doina. 8Deşi era răspândită în toate regiunile, oamenii nu
priveau intonarea baladei ca pe un eveniment de o însemnătate ieşită din comun,
deoarece era înglobată în fiinţa lor, era un soi de istorie nescrisă. Destul de târziu,

8
Pavel Ruxăndoiu, „Folclorul literar, în contextul culturii populare române”, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet”,
2001, p. 166;

8
la începutul secolului XX, a intrat în atenţia “gândiriştilor” (Nichifor Crainic,
Radu Gyr), care au descoperit existenţa unor mituri esenţiale în textele baladelor,
după care dacii şi, ulterior, românii şi-au “trasat” concepţiile de-a lungul
mileniilor.9 Munca celor doi autori a avut ecouri deloc de neglijat în cercurile
literare, aceştia fiind hotărâţi să readucă la viaţă balada, culegând exemplare ale
genului din moştenirea arhaică a poporului, dar şi scriind noi capodopere, reunite
în 5 cicluri: “ Fuga lupului”, “Cântece”, “Ţara”, “Mănăstiri” şi “Fântâna cu
pandur”. Acestea vorbesc despre mituri, simboluri cu o semnificaţie profund
înrădăcinată în conştiinţa colectivă a poporului roman, ca o tradiţie ancestrală,
purtată de fiecare ins în fiinţa sa.
Aşadar, resurecţia baladei continuă cu Cercul literar de la Sibiu. În
primăvara anului 1943, câțiva studenți de la Universitatea Clujean-Sibiană, au
format – înrăzăriți de prezența, de spiritul lui Lucian Blaga10 – un cerc literar,
unde s-au distins, între nenumărați alții: Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel
Regman, Ion Desideriu Sârbu, Ștefan Augustin Doinaș, Eugen
Todoran, Ovidiu Drimba, Radu Enescu, V. Iancu, Letiția Papu, Eta Boeriu,
Francisc Păcurariu, Ioanichie Olteanu, Deliu Petroiu ș. a. Gruparea este
cunoscută în istoriile literaturii sub numele de “Cercul literar de la Sibiu” .
„Actul de naștere“ al grupării îl reprezintă manifestul “Ardealul esthetic” – o
scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar de la Sibiu“, „un protest
împotriva ideologiei oficiale“, publicat la 13 mai 1943, de cotidianul
bucureștean “Viața” (nr. 743).
În eseul “Resurecția baladei” de Radu Stanca, un articol program al
mișcării, publicat în Revista “Cercul Literar”, nr. 5 / mai 1945, balada i se
înfățișează ca «o poezie lirică în care starea afectivă câștigă un plus de
semnificație prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)»,
baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică dramatică», «o stare perpetuă de
conflict dra-matic», elementul dramatic fiind «de natură anecdotică», având
«conflict cu semnificații poetice și nu dramatice (ca în cazul poeziei pur
dramatice)...». În studiile sale, autorul demonstrează existenţa a trei mari
dimensiuni ale baladelor: lamentaţia, alegoria legendară şi dramaticul eroic. Marele
câștig al poeziei românești datorat resurecției Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi
lui Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș ș. a., constă în extinderea sferei
baladescului de la o „scară națională“ la o„scară planetară, / cosmică.”
După ani întregi de studii şi volume publicate, autorii sunt în acord perfect
cu privire la definiţia clară şi fără echivoc a baladei: specie a genului epic, în
9
„Un ecou al actualităţii, o întâmplare pusă în cântec şi publică prin lăutari” –George Călinescu
10
Lucian Blaga, „Trilogia culturii”, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969, p. 125;

9
versuri, uneori cu un pronunţat character liric, în care se relatează o legend, o
acţiune eroică, întâmplări de dragoste, o idee profund filosofică. Tematica era, într-
adevăr una variată, dar se axa mai mult pe subiecte istorice, fapte de vitejie sau
haiduceşti. Personajele erau puţine la număr şi orbitau în jurul unor situaţii
conflictuale. Uneori, acestea prezentau însuşiri fantastice cu care învingeau forţele
răului. Subiectul era adesea “atins” de o tuşă de dramatism, care era întruchipată de
mâna necruţătoare a destinului. La fel ca şi în literatura universală, baladele puteau
fi culte ( “Paşa Hassan”, “Andrii Popa”, “Nunta Zamfirei”, “Moartea lui
Fulger”, “Mistreţul cu colţi de argint”) şi populare (“Meşterul Manole”, “Toma
Alimoş”, “Balada Mioriţei”)

