Constantin I.

Balmuş
Constantin I. Balmuş (25 mai 1898, Murgeni, judeţul Vaslui - 13 iulie
1957, Geneva, Elveţia) - clasicist. Fiu al unui institutor, Balmuş
începe şcoala la Iveşti, venind în 1909 la Liceul Internat din Iaşi,
unde în acea vreme erau profesori Garabet Ibrăileanu, Vasile Bogrea,
M. Carp, M. Jacotă, Calistrat Hogaş, Iorgu Iordan etc. Absolvind
secţia clasică, după război se înscrie la Facultatea de Litere şi
Filosofie a Universităţii din acelaşi oraş, iar în 1920 îşi ia
licenţa în filologie clasică cu magna cum laude.

După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Militar din Iaşi, urmează câteva stagii
de specializare în străinătate, la Bonn şi Berlin (1922-1924), la Şcoala Română din
Roma (1925-1926). Îşi susţine doctoratul la Iaşi, în 1925, cu o lucrare despre tehnica
povestirii la Plutarh în Vieţi paralele, iar pentru docenţă prezintă în 1931 Etude sur le
style de Saint Augustin dans „Les Confessions” et „La Cite de Dieu”, apărut cu un an
înainte la Paris. După stagiul de la Roma, publicase cercetarea De Quintiliani fontibus
graecis (1927).

La Universitatea din Iaşi, asistent al lui I.M. Marinescu la Catedra de latină, avansat
conferenţiar în 1932, devine profesor la Catedra de greacă în 1937 şi decan în 1945.
Este transferat în 1948 la Universitatea din Bucureşti şi i se acordă acum mai multe
demnităţi: membru al Academiei (1949), rector al Universităţii, director al Muzeului
Naţional de Antichităţi, deputat în Marea Adunare Naţională etc. Moartea survine pe
când se afla internat într-o clinică din Elveţia, unde a şi fost incinerat.

Clasicist cu o pregătire serioasă, de structură enciclopedică, spirit mobil, în perpetuă

ferventă, specialist cu privirea ageră, aţintită spre revigorarea disciplinei sale, dar şi
literat cu bun gust şi înzestrare, Balmuş s-a racordat fericit la orientările mai noi ale
filologiei clasice europene. Considerând insuficientă erudiţia pozitivistă, el va fi
preocupat îndeosebi de „formele de creaţie şi de expresie” la scriitorii greci şi latini,
căile de acces fiind deopotrivă traducerea şi comentarea literaturii antice.

Transpune, în 1922, romanul Daphnis şi Chloe de Longos, cea dintâi traducere

integrală în limba română (reeditată repetat până astăzi), unde „infidelitatea” produce
un text meritoriu stilistic. Comentariul din Tehnica povestirii la Plutarchos în „Bioi
paralleloi” (1925) îşi găseşte modelul în analiza lui H. Taine asupra operei lui Titus
Livius şi urmăreşte sistematic felul în care istoria se metamorfozează în literatură în
Vieţile paralele, clasicistul tinzând să definească nu numai arta lui Plutarh, ci şi arta
din epoca helenística.

În Etude..., lucrare ce îşi are locul ei în bibliografia augustiniană, demonstraţia e mai

spectaculoasă, mai dezinvoltă; Balmuş verifică ideea că „arta este expresie”, iar în
literatură „expresia este stil”, precum şi posibilitatea de a-l compara pe scriitorul latin
cu mai toate vârstele literaturii, până la contemporaneitate. Căci Balmuş s-a îndreptat
spre Antichitate ca un om al secolului al XX-lea, mişcându-se astfel într-un spaţiu a
cărui extensie atingea epoca modernă. Interesat şi de evoluţia ideilor critice, estetice,
este un specialist în artele poetice ale Antichităţii.
Tălmăceşte Tratatul despre sublim (1935), Tratatul despre stil al lui Demetrios (1943)
şi Poetica lui Aristotel (1957). Transpunerile în româneşte, făcute cu ediţii critice de
prestigiu în faţă, cu versiuni în franceză, italiană ori germană, antrenează interpretări
moderne, nu o dată surprinzătoare. Performante sunt şi tălmăcirile fragmentelor
ilustrative incluse în cele trei tratate.

A mai tradus din Giosue Carducci (La izvoarele Clitumnului, 1940), iar postum, în
1963, a apărut, publicată prima oară integral în limba română, scrierea Despre vieţile
şi doctrinele filosofilor a lui Diogene Laerţiu. De o bună apreciere s-au bucurat
cursurile universitare ale lui Balmuş (la preluarea Catedrei de greacă de la Iaşi, lecţia
inaugurală, ulterior editată, se intitula Fost-au grecii senini? şi urma o idee
nietzscheiană), precum şi seria completă de manuale de limba latină pentru cursurile
de gimnaziu şi liceu, publicate în colaborare cu Al. Graur, în 1935-1936.

Dacă prezenţa în presa interbelică („Viaţa românească”, Adevărul literar şi artistic”,

„Favonius”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Jurnalul literar”, „Însemnări ieşene”,
„Ethos” etc.) prelungeşte preocupările clasicistului, intrarea pe făgaşul publicisticii
politice - în 1945 Balmuş acceptă să ia conducerea ziarului „Moldova liberă” -, ca şi
alte câteva atitudini conjuncturale, excesive şi nedrepte faţă de confraţi, i-au pecetluit
ultimul deceniu de viaţă. Vremea a vrut să selecteze şi să păstreze însă chipul
cărturarului îndrăgostit de frumuseţea lumii antice.

Opera literară

 Tehnica povestirii la Plutarchos în „Bioi paralleloi”, Chişinău, 1925;

 De Quintiliani fontibus graecis, Iaşi, 1927;
 Etude sur le style de Saint Augustin dans „Les Confessions” et „La Cite de Dieu”, Paris, 1930;
 Fost-au grecii senini?, Bucureşti, 1938;
 Tucidide. Concepţia şi metoda sa istorică, Bucureşti, 1956.

Traduceri

 Longos, Daphnis şi Chloe, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1922;

 Tratatul despre sublim, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1935;
 Demetrios, Tratatul despre stil, introducerea traducătorului, Iaşi, 1943;
 Aristotel, Poetica, Bucureşti, 1957;
 Diogene Laerţiu, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, introducere de Aram M. Frenkian,
Bucureşti, 1963.

CONSTANTIN I. BALMUŞ
 (1898-1957)

Transformarea Fundaţiei Universitare Carol I în Biblioteca Centrală Universitară a fost

coordonată de prof. univ. dr. Constantin I. Balmuş, „un desăvârşit cunoscător al Antichităţii
greco-latine“ (Liviu Franga, Un clasicist în agora.
https://sites.google.com/a/bcub.ro/biblioteca-centrala-universitara-carol-i-7/home/constantin-
balmus---biobibliografie), căruia i-a fost consacrată, de către instituţia ale cărei tumultoase
destine le-a condus (din februarie până în decembrie 1948), o binemeritată biobibliografie. (A
se vedea adresa de mai sus).
Prin Ordinul nr. 2633, din 18 februarie 1948, al Ministrului Educaţiei
Naţionale, Fundaţia Universitară Carol I a fost închisă şi pusă sub pază
poliţienească. S-a format o comisie interimară. Constantin Balmuş, profesorul
şi cercetătorul clasicist proaspăt devenit titular al catedrei de Filologie Clasică
a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a fost numit preşedinte al acestei comisii,
până la alegerea noilor organe statutare: „Art.1. Actualele comitete de
conducere şi de administraţie ale Fundaţiilor fostei Carol I, din Bucureşti,
Piaţa Republicii şi Fundaţiei, fostă Ferdinand I, cu sediul în Iaşi, strada
Păcurari, colţ cu Aleea 23 August, se dizolvă pe data prezentei deciziuni şi se
instituie în locul lor o comisie interimară formată din următoarele persoane:
prof. C-tin Balmuş, prof. Emil Teodorescu, conferenţiar dr. Kreidler, prof. C.
Georgescu, d-na Elena Ionescu, prof. Iorgu Iordan, prof. C. Ionescu-Gulian,
prof. Radu Cernătescu, prof. Jean Livescu, prof. M. Haimovici şi asistent
universitar Andrei Popovici.“ (Decizia nr. 31612 din 8 apr. 1948). Astfel,
profesorul Constantin Balmuş a devenit coordonatorul acţiunii de
metamorfozare a Fundaţiei Universitare Carol I în Biblioteca Centrală
Universitară şi primul director (13 august-31 decembrie 1948) al acestei
instituţii sub noua ei titulatură. Este numit director al Bibliotecii Centrale
Universitare prin acelaşi Decret Prezidenţial (publicat în Monitorul Oficial nr.
186 din 13 august) prin care interimatul Comisiei ia sfârşit.
Concomitent cu activitatea de reorganizare a celei mai importante
biblioteci universitare din România, reputatul clasicist Constantin Balmuş
primeşte, în acelaşi an de efervescente decizii politice, şi sarcina de a
restructura statutar şi instituţional Academia Română şi de a o transforma în
Academia Republicii Populare Române, proces considerat încheiat odată cu
publicarea în acelaşi Monitor Oficial (nr.186 din 13 august) a membrilor titulari
activi, titulari onorifici şi corespondenţi ai Academiei RPR. Balmuş însuşi este
ales membru titular activ al înaltului for încă de la 1 noiembrie 1948. Au
precumpănit la obţinerea acestui titlu nu atât entuziasta şi sincera sa implicare
civică şi politică alături de forţele de stânga, cât palmaresul său profesional, al
cărturarului îndrăgostit de literatura clasică, al tălmăcitorului care va îmbogăţi
patrimoniul textelor antice cu versiuni în limba română, unele dintre aceste
tălmăciri nefiind egalate nici până astăzi.
În 1922, la numai 24 de ani, Constantin Balmuş publică o excelentă
traducere din limba greacă a romanului pastoral Daphnis şi Chloe, de
Longos, cea dintâi traducere integrală în limba română, cu o amplă
introducere despre romanul grecesc. Trei ani mai târziu, cu teza intitulată
Tehnica povestirii la Plutarh, îşi ia doctoratul în litere (Magna Cum Laude) la
Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. Lucrarea este publicată
în acelaşi an la Chişinău. Însă opera care îl va consacra ştiinţific ca latinist şi îl
va face remarcat de savanţii europeni este studiul, publicat la Paris, dedicat
artei expresiei lui Aurelius Augustinus, în cele două opere majore ale acestuia
şi intitulat: Étude sur le style de Saint Augustin, dans „Les Confessions“ et la
„Cité de Dieu“, lucrare cu care îşi va lua docenţa în 1931, la Iaşi.
În 1935, tălmăceşte din greceşte Tratatul despre sublim al unui autor
necunoscut, iar în 1943, publică o ediţie bogată în note şi comentarii din
Tratatul despre stil al lui Demetrios.
Poetica lui Aristotel apare la Bucureşti, în 1957, anul în care
Constantin Balmuş este răpus de o boală necruţătoare într-o clinică din
Elveţia. Traducerea lucrării lui Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele
filosofilor, va apărea postum, în 1963, sub îngrijirea lui Aram M. Frenkian.
Elena Bulgaru