10
Balada populară “Gruia lui Novac”- Fragment

11
Muzica

Pe plan muzical, situaţia este uşor diferită faţă de Europa Vestică, unde
baladele, începând cu secolul al XVI-lea se îndreaptă către zona strict folclorică şi
aparţineau maselor de oameni obişnuiţi. În Ţările Române, acestea se cântau la
curtea boierilor, numai la cerere şi aveau un caracter declamatoriu. Temele cele
mai utilizate erau din baladele “Toma Alimoş”, “Ilincuţa”,”Şarpele”, “Soacra rea”
şi “Mioriţa”. Pe baza textelor, compozitorii scriau şi doine sau colinde.
Baladele româneşti prezintă trăsături proprii recitativului:
 Recitare recto-tono;
 Melodica specifică;
 Ritmul parlat, nesupus rigorilor metrice;
 Caracterul improvizatoric;
 Strofele sunt elastice;
 Scări diatonice cu trepte mobile;

Există introduceri instrumentale, cântate de instrumente tradiţionale. Tema

putea fi de factură orientală, sau cu influenţe din melosul oriental. Ambitusul şi
structura erau variabile. Paralelismul major-minor era present cu precădere în
formaţiile de lăutari, fiind un element definitoriu.
Influenţa estică îşi va spune cuvântul, producând un soi de fuziune între
balada şi romanţă, ajungând să fie greu de diferenţiat una de cealaltă.
Nu se cunosc evenimente remarcabile din punct de vedere muzical, în zona
de dezvoltare a baladelor, fiind un gen placut la curţile boierilor, care abia aşteptau
să audă firul epic ce li se desfăşura înaintea ochilor lor odată cu intonarea fiecărui
vers şi care, prin caracterul său declamatoriu, menţinea atenţia sporită. Mircea
Eliade spunea ca: “Balada reprezintă pentru cultura românească, în acelaşi timp,
o problem de folclor şi de istorie a spiritualităţii populare şi un capitol central în
istoria ideilor.”

12
 Balada în spaţiul extraeuropean

Deşi istoria baladei în spaţiul american este una destul de scurtă, s-au găsit
numeroase volume cu lucrări culese din America de Nord, neaparţinând
băştinaşilor, ci britanicilor sau irlandezilor. Invazia britanică îşi pune, aşadar
amprenta şi asupra moştenirii culturale.11 Cercetările au arătat că, totuşi acestea
sunt influenţate şi de tradiţia melodiei americane native. S-a încercat o comparaţie
între materialele existente în America de Nord şi Regatul Unit al Marii Britanii iar
folcloriştii au ajuns la concluzia că baladele americanilor sunt în marea lor
majoritate inspirate de cele engleze, cu excepţia faptului că titlurile au fost
schimbate, iar aspectele care ţin de stilistică şi specific al limbii, au fost asimilate
într-un mod deficitar, fiind îndepărtate ca valoare de variantele lor iniţiale.
Exemple în acest sens sunt: “The street of Laredo”, în Anglia cu titlul “The
unfortunate Rake”; “The ballad of Davy Crocket”, cunoscut, de fapt ca “Jesse
James”.12
Folclorul afro-american a jucat şi el un rol important în traseul evolutiv al
genului, intrând în contact cu tendinţele Anglo- Americane, rezultând o nouă
specie: “Blues Ballad” Subiectele propuneau o atitudine mai puţin eroică,
declamatatoare, însă îşi menţineau poziţia de adversitate sau opoziţie faţa de
regimul politic, sau anumite ideologii, în contradicţie cu binele general. O
caracteristică nouă este acompaniamentul realizat de banjo sau chitară, aspect
specific iniţial muzicii de blues. Cele mai frecvent utilizate teme erau despre John
Henry şi Casey Jones. Baladele blues au rămas un gen preferat de artiştii afro-
americani până în zilele noastre.

Various Artists, 1994, Arcade,Records;

11
N. Cohen, “Folk Music: a Regional Exploration” (Greenwood, 2005), pp. 14-29.
12
Idem

13
 Various Artists, 2004, Arcade Records;

Nici colonizarea Australiei de către Imperiul Britanic nu a rămas indiferentă

faţă de transformările culturale care s-au produs. Astfel, balada, adusă de englezi şi
irlandezi, a devenit parte a folclorului rural Australian. Localnicii păstrează doar
forma, scriind cântece caracterizate de ritmicitate, cu texte care vorbesc depsre
nemulţumirea oamenilor cu privire la ocupaţia britanică. Datorită faptului că cel
mai propice mediu de dezvoltare a fost cel rural, baladei i s-a “ataşat” termenul
“bush”, care, în accepţiunea australienilor , deloc nu înseamnă “tufiş”, ci se referă
la orice loc rustic, încărcat de vegetaţie, pitoresc, propice existenţei umane.
Au existat şi aici istoriografi sau folclorişti interesaţi de culegerea baladelor, unul
dintre ei fiind John Meredith, ale cărui colecţii sunt păstrate actualmente în
National Library of Australia. Ulterior, baladele vorbeau şi despre opoziţia faţă
de lege, frumuseţea vieţii de la ţară, creşterea animalelor, dar şi despre dragoste-
poveşti idilice şi mai puţin tragedii. Cea mai cunoscută bush ballad este “Waltzing
Matilda”.

14
